Cosmosul fără Gravitație


Motto: ”Nu există spațiu curbat…(există) doar mintea umană care nu poate înțelege infinitul și eternitatea! Dacă relativitatea ar fi înțeleasă de creatorul ei, atunci el ar obține Nemurirea, chiar și cea fizică…ceea ce, cred eu, i-ar face plăcere. Newton a înțeles că Secretul Cosmic constă în aranjamentul geometric și mișcarea corpurilor celeste. El a recunoscut că în Univers există Suprema Lege a Armoniei. Spațiul curb este haos, iar haosul nu e muzică. Einstein este mesagerul timpului haotic. Nu am nimic cu domnul Einstein…a făcut multe lucruri bune, multe dintre ele urmând sa devină parte a muzicii. O să-i scriu ca să-i explic că eterul există, și că particulele lui sunt ceea ce ține Universul în armonie și viața în Eternitate.”
”Orice este electricitate. Mai întâi a fost Lumina…sursa fără sfârșit din care iese materia este distribuită în toate formele care reprezintă Universul și Pământul, cu toate formele lui de viață.”
”Întunericul este adevărată față a Luminii, pe care noi nu o vedem. Eu sunt electricitate. Mai exact, eu sunt electricitate în formă umană…toți suntem, dar nu o știm.”
”Dacă vrei să descoperi secretele Universului gândește în termeni de energie, frecvență și vibrație.”
Nikola Tesla
cms_higgs-event

Cosmosul fără Gravitație (Rezumat)

Fenomenele de atracție, respingere și circumducție (rotație axială) electromagnetică în Sistemul nostru Solar

de IMMANUEL VELIKOVSKY – 1946
CUPRINS
  1. Fenomene ce contravin Teoriei Gravitației
  2. Atracția între doi atomi – Inerția – Atragerea corpurilor spre pământ – Timpul de oscilație al unui Pendul – Efectul electrostatic asupra masei unui corp
  3. Atracția, Respingerea și Circumducția electromagnetică, în Sistemul Solar
  4. Anomaliile de pe Mercur și alte fenomene, pe înțelesul tuturor
I
Teoria ce stă la baza acestei lucrări: gravitația este un fenomen electromagnetic. Nu există o relație gravitațională între orbitele inițiale ale planetelor și sateliții acestora. Fenomenele electrice de atracție, respingere, și rotația axială proprie a câmpului electromagnetic (1) reglementează mișcările acestora. Teoria Lunii care nu „cade”, atrasă fiind de Pământ, datorită presupusei sale mișcări inerțiale (de revoluție) ce descrie o linie dreaptă, nu poate fi comparată cu fenomenul de cădere a obiectelor aflate în atmosfera terestră…aceste două ipoteze sunt fundamentate de Teoria newtoniană a Gravitației.
Alături de multe alte aspecte importante descoperite în urma studierii adâncului cosmic (enumerate la sfârșitul acestei lucrări dar prezentate pe larg într-o altă lucrare, Worlds In CollisionCiocnirea Lumilor), următoarele lucruri sunt incompatibile cu Teoria Gravitației:
  1. Compușii care alcătuiesc atmosfera (azotul, oxigenul, argonul și alte gaze) nu sunt priviți de oamenii de știință ca un compozit, ci ca un amestec…acești compuși se găsesc în proporții egale în diferitele straturi ale atmosferei, în ciuda diferențelor mari dintre masele lor specifice. Explicația acceptată de știință este următoarea: „Curenții atmosferici rapizi păstrează bine închegat acest amestec de gaze, astfel încât, cu excepția vaporilor de apă, compoziția atmosferei este aceeași pe toată întinderea Troposferei, până la înălțimea maximă atinsă de aceasta.” (2) Această explicație nu poate fi adevărată. Dacă ar fi fost adevărată, atunci, în momentele de acalmie a vântului azotul ar trebui să aibă o mișcare ascendentă, în timp ce oxigenul ar trebui să coboare spre sol, urmat apoi de argon. În cazul în care mișcările maselor de aer sunt cauzate de diferența de greutate dintre aerul cald și cel rece, diferența de greutate dintre gazele mai grele, aflate la mare altitudine, și gazele ușoare, aflate la altitudini inferioare, ar trebui să creeze furtuni sau mișcări de mase mari de aer care ar coborî la altitudinile joase numai după ce curenții de aer vor fi trasportat fiecare dintre aceste gaze în straturile atmosferice corespunzătoare, în conformitate cu legea gravitației sau cu greutatea lor specifică. Cu toatea acestea, respectivul fenomen nu se întâmplă. Atunci când anumiți piloți de aeronave și-au exprimat convingerea că există în aer „anumite bule de gaze nocive”, oamenii de știință au răspuns: „Nu există „bule de gaze nocive.” Niciun gaz, și niciun alt amestec probabil de gaze nu au, la temperaturi și presiuni normale, aceeași densitate cu cea a aerului. Prin urmare, o bulă de gaze străine prezentă în atmosferă s-ar înălța, precum un balon, sau ar coborî, precum se scufundă piatra în apă.” (3) Atunci, având în verede această explicație, de ce gazele atmosferice nu se separă unul de celălalt, în conformitate cu masa (greutatea) specifică fiecăruia?!
  2. Ozonul, deși mai greu decât oxigenul, este absent în straturile inferioare ale atmosferei (este prezent doar în cele superioare) și nu se supune „efectului de omogenizare atmosferică, produs de vânturi.” Prezența sa (doar) în atmosfera superioară sugerează că ar trebui să găsim oxigenul la altitudini superioare celor la care există ozonul: „Deoarece oxigenul este mai puțin dens decât ozonul, acesta va tinde să se ridice la înălțimi și mai mari.” (4) Nimeni nu se întreabă de ce, datorită propriei sale greutăți, ozonul nu coboară și/sau de ce nu se amestecă cu alte gaze, datorită mișcării curenților de aer din atmosferă.
  3. Picăturile de apă ce alcătuiesc norii și ceața (milioane de tone de apă) sunt în suspensie la mulți kilometri deasupra solului deși apa este de 800 de ori mai grea decât aerul…norii și ceața sunt formate din picături de apă ce sfidează gravitația.
  4. Chiar dacă elasticitatea perfectă este o calitate a moleculelor tuturor gazelor și, dacă mișcarea moleculelor este generată de o cauză mecanică, atunci gazele ar trebui să coboare spre sol datorită atracției gravitaționale dintre particule, dar și datorită atracției gravitaționale a Pământului. De asemenea, ar trebui să existe o pierdere de impuls ca rezultat al transformării unei părți din energia de mișcare în vibrație, datorită ciocnirii dintre molecule.(5) Dar, din moment ce moleculele unui gaz aflat la o temperatură constantă, sau într-un mediu perfect izolat, nu se opresc din mișcare, este evident că o forță generată în urma coliziunilor le conduce această mișcare. Moleculele gazelor au tendința de a se separa una de cealaltă. Fenomenul de respingere dintre particulele de gaze și vaporii de apă contracarează fenomenul de atracție reciprocă a lor.
  5. Greutatea atmosferei se schimbă în mod constant, așa după cum ne indică variațiile de presiune barometrică. Zone cu presiune barometrică scăzută nu sunt neapărat încercuite de centuri barometrice de înaltă presiune. Modificările aproape zilnice ale presiunii barometrice nu sunt explicabile de către principiile mecaniciste ale gravitației și efectului termic al radiației solare…cauza acestor variații este necunoscută.
