Concordatul României cu Vaticanul.


Câteva aspecte ale relaţiilor României cu Vaticanul
şi situaţia Bisericii în perioada 1918-1928

Diacon Drd. Sergiu TOMESCU

Concordatul este un termen folosit deseori în limbajul juridic şi economic, având deci un sens „laic” şi unul „religios”. În domeniul economic, prin concordat se înţelege un contract între debitor şi masa creditorilor, având ca obiect stabilirea condiţiilor de stingere a datoriilor fără compromiterea posibilităţilor de redresare a situaţiei financiare a debitorului. În sens religios-politic, prin termenul de concordat se înţelege, în mod obişnuit, o convenţie intervenită între papă, ca şef al Bisericii Romano-Catolice, şi puterea laică a unui stat, pentru reglementarea relaţiilor dintre acel stat şi religia catolică ce funcţionează pe teritoriul său.

În formularea diferiţilor autori, această definiţie prezintă uşoare variante, elementul constant fiind acela că, printr-un concordat, nu atât Statul, cât Biserica este aceea care-şi reglementează interesele, actul proiectându-se mai întotdeauna în favoarea Bisericii. Astfel dominicanul Ambrose Farrel, lector în Dreptul divin şi canonic la Oxford, defineşte concordatul ca având drept obiect „problemele ce privesc interesele romano-catolice”[1]; Enciclopedia Britanică dă o definiţie similară, concordatul încheindu-se „pentru reglementarea afacerilor bisericeşti pe teritoriul unui suveran”[2]. O definiţie de dată mai nouă şi mai concludentă îi aparţine cardinalului A. Ottaviani: „Prin Concordat se înţelege o convenţie internaţională, al cărei obiect îl constituie, dintr-o parte, privilegiile pe care Biserica le concede Statului (privilegia quae ab Ecclesia conceduntur), iar din altă parte, obligaţiile care se recunosc sau se iau din nou de către Stat”[3].

E limpede că în toate aceste definiţii de provenienţă catolică se reflectă, până aproape de zilele noastre, concepţia medievală asupra statului papal, suveranii seculari fiind consideraţi într-un raport de subordonare faţă de suveranul pontif. E la fel de limpede faptul că orice fel de concordat între un stat suveran şi Vatican nu face decât să încalce într-o anumită măsură principiul suveranităţii statului respectiv, atrăgând astfel dezaprobarea din partea claselor conducătoare ale acelui stat, mai ales din partea regilor sau împăraţilor, care îşi vedeau ameninţată autoritatea de către papă şi care vedeau în încheierea concordatului sfârşitul puterii centrale din statul respectiv, ba chiar transferarea acestei puteri de la suveranul respectiv la suveranul pontif.

Concordatul rezultă din nerealismul doctrinei catolice despre Biserică şi Stat. Potrivit acestei doctrine, Biserica şi Statul sunt două societăţi perfecte, a căror autoritate se exercită totuşi asupra aceloraşi subiecţi şi, adesea, în probleme conexe, ceea ce implică necesitatea unei legi care să determine raporturile lor naturale. Statul deci, fiind şi el „societate perfectă”, ar urma să accepte pur şi simplu, fără dificultăţi, aplicarea pe teritoriul său a principiilor de drept bisericesc privitoare la relaţia dintre puterea spirituală şi cea seculară[4].

Istoria concordatelor e lungă şi dramatică. Ea începe în Evul Mediu. Astfel, Concordata nationis Germanicae[5] vorbeşte de mai multe convenţii intervenite în secolul al XI-lea, între Scaunul papal şi regii din dinastia Carolingienilor, având ca obiect dreptul împăratului de a alege pe papă şi de a acorda prelaţilor investitura mai înainte chiar de hirotonirea lor[6]. Acest fapt este de înţeles în condiţiile în care mai mulţi papi din sec. XI erau de origine germană, iar împăraţii Sfântului Imperiu Roman de neam german erau în culmea puterii. Primul concordat însă, în înţelesul strict al cuvântului, s-a încheiat la Worms în 1122 şi a fost legat de lungile dispute asupra investiturii episcopilor catolici. Acest Concordat reprezintă o solutie de compromis şi face distincţie între investitura spirituală şi cea laică, episcopii primesc pe cea dintâi (inel şi cârje) de la papă, iar pe cea de a doua (sceptru) de la rege. De fapt, această soluţie nu era originală. Ea mai fusese dată, în 1105, prin Concordatul englez intervenit între papa Pascal al II-lea şi regele Henric I, prin mijlocirea lui Anselm de Canterbury. Cu ea însă s-a pus capăt disputelor pentru investitură. Concordatul de la Worms a mai suscitat o seamă de controverse şi a sfârşit prin a fi confirmat, în 1177, printr-o convenţie încheiată între papa Alexandru al III-lea şi Frederic I[7].

