Reprezentarea hidoasă, şocantă şi deformată a femeii în aşa-zisa artă modernă a lui Picasso


Lucrările de artă înglobează, într-o formă plastică, un cumul de sugestii vizuale şi simbolice care impresionează în mod profund fiinţa umană. Mesajul artistic pătrunde adesea adânc în subconştient, influenţând atât structura emoţională a omului, cât şi comportamentul său. În mod firesc, arta ar trebui să trezească în universul omului emoţii estetice înălţătoare şi purificatoare, care generează starea de catharsis menită să trezească sufletul şi să deschidă porţile inimii celor care contemplă opera artistică.

Din păcate însă, arta a ajuns astăzi o imagine fidelă a confuziei şi angoasei în care trăieşte omul modern. Trupul, în mod exclusiv, se află acum în centrul operei oricărui artist care se „respectă”. Sufletul însă, şi preocuparea pentru frumos, le sunt necunoscute aşa-zişilor artişti, întrecându-se să imortalizeze pe pânză emanaţii hidoase ce provin adesea din propriul lor subconştient. De ce în artă se promovează aşa-zisa estetică a urâtului? De ce un aşa-zis artist ca Picasso a devenit conducătorul unei pseudoşcoli de artă, care în realitate s-a dedicat distrugerii tradiţiei artei clasice europene, măcelărind imaginea plastică şi mânjind pe pânză tot felul de forme lipsite de sens? Răspunsul poate fi aflat în cel puţin una dintre aceste cauze: promovarea non-valorii pentru îndobitocirea oamenilor şi supralicitarea unor mâzgăleli banale pentru obţinerea unor câştiguri speculative. Se spune că pe unul dintre pereţii unui muzeu de artă modernă se afla expusă o anumită pânză ce conţinea o devălmășie de culori, care nu se constituiau însă într-o formă clară. Această lucrare a stârnit admiraţia vizitatorilor, evident snobi, pătrunşi de „mesajul plastic profund, ce evidenţia imaginaţia şi puterea de creaţie a autorului”. Până la urmă s-a dovedit că autorul era un cimpanzeu…

Există un banc semnificativ care îl are în prim-plan pe aşa-zisul mare maestru al artei moderne: „Picasso dă peste un hoţ în castelul pe care şi-l cumpărase. Se luptă cu el, dar hoţul scapă. Ca atare, merge la Secţia de Poliţie să depună o reclamaţie şi cei de acolo, aflând cine este, îi cer să facă portretul robot al pungaşului. Pe baza acestuia, Poliţia a arestat-o pe maica stareţă a mănăstirii învecinate, pe ministrul de finanţe, o maşină de spălat şi turnul Eiffel.”

Cine a fost, de fapt, Picasso?

Pablo Picasso este considerat, în mod aproape unanim, de criticii de artă drept cea mai importantă figură artistică a secolului al XX-lea. Numele lui este legat mai cu seamă de curentul modernist al cubismului, curent pe care l-a iniţiat împreună cu Georges Braque, între anii 1907-1914. Deşi este ridicat în slăvi pentru arta sa aşa-zis extraordinară, adevărul în ceea ce îl priveşte pe el şi lucrările lui plastice este unul mai puţin plăcut. Există deja destule voci care îl încadrează pe Picasso în ceea ce se numeşte „Estetica urâtului”.

Un călău ridicat în slăvi al trupurilor

Femeia, dragostea, carnea – alături de moarte, distrugere şi corupţia cărnii nu au încetat să îl bântuie pe Picasso, acest pseudoartist care, în mod ciudat, a scris paginile artei moderne. Biografii săi afirmă că atitudinea sa faţă de femei era plină de gelozie, cruzime, infidelitate, exigenţe şi cinism. Acest călău al trupurilor – cum este caracterizat Picasso – se dovedea adesea extrem de imprevizibil, trecând cu uşurinţă de la o extremă la alta: de la o ferocitate aparte la o aşa-zisă tandreţe, un soi de pseudo-adoraţie ce nu poate fi explicată raţional.

În picturile sale, ce-i reflectă fără îndoială felul de a fi, Picasso se înverşunează împotriva femeii, pe care o priveşte ca pe un instrument al plăcerii şi ca pe o sursă a păcatului, pentru ca apoi să-şi schimbe punctul de vedere, îngenunchind prefăcut umil, ca un inchizitor înduioşat de chinurile victimei sale. Evident, nu este cazul să ne lăsăm păcăliţi: este vorba doar de o aparenţă temporară, căci Picasso nu ezită să reia de nenumărate ori cursa între cele două extreme.