„Se cunoaște încă de acum două secole și jumătate că există, mai mult sau mai puțin, variații zilnice ale presiunii arătate de un barometru, culminând cu două maxime și două minime în decursul a 24 de ore. Imediat după ce Dr. Beal a inventat barometrul (1664-1665) s-a început această observare ce a generat nedumerire la fiecare stație meteo care a înregistrat, păstrat și studiat fenomenul, fără succes însă în găsirea unei explicații fizice complete a acestuia. Vorbind despre variațiile barometrului, zilnice sau nu, Lordul Rayleigh a spus: „Variația relativă a presiunii din ultimele zile, așa cum a fost ea observată în cele mai multe părți de pe suprafeța Pământului, este încă un mister, iar toate tentativele de a le explica sunt iluzorii.” (6)
Un maxim este la ora 10 dimineața, celălalt fiind la 10 seara; cele două minime sunt la 4 dimineața, respectiv 4 după-amiază. Efectul generat de căldura solară nu poate explica nici orele la care apar maximele și nici orele de apariție ale minimelor acestor variații de presiune. În cazul în care presiunea atmosferică ar scădea (fără ca aerul să devină mai ușor) rezultând o expansiune pe orizontală datorată căldurii, ar însemna ca aceeași masă de aer să graviteze pe înălțime și să-și modifice forța de presiune, în raport cu diferitele ore ale zilei.
Presiunea atmosferică cea mai scăzută este în apropiere de ecuator, având aceeași valoarea de-a lungul acestuia. Cu toate acestea, înălțimea Troposferei este maximă în dreptul ecuatorului (aproximativ 18 km), mai mică la latitudini moderate, și de doar 6 km deasupra Polilor.
  1. Reflectând la forma învelișului atmosferic al Pământului, Laplace a ajuns la concluzia că atmosfera, care se rotește cu aceeași viteză unghiulară ca și Pământul, și care se comportă ca un fluid, trebuie să aibă o formă lenticulară; axele sale polare și ecuatoriale ar trebui să aibă aproximativ 56.400, respectiv 83.700 kilometri; la ecuator atmosfera ar trebui să se extindă cu mai mult de 34.000 de kilometri deasupra solului. La asemenea distanțe față de sol, forța gravitațională a Pământului este egală cu forța centrifugă, datorită mișcării sale de rotație.
În urma măsurării presiunii atmosferei terestre, măsurători bazate pe principiile gravitației, s-a dedus că atmosfera are doar 18 kilometri înălțime…nu 34.000 de kilometri.
Observațiile făcute asupra meteoriților și a aurorelor polare au condus la concluzia că atmosfera ajunge la o înălțime de 209 kilometri (meteoriții), sau de peste 640 de kilometri (aurorele polare). Din măsurătorile radio a rezultat o înălțime de aproximativ 320 de kilometri.
Iată cum două calcule, ambele bazate pe principiul gravitației, au condus la rezultate ce diferă extraordinar de mult: 18, respectiv 34.000 de kilometri. În plus, observațiile directe (meteoriți, aurore ploare și unde radio) nu justifică nici ele diferențele calculate.
  1. Cicloanele, caracterizate de o presiune atmosferică joasă și de vânturi ce suflă dinspre extremități spre centru, prezintă o mișcare de rotație inversă acelor de ceasornic, în emisfera nordică, și în sensul acelor de ceasornic, în cea sudică. Această mișcare a curenților de aer în turbioane ciclonice este, în genere, explicată ca fiind un efect al mișcării de rotație a Pământului.
Anticicloanele, caracterizate de o presiune atmosferică ridicată și de vânturi ce suflă dinspre centru spre extremități, prezintă o mișcare de rotație în sensul acelor de ceasornic, în emisfera nordică, și inversă acelor de ceasornic, în cea sudică. Mișcarea maselor de aer ce generează Anticicloanele nu a putut fi explicată și este considerată ca fiind o enigmă.
Cicloanele și Anticicloanele sunt considerate mișcări de fluide ce au presiunea cea mai mare și/sau cea mai mica, în centrul lor baric. Din moment ce mișcarea Anticiclonului nu poate fi explicată prin principiile mecaniciste ale gravitației și rotației terestre, trebuie să concluzionăm că nici mișcarea Ciclonului nu are cum să fie explicată prin aceleași principii.
  1. Suprafața uscatului în emisfera nordică este de 3 ori mai mare decât suprafața uscatului din emisfera sudică. Greutatea medie a uscatului este de 2,75 ori mai marea decât cea a apei; luând în considerare masa oceanelor și a mărilor, precum și distribuția masei uscatului și, presupunând că adâncimea medie a mărilor și oceanelor în ambele emisfere este egală, atunci emisfera nordică (uscatul, până la nivelul mării) este mai grea decât emisfera sudică; masele de uscat aflate deasupra nivelului mării sunt greutăți/sarcini suplimentare. Cu toate astea, iată că această distribuție inegală a maselor de uscat nu afectează poziția axei Pământului deoarece nu plasează numai emisfera nordică cu fața la Soare. O „forță moartă” cum e gravitația nu poate menține echilibrul unui Pământ rotund, încărcat inegal. De asemenea, distribuția sezonieră a gheții și a zăpezii, alături de procesul de topire a acestora, când într-o emisferă, când în cealaltă, sunt fenomene naturale ce ar trebui să interfereze dinamic cu starea de echilibru a Pământului…este evident că așa ceva nu se întâmplă (și) în realitate.
  2. Masele masivelor muntoase nu exercită o atracție gravitațională, conform teoriei gravitaționale. Influența celei mai mari mase de uscat de pe Pământ, lanțul Himalayan, a fost atent investigată, folosindu-se firul cu plumb, pe teritoriul Indiei. Dar firul cu plumb nu a fost deviat, așa după cum calculele inițiale arătaseră. (7) „Forța de atracție exercitată de binomul munte-sol, calculată conform teoriei gravitaționale, este considerabil mai mare decât ar fi fost necesar pentru a explica anomaliile observate. Mărturisesc că această concluzie m-a surprins foarte mult.” (G.B. Airy (8)) Dincolo de această concluzie stingheritoare ia naștere ideea de Izostazie (fluctuația masei – n.tr.). Această ipoteză explică lipsa atracției gravitaționale a enormelor mase de lanțuri muntoase, în felul următor: se presupune că interiorul Globului trebuie să fie fluid, crusta terestră plutind pe acesta. Fluidul interior (magma) este mai greu, mai dens, în timp ce crusta cântărește mai puțin. În zona de suprafață în care există înălțimi muntoase trebuie să existe, de asemenea, și o proeminență situată dedesubt…masa acestei proeminențe cufundate în magmă trebuie să fie mai mică decât masa volumetrică a magmei dislocate. Modul în care se propagă undele seismice, împreună cu rezultatul calculului elasticității interiorului Pământului, conduc la concluzia că masa crustală trebuie să fie la fel de rigidă precum oțelul…dar dacă crusta este solidă până la o adâncime de 2.000 de mile (3.200 km), atunci ea ar trebui să fie mai rigidă decât oțelul. Aceste concluzii contravin Principiului Izostaziei, ceea ce presupune că magma este localizată la mai puțin de 60 de mile (96 km) sub suprafață (conform Wikipedia, crusta are o grosime de 40 km). Așadar, există „o contradicție majoră între Izostazie și datele geofizice.” (9)
  3. Mările și oceanele exercită o forță gravitațională mai mare decât cea a uscatului, deși, în conformitate cu teoria gravitației, ar trebui să fie invers; de asemenea, nici Teoria Izostaziei nu poate explica această contradicție. (10) Atracția gravitațională descrește pe măsură ce ne apropiem de linia de coastă a uscatului. În plus, forța gravitațională exercitată de apă are adeseori particularitatea de a fi mai mare acolo unde apa este mai adâncă. „În toată regiunea Golfului și în Caraibe, uniformitatea fenomenului gravitațional pare să ateste că cu cât apa este mai adâncă cu atât anomaliile gravitaționale se manifestă mai puternic.” (11)
Atât cât cercetările au putut să stabilească, și contrar a ceea ce se așteapta, mareele nu influențează firul cu plumb. Cercetările făcute asupra unui rezervor umplut cu apă, caz în care masa de apă poate fi crescută sau redusă, nu au condus la rezultatele așteptate conform teoriei gravitaționale. (12)
  1. Conform teoriei gravitaționale, în loc ca presiunea atmosferică a Soarelui să fie de 27,47 ori mai ridicată decât cea a Pământului (masa Soarelui fiind mult mai mare), ea este cu mult mai mică…presiunea atmosferică a Soarelui nu variază în funcție de stratificarea atmosferei, așa cum e pe Pământ, ci prezintă un raport mult mai redus, situat între 1/10 și 1/1000 din presiunea barometrică terestră; (13) la baza stratului de inversie barometrică solară presiunea este de 200 de ori mai scăzută față de presiunea atmosferică de la nivelul mării, de pe Pământ; (14) În zona în care se manifestă fenomenul denumit Pată solară valoarea presiunii barometrice este de zece mii de ori mai mică decât valoarea presiunii barometrice terestre.