O convenţie asemănătoare a avut loc şi în 1289, între papa Nicolae al IV-lea şi regele Portugaliei. Concordatul de la Viena, din 1448, promulgat de papa Nicolae al V-lea, a pus capăt unor lungi dispute asupra annatelor (contribuţiile băneşti ale clerului faţă de Scaunul papal) şi beneficiilor bisericeşti din Germania.

În Franţa, s-a manifestat o opoziţie mai puternică faţă de excesele papale. În 1438, aşa-numita Sancţiune Pragmatică de la Bourges a adoptat şi a pus în practică decretele Sinodului de la Basel care suprimau annatele şi o bună parte din beneficiile rezervate papilor[8]. În ciuda protestelor permanente ale Scaunului papal, Sancţiunea Pragmatică a funcţionat pe toată durata secolului al XV-lea, chiar după abolirea ei nominală făcută de către Ludovic al XI-lea, în 1461. Situaţia nu a fost modificată decât prin celebrul Concordat de la Bologna, intervenit între papa Leon al X-lea şi regele Francisc I, în anul 1515.

Dintre concordatele încheiate în cursul secolului al XIX-lea, cel mai important a fost acela încheiat, după îndelungate negocieri, între papa Pius al VII-lea şi Napoleon Bonaparte, în anul 1801. Primul efect al acestui act a fost recunoaşterea legală a existenţei Bisericii Catolice în Franţa, abolită de Revoluţia din 1789. Statul însă îşi ia toate măsurile de asigurare a suveranităţii sale împotriva imixtiunilor pe care autoritatea papală le-ar încerca în treburile publice ale Franţei.

Napoleon Bonaparte a consemnat, în mare măsură, o victorie asupra tendinţelor dominante ale Vaticanului şi a trasat criteriile concordatelor moderne. În schimb, guvernul austriac , în 1855, a încheiat un concordat în termeni extrem de umilitori, termeni care nu vor mai fi întâlniţi decât în acela încheiat de România în 1927.

Concordatul încheiat la Viena (1855) dă Papei dreptul de a comunica direct cu episcopii, clerul şi poporul. Biserica are controlul asupra educaţiei tinerilor, împăratul are dreptul de a alege episcopi noi, dar numai cu consimţământul celor existenţi. Bisericii i se recunoaşte posibilitatea de a agonisi proprietăţi noi, neavând restricţii decât în problema înstrăinării lor. Însă austriecii şi-au dat seama repede de greşeala majoră pe care o făcuseră acordând Vaticanului drepturi atât de largi în ţara lor. De aceea, Concordatul n-a fost aplicat decât pe o durată de 12 ani. În anul 1868 el a fost anulat în toate provinciile Imperiului Austriac[9], şi apoi denunţat în 1870, după proclamarea infailibilităţii papale[10]. Vom vedea mai jos, într-un studiu comparativ, condiţiile speciale în care s-a încheiat acest Concordat, condiţii care însă nu s-au repetat în cazul celui încheiat de România în 1927.

Concordate mai puţin importante au fost încheiate de Vatican cu Bavaria (1817), Prusia (1821), Spania (1851, 1855 şi 1904), Elveţia (1828, 1845 şi 1888), Portugalia (1857 şi 1886). Convenţiile cu Belgia şi Olanda n-au căpătat forma de Concordat, ci de amical modus vivendi.

Un Concordat încheiat cu Rusia în 1847 nu a fost aplicat niciodată, pe teritoriul ţărilor rămânând în vigoare legile restrictive ale Statului. După 1918, cele mai importante concordate au fost acelea încheiate cu Polonia (1925), Lituania (1927), Germania (1933). O menţiune specială merită cel încheiat cu Italia în 1929, când s-a creat şi noul stat al Cetăţii Vaticanului[11].

Concordatul cu România

În ţara noastră, regimul cultelor a fost fixat atât prin Constituţia din 1923, una din cele mai bune şi mai liberale din Europa acelui timp, care stipulează principiul că „raporturile dintre diferitele culte şi Stat se vor stabili prin lege”[12], cât şi prin Legea cultelor din 1925. Ţara noastră a manifestat, prin legile date, o toleranţă şi o înţelegere deosebită faţă de diferitele culte religioase care au activat pe teritoriul românesc.

Evident, Biserica Romano-Catolică din România ar fi urmat ca, din punct de vedere juridic-administrativ, să accepte şi să recunoască dreptul suveran al Statului în toate problemele ei de organizare, ceea ce ar fi lezat privilegiile pe care şi le rezervase Vaticanul prin Codex juris canonici. Ca urmare, Roma ia iniţiativa unor tratative cu guvernanţii români în vederea încheierii unui concordat, în virtutea căruia raporturile dintre Statul român şi cultul romano-catolic din România se vor stabili nu prin lege, ci prin acest act diplomatic, pentru că, în virtutea canoanelor şi învăţăturilor catolice, centralismul papal este mai presus de centralismul statelor laice. De aceea, BRC nu se poate supune aceluiaşi tratament căruia i se supun celelalte culte din ţară, ci ea reclamă un statut deosebit, privilegiat.

Tratativele încep îndată după terminarea războiului, în anul 1920, în timpul guvernării Averescu, având ca ministru al cultelor pe Octavian Goga, iar ca ministru al României la Vatican pe D. Pennescu. Vaticanul trimite guvernului român un anteproiect de concordat în care, printre altele, pretinde dependenţa directă a eparhiilor de Scaunul papal, desfiinţarea dreptului de patronat asupra averilor[13] şi titlul de „Biserică apostolică romană”.

Guvernul român îşi dă acordul de principiu pentru încheierea unui concordat – şi poate că aceasta a fost greşeala iniţială a guvernanţilor români – dar respinge anteproiectul şi trimite Romei un alt proiect, redactat în aşa fel încât „interesele ţării” să fie apărate. În comentariul pe care-l alătură proiectului, Octavian Goga cere ca „organele acestei biserici să evite tot ce poate primejdui integritatea, independenţa şi Constituţia Statului, liniştea publică şi siguranţa lui, deoarece uneori biserica este înfăţişată ca o faţadă numai pentru asigurarea unor interese de caracter cu totul profan”[14].

Proiectul cere ca numirea ierarhilor să se facă în funcţie de prerogativele regelui, să i se recunoască acestuia dreptul de patronat pe care l-au avut şi regii Ungariei, şi respinge titlul de „Biserică apostolică romană”. De fapt, regele nu dorea decât prezervarea caracterului statal al României şi a prerogativelor sale de suveran asupra teritoriului românesc, aşa cum odinioară vechii împăraţi germani, ca şi regii englezi sau francezi, se revoltaseră împotriva pretenţiilor de suzeranitate ale papei. Din actele vremii rezultă că, în primul rând, Octavian Goga sesizează caracterul cel puţin dubios al anteproiectului Romei şi împuterniceşte pe ministrul Pennescu să comunice Vaticanului observaţiile făcute pe marginea documentului.

Cu toate acestea, Sfântul Scaun sfidează statul român. Papa nu numai că nu ţine seama de aceste observaţii, dar trimite la Bucureşti un al doilea proiect de concordat, al cărui conţinut e mult mai restrictiv la adresa Statului român decât primul.

Guvernul însă îl respinge, pentru motivul că acest proiect „cuprinde abateri esenţiale de la punctul nostru de vedere, iar de altă parte nu ni se oferă garanţiile de cari, credem că, în interesul Statului, avem neapărată nevoie”[15].

După căderea de la putere a guvernului Averescu în decembrie 1921 problema este lăsată pe seama guvernului liberal al lui I.I.C. Brătianu, care conduce destinele ţării până în 1926. În ciuda numeroaselor merite politice de netăgăduit, lui îi revine răspunderea pentru continuarea şi încheierea tratativelor asupra Concordatului, în condiţii extrem de umilitoare şi păgubitoare pentru prestigiul şi interesele Statului român. După trei ani de tăcere, în spatele căreia, în lipsă de informaţii mai amănunţite, se pot prezuma tatonări şi speculaţii subterane, Vaticanul trimite la Bucureşti un nou proiect de concordat, sensibil diferit de cele din 1920 şi 1921, în spiritul unei autonomii aproape totale a Bisericii Catolice din România şi, mai mult, al unor tendinţe universaliste catolice.

Acest proiect de concordat pretinde ca Biserica greco-catolicilor, considerată până atunci, prin prevederile Constituţiei, ca Biserică românească, să fie înglobată în cea Romano-Catolică şi organizată în condiţiile Codicelui de drept canonic al Vaticanului. De asemenea, el cere ca Fondul de studii şi Fondul religios, administrate până aici de Stat, să fie predate Bisericii Romano-Catolice. La acest punct trebuie reţinut că, prin prevederile Codicelui de drept canonic, proprietar al tuturor bunurilor deţinute de Biserica Catolică este papa, ca şef suprem şi discreţionar al acesteia. Un articol cu totul special al noului proiect de concordat este acela prin care se prevede că episcopii, clerul şi chiar credincioşii Bisericii Catolice de pe teritoriul Statului român pot comunica direct cu Vaticanul, fără niciun fel de control din partea autorităţii civile, şi aceasta nu numai în probleme de credinţă şi organizare, ci în orice „afaceri bisericeşti”, formulă extrem de elastică şi care deschide drum liber şi oricărei acţiuni extra-bisericeşti.

Niciun concordat încheiat până atunci cu vreun alt stat nu impunea statului respectiv această renunţare la control, comunicarea clerului cu Vaticanul făcându-se numai prin mijlocirea Ministerului de Externe. Începând cu anul 1924, guvernul liberal acceptă negocierile asupra acestui ultim proiect de concordat şi, în faţa rigidităţii Vaticanului, face concesii treptate pentru ca, în cele din urmă, să cadă de acord. Nu ajunge însă să şi semneze Concordatul, deoarece cade de la putere. Opera va fi desăvârşită de guvernul Averescu, revenit în fruntea ţării îndată după cel liberal, adică în 1926.

În cadrul noii guvernări, Portofoliul Instrucţiunii Publice şi Cultelor e deţinut de V. Goldiş. Acesta îşi schimbă atitudinea faţă de Concordat: dacă la început el se prezintă ca un adversar înflăcărat al Concordatului, atitudinea lui se schimbă brusc şi tocmai el este cel care, la 10 mai 1927, merge la Roma şi semnează, în numele regelui României şi al Statului român, actul prin care Vaticanul repurta o victorie netăgăduită asupra demnităţii şi intereselor româneşti.

Autorităţile s-au ferit să anunţe opiniei publice semnarea Concordatului pentru că doreau să ascundă pe cât posibil prevederile sale ostile şi anti-suverane la adresa Statului român, care ar fi dus la declanşarea unui val de proteste în întreaga ţară, împotriva semnării Concordatului.

Un fapt demn de menţionat că până la această dată, şi încă opt luni după ea, întreaga problemă a Concordatului se consumă în mod secret. Opinia publică românească ia cunoştinţă de semnarea lui de abia în februarie 1928, când existenţa Concordatului e denunţată în coloanele ziarului Telegraful Român din Sibiu. Se produc discuţii agitate, proteste, interpelări, explicaţii penibile, semne de întrebare[16]. Nicolae Titulescu îşi dă seama că, aşa cum s-a făcut, Concordatul reprezintă o mare greşeală politică a României şi, în 1928, cere Vaticanului un număr de „declaraţii interpretative”, menite să atenueze gravitatea documentului, declaraţii fără de care, spune omul nostru politic, ratificarea e imposibilă. Vaticanul refuză, Titulescu continuă să insiste, dar monseniorul Doici, demnitar al cancelariei papale, îi spune confidenţial „că este vorba de rezistenţa personală a papei”[17].

În 1929 guvernează Partidul Naţional-Ţărănesc al lui Iuliu Maniu, care desăvârşeşte opera începută de Averescu şi continuată de Brătianu[18]. Ignorând protestele ierarhilor ortodocşi, ale intelectualităţii conştiente şi ale opiniei publice, şi fără niciun studiu prealabil, în mai 1929, guvernul supune Corpurilor legiuitoare, proiectul de lege pentru ratificarea Concordatului. Clerul şi episcopatul ortodox român protestează şi intervin în Parlament printr-o declaraţie comună, exprimată într-un discurs foarte documentat al mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan[19].

Cu toate acestea, Corpurile legiuitoare votează ratificarea, în urma unui cuvânt de ordine al lui Iuliu Maniu, transmis prin raportorul parlamentar al Concordatului[20]. Textul documentului e publicat în Monitorul Oficial la 12 iunie 1929, adică mai înainte de ratificarea lui, care a avut loc la Roma în ziua de 7 iulie a aceluiaşi an. Această ciudată operă a Statului român, în flagrantă contradicţie cu propriile sale interese, dă naştere unor reacţii multiple şi susţinute. Trei ani mai târziu, la 16 aprilie 1932, 27 deputaţi ai Camerei întocmesc şi semnează un proiect de lege din iniţiativă parlamentară, prin care, în urma unor minuţioase şi documentate expuneri de motive, cer denunţarea Concordatului.

Proiectul de lege e supus Consiliului Legislativ al Camerei, dar acesta, deşi recunoaşte că „faptele cuprinse în expunerea de motive sunt de o gravitate excepţională, şi că la baza existenţei Concordatului stă o lege, găseşte că pentru denunţarea lui nu e necesară o lege, că aceasta se poate face printr-un simplu act administrativ al guvernului şi, ca atare, cere restituirea proiectului. După doi ani, asupra aceluiaşi document se pronunţă şi Consiliul de avocaţi al Ministerului Cultelor care-şi însuşeşte concluzia Consiliului Legislativ al Camerei, adăugind însă că pentru denunţare este necesară prealabila autorizare a Corpurilor legiuitoare. Consiliul de inspectori generali ai Cultelor se pronunţă, în acelaşi an, asupra dreptului legal al puterii executive de a denunţa Concordatul printr-un simplu act de guvernământ şi, în urma unei analize amănunţite a textului votat în 1929, cere ca guvernul să întreprindă denunţarea lui, deoarece „interesele Statului român nu sunt servite prin aplicarea Concordatului”[21]. Nu se ia însă nicio măsură, nici acum şi nici mai târziu, iar Concordatul va continua să rămână în vigoare până în 1948, când va fi denunţat de guvernul condus de Petru Groza.

Aşa s-au desfăşurat, cronologic, etapele tratativelor şi încheierii Concordatului dintre Statul român şi Vatican.

Efectele semnării acestui act diplomatic nu au întârziat să apară. Astfel, din punctul de vedere al situaţiei religioase, Concordatul sustrage cultul catolic din sfera prevederilor constituţionale şi-i asigură o situaţie privilegiată faţă de toate celelalte culte, raportul dintre el şi Stat reglementându-se pe baza unei convenţii cu caracter internaţional, în care cele două părţi tratează pe picior de egalitate[22]. De asemenea, Concordatul stipulează, în mai multe articole, că eventualele relaţii viitoare, cu caracter excepţional, dintre Vatican şi Statul român se vor stabili pe calea unor acorduri bilaterale. Această situaţie de cult privilegiat, cu puternice implicaţii economice, va permite catolicismului să-şi continue şi în cadrul noului stat român unificat la 1918 activitatea prozelitistă şi va încălca principiul egalităţii de drepturi pe care orice stat are obligaţia de a-l aplica faţă de toţi cetăţenii săi.

Constituţia din 1923 acorda, într-adevăr, Bisericii Ortodoxe Române calitatea de „Biserică dominantă”, dar nu e mai puţin adevărat că majoritatea ierarhilor ortodocşi îi cereau Statului nu privilegii în raport cu celelalte culte, ci doar egalitate de drepturi. Sintagma de „Biserică dominantă” avea un înţeles nu atât juridic-administrativ, cât istoric-moral, în sensul că Ortodoxia e majoritară în România şi, printr-o lungă tradiţie, mult mai apropiată de viaţa şi interesele poporului român.

În dezbaterile din Senat asupra Concordatului, mitropolitul Nicolae Bălan cerea, de pildă, în numele episcopatului ortodox, numai aplicarea principiului proporţionalităţii în fixarea scaunelor episcopale, ca expresie a principiului „egalei protecţiuni a cultelor religioase”, enunţat în Constituţie.

Într-adevăr, în 1927, Biserica Ortodoxă Română avea 18 eparhii la 12 milioane de credincioşi. Pentru cei 2 milioane şi jumătate de credincioşi ai ei, Biserica Catolică trebuia să aibă, proporţional, 4 eparhii; Concordatul însă îi oferă nu mai puţin de 11 eparhii. Aceeaşi disproporţie se observă şi în fixarea numărului de canonici (consilieri) şi protopopi[23].

Cultul greco-catolic alcătuia, după aceeaşi Constituţie, o Biserică „naţională”, pe temeiul faptului că, spre deosebire de cel romano-catolic, componenţa sa era, cu foarte rare excepţii, românească. Prin articolul II din Concordat, Vaticanul sustrage şi cultul greco-catolic din sfera prevederilor constituţionale şi-l însumează în „Religia Catolică Apostolică Română” (art. I), transformându-l într-un „rit” al acesteia, alături de cel latin şi de cel armean.

Situaţia de Biserică privilegiată, pe care Concordatul o consfinţeşte pe seama cultului catolic, dă naştere şi unei alte consecinţe religioase: crearea şi menţinerea unei stări de permanentă tensiune între toate cultele din cuprinsul Statului român. Pe de o parte, catolicii capătă conştiinţa că sunt protejaţi de o putere din afară care le asigură existenţa şi prosperitatea de la nivelul unor tratative internaţionale. Mai mult, în doctrina catolică se cultivă principiul medieval după care Concordatul nu este altceva decât un act prin care Vaticanul acordă privilegii unui stat oarecare, el considerându-se un fel de supra-stat.

Răsfrântă în conştiinţa clerului şi credincioşilor, această concepţie va genera orgoliul unei confesiuni care-şi poate permite să privească de sus autoritatea Statului, stat care, la rândul său, îşi exercită suveranitatea asupra tuturor cultelor, cu excepţia celui catolic. Ca urmare a acestui fapt, spiritul catolic, satisfăcut în orgoliul său, va fi în permanenţă dispus să manifeste un soi de dispreţ pentru celelalte culte religioase, reglementate prin lege de un factor pe care Vaticanul şi-l consideră, cel puţin moralmente, subordonat[24].

Dezbaterile parlamentare şi presa vremii, consumate pe marginea problemei Concordatului, abundă de polemici interconfesionale în care replicile tăioase sunt împinse până la invectivă. Acest climat de concurenţă şi vrăjmăşie religioasă va domina, în continuare, viaţa publică a României.

Din punct de vedere juridic această convenţie îi rezerva cultului catolic dreptul de a-şi reglementa raporturile cu Statul nu pe calea legii, cum prevedea Constituţia, ci pe calea unui act diplomatic. Dacă surpriza era oferită de rege şi de colaboratorii săi, nu în mai mică măsură fusese oferită de Vaticanul însuşi, care nu putea să ignore conţinutul Constituţiei româneşti, dar care întocmeşte şi înaintează la Bucureşti, succesiv, trei proiecte de concordat, unul mai anticonstituţional decât celălalt.

Concordatul sfidează Constituţia, mai întâi, prin însuşi faptul că există şi, în al doilea rând, prin aceea că permite cetăţenia străină anumitor conducători, canonici şi profesori ai cultului catolic. De asemenea, el recunoaşte calitatea de persoană juridică Bisericii Catolice ca întreg, iar nu instituţiilor bisericeşti, aşa cum prevedea Constituţia. Formula introdusă în articolul IX din Concordat: „Statul recunoaşte Bisericii Catolice, reprezentată prin legitimele ei autorităţi ierarhice, personalitatea juridică, conform dreptului comun al ţării”[25], nu putea fi interpretată decât în spiritul lui Codex juris canonici, promulgat în 1917, care consemnează că „Biserica Catolică este o adevărată societate perfectă şi de drept divin, are personalitatea sa juridică, pe când celelalte persoane morale inferioare în Biserică o au de la însăşi Biserica”[26].

Însă, în timp ce legea pentru regimul general al cultelor, ca expresie a principiilor constituţionale, recunoştea calitatea de persoană juridică numai pentru „organizaţiile cultelor istorice”, nu vreunei Biserici ca întreg, în cazul Concordatului, Statul acorda această calitate unui organism al cărui centru era în afara hotarelor lui. Oamenii politici ai vremii, printre care şi Aurel Vlad, ministrul cultelor în 1929, pretindeau că aplicarea Concordatului se va face conform interpretării Statului român, nu în interpretarea Vaticanului.

Totuşi, atunci când s-a ridicat spinoasa problemă a Statusului romano-catolic ardelean, Vaticanul a interpretat Concordatul exact în spiritul Codex-ului de drept canonic şi aşa l-a şi impus guvernului român.

Nu trebuie să uităm că încheierea Concordatului cu Vaticanul s-a făcut la 10 mai 1927, adică înainte de alcătuirea Legii pentru regimul general al cultelor, care a avut loc cu un an mai târziu, la 22 aprilie 1928. Constatarea imediată este aceea că nu Concordatul a fost redactat în conformitate cu Legea cultelor, ci aceasta a fost întocmită în funcţie de textul Concordatului, în 1928, însuşi Vasile Goldiş, semnatarul român al Concordatului, era nevoit să recunoască: „rămâne ca textul proiectului de lege pentru regimul cultelor să sufere modificările necesare în conformitate cu textul Concordatului”[27].

Cu toate modificările suferite, Legea cultelor din 1928 nu s-a putut pune în întregime de acord nici cu Constituţia, nici cu Concordatul – acest fapt fiind, practic, imposibil – ea conturându-se şi rămânând în stare hibridă.

Nu fără importanţă au fost şi consecinţele politice generate de acest act; guvernele române dintre 1920-1927, precum şi instituţia monarhică din România, prin însuşi faptul de a fi negociat şi încheiat Concordatul cu Roma, au făcut dovada unei lipse de patriotism elementar, concedând Vaticanului drepturi de natură să ameninţe, deopotrivă, şi suveranitatea naţională şi siguranţa Statului român. Un Concordat, prin însăşi natura lui, cuprinde numeroase implicaţii politice de care statul semnatar trebuie să ţină seamă. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât dubla natură a Bisericii Catolice – religioasă şi politică – reprezintă, de multe secole, un loc comun al istoriei mondiale[28].

În afară de aceasta, nu era un secret pentru nimeni – şi deci nici pentru guvernele concordatare ale României – că elementul catolic a jucat întotdeauna, cu sau fără o legătură directă cu Scaunul papal, un important rol politic în viaţa popoarelor, de cele mai multe ori în detrimentul acestora.

Istoria concordatelor, lungă de opt veacuri, oferă imaginea perpetuă a unei ofensive catolice asupra statelor europene şi a unei permanente sforţări din partea acestora de a-şi menţine sau a mai păstra ceva din drepturile lor suverane.

Din perspectiva statală, caracterul defensiv al regilor, împăraţilor şi guvernelor e izbitor: chiar când suverani ca Maria Tereza, Iosif al II-lea sau Napoleon I iau drastice măsuri restrictive asupra Bisericii Catolice şi-i limitează posibilităţile de imixtiune în treburile Statului, aceste măsuri au tot un caracter defensiv sau, în cel mai bun caz, se prezintă ca o contraofensivă intervenită într-un război lung şi oscilant. Activitatea politică a elementului catolic poate lua o formă organizată, constituind partide politice propriu-zise, cum sunt cele de astăzi din Franţa, Germania şi Italia, sau cum se preconiza în România, încă din 1921, când Arhiepiscopul Alexandru Cizar cerea oficial crearea unui „Partid catolic”, sau poate lua o desfăşurare neorganizată formal, diseminată în sfere de influenţă, prin mijlocirea mai ales a nunţiaturilor, curente de opinii sau acţiuni subterane[29].

Se pare că această a doua manieră răspunde şi unui principiu al Bisericii Romano-Catolice. Prin anii 1907-1909, monseniorul Giobbio, profesor de diplomaţie la două înalte şcoli catolice din Roma, a publicat o carte intitulată Lecţii de Diplomaţie Ecleziastică în care vorbea, printre altele, despre rolul nunţiaturii: „Prin mijlocul nunţiilor guvernele obţin de la Sfântul Părinte concesiuni speciale. Prin intervenţia lor guvernele pot obţine de la supuşii lor ceea ce în zadar ar fi dorit să obţină pe căile obişnuite; mai ales în ţările cu guvern constituţional în care parlamentul este atotputernic, nunţiul poate să intervină ca să procure guvernului majoritatea, fără de care guvernul ar cădea de la putere. Raporturile nunţiului cu episcopul (catolic) poate produce aceste surprize, adică poate procura victoria unui guvern învins sau căzut”[30].

Articolul VIII al Concordatului cu România prevede că de episcopi „vor depinde exclusiv ceilalţi membri ai Clerului catolic în tot ce priveşte numirea lor şi exercitarea oficiului lor sacru”. Iar articolul XII, în paragraful 2, consemnează, de asemenea, că „numirea parohilor… este de competenţa exclusivă a episcopului”, iar „consimţământul Guvernului se va cere când ar fi vorba de a se numi paroh un străin”[31]. Termenul „exclusiv” e prezent în ambele articole, iar excepţia inserată la sfârşit e de natură să sublinieze în mod expres excluderea guvernului de la numirea clerului catolic.

Comparativ, e de remarcat că, referitor la această problemă, Concordatul cu Bavaria (1924) prevedea că toţi preoţii, ca şi ajutorii de canonici, nu pot fi numiţi decât cu aprobarea prealabilă a guvernului. Concordatul cu Polonia (1925) înscria în articolul XIX că „autoritatea bisericească e datoare să comunice guvernului, în prealabil, toate propunerile pentru numiri de preoţi, şi numai dacă nu se fac obiecţiuni în termen de 30 de zile, poate urma numirea efectivă”. Statul italian consemnează în 1929 aceleaşi dispoziţii în articolul XXI din Concordat şi, mai mult decât atât, îşi rezervă dreptul ca, de acord cu episcopul, să poată înlătura pe acei preoţi a căror menţinere pe loc ar fi păgubitoare pentru Stat.

Însă Concordatul cu România este mult mai permisiv şi lasă pe seama Papei dreptul aproape exclusiv de a numi episcopi pe teritoriul Statului român şi pe seama episcopilor dreptul exclusiv de a-şi numi clerul în subordine. Dacă ne gândim că în Franţa de după 1905, când nu mai funcţionau restricţiile lui Napoleon I, aproape toate scaunele episcopale ajunseseră, printr-o acţiune dirijată de Roma, în mâinile antidemocraţilor maurrasieni care duceau, prin clericii şi credincioşii lor, susţinute campanii antiguvernamentale, ne putem da seama limpede de consecinţele politice ce pot rezulta dintr-o asemenea „exclusivitate” a dreptului de a numi prelaţi şi preoţi în ierarhia catolică.

Foarte important de menţionat este şi faptul că formula de jurământ a episcopilor catolici din România e de natură să-l angajeze numai pe fiecare în parte în credinţa datorată Statului[32], pe când în alte concordate formula de jurământ îi angajează şi pe episcop, şi pe clericii din subordinea lui. De pildă, prin Concordatul italian episcopul jură şi promite „de a respecta şi de a face să fie respectat de către clerul meu Regele şi Guvernul”… Iar mai departe: „nu voi asista la nicio reuniune care ar putea să aducă daună Statului italian şi ordinii publice şi nu voi permite nici clerului meu o asemenea participare”[33]. Faptul are o importanţă deosebită, dat fiind caracterul disciplinar al ierarhiei bisericeşti.

Toate cele de mai sus, expuse succint şi îmbrăţişând doar aspectele esenţiale şi semnificative ale problemei, demonstrează în modul cel mai evident inoportunitatea Concordatului[34] încheiat cu Vaticanul în 1927 şi caracterul lui nociv pentru interesele majore ale Statului român.

Acest caracter nociv şi periculos este evident nu numai pentru noi, cei de azi, ci şi pentru contemporanii tratativelor şi convenţiei concordatoare. Printre cei care au sesizat pericolul reprezentat de Concordat s-au numărat: Onisifor Ghibu, Tudor Popescu, Ioan Lupaş, I. Mateiu, Romul Cândea. Mulţi alţii s-au pronunţat public împotriva Concordatului, refuzând să aibă vreo contribuţie la realizarea lui. Iată ce spune Onisifor Ghibu: „Ca o rămăşiţă fosilă a concepţiilor medievale privitoare la relaţiile dintre stat şi biserică, concordatul pe care scaunul papal vrea să-l încheie cu regatul României are caracterul unui contract bilateral între statul român şi între cetăţenii săi de confesiune catolică.

Prin încheierea acestui contract, din stipulaţiunile căruia lipseşte principiul «do ut des» statul ar lua asupra sa numai sarcini şi neplăceri incalculabile, iar catolicii din Regatul român ar dobândi o situaţie privilegiată faţă de toate celelalte confesiuni, chiar şi faţă de confesiunea ortodoxă română, declarată prin constituţia ţării ca însăşi religia statului român.

În partea introductivă a proiectului de concordat se pretinde paritatea deplină între Biserica Ortodoxă şi cea Catolică. Dar în cuprinsul dispoziţiilor ulterioare se vede clar că nu e vorba de paritate, ci de o adevărată privilegiere a bisericii catolice faţă de biserica-română, întru cât pentru un număr de cetăţeni catolici, cari nu formează decât ¼ din numărul credincioşilor ortodocşi, concordatul cere două mitropolii şi o arhiepiscopie, pe când întreaga obşte a românilor ortodocşi nu are decât patru mitropolii şi o arhiepiscopie”[35].

S-au opus şi ierarhii ortodocşi, în frunte cu mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, ca exprimând punctul de vedere al unui interes mai mult confesional. Culmea este însă că acest Concordat a fost dezavuat chiar de către oamenii care l-au tranzacţionat şi l-au încheiat.

https://scontent.fotp3-1.fna.fbcdn.net/v/t1.0-9/11694054_915552595170672_656005572149277336_n.jpg?oh=240ff5897ef4830b0d0e902e720accc7&oe=59346BED
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în RELIGIE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s