Pentru Picasso, nu sufletul este cel care vede şi simte, ci trupul, şi tot ceea ce acesta vede este poftă fizică. Pensula, creionul, uneltele sale de gravură au disecat, asemenea unui bisturiu, omul, reducându-l la dimensiunea unui biet animal fără suflet: fecioara inocentă devine femeia păcătoasă, instrument al tentaţiei şi al păcatului. Prin exprimarea sexualităţii sale morbide şi agresive, Picasso ilustrează abisalitatea fiinţei umane decăzute. De altfel, cea mai mare parte a lucrărilor sale se focalizează asupra unor teme de natură sexuală, cum ar fi: voyeurismul, prostituţia, impotenţa şi sado-masochismul.

De fapt, Picasso se manifesta astfel nu numai în artă, ci şi în viaţa de zi cu zi. Atitudinea sa faţă de femei era adeseori crudă şi lipsită de orice urmă de iubire. Unei amante, Francoise Gilot, i-a mărturisit că ar vrea mai degrabă să vadă o femeie moartă, decât o femeie fericită cu altul.
După Jung, Picasso a fost schizofrenic, iar alţi psihologi consideră că era psihopat şi monomaniac. Lui Alberto Giacometti i-a spus: „Nu suport niciun fel de critică din partea nimănui”. A fost auzit cum îşi spunea de unul singur, într-una: „Eu sunt Dumnezeu, eu sunt Dumnezeu!”.
Se considera pe sine o zeitate artistică, credea că dispune de dreptul nelimitat de a-i pedepsi pe cei din jurul său – familie, prieteni, admiratori. Obişnuia să spună: „Să fii nedrept este apanajul unui zeu”. Picturile sale ce reprezentau femei schimonosite sunt strâns legate de plăcerea pe care o resimţea chinuindu-le în realitate atât fizic, cât şi în alte moduri. Nu le abuza numai la mânie, ci şi cât se poate de deliberat.

Dora Maar, poate cea mai frumoasă şi mai talentată dintre amantele sale, a fost bătută de Picasso şi lăsată să zacă inconştientă pe podea. Altă amantă mărturisea că Picasso o lovea în cap. Lectura sa preferată, şi aproape singura, erau scrierile abjecte ale marchizului de Sade. Pe Marie-Thérése Walter, o altă amantă, pe care a sedus-o când aceasta avea 17 ani, a convins-o să-l citească pe Sade şi, mai târziu, a iniţiat-o în practici sadice.

Lui Picasso îi plăcea ideea de a domni ca un şeic peste haremul său şi preîntâmpina riscul conspiraţiilor de familie, asmuţind femeile care-l iubeau una contra celeilalte. Desfătarea sa era să-şi vadă victimele întorcându-şi furia una împotriva celeilalte, în loc să o îndrepte asupra lui. Provoca situaţii în care o amantă o înfrunta înfuriată pe alta în prezenţa lui şi apoi se rostogoleau amândouă pe podea, muşcându-se şi zgâriindu-se. Într-o astfel de împrejurare, Dora Maar şi Marie-Thérése Walter s-au luat la bătaie, în timp ce Picasso, care stârnise încăierarea, îşi vedea liniştit de pictat. Pânza la care lucra se numea Guernica, o mâzgăleală pe care ar putea-o face un copil de 8 ani…

Picasso se ipostazia adesea în Minotaur, fiinţă ce este în acelaşi timp om şi animal.
Departe de a cunoaşte starea de iubire şi de transfigurare, Picasso considera femeia drept o fiinţă condamnată să accepte sclavia cărnii, în timp ce, după mintea sa chinuită, elementele „secundare”, cum ar fi sufletul ei, sunt dedicate apriori copiilor, preoţilor şi casei. Pentru el, femeia era un obiect sexual menit să-i împlinească nevoile instinctuale. Mai mult decât atât, femeia duce, după Picasso, o luptă continuă cu bărbatul, care o chinuie pentru… a se apăra de ea!