Presiunea luminii este un termen științific ce dorește să explice presiunea atmosferică scăzută prezentă pe Soare…la suprafața Soarelui presiunea luminii ar trebui să fie de 2,75 mgr/cm²; un corp cu o masă de 1 gram și un volum de 1 cm³ va cântări 27,47 grame la suprafața Soarelui. Așadar, rezultă că forța gravitațională a Soarelui este de zece mii de ori mai mare decât lumina pe care el o emite. Reversul acestei ipoteze înseamnă că în cazul în care gravitația și presiunea atmosferică sunt calculate pentru mase foarte mici, presiunea ar fi mai mare decât gravitația. Una acționează proporțional cu suprafața iar cealaltă în raport cu volumul. (15)  În cazul în care acest lucru ar fi adevărat, de ce în Petele solare presiunea atmosferică este cea mai scăzută, acolo unde emisia de lumină are cea mai scăzută intensitate?!
  1. Datorită vitezei foarte mari a mișcării sale de rotație, Soarele (gazos) ar trebui să aibă axa ecuatorială mai mare decât cea polară…dar nu e așa. Soarele este de 1.000.000 de ori mai mare decât Pământul, însă ziua solară este de doar 26 de ori mai lungă decât cea terestră; la ecuator, viteza sa de rotație este de peste 7.500 de km/h; la poli, viteza se apropie de zero. Cu toate acestea, forma discului solar este rotundă, nu ovală. Observațiile directe au relevat chiar și câteva mici deviații ale axei polare a Soarelui. (16) Planetele prezintă și ele o mișcare de rotație, ceea ce ar pesupune exercitarea unei forțe de atracție ce ar trebui să fie perpendiculară pe axa polară (longitudinală) a Soarelui.
Forța de gravitație care, teoretic, ar acționa în toate direcțiile nu explică forma sferică a Soarelui. Așa cum am văzut în secțiunea precedentă, gazele din atmosfera solară nu sunt supuse unei presiuni puternice ci uneia foarte redusă. Prin urmare, calculul conform căruia Soarele ar trebui să aibă o formă eliptică (dar este rotund) ar trebui să fie simplu de efectuat, dar nu dă un rezultat corect. Din moment ce gazele sunt supuse unei presiuni gravitaționale foarte redusă, forța centrifugă (de rotație) ar trebui să fi format un Soare destul de aplatizat.
  1. În cazul în care planetele și sateliții au fost, odată, mase de minereu topit, așa după cum presupun teoriile cosmologice, nu s-ar fi putut obține formele lor sferice actuale…cu atât mai mult în cazul celor care nu se rotesc, precum Mercur, sau Luna (în ceea ce privește stadiul său cosmic primar).
  2. Legile lui Kepler descriu mișcările planetelor ca depinzând numai de distanța lor față de Soare. Potrivit lui Newton, în această ecuație a mișcării trebuie să intre și masele Soarelui și ale planetelor. Orbitele planetare newtoniene diferă de cele kepleriene, calculate în mod empiric. Formula newtoniană conține o însumare a maselor (în loc înmulțire) și, având în vedere dimensiunea enormă a Soarelui, orbitele newtoniene ar trebui să nu difere în mod substanțial de cele kepleriene. (17)
  3. Perturbările orbitelor planetelor, datorită acțiunii reciproce a maselor lor, sunt explicate prin forțele de respingere și atracție. Manifestarea unei cât de mici anomalii orbitale, ce ar deplasa o planetă sau un satelit al acesteia cu câteva secunde de arc, ar trebui să aibă ca rezultat părăsirea acelei orbite. Se presupune că orbitele tuturor planetelor și sateliților nu au suferit schimbări ce s-ar datora acestor anomalii deoarece pare să existe o forță primordială ce menține acest echilibru. În ceea ce privește teoria gravitațională, în cadrul acesteia nu-și găsește loc o astfel de forță de echilibru.
  4. Fenomenul de perturbare a orbitelor apare în cazul planetelor gigant, Jupiter și Saturn: între un minim (anii 1898-1899) și un maxim (anii 1916-1917) observate, a rezultat o diferență procentuală de 18%. (18) Deoarece masele acestor planete nu au crescut simultan această schimbare este de neînțeles din punct de vedere al teoriei gravitației, care impune principiul unei constante gravitaționale imuabilă (invariabilă).
  5. Presiunea luminii emise de Soare ar trebui să modifice lent orbitele sateliților, împingându-i tot mai departe de orbitele lor inițiale…acționând în mod constant, această presiune ar trebui să aibă un efect de accelerare pe unitatea de masă, în raport cu starea lor inerțială, primară. Dar această schimbare a orbitelor nu reușește să se materializeze; o forță de echilibru pare să anuleze această presiune inegală a luminii asupra stării lor primare, inițiale, cât și a celei actuale.
  6. Soarele se mișcă prin spațiu cu o viteză de aproximativ 20 km/sec, în raport cu stelele din apropiere. Această mișcare, conform lui Lodge, ar trebui să modifice excentricitățile orbitelor planetelor într-o măsură ce ar depăși cu mult valorile observate. (19)
  7. Mișcările periheliale ale lui Mercur și Marte, precum și cea a nodurilor lui Venus, diferă de ceea ce se calculează cu ajutorul Legii newtoniene a gravitației. Einstein a arătat modul în care teoria lui poate explica anomalia lui Mercur…cu toate acestea, excentricitățile mișcărilor lui Venus și Marte nu pot fi explicate prin formula lui Einstein.
  8. Observațiile făcute încă de acum câteva secole au certificat existența unor fluctuații inexplicabile ale mișcării orbitei medii Lunare, fiind calculate în urma observării eclipselor. Aceste fluctuații au fost studiate de S. Newcomb: „Eu consider aceste fluctuații ca fiind cel mai enigmatic fenomen fizic, raportat la tot ceea ce înseamnă mișcare a corpurilor cerești…este foarte dificil de a-l explica prin acțiunea unor cauze cunoscute, astfel încât nu putem decât să presupunem că el apare datorită unei acțiuni a cărei natură ne este necunoscută.” (20) Aceste fluctuații ale orbitei Lunare nu pot fi explicate de către forțele de gravitație exercitate de Soare și planete.
  9. S-a constatat că „Puterea de recepție a undelor radio aproape se dublează, odată cu trecerea Lunii pe deasupra locului în care este situat observatorul…nu pare a fi rezonabil că efectul, relativ mic, al câmpului gravitațional asupra atmosferei Pământului (care modifică presiunea barometrică cu mai puțin de jumătate de procent) ar putea determina o modificare substanțială a stratului ionizat astfel încât să se poată produce asemenea modificări ale intensității recepției undelor radio.” (21)
Cu cât altitudinea crește (în Ionosferă în mod special) cu atât este mai bună recepția undelor radio; în orice caz, Luna nu poate avea un efect marcant asupra Ionosferei, fără a fi ea însăși un corp încărcat cu electricitate. Dacă Luna ar fi încărcată cu sarcină electrică, mișcarea descrisă de ea nu ar avea drept cauză doar forța gravitațională ce acționează între ea și Pământ.
