OPUS DEI: ORDINUL SECRET ŢINTEŞTE SPRE PUTERE


(articol publicat în Covert Action Information Bulletin, nr. 18, iarna lui 1988, în ediţia intitulată “CIA ŞI RELIGIA”, toate articolele publicate în acest număr traduse în română vor apărea aici: stopterorismcarti.wordpress.com)

de Fred Landis

“Iartă-mă, părinte.

Am ucis un bărbat

Am iubit o femeie

Am furat pentru biserică

Sunt Opus Dei”.

O conferinţă a episcopilor catolici din SUA, care s-a încheiat cu susţinerea de către aceştia a apelului la încetarea cursei nucleare, a alimentat o contra-reformare internațională în interiorul Bisericii. Această reacţie ostilă este încurajată de CIA prin acuzații de „influență sovietică”, iar vârful ei de lance este un ordin secret catolic al mirenilor, cunoscut sub numele de “Opus Dei”, care dă vina pentru poziția de stânga, anti-nucleară, pe dușmanii lor istorici, iezuiții. În plus, CIA consideră că susţinerea pe care stângiștii catolici o acordă luptelor de eliberare din America Centrală este unul din principalele obstacole în îndeplinirea directivei lui Reagan de a „pacifica” (*) El Salvador, Nicaragua, Guatemala. Deși folosesc diverși agenți și multe forțe, efortul principal este îndreptat asupra Vaticanului: pentru a-i neutraliza pe iezuiți, a susține Opus Dei și a crea artificial panică, prin răspândirea dezinformării cu privire la conspiraţii de asasinare a papei.

Pe parcursul unei singure luni (octombrie-noiembrie 1982) Papa Paul Ioan al II-lea a ridicat Opus Dei la statutul de „autoritate personală” și apoi la cel de Ordin Religios. Acesta e un statut pe care Opus Dei a încercat să-l obțină din 1928, dar pe care papii anteriori l-au refuzat, pentru că 98 la sută din Opus Dei sunt mireni. Acordarea statutului de ordin religios unei societăți conspiraționiste formată din bărbați tineri, latini, fasciști a fost răplata pentru rolul considerabil pe care această organizaţie l-a jucat în susținerea candidaturii cardinalului polonez Wojtyla de a deveni papă.  

 

Originile

Opus Dei a fost fondată în Spania în 1928, dar nu a jucat un rol public până spre sfârșitul războiului civil din Spania. Atunci a primit misiunea din partea lui Franco de a se ocupa de “pacificare” (vezi nota *); Opus Dei a preluat mai multe universități și a lansat Inchiziția împotriva marxiștilor, stângiștilor, masonilor, ereticilor. În 1965, Opus Dei controla jumătate din guvernul lui Franco și o treime din parlament.

Fondatorul Opus Dei este Jose Maria Escriva de Balaguer, un ascet, mistic și un cruciat – mai apropiat în spirit de Inchiziție decât de Don Quihote. Articolele publicate timp de 20 de ani au stabilit că în toată  lumea ordinul avea 70.000 de membri. Cifra reflectă mai degrabă secretomania Opus Dei, şi nu e o estimare corectă a numărului de membri. Doar 2 la sută din Opus Dei sunt preoți care fac parte şi din un alt ordin, Societas Sacerdotalis Sanctae Crucis. Acastă „Societate Sacerdotală a Sfintei Cruci” e cea care conduce Opus Dei. Restul sunt mireni care adună bani și care fac treburile murdare. Termenul Opus Dei este folosit lejer de presă pentru a se referi atât la conducerea preoțească cât și la mireni, o ambiguitate încurajată în mod deliberat. Ca o chestiune strict legală, recunoașterea ordinului acordată de Vatican se aplică numai preoților și nu întregului Opus Dei.

O ierarhie strictă a fost stabilită în Constituție, un auto-proclamat ordin de elită, cu o ierarhie formată din: „principali”, „prelaţi” și „figuranţi”. În practică, există o a patra categorie de „colaboratori”.