În unele lucrări din anii 1930-1934, cum ar fi La Minotauromachie (1934), fiind într-o perioadă de exaltare sexuală, Picasso se identifică pe sine cu Minotaurul, omagiind suferinţa care provoacă dorinţele exacerbate şi poftele simţurilor nestăpânite. Înlocuirea matadorului – funcţie atribuită de obicei unui bărbat în coridă – cu o femeie, dovedeşte ambiguitatea modului său de împlinire sexuală. Amorul este pentru sărmanul Picasso o luptă continuă între bărbat şi femeie, luptă în care bărbatul triumfă întotdeauna, mai ales dacă femeia răspunde cu pasiune. El nu este ca ea, chipurile, prizonier al pornirilor, al instinctelor, ci este… suveran. El consideră în mod halucinant că trebuie să învingă femeia nu numai pentru a-şi demonstra virilitatea, ci mai ales pentru a-şi afirma puterea pe care el crede, într-un mod aberant, că o exercită asupra unor forţe obscure, demoniace, ce sălăşluiesc, chipurile, în femeie. Însă tot acest scenariu bolnav nu este complet: pântecele femeii, unde este creată şi unde se dezvoltă viaţa, este de asemenea receptacolul păcatului ivit din YONI-ul ei unde este localizată plăcerea, şi care este, în egală măsură, o peşteră ascunsă, învăluită în tenebre. Picasso o reprezintă înconjurată de umbre dense, în timp ce gura femeii este o cale către plăcere şi către moarte.

Picturile timpurii ale lui Picasso

Cu toate acestea, Picasso nu a pictat mereu la fel. Picturile sale timpurii dovedesc un anumit bun-simţ artistic. Cu toate acestea, unii critici afirmă că lipsa talentului a fost ceea ce l-a determinat pe Picasso să încerce să creeze un nou stil.
Una dintre primele scene pe care el le-a pictat după venirea în Paris, în 1900, reprezintă un bărbat şi o femeie îmbrăţişându-se pudic în Amanţi pe stradă – pastel şi pictură, iar în alta îmbrăţişându-se pasional în Îmbrăţişarea, care are drept cadru o cameră unde femeia este pe jumătate dezbrăcată. În aceste diferite versiuni ale unei teme care se repetă se simte influenţa pictorului Toulouse Lautrec. Femeia lui Picasso din acea perioadă a tinereţii sale pariziene este „cea care aduce bucuria” şi provine de la periferie ori de la balurile de societate, fiind reprezentată în numeroase pânze sau pasteluri, în diverse ipostaze.

O instinctualitate stranie, dezechilibrată, necontrolată şi bolnavă

Lui Picasso nu i-au lipsit niciodată femeile. Biografii săi spun că prima sa amantă, Fernande Olivier, îl iubea foarte mult. Era foarte frumoasă şi apetisantă, îi suplinea tendinţa de a căuta amoruri ocazionale şi viaţa în comun domolea nevoile lacomului. Fără îndoială, Fernande a avut un rol considerabil în viaţa sexuală a amantului său, ca şi în pictura sa, de altfel. O regăsim ca model în multe picturi aşa-zis moderne, care însă nu-i reflectă în niciun fel frumuseţea.

A doua sa soţie, Jacqueline Roque, care i-a servit drept model în peste 400 de portrete, afirma despre tablourile soţului său: „Dacă soţul meu ar întâlni vreodată pe stradă o femeie ca cele din picturile sale, ar leşina”.

Pictorul Salvador Dali a afirmat şi el, referindu-se la Picasso: „Sunt total diferit de Picasso, pentru că el nu se ocupă de frumuseţe, ci de urâţenie”.

Picasso afirma adesea că arta lui, cubuleţele pe care le vedem, de fapt, sunt cioburile unui întreg ce a existat cândva. Pentru el, arta e „distrugerea formei”. Într-adevăr, pentru a crea ceva nou, trebuie să distrugem ceea ce este vechi. Însă în arta lui Picasso, cioburile rămân împrăştiate, ele nu se recombină pentru a crea o nouă formă, mai bună.
Sculpturile sale, la rândul lor, scandalizează prin pretenţia de artă. Sudând între ele câteva tinichele, ţevi şi roţi dinţate, multe provenite dintr-o grămadă de fier vechi, Picasso încearcă mai degrabă să discrediteze arta meşteşugului şi să minimalizeze truda, fără de care arta plastică e de neconceput! Desigur, dintr-o şa de bicicletă şi un ghidon – care fac obiectul uneia dintre „operele” sale – nu-i trece oricui prin minte, alăturându-le, să adauge un cap de taur. Nu putem numi asta artă numai pentru că autorul o declară ca atare şi pentru că este cunoscut.