  1. Nici cozile cometelor nu respectă principiul gravitației, fiind produse de acțiunea vântului solar. „Dincolo de orice îndoială, prezența cozilor cometelor este un secret profund…un mister al naturii; enorma „mătură” (de forma unei tije drepte și rigide) descrisă de coada unei comete atunci când aceasta atinge periheliul este o sfidare a legii gravitației…ba mai mult, chiar a legilor cunoscute ale mișcării corpurilor.” (J. Herschel) (22)
„Încă de pe vremea lui Newton, ceea ce a nedumerit astronomii este faptul că în timp ce toate celelalte corpuri din Univers (atâtea câte cunoaștem) respectă Legea gravitației, cozile cometelor nu o fac…în mod clar, cometele sunt supuse unei puternice forțe de respingere care pulverizează materia ce le compune departe de Soare, cu viteze enorme.” (W.H. Pickering)
  1. Modificarea vitezei unghiulare a cometelor (cometa Encke, de exemplu) nu este în acord cu calculele teoretice bazate pe Teoria gravitațională. (23)
  2. După intrarea în atmosfera terestră, la circa 200 km altitudine, meteoriții sunt violent deviați către est. De regulă, aceste devieri sunt atribuite maselor de aer din atmosfera superioară. (24) La altitudinea de 45 km presiunea atmosferică ar trebui să fie „o mică fracțiune dintr-un milimetru coloană de mercur.” (25) Pe de altă parte, viteza cu care meteoriții cad pe Pământ este cuprinsă între 15 și 75 km/sec…făcând o medie, rezultă o viteză de cca. 40 km/sec (peste 140.000 km/h). În cazul în care vânturile de 150 km/h ar sufla permanent la altitudinea la care meteoriții devin vizibili, nu ar fi posibil ca aceste mișcări ale atmosferei rarefiate să producă o deviere a unei pietre cu o viteză de 140.000 km/h.
Apropiindu-se de Pământ meteoriții încetinesc brusc, și încep să se rotească…unii dintre ei sunt respinși înapoi, în spațiu. „Câțiva meteori dau impresia că ar pătrunde în atmosferă, apoi ricoșează de unde au venit.” (26)
  1. Pământul este un imens magnet…există curenți electrici în interiorul său, și este învelit de un anumit număr de straturi ale Ionosferei electrificate. Soarele are și el o sarcină electrică și poli magnetici; de asemenea, se consideră că Petele solare sunt niște magneți puternici. Ionosfera este bombardată în permanență de particule ce sosesc de la Soare; Petele solare influențează în mod activ magnetismul terestru, curenții electrici interiori, gradul de ionizare a Ionosferei, dar și aurorele. Așa după cum Principiul gravitației nu lasă loc pentru manifestarea altor forțe în mișcările obișnuite ale mecanismului celest, aceste influențe evidente și permanente ale fluxului electromagnetic al Soarelui în câmpul magnetic terestru, asupra Ionosferei, aurorelor și curenților electrici interiori nu au cum să influențeze poziția Pământului în spațiu…și asta, de dragul menținerii integrității Principiului gravitațional.
Soarele și Luna, cometele, planetele, sateliții și meteoriții, toată oștirea cerească, aerul și apa, masivele muntoase și mareele marine, fiecare luate separat și toate luate împreună (27) nu se supun „Legii Legilor” care, se presupune, nu prezintă vreo excepție.
* * *
Acestor dovezi empirice ale falsității Legii gravitației li se mai adăugă și patru disfuncționalități, bine cunoscute, ale Teoriei gravitaționale:
  1. Gravitația acționează instantaneu. Laplace a calculat că, în scopul de a menține unitatea Sistemului Solar, atracția gravitațională trebuie să se propage cu o viteză de cel puțin cincizeci de milioane de ori mai mare decât viteza luminii. Un corp material are nevoie de un anumit timp pentru a acoperi o distanță oarecare. Așadar, gravitația sfidează timpul.
  2. Materia acționează și acolo unde ea nu există, sau în absență, nefiind necesară prezența vreunui corp fizic. Acest lucru este o sfidare a noțiunii de spațiu cosmic. Newton era conștient de această problemă atunci când i-a trimis o scrisoare lui Bentley: „Această forță gravitațională ar trebui să existe dintotdeauna, sa fie inseparabilă și esențială pentru materie, astfel încât un corp să poată acționa prin vid asupra altuia, aflat la o mare distanță, fără a exista o altă forță care, și prin care, acțiunea forțelor reciproce să poată fi transmisă de la unul la celălalt…pentru mine, acest concept reprezintă o mare absurditate, ceea ce mă face să cred că un om ce deține certe competențe în filozofia materialismului nu poate crede, vreodată, în el.” Leibnitz s-a opus Teoriei gravitației tocmai din acest motiv.
  3. Forța gravitațională nu poate fi modificată de un corp material (sau mai multe) și/sau de mediul prin care se propagă, oricare ar fi acesta, fiind întotdeauna egală cu inversul pătratelor distanțelor parcurse. „Gravitația este complet independentă de tot ceea ce influențează celelalte fenomene naturale.” (De Sitter (28)) Această afirmație reprezintă o sfidare a principiilor care guvernează celelalte energii.
  4. Fiecare particulă cosmică ar trebui să aibă tendința de a exploda, datorită masei infinite a Universului: o particulă este „trasă din toate părțile” de toată materia existentă în Univers.
Observații suplimentare, cu privire la mișcarea corpurilor din Universul gravitațional:
  1. Fiind adoptată de toate teoriile cosmogonice post-newtoniene, noțiunea de viteză tangențială de eliberare (viteza cosmică) sau inerția mișcării primare a planetelor și a sateliților a determinat apariția unor dificultăți conceptuale insurmontabile. Mișcarea retrogradă a anumitor sateliți reprezintă unul dintre aceste concepte-problemă.
  2. Principiul gravitației cere ca toată materia din Cosmos să se adune/concentreze, ceea ce ar da naștere unei sfere. Acest lucru nu concordă cu observațiile spectrale ce sugerează că „Universul este în expansiune”.
  3. „Un atom diferă de Sistemul Solar prin faptul că nu gravitația face ca electronii să orbiteze nucleul, ci electricitatea.” (B. Russell)…această afirmație presupune că există principii diferite ce guvernează mișcarea corpurilor în macrocosmos și microcosmos. (29)
* * *
Newton a explicat principiul care stă la baza mișcării planetelor și sateliților, prin exemplul unei pietre aruncate orizontal de pe un munte…aceasta trebuie să fie aruncată cu o asemenea forță, încât gravitația îi va curba traiectoria…astfel, piatra se va învârti în jurul Pământului revenind exact în același loc, chiar dacă se mai repetă o dată aceeași traiectorie a zborului.
Totuși, Newton recunoaște că „Nu trebuie să înțelegem că doar niște cauze mecanice ar putea da naștere atât de multor mișcări regulate”, invocând apoi și „un act al Providenței, ce alocă fiecărui satelit un impuls tangențial cu o forță care, împreună cu forța primară de atracție, creează o orbită.” (General Scholium to Book III of the Principia).
Inerția impulsului tangențial, instantaneu formată atunci când a luat naștere Sistemul Solar, nu s-a epuizat de eoni de timp…în ciuda forțelor de atracție dintre o planetă și satelitul ei…în ciuda faptului că Soarele atrage satelitul, îndepărtându-l de planeta-mamă…în ciuda faptului că materia este împrăștiată prin spațiu (meteoriții, de ex)…și astea, deși toate aceste forțe inter-planetare acționează permanent și în mod accelerat.