Un „principal” este descris ca „necăsătorit, având o înfățișare fizică ireproșabilă, un înalt statut social, educație înaltă sau echivalentul acesteia în avere”. Trăsăturile de caracter luate în considerare la recrutări sunt: intransigență, impertinenţă, loialitate. Femeile nu se califică să facă parte din consiliul intern pentru că nu pot fi preoți. Indivizii căsătoriți sau cei care provin din alte clase sociale decât cele conducătoare sunt „figuranţi”. Întins pe jos, în fața unei cruci de lemn, inițiatul depune un jurământ de credinţă și secretomanie. Escriva de Balaguer a insistat ca în loc de crucifix să fie folosită o cruce goală pentru ritualul de inițiere, astfel ca recrutul să fie făcut conștient că crucea în fața căruia jură este crucea luiDe fiecare 19 martie, cei din Opus Dei își refac jurămintele de castitate, sărăcie și obediență. Mortificarea trupului și folosirea de dușuri reci și autoflagelare este comună. Constituția Opus Dei este recomandată în totalitate ca Apendice la “La Prodigiosa aventura de Opus Dei” a lui Jesus Ynfante, publicată în Madrid în 1973. Printre prevederile speciale sunt:

“98.1 „După inițiere, ordinul nu poate fi părăsit din proprie voință”.

“191. Cei din ordin nu trebuie să niciodată să le spună altora din ordin care sunt numele lor reale și nu trebuie să admită niciodată că ei însuși fac parte din ordin.

În anii recenți, criticile privind funcționarea internă a Opus Dei s-au concentrat asupra practicii de recrutare a adolescenților, interzicerea membrilor de a-și contacta părinții și practicii de mortificare a trupului.

Opus Dei și-a mutat sediul din Spania în Roma în 1947, dar rămâne în principal o sectă spaniolă. Șeful ei actual este generalul Alvaro de Portillo, cel care i-a sugerat prima dată lui Papa Paul Ioan al II-lea ca liderul iezuit Pedro Arrupe să fie înlocuit. Într-o mișcare fără precedent, Papa a numit pe cineva din afară, pe pastorul Paolo Dezza, ca general superior al ordinului iezuit. Asta a fost prima dată în istorie când iezuiților li s-a interzis să-și aleagă propriul lider. Dezza este considerat un aliat al Opus Dei și anterior a fost părintele confesor al lui Paul al II-lea.

Influența lui Papa Ioan Paul al II-lea

Curtarea lui Paul al doilea de către Opus Dei a început când acesta era încă episcop de Cracovia. La început, a fost invitat să țină discursuri la diferite colegii ale Opus Dei și ulterior la sediul lor central din Roma. Aceste discursuri au fost apoi colectate într-o carte și publicate de Opus Dei. În timpul unei vizite ulterioare la Roma, cardinalul Wojtyla și-a consolidat imaginea de „papabil” prin distribuirea cărții sale , publicată de Opus Dei, tuturor membrilor Secretariatului de Stat al Vaticanului. În timpul vizitei din 1978 la înmormântarea lui Papa Paul Ioan I, Paul Ioan al II-lea s-a rugat la mormântul fondatorului Opus Dei, Escriva de Balaguer.

După ascensiunea la putere, Papa Paul Ioan al II-lea a primit o succesiune de delegații din partea Opus Dei și a acordat tot sprijinul luptei pe care aceștia o duceau cu iezuiții. De fapt, situaţia dificială actuală a iezuiților este ironică, dacă vedem lucrurile prin prisma faptului că, istoric, ei au fost mâna dreaptă a Papei și, înainte de Vietnam, au colaborat strâns cu interesele politicii externe ale SUA.