Sentimentul trăit de iubitorul de artă inteligent, lucid şi plin de bun-simţ care asistă la un astfel de spectacol ieftin este asemănător celui trăit de copilul din povestea Hainele cele noi ale împăratului de Hans Christian Andersen, care, sesizând ridicolul situaţiei, o apostrofează ca atare. Iată mărturia plină de bun-simţ a unui bărbat ce a vizitat Muzeul Picasso din Paris. „Am privit la ceilalţi vizitatori şi am fost mâhnit să-i văd cu câtă reculegere priveau pierduţi ghidonul ruginit şi șaua de bicicletă, care, ca-ntr-o glumă, încă şi mai bună glumă, dar de data asta nu a lui Picasso, ci a celor care custodesc moştenirea sa artistică, erau expuse sub un clopot de cristal protector, mai ceva ca Mona Lisa, la Luvru!… Doamne, mi-am zis, până unde poate merge prostia lumii?!

Pentru Picasso, femeia a fost şi a rămas doar simbolul păcatului

Amintirile din bordelul din Barcelona i-au inspirat lui Picasso tema, de mai multe ori refăcută, a lucrării Domnişoarele din Avignon, acţiune de distrugere fără precedent, urmare a unei succesiuni de nuduri desenate sau pictate, unde cuplurile de femei, având forme tăiate din topor, ale căror trăsături sunt desprinse parcă din filmele horror, îl preocupă pe pictor în mod particular. Reprezentarea femeii este deformată, denaturată, măcelărită, ciopârţită şi stâlcită în fel şi chip. Pentru a putea pătrunde în aşa-zisa „religie” cubistă atât de lăudată de „curtenii” artei moderne, femeia este defeminizată, dezarticulată şi contorsionată.

În vara anului 1906, Picasso se retrage cu amanta sa, Fernande Olivier, într-un sat numit Gosol, şi începe seria picturilor înfăţişând femei ce poartă mantila spaniolă, făcând aluzie la reticenţa societăţii spaniole în ceea ce priveşte prostituţia. Toate femeile din viaţa sa au servit ca modele ale păcatului. El îşi motiva „opera” afirmând nonşalant: „Mă servesc de lucruri doar după cum îmi dictează propriile pasiuni”.

Picasso a transpus pe pânză bogata şi perversa sa imaginaţie, mereu nedomolită, care, pe măsură ce sentimentele sale faţă de Olga, prima sa soţie, se vor diminua din ce în ce mai mult în fiecare zi, va urma calea impulsurilor sale sexuale, a dorinţelor, a eşecurilor şi a regretelor sale. Opera lui Picasso este seismograful omului visceral, ce este măcinat de crize organice dintre cele mai acute. Ele fac din femeie un monstru, imagine ce reflectă fără îndoială rezonanţa sa cu lumile demoniace. Adesea se încăpăţânează, cu o furie sadică, să schimonosească un trup unde nu vede altceva decât un abis, în care are o frică acută să nu cadă, căci Picasso consideră că femeia este cauza comportamentului său bizar faţă de ea.

Femeia-monstru, întâlnită adesea în opera sa începând din 1925 şi care va ocupa mai târziu un loc capital în desenele şi gravurile sale este, cel puţin la Picasso, o coborâre în infernurile care îl chinuie neîncetat. Formele crude, chiar sadice, pe care el le aşterne pe pânză, nu sunt altceva decât o chemare exacerbată care provine din aceste zone tenebroase, unde se simte, se pare, în elementul său. Arta convulsivă, disperată dovedeşte dorinţă şi răzbunare, lăcomie şi furie, repulsie şi revoltă.

Din păcate, criticii de artă contemporani, ce sunt aliniaţi în marea lor majoritate la curentul decadent ce a luat amploare în domeniul artei la începutul secolului al XX-lea, continuă să aducă elogii unor aşa-zişi artişti care pretind că mâzgălelile pe care le fac pe o bucată de pânză pot fi considerate drept opere de artă. Astăzi, tablouri precum cele ale lui Picasso se vând cu milioane de dolari, iar cele care reflectă cu adevărat frumosul sunt ignorate, pentru simplul motiv că nu sunt „moderne”. Hilaritatea unei astfel de situaţii este evidentă însă pentru acele fiinţe umane care rezonează cu binele, frumosul şi armonia, ele neputând fi păcălite, aşa cum nu a putut fi păcălit nici copilul din povestea lui Andersen, care a strigat cu voce tare: „Împăratul este gol!

http://www.yogaesoteric.net

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în DIVERSE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s