* * *
Teoria gravitațională a lui Newton este considerată ca fiind dovedită reală datorită acțiunii mareelor. Studiind mareele, Newton a ajuns la concluzia că Luna are o masă egală cu 1/40 din masa Pământului. Calculele moderne, bazate pe teoria gravitației (neluându-se totuși în calcul și acțiunea mareelor), îi atribuie Lunii o masă egală cu 1/81 din masa Pământului. (30)
Cel mai mare triumf al teoriei gravitaționale a fost considerat descoperirea planetei Neptun (a cărei poziție a fost calculată simultan de Adams și Leverrier) observându-se perturbațiile traiectoriei lui Uranus. Apoi, în controversa ce a urmat privind întâietatea celui care a anunțat existența lui Neptun, s-a remarcat faptul că niciunul dintre cei doi savanți nu a fost adevăratul descoperitor deoarece ambii au calculat eronat distanța lui Neptun față de orbita lui Uranus. (31) Cu toate acestea, chiar dacă calculele ar fi fost corecte, nu există vreo dovadă a faptului că gravitația acționează între Uranus și Neptun, și nu o altă energie. Atracția gravitațională scade cu pătratul distanței. Electricitatea și magnetismul acționează în același mod. Newton a greșit atunci când a afirmat că intensitatea câmpului magnetic scade odată cu cubul distanței. (32)
Constructul acestui Sistem al Lumii, pe care Newton îl prezintă cititorilor săi, stă la baza „Regulilor Raționamentului Filozofic”.
Prima regulă: „Trebuie admise ca și cauze ale lucrurilor naturale numai acelea care sunt adevărate și suficiente pentru a explica apariția tuturor lucrurilor.”
Regula a doua: „Prin urmare, atât cât este posibil, acelorași efecte naturale trebuie să le atribuim aceleași cauze.”
II
Investigații teoretice și experimentale aprofundate vor fi necesare pentru a construi o nouă teorie în locul actualei teorii a gravitației. Pentru moment, vă voi oferi câteva puncte de reper:
  1. Forța de atracția dintre doi atomi neutri – fiecare atom este alcătuit din electricitate pozitivă și negativă și, deși neutru ca un întreg, acesta poate forma un dipol electric atunci când este supus unei forțe electrice. Astfel, în teoria prezentată aici, această atracție nu se datorează „proprietăților gravitaționale intrinseci” ale masei, ci proprietăților electrice, foarte bine cunoscute, ale forței de atracție. Doi dipoli se vor aranja astfel încât forța lor de atracție va fi mai mare decât cea de respingere.
  2. Inerția sau proprietatea nemișcării materiei – „Egalitatea dintre masa activă și pasivă sau, altfel spus, gravitația și inerția masei, reprezintă, în sistemul propus de Newton, o coincidență întâmplătoare și remarcabilă…ceva de genul unui miracol. Newton însuși a declarat că a simțit ca atare.” (W. DeSitter) (33)
Conform lui Einstein, inerția și gravitația nu sunt două proprietăți diferite ale materiei, ci una și aceeași, dar observate din perspective diferite: un om aflat într-un lift tras în sus de către o frânghie invizibilă își va simți picioarele presate pe podeaua ascensorului și va crede că simte așa deoarece gravitația îl trage în jos. Un observator ce privește din exterior va gândi că de fapt se exercită un moment inerțial…mișcarea ascensională a liftului trebuie să depășească inerția omului stând în picioare, pe podeaua acestuia. Dacă omul aflat în lift lasă să-i cadă un obiect din mână, obiectul respectiv se va apropia de podea având o viteză accelerată, deoarece liftul este tras în sus; în schimb, observatorul exterior va percepe că obiectul respectiv prezintă o mișcare accelerată, pe verticală.
Prin acest exemplu Einstein a încercat să explice echivalența dintre inerție și gravitație. Cu toate acestea, în cazul efectului gravitațional al Pământului rotund este imposibilă acceptarea acestei explicații…observatorul exterior nu poate percepe nici mișcarea de rotație și nici cea de evoluție ale Globului terestru. Einstein și-a dat seama de această problemă, afirmând: „Practic este imposibil să alegem un observator ca punct de referință deoarece, privind din perspectiva acestuia, câmpul gravitațional al Pământului nu ar exista (ar dispărea în întregime).” (34)
În prezentarea noastră, caracteristica activă a atomului se datorează unui anumit tip de forță exercitată de acesta: forța de atragere (atracția); caracteristica sa pasivă este dată de opusul celei active: forța de respingere (respingerea). Un atom cu o sarcină electrică neutră prezintă aceste două trăsături fundamentale, aceste două forțe, în valori egale și opuse; acest lucru explică de ce trebuie pus semnul egal între gravitație și proprietățile inerțiale ale materiei.
Cu toate acestea, sarcina electrică a atomului trebuie să se aranjeze în așa fel încât forța de atracție să primeze…forța de atracție depășește forța de respingere deoarece polii de atragere ai dipolilor sunt mai apropiați, unul de celălalt, decât polii de respingere; în cazul în care polii de respingere ai dipolilor sunt mai apropiați, atomii (sau combinații moleculare ale acestora) se resping reciproc, așa cum este cazul la gaze.
Un corp încărcat cu o sarcină electrică exercită o forță de atracție mai mare decât un corp cu o sarcină electrică neutră datorită prezenței electronilor liberi; în dipoli, sarcinile electrice se rearanjează ele însele formând configurații limitate, însă electronii liberi se pot rearanja în mult mai multe configurații.
  1. Atragerea corpurilor spre pământ. Ionosfera este mult mai mult încărcată cu sarcini electrice, în raport cu solul terestru „neutru”; în apropierea solului se manifestă o diferență de potențial de 100 V pe metru altitudine, ceea ce produce o diferență de potențial electric ce împinge curentul prin lămpile electrice. Există oare o relație fizică între diferența de tensiune a atmosferei inferioare și diferența de greutate a corpurilor?! Întrebare: „Un corp de 1 kg, situat pe tavanul unei camere ce măsoară 3 metri în înălțime, ar cântări cu aproximativ un miligram mai puțin decât dacă s-a situa pe podea?!”
Din punct de vedere al altitudinii, tensiunea măsurată pe primii metri liniari este aproape aceeași ca și cea de la sol…însă, pe măsură ce altitudinea crește diferența măsurată este din ce în ce mai mare: „Între un punct situat la o altitudine de 10 mile (cca. 16,5 km) și suprafața Pământului există o diferență de tensiune electrică de aproximativ 150.000 V.” (35)
Corpurile neutre dpdv electric conțin atât sarcini pozitive cât și negative. Atomii neutri dpdv a sarcinii lor electrice formează dipoli de-a lungul liniilor de forță ale câmpului electric, cu polii orientați spre Pământ, și Ionosferă. Căderea obiectelor se datorează fenomenului de „atracție a dipolilor” și a mișcării lor într-un câmp electric, ca dipoli de sine stătători? Distanța mică la care acestea se situează față de sol determină acest comportament al lor în ceea ce privește forța gravitațională de atracție deoarece distanța dintre polii electrici opuși ai dipolului atomic este mult mai mică față de distanța la care ele se situează față de Ionosferă. Însă, asta ar însemna că atunci când obiectele ajung la o anumită altitudine vor fi atrase în sus. În cazul meteoriților ce sunt respinși în spațiul extraatmosferic, se pare că aceștia au o sarcină electrică identică cu cea a stratului superior al Ionosferei terestre.
În ceea ce privește căderea corpurilor, această teorie necesită efectuarea mai multor experimente și găsirea unor metode mai exacte de calcul. Deoarece solul terestru este încărcat cu sarcini electrice este posibil ca atomii ce-l compun să fie transformați în dipoli ce generează un câmp electric orientat către Ionosferă. (36)
  1. „Spre deosebire de câmpurile electrice și magnetice, câmpul gravitațional prezintă o proprietate remarcabilă, de o importanță fundamentală: corpurile care se deplasează sub influența exclusivă a unui câmp gravitațional prezintă o mișcare accelerată care, nu în ultimul rând, depinde fie de materia din care acestea sunt compuse, fie de starea lor fizică.” – Einstein (37)
Acest postulat al lui Einstein ar trebui să prezinte un adevăr. În general, viteza cu care cade un corp oarecare este definită și măsurată folosindu-se un sistem standard numit pendul; aparent, un obiect încărcat electric ar trebui să cadă cu o viteză diferită față de un obiect cu o sarcină electrică neutră. Dar acest lucru este negat de știință…negarea se bazează pe observația că nu există o diferență între numărul de oscilații ale unui pendul într-o unitate de timp, în cazul în care se utilizează un pendul cu o greutate mică. Această metodă poate produce rezultate inexacte. O metodă precisă înseamnă măsurarea separată a timpilor de cădere și de urcare a pendulului. În cazul unui pendul căruia i s-a atașat un corp încărcat electric, viteza de coborâre a acestuia, mai mare, poate fi însoțită de o scădere a vitezei de ascensiune…astfel, numărul de oscilații într-o unitate de timp va rămâne același pentru corpurile cu o greutate mică, încărcate sau nu cu o sarcină electrică.
Un corp încărcat cu sarcină electrică prezintă caracteristici diferite ale forțelor sale inerțiale și de atracție, acestea nefiind egale. De asemenea, se pare că greutatea unui corp crește după ce el este încărcat cu o sarcină electrică. Un experiment efectuat cu o bucată de cauciuc dur, cu o masă de 10 grame (inițial fără sarcină electrică, apoi încărcat electric, prin frecare), experiment ce a avut ca unitate de referință o scală de greutate cu o sensibilitate de 1/10 dintr-un miligram, a aratat o diferență de greutate a bucății de cauciuc încărcate cu sarcină electrică, față de cea fără sarcină, de peste 10 miligrame. În cazul în care „forța de gravitație” este un fenomen electric, forța de atracție a unui corp încărcat cu o sarcină electrică nu reprezintă un fenomen cu totul aparte. Cu toate acestea, acest experiment nu poate fi considerat ca fiind decisiv pentru prezenta teorie.
III
Fenomenele de atracție, respingere și circumducție electromagnetică se manifestă la nivelul întregului Sistem Solar. Soarele, planetele, sateliții și cometele sunt corpuri încărcate electric și magnetic. În calitate de corpuri cosmice încărcate cu sarcină electro-magnetică, între ele, la nivel de Sistem Solar, se manifestă fenomenul de inter-dependență.
Suprafața Soarelui este încărcată electrostatic negativ, invers față de sarcina electrică a Pământului…acest lucru este arătat de lungimile de undă ale spectrului luminos vizibil (lungimea de undă roșie este dominantă în spectrul hidrogenului). Soarele prezintă o sarcină electrică și are o mișcare de rotație…cu alte cuvinte, se comportă precum un electromagnet.
Petele solare sunt parte a magnetismului său, iar emisiile de hidrogen de pe suprafața sa formează linii de câmp electric…un fenomen aidoma cu tiparul ce-l prezintă pilitura de fier atunci când este supusă influenței unui câmp magnetic. (38)
Soarele, luat ca un întreg, este un magnet: „Forma coroanei solare și prezența protuberanțelor de la suprafața sa sugerează că Soarele este un magnet” – G.E. Hale, vorbind despre Efectul Zeeman. (39)
Efectul Zeeman s-a dovedit a fi mai pronunțat la latitudinea de 45°, în ambele emisfere ale Soarelui; Hale a constatat că valoarea măsurată a spectrului liniilor sale de câmp scade până la zero la ecuator, dar și în apropierea Polilor; de asemenea, a constatat și că „O primă valoare aproximativă a intensității Câmpului solar la Poli (pe verticală) este de 50 gauss”. Astfel, s-a confirmat faptul că Soarele este un magnet…totodată, s-a constatat și faptul că câmpul său magnetic nu este atât de puternic.
Și acest rezultat este pus sub semnul întrebării în lucrarea de față. Protuberanțele coroanei solare sugerează existența unui câmp magnetic solar, conform savantului care le-a descoperit…în același timp, forma coroanei sugerează prezența unui câmp magnetic puternic. (40)
Protuberanțele și jeturile coronale vizibile ajung la o distanță egală cu mai mult de 10 diametre solare. Mercur este situată la numai 40 de diametre solare distanță față de Soare, iar Pământul, la 108 diametre solare. Mai multe investigații recente au arătat o coroană circulară mult mai extinsă.
Protuberanțele și jeturile coronale afectează Ionosfera și demonstrează existența unei sarcini electrice puternice a Soarelui; la viteza de rotație a Soarelui, o sarcină electrică puternică trebuie să producă un câmp magnetic puternic.
Soarele este un corp ceresc încărcat cu o puternică sarcină electrică și, datorită vitezei sale de rotație, ar trebui să creeze un câmp magnetic la fel de puternic. Astăzi, știm că sarcina electrică solară este suficient de mare încât produce un câmp magnetic cu linii de forță ce ating orbita lui Pluto. Planetele, încărcate și ele cu sarcină electrică, au o mișcare de revoluție ce formează un unghi drept față de liniile de forță ale câmpului magnetic al Soarelui, dezvoltând o orbită circulară, firească, a unor corpuri ce sunt supuse efectelor generate de un câmp magnetic. La rândul lor, sateliții gravitează în interiorul unor câmpuri magnetice cu o intensitate mai redusă, produse de mișcările de rotație ale planetelor-mamă încărcate cu sarcină electrică. Corpurile cerești ce nu prezintă o mișcare de rotație nu au sateliți deoarece ele nu produc câmpuri magnetice.
„Originea și existența câmpului magnetic al Pământului a sfidat până în prezent toate încercările de a-i găsi o explicație.” (41) Cauza prezenței câmpului magnetic terestru: (1) câmpul magnetic al Soarelui și (2) mișcarea de rotație a Pământului (încărcat cu sarcină electrică) în jurul axei sale.
S-a calculat (42) că, dacă Pământul se comportă precum un magnet (datorită mișcării sale de rotație și sarcinilor electrice de pe suprafața sa) atunci valoarea totală a sarcinii sale electrice ar trebui să fie atât de mare încât „ar trebui privită ca un factor determinant al producerii și existenței unor perturbații planetare majore”…prin urmare, această teorie a fost abandonată. (43)
Dar tocmai acest lucru este exact ceea ce se întâmplă în realitate: interacțiunea câmpurilor electromagnetice ale planetelor reprezintă cauzele perturbațiilor orbitelor lor.
Am construit o teorie conform căreia corpurile cerești ale Sistemului Solar sunt încărcate electric și prezintă fenomene electrice de atracție și respingere, ceea ce generează în întreg Sistemul fenomenul de circumducție electromagnetică; câmpul magnetic prezent în tot Sistemul Solar este generat chiar de Soare, care este un electromagnet; mișcările planetelor pe propriile lor orbite reprezintă efectele acestei forțe electromagnetice exercitată de Soare. Planetele, corpuri cerești încărcate electric, creează câmpuri magnetice datorită mișcării lor de rotație. De aici, rezultă: (a) gravitația, ce depinde de sarcina electrică și variază în funcție de valoarea acesteia, (b) masele planetelor sunt calculate în mod inexact, și (c) sarcinile electrice pozitive și negative ale Pământului se manifestă doar în raport cu valoarea totală a sarcinii electrostatice a acestuia.
