Europeism sau românism?


Liviu Rebreanu

Sufletul românesc e cea mai mare minune a Istoriei. Zeci de neamuri străine l-au hărţuit şi l-au schingiuit; veacuri multe a gemut subt multe stăpîniri vrăjmaşe; popoare falnice s-au stins, împărăţii trufaşe s-au prăbuşit în jurul lui şi peste dînsul: nimic nu i-a putut zdruncina credinţa în soarta lui şi, cînd a venit ceasul, s-a înfăţişat lumii mai unitar, mai sănătos, mai încrezător ca orice alt neam. Graniţele silnice, care ne-au ciopîrţit sute de ani, n-au fost în stare să ne atingă inima.

Suferinţele ne-au oţelit, asupririle ne-au îndîrjit. Azi, sufletul românesc, descătuşat, tînăr, puternic, simte imperios nevoia de a se realiza în întregime, de a-şi împlini menirea ce i-a fost hărăzită.

Două mii de ani sufletul nostru şi-a apărat numai existenţa, a fost silit să trăiască în copilărie. Am vegetat la marginea culturii care se înălţa în Apus şi la marginea celei ce se stingea în Orient. Lumina civilizaţiei n-a putut pătrunde pînă la noi, iar razele care totuşi se strecurau nu găseau condiţii prielnice şi nici pămînt roditor. Cînd încercam să îmbrăcăm hainele altora, ne dădeam seama curînd că nu ni se potrivesc şi le lepădam cu aceeaşi grabă cu care le primisem. Poate că în adîncul său, sufletul nostru simţea instinctiv că nu i-a sosit încă vremea.

Acum vremea a sosit. Acum sufletul românesc trebuie să înceapă a-şi realiza viaţa. Şi viaţa unui neam înseamnă o cultură proprie, suficientă, în toate domeniile. Prin ceea ce realizează specific, un popor ia parte adevărată la progresul omenirii. Numai prin aceasta. Imitaţia mecanizează şi mecanizarea e moarte. Orice cultură e organic legată de un popor, precum poporul e legat de pămîntul care l-a născut.

Cultura românească de abia azi îşi dibuieşte formele şi cărările. Pretutindeni, sufletul nostru e în fierbere. Pipăim, încercăm, ne zbuciumăm. Puterea noastră de viaţă o simţim imensă şi căutăm doar mijloacele spre a o turna în opere noi, româneşti. Nerăbdarea ne roade. Am vrea să facem dintr-odată ceea ce alţii au făcut în sforţări de secole. Egoismul colectiv al generaţiei se zbîrleşte numai la gîndul că s-ar putea să nu fim noi cei sortiţi să realizăm fizionomia adevărată a culturii româneşti. Ni-e ruşine de goliciunea nostră. ,,Rămîie alţii extatici în faţa poeziei mirosului rustic de obiele fermentate, tînguiască-se alţii lîngă cobza lui Laie…” Sîntem grăbiţi. Spoiala ridicolă de ,,civilizaţie” a oraşelor noastre ni se pare ,,europeană”. Nu vrem să vedem prăpastia care se lărgeşte între caricaturismul occidental al oraşelor şi sufletul satelor noastre, adevăratul suflet românesc. Ne repezim să importăm mereu forme noi, străine, şi ne închipuim că, prin aceasta, grăbim ,,civilizarea” României. Ca şi cînd civilizaţia s-ar putea impune de azi pe mîine…

De o sută de ani se propovăduieşte ,,europenizarea” noastră pe toate cărările. Oameni de Stat, scriitori, filosofi, artişti, încîntaţi de binefacerile civilizaţiei, ne-au impus tot ce s-a făcut aiurea în mod organic. Avem Constituţie belgiană, legi franceze, parlamentarism britanic, literatură futuristă, pictori expresionişti, democraţie, capitalism… Avem de toate şi, totuşi, simţim toţi că n-avem nimic. Constituţia noastră belgiană, legile noastre franceze, parlamentarismul nostru britanic au rămas vorbe goale, care se repetă papagaliceşte la întruniri şi prin ziare; literatura şi artele, cu cît mai extravagante, cu atît mai izolate şi fără nici o înrîurire asupra celor cărora se adresează: democraţia noastră nu trăieşte decît în ideologia cîtorva naivi, precum capitalismul nostru e un nume nou pentru vechea robie a celor mulţi de către o mînă de îndrăzneţi…

O sută de ani de asemenea europenizare n-a tăiat pofta unora de a continua experienţele. Ni se cere să stăm cu ochii mereu spre Apus sau spre Răsărit şi să facem întocmai ce se face acolo. Noi înşine parcă am fi incapabili de orice creaţii. Şi chiar de orice sforţare rodnică. Geniul nostru să se corcească în corsete străine fără de care parcă n-am fi în stare să creştem.

* * *
Europenizatorii noştri cu orice preţ au oroare de tradiţie. De dragul luminei străine ar vrea să înăbuşe glasul trecutului. Nu vor să lase tînărul suflet românesc să se dezvolte normal, ci se căznesc să-i lipească barbă şi mustăţi false, cărunte, să-l împopoţoneze cu straie gata făcute de alţii pentru alţii şi îşi închipuie că, astfel sclivisiţi, vom înşela lumea. Românismul, pentru ei, înseamnă şovinism, iar religiozitatea înseamnă prostie. În realitate, însă, numai românismul poate fi aducător de cultură pentru noi. În românism sînt surprinse toate posibilităţile de progres. Românismul, precum nu se sfieşte a-şi proclama goliciunea, nu şovăie a admira cultura altora şi a asimila ce i se potriveşte. De iubit românismul se iubeşte numai pe sine, nu cu iubire egoistă, ci cu pasiune încrezătoare. Nu aleargă după toate noutăţile din Apus, căci nu ce e mai nou e şi mai bun. Nu forme culturale căutăm, ci cuprinsuri vii. Formele sînt schimbătoare, cuprinsul pătrunde în suflete şi le împrospătează. Românismul va găsi el formele realizării sale.
Europenismul vrea să clădească de sus în jos, românismul se mulţumeşte a începe cu temelia. Pe temelii solide se poate ridica un edificiu demn de sufletul românesc. E vremea temeliilor…

Liviu Rebreanu
(Text reprodus din revista «România», 31 ianuarie 1924)

http://anonimus.ro/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în EUROPA- ROMANIA, ISTORIE INTERBELICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s