1943-1944. Tratamentul aplicat de români prizonierilor de război americani


Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Monumentul eroilor americani in Cișmigiu - Foto: Dr. Claudiu PopescuPopulaţia civilă şi autorităţile române au avut faţă de prizonierii aviatori americani şi englezi o comportare corectă la care aceştia nu se aşteptau. Cu mici excepţii, majoritatea au declarat că după paraşutare, imediat ce au aflat că sunt americani şi nu ruşi, sătenii „au încetat orice acţiune de molestare”, i-au dus în case unde „s-au aşezat la masă, le-au dat să mănânce, să bea, au stat de vorbă cu ei, le-au dat o mică provizie de merinde, după care au anunţat jandarmii şi i-au predat”. Singurele nemulţumiri, menţionează documentele vremii, au provenit din faptul că în unele locuri jandarmii şi poliţiştii le-au ridicat plăcile de identitate şi unele obiecte personale fără a li se da adeverinţe. În rest au exprimat mulţumiri pentru modul în care au fost trataţi şi au rugat „să nu fie predaţi autorităţilor germane”. Prizonierii valizi (41) capturaţi în urma raidului american din 1 august 1943 au fost internaţi, iniţial, în Bucureşti, în curtea Seminarului Central, iar cei răniţi (69) la Sinaia, în Spitalul de Zonă Interioară nr. 415.

La 24 septembrie 1943, prizonieri din Bucureşti au fost transferaţi la Timişul de Jos, în apropierea Braşovului, unde au fost cazaţi în două clădiri (vila funcţionarilor Primăriei municipiului Braşov – 56 de locuri – şi vila Primăriei oraşului Giurgiu – 30 de locuri), situate la 250 de metri una de alta, unde li s-au asigurat, într-o frumoasă zonă montană turistică, condiţiile necesare unei convieţuiri civilizate. „Cazarea – consemna un document al Marelui Stat Major – este asigurată în foarte bune condiţiuni şi pentru iarnă, toate camerele având sobe de teracotă, instalaţii de baie şi closete în interior”. În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Geneva şi ale altor documente adoptate pe plan internaţional pe care România le-a aplicat în spiritul şi litera lor, ofiţerii-prizonieri au primit solda corespunzătoare gradelor din armata română, au dispus de popotă (cantină) separată, costul mesei (în limita sumei de 200 lei) reţinându-se din soldă. Suma rămasă disponibilă era folosită de fiecare prizonier pentru cumpărături, inclusiv pentru alimente neraţionalizate.

Deoarece art. 11 al Convenţiei de la Geneva nu prevedea acordarea de soldă şi pentru subofiţeri şi trupă, acestora li s-au alocat sume pentru hrană, igienă, tutun etc., egale cu ale ostaşilor români. Ulterior, guvernul a hotărât să plătească soldă şi subofiţerilor şi trupei şi să înfiinţeze şi pentru ei o popotă, cheltuind pentru fiecare 120 lei zilnic. Cazarmamentul a constat din paturi individuale (cu somieră pentru ofiţeri), saltele şi perne (din lână pentru ofiţeri şi din paie pentru subofiţeri şi trupă), cearşafuri şi feţe de pernă, pături etc. În ceea ce priveşte echipamentul, prizonierii au purtat, iniţial, uniformele avute în momentul capturării, ulterior, Marele Stat Major hotărând echiparea lor cu efecte româneşti, tip aviaţie.

Condiţiile bune de cazare a prizonierilor americani în lagărul de la Timişul de Jos au fost constatate şi apreciate de delegaţii Crucii Roşii Internaţionale şi din România. Cu ocazia uneia din aceste vizite, maiorul american Jaeger a apreciat că „nu au a se plânge de nimic şi sunt mulţumiţi de modul cum sunt cazaţi şi trataţi”. În lagăr, programul era lejer, zilele şi nopţile fiind petrecute, aşa cum arăta şi Donald R. Falls, „jucând bridge şi citind diferite cărţi puse la dispoziţie de Crucea Roşie. Uneori făceau câte o partidă de volei pe terenul de joc amenajat de ei”.

În primăvara anului 1944, în urma sporirii numărului de prizonieri americani şi englezi, ca urmare a reluării bombardamentelor efectuate asupra României, în Bucureşti a fost înfiinţat Lagărul nr. 14. La scurt timp (30 mai) James B. Beane a adresat regelui Mihai I o scrisoare prin care cerea ca prizonierii americani să fie scoşi din Bucureşti pentru a fi feriţi de bombardamente. La această cerere, Ion Antonescu a decis: „Să se studieze ce prevede Convenţia de la Geneva pentru prizonierii de război şi să se vadă dacă Convenţia prevede că pot fi bombardate spitale, cartiere de muncitori, mori, hale de alimentarea populaţiei, uzini de apă, a populaţiei pe câmp la muncă sau în sate”.Chiar dacă, aşa cum releva şi Donald R. Falls, grupul din Bucureşti „nu s-a bucurat de stilul de viaţă luxos al camarazilor lor de la Timişul de Jos” şi aceştia au avut posibilitatea „să se întreacă în turnee de bridge, să monteze un spectacol de estradă şi alte mijloace de amuzament”.

Modul civilizat în care au fost trataţi prizonierii americani şi englezi în România a fost reliefat de înşişi prizonieri în scrisorile pe care le-au trimis celor dragi de acasă.
Câteva dintre ele sunt semnificative:
– „Guvernul român face tot ce se poate ca să ne facă şederea cât se poate de confortabilă. Totul este splendid” (locotenent Paul A. Lahr);
– „Niciodată n-aşi fi crezut că pot să fie aşa de ospitalieri cu inamicii lor” (locotenent John J. Roades);
– „Natural că fiind prizonieri de război suntem lipsiţi de câteva (puţine) libertăţi, dar suntem trataţi foarte bine” (locotenent James C. Lambadi);
– „Românii fac tot posibilul ca să ne facă cât mai fericiţi şi confortabili” (locotenent W.A.Kine);
– „Guvernul român ne-a dat un lagăr care din toate privinţele poate fi comparat cu lagărele noastre de prizonieri” (locotenent Anthen W.Mack);
– „Suntem trataţi, într-adevăr, bine, mai mult ca nişte musafiri, nu ca nişte prizonieri” (locotenent James W.Stone);
– „Este o vacanţă pentru nebunul nostru de echipaj” (locotenent Jojn Aleins);
– „Ne tratează mai bine ca pe soldaţii lor” (locotenent Frederich C. Mee) etc.

O impresie deosebită a produs permisiunea de a se oficia, în fiecare duminică, „slujba religioasă catolică” pentru care „toţi băieţii sunt foarte recunoscători”, după cum îşi informa familia Thomas Fallon, precum şi excelentele condiţii din spitale, unde „lumea ne tratează ca şi cum am fi de-ai lor” (James E.Mann). Acelaşi comportament l-au avut autorităţile române şi în ceea ce priveşte repatrierea rapidă a prizonierilor după trecerea României de partea Naţiunilor Unite, la 23 august 1944.
Între 1 şi 3 septembrie 1944, în cadrul a trei misiuni aeriene efectuate de 55 bombardiere B.-17, escortate de 277 avioane de vânătoare P.-38 şi P.-51 au fost transportaţi la bazele din Italia 1.161 foşti prizonieri de război, dintre care 1.117 americani, 31 englezi, 12 olandezi şi un francez.

Nota redacției – Paradoxal, în parcul Cișmigiu a fost ridicat un monument în onoarea aviatorilor americani care au bombardat Bucureștiul în 1944. Este imposibil de crezut că un asemenea monument ar putea exista la Hiroshima sau Nagasaki, în Japonia, ori la Dresda, în Germania. In România postdecembrită, totul este posibil.

http://www.art-emis.ro

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ISTORIE INTERBELICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s