Una dintre diferențele dintre această teorie a mecanicii cerești expusă aici și teoriile gravitației expuse de Newton și Einstein este că, conform a ceea ce cunoaștem azi, mișcarea de revoluție a Lunii reprezintă un proces total diferit față de procesul de cădere liberă a corpurilor și obiectelor situate în imediata vecinătate a solului terestru. Mișcarea de revoluție a Lunii reprezintă un fenomen de circumducție electromagnetică (cu o anumită valoare a intensității câmpului magnetic) și nu efectul forței de atracție a Pământului, în combinație cu mișcarea ei inerțială; mișcarea pe orbită a planetelor și a sateliților, ce ar descrie o formă circulară rectilinie, este un fals adevăr. Câmpul electromagnetic al Pământului generează circumducția electromagnetică. Luna se află sub influența acestui câmp, în timp ce în atmosfera terestră diferența de intensitate a câmpurilor electrice generate de solul terestru și Ionosferă determină mișcarea dipolilor. La fel ca și Luna, Pământul și toate celelalte planete și sateliții acestora sunt corpuri cosmice supuse influenței câmpului magnetic generat de fenomenul de circumducție electromagnetică ce se manifestă în întreg Sistemul Solar.
IV
„Atracția gravitațională universală” este un fenomen electromagnetic, în cadrul căruia atomii încărcați cu sarcină electrică, alături de alte particule neutre dpdv electric, plus câmpurile magnetice generate de Soare și planete, toate astea la un loc au un rol bine determinat.
Conform acestei teorii, următoarele fenomene devin explicabile:
  1. Toate planetele orbitează în același plan geometric cosmic, perpendicular pe liniile de forță ale câmpului magnetic al Soarelui.
  2. Planetele generează o energie totală a mișcării, mai mare decât cea generată de Soare. Mișcarea de revoluție a planetelor nu își are originea în efectul generat de viteza unghiulară de rotație a Soarelui ci în câmpul magnetic pe care el îl dezvoltă. Faptul că unul dintre sateliții lui Marte prezintă o viteză unghiulară mai mare decât cea a rotației planetei se explică prin fenomenul de circumducție electromagnetică.
  3. Mișcarea retrogradă de revoluție a anumitor sateliți se datorează fie rotației retrograde inițiale, ce presupunea poli magnetici inversați, fie datorită polarizării electrice actuale. Dacă mișcarea retrogradă a câtorva dintre sateliții lui Jupiter și Saturn se datorează în mare măsură rotației lor retrograde inițiale, problema este dacă acea mișcare retrogradă inițială, plus distanța inițială față de Soare, au putut juca un rol în actualele lor mișcări de revoluție, total diferite față de mișcările celorlalți sateliți ai celor două planete. (44)
În cazul lui Uranus, mișcarea retrogradă de revoluție a sateliților săi urmează rotația retrogradă a planetei și liniile sale de câmp magnetic…unul dintre polii magnetici ai lui Uranus poate fi observat și cercetat cu ușurință deoarece se confundă cu ecliptica.
  1. Rotația Pământului. În cazul Pământului, fenomenul de producere a mareelor nu are drept cauză mișcarea de rotație a planetei. Poziția polilor magnetici ai Pământului, la o distanță de aproximativ 20° față de polii săi geografici, poate fi legată de mișcarea sa de rotație. O dată pe zi, polii magnetici ai Pământului se poziționează geografic la extrema nordică, respectiv sudică, în raport cu liniile de forță ale câmpului magnetic solar.
  2. Perturbațiile orbitelor corpurilor cerești din Sistemul Solar sunt generate de acțiunea combinată a forțelor de atracție și respingere dintre ele și depind de carateristicile câmpurilor lor electrice și magnetice. După ce trec prin aceste perturbații, planetele revin la cursul orbital normal…acest fapt se datorează acțiunii de re-calibrare a câmpului magnetic al Soarelui. În mod similar, mișcarea pe orbită a sateliților este configurată de intensitatea câmpurile electromagnetice ale planetelor-mamă.
  3. Anomaliile orbitelor lui Mercur și a altor planete. Viteza de rotație a planetelor depinde de sarcinile lor electrice. Un corp încărcat cu sarcină electrică mare se deplasează mai repede printre liniile de forță ale unui câmp magnetic decât un corp cu o sarcină electrică scăzută. În cazul în care sarcina electrică a unei planete crește în intensitate, viteza de rotație a planetei trebuie să crească și ea. Soarele emite un flux continuu, neîntrerupt, de sarcini electrice pozitive și negative. Planeta Mercur prezintă o mișcare de revoluție din ce în ce mai rapidă. Acest lucru trebuie să fie rezultatul unei sarcini electrice tot mai mare a planetei. De asemenea, și anomaliile observate în mișcările altor planete interioare pot fi atribuite unei sarcini electrice în schimbare; alte neregularități posibile ale mișcărilor planetelor pot fi atribuite faptului că sarcina electrică a Soarelui nu este distribuită în mod egal pe toată suprafața sa.
  4. Devierea unei raze de lumină ce trece pe lângă Soare. Înainte de a atribui această deviere câmpului gravitațional al Soarelui, trebuie calculată influența câmpului său magnetic asupra undei de lumină (de asemenea, în timpul unei eclipse solare ar trebui să se calculeze și influența ce o exercită Luna unei raze de lumină, fenomen ce creează un efect de undă oscilantă în atmosferă).
  5. Coada unei comete. Corpul și coada unei comete sunt încărcate cu sarcini electrice diferite, fapt ce generează o mare diferență de potențial electric…asta denotă faptul că asupra cometei se manifestă simultan 2 forțe diferite, de sens opus: o forță de atracție a corpului ei (masiv) și o forță de respingere, ce dă naștere cozii. Cel mai probabil, „gâtul” cometei este compus din particule cu sarcini electrice pozitive și negative (în proporții egale) formând astfel o zonă neutră între corp și coadă. Datorită influenței temperaturii spațiului cosmic se exercită o schimbare a polarității sarcinilor electrice ale cometei, aceasta păstrându-și orbita de revoluție în jurul Soarelui.
  6. Deplasarea meteoriților în atmosfera terestră superioară. Traiectoria descrisă de meteoriți nu este cauzată de vântul solar, ci de efectul generat de electromagnetismul Ionosferei. Dâra de lumină lăsată de meteoriți este cauzată de descărcări electrice, ca urmare a diferențelor de potențial electric dintre corpul meteorului și Ionosferă. În consecință, trecerea meteoriților prin atmosferă perturbă recepția undelor radio la sol.
  7. Influența Lunii asupra recepției undelor radio. Sarcina electrică a Lunii, ce diferă în raport cu fazele sale, exercită o acțiune a unei forțe de atracție-respingere asupra straturilor electrificate ale Ionosferei, într-o măsură mai mare decât o face în „stratul izolator” al atmosferei terestre.
  8. Variațiile diurne ale presiunii barometrice. Aceste variații, cu maxime la orele 10 și 22, reprezintă cauza modificărilor diurne ale sarcinii electrice a Ionosferei, la aceleași ore. Presiunea barometrică reflectă gradul diferit al intensității forței de atracție exercitate de sol și Ionosferă, pe diferitele nivele ale straturilor gazoase ale atmosferei terestre.
  9. Sfidarea legii gravitației de către apă și nori. Sarcinile electrice ale solului terestru și Ionosferei induc în atmosferă formarea de straturi secundare încărcate cu sarcină electrostatică. Într-un astfel de strat secundar se formează norii. Generarea de energie electrică în nori nu se datorează frecării dintre norii cu sarcină electrică neutră și crestele montane, sau frecării norilor neutri între ei, sau frecării, indusă de gravitație, dintre picăturile de apă ce-i compun, ci faptului că picăturile de apă (deja încărcate electric) urcă spre straturile superioare ale atmosferei, încărcate și ele electrostatic, în timp ce norii sunt supuși efectului inducției electromagnetice generate de solul terestru și Ionosferă. De asemenea, acest lucru explică și „separarea” electrostatică a straturilor norilor (cele superioare de cele inferioare).
  10. Rotația în spirală a Ciclonilor și Anticiclonilor. Mișcarea lor de rotație, atât pe Pământ cât și pe Soare, depinde de liniile de forță ale câmpurilor lor electromagnetice, și nu de mișcarea de rotație a acestor corpuri în jurul propriilor axe.
  11. Forța gravitațională mai mare a mărilor și oceanelor. Comparativ cu cea de pe suprafața uscatului, intensitatea mai mare a „forței de gravitație” a apelor mărilor și oceanelor poate fi explicată prin sarcina electrostatică mai mare a apei sărate.
* * *
Am prezentat câteva ipoteze, în încercarea de a unifica teoriile câmpului electromagnetic și gravitațional; din câte știu eu, nimeni nu a încercat până acum să rezolve problema mișcării planetelor în jurul Soarelui, ca fiind de fapt mișcări ale unor corpuri încărcate cu electricitate în prezența unui câmp magnetic; explicația mea implică și faptul Hale a ajuns la un rezultat eronat, măsurând intensitatea câmpului magnetic solar.
În cazul în care Soarele dezvoltă un câmp magnetic suficient de puternic astfel încât acesta să se extindă până la cea mai îndepărtată planetă, elementele cantitative sunt definite de intensitatea sarcinii electrice și puterea câmpului magnetic generate de Soare, precum și de valoarea însumată a sarcinilor electrostatice ale planetelor.
* * *
Teoria Cosmosul fără Gravitație prezentată aici, în rezumat, este scrisă într-o formă extinsă, între anii 1941-1943. Am ajuns la acest concept, mai devreme, în anul 1941, ca rezultat al cercetărilor mele privind istoria turbulențelor cosmice ce au afectat Pământul și alte corpuri cerești din Sistemul nostru Solar. Anumite evenimente ce-au avut loc, precum și observațiile mele directe mi-au dovedit că Soarele, Pământul și celelalte planete, sateliții și cometele, toate acestea sunt corpuri cosmice încărcate cu sarcină electrică…că planetele și sateliții lor și-au schimbat orbitele în mod repetat și radical, și că atracția gravitațională sau greutatea lor a suferit schimbări, cel puțin pe tot parcursul istoriei noastre umane.
Am ajuns la concluzia că NU gravitația este legea care guvernează întreg Sistemul nostru Solar ci forțele electrice…forțe care generează fenomenele de atracție și respingere a corpurilor cosmice, precum și circumducția electromagnetică.
În construcția acestei Teorii a Electromagnetismului Sistemului Solar îi sunt dator doamnei Shulamith Velikovsky pentru sugestiile sale valoroase și explicarea fenomenului de dipol, ca forța de atracție dintre atomi, dar și a conceptului de dipol de inerție.
Referințe
  1. The usual term “rotation” may be misleading, as it is the phenomenon of planetary revolution, not rotation, to which it is here referred.
  2. O. Hulburt in Fleming’sTerrestrial Magnetism and Electricity, 1939, p.492
  3. J. Humphreys,Physics of the Air, 1940, p.227
  4. Encyclopedia Britannica, 14th edition, “Atmosphere”
  5. See Sir James H. Jeans,The Kinetic Energy of Gases, 1940
  6. J. Humphreys,op.cit., p.240. Lord Rayleigh is quoted from the Philos. Mag., May 29, 1890.
  7. On the attraction of the Himalaya Mountains, by J.H. Pratt, Transactions of the R. Soc. of London, vol.145, London 1855.
  8. On the computation of the effect of the attraction of mountain-masses, 1855.
  9. Bowle, “Isostasy” inPhysics of the Earth, vol.2, ed. by B. Gutenberg.
  10. Vening Meinesz; see Fleming,Terrestrial Magnetism, p.33.
  11. The Navy-Princeton Gravity Expedition to the West Indies in 1932.
  12. Berget,Paris C.R. 116 (1893), pp.1501-3
  13. John and H. Babcock,Pressure and Circulation in the Reversing Layer of the Sun’s Atmosphere. Contribution of Mount Wilson Observatory, 278, 1924.
  14. Unsold,On the Physical Interpretation of Spectro-heliogram, Contr. M. Wilson Obs. 378, 1929.
  15. Peter Lebedew,An Experimental Investigation of the Pressure of Light, Ann. Rep. of the Smithson. Inst. 1903, John Cox, Comets’ Tails, the Corona, and the Aurora Borealis, ibid.
  16. Ch. L. Poor,Gravitation versus Relativity, 1922, p.98.
  17. P. Duhem,La Théorie Physique, 2nd ed., 1914, pp.293 ff.
  18. Zenneck, “Gravitation” inEncyclop. der Mathem. Wiss., vol. V, part I p.44.
  19. Lodge, Mag., Feb. 19, 1918.
  20. Newcomb,Monthly Notices, R.A.S., January 1909.
  21. T. Stetson,Earth, Radio, and Stars, 1934, p.202.
  22. Herschel,Outlines of Astronomy, p.406.
  23. Zenneck,Gravitation, p.36.
  24. Hulburt,The Upper Atmosphere, p.492.
  25. H. Bigelow,Circulation and Radiation in the Atmosphere of the Earth and the Sun, 1915, p.42.
  26. Olivier,Meteors, p.129.
  27. The ancients assumed that the flame is not attracted to the ground. No experiment is known where this assertion had been subjected to experimental verification.
  28. Kosmos, (1932) p.106.
  29. Strangely enough, the movements of the electrons around the nucleus are ascribed to the electrical attraction between these bodies plus an infinitesimal gravitational attraction and to the inertia with which the electrons are trying to overcome these two pulls.
  30. M. Cherry,Newton’s Principa in 1687 and 1937, (1937) p.15.
  31. Since Adams and Leverrier expected to find a planet of the size of Uranus 1,750,000,000 miles beyond the orbit of Uranus, and it was found ca. 1,000,000,000 miles beyond Uranus, the mass of Neptune was overestimated by a factor of three.
  32. Principia, Book III, Proposition V, Corr. V
  33. Kosmos, 1932, p.107
  34. Einstein,Relativity, 11th ed., London, 1936, p.69.
  35. Swann,Science, July 3, 1942.
  36. In connection with this, attention should be paid to the following: “When measurements of the earth’s magnetic field are used to evaluate the magnetic line-integral around any chosen area on the earth’s surface, the result generally differs from zero. This, according to a fundamental principle of electromagnetism, is to be taken as evidence that an electric current flows vertically across the area … The average current-density is about 10,000 times that of the air-earth current that is derived from atmospheric-electricity measurements, so that it seems inadmissible to interpret either this aspect of the earth’s magnetism or the currents observed in telegraph-lines of mountain slopes as manifestations of vertical electrical currents in the atmosphere unless there is involved here some principle or some mode of electrical transport that is yet unknown to physics… A problem that may be of fundamental importance to physical science.” O.H. Gish, “Atmospheric electricity” in Fleming,cit.
  37. Relativity, The special and the general theory, 11th ed., 1936, p.64
  38. S. Richardson,The nature of solar hydrogen vortices, Contr. M. Wilson Sol. Obs. 1941
  39. Preliminary results of an attempt to detect the general magnetic field of the sun, Contr. M. Wilson Sol. Obs N. 71, 1913.
  40. H. Bigelow,Circulation and rotation in the atmosphere of the earth and of the sun, 1915.
  41. G. McNish,op. cit.
  42. By B. Rowland who criticized the theory of Perry and Ayrton printed in Phys. Soc. of London(1879)
  43. Hale, Preliminary results, p.3.
  44. The sixth and seventh satellites of Jupiter are 7,114,000 and 7,292,000 miles (mean distance) from the planet, and have a direct revolution. The eighth and ninth satellites, with retrograde revolution, are 14,6000,000 and 14,900,000 miles distant. The farthest satellite of Saturn, with direct revolution, 2,210,000 miles away from the planet; the only satellite with retrograde revolution is 8,034,000 miles away from the primary.
Sursa articolului

https://lumeacarnavalului.wordpress.com/2016/12/28/cosmosul-fara-gravitatie/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în VIATA LIBERA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s