Moartea bruscă a lui Paul Ioan I a fost doar una dintr-o serie de misterioase morți ale oficialilor catolici liberali (n.t.: în SUA sensul e apropiat de social-democrați/stângiști capitaliști în Europa). Cu doar câteva săptămâni înainte, episcopul de Moscova a murit de un presupus atac de inimă, la 40 de ani, în timp ce aștepta în anti-cameră să fie primit de Paul Ioan I.

Papa Ioan Paul al II-lea în Chile, în 1987, într-o vizită de susţinere a dictatorului fascist, criminalul în masă Augusto Pinochet şi a noiii faze a contra-revoluţiei capitaliste, cunoscută sub denumirea de neoliberalism.

Relația dintre CIA și Vatican este una veche și firească. Biserica Catolică ar putea fi descrisă ca cea mai veche agenție/serviciu secret operațional din lume. Joseph B. Smith, fostul șef al biroului Worldwide Propaganda Guidance (Instrucțiuni pentru propaganda din toată lumea) al CIA, a declarat că niciodată n-a simțit că locul lui era într-un serviciu clandestin/secret, din cauza faptului că era catolic. Într-o epocă în care fiecare serviciu secret are sume uriașe de cheltuit, loialitatea e bazată pe credință, și cei mai mari religioși practicanți din CIA sunt est-europenii sau catolicii latini. Astăzi, avangarda acestei cruciade este Sfânta Mafie – Opus Dei.

Opus Dei în zilele noastre

În Opus Dei nu există zi liberă. Opus Dei este azi ceea ce iezuiții erau pe vremea lui Ignatius de Loyola, iar Vaticanul era pe vremea lui Borgias. Ca organizație, cei din Opus Dei, la fel ca cei din CIA, sunt cei care-i fac pe regi. Iau indivizi obscuri și îi pun în poziții de putere importante.

Astăzi (1988) Opus Dei controlează 52 de canale de radio și televiziune, 38 de agenții de presă, 12 companii care produc filme. Printre publicaţiile din Spania controlate de Opus Dei se află revistele Que Pasa și Arriba, și agenția de știri EFE. Pe lângă publicațiile majore din Chile, pe care le menționăm mai jos, Opus Dei are influență asupra politicii editoriale a ziarului Zig-Zag, asupra editurii Gabriela Mistral Publishing Co și revistei Eva. Asta se referă la controlul clandestin și nu la organe cunoscute ale Opus Dei, cum e revista Camino.

La Vatican, cei din Opus Dei i-au înlocuit pe iezuiți în poziția de braț intelectual și diplomatic al Papei. Probabil vor obține curând și controlul asupra postului de radio al Vaticanului. Iezuiții au avut o armată de 26.000 și o istorie de intrigi papale pe o perioadă de 442 de ani, dar au pierdut totul în favoarea unei secte vechi de 54 de ani din care nici 1.000 nu sunt preoți de fapt.

Recrutul ideal al Opus Dei e bărbat, tânăr, din clasa bogaților sau din clasa de mijloc, latin (spaniol sau din America Latină), cu diplomă universitară, tehnocrat. Recruţilor li se spune în secret că sunt antrenați să fie elita tehnocrată care va moșteni pământul de la ideologi. Posibil prin coincidență această linie devine proeminentă în teologia Opus Dei exact în momentul în care CIA a organizat Congresul pentru Libertate Culturală în Milano, Italia, ziarele prezentând ceea ce Daniel Bell a compilat sub titlul: „Sfârșitul ideologiei”.

Acum că au atins în sfârșit statutul oficial de ordin religios, acest virus a trecut probabil de perioada de incubație și se va răspândi pe față. În Spania și în Chile, penetrarea lor a fost secretă, ascunsă, prin stabilirea de celule în Departamentele de Drept, Sociologie, Economie și Comunicații la Universitatea Catolică din Santiago (de Chile).

Ulterior, absolvenții acestor facultăți au preluat posturi guvernamentale importante.

Prototipul unei celule Opus Dei a fost Consejo Superior de Investigacion Cientifica (CSIC), un „think-tank” (n.t.: grup de lobby) care a apărut în Spania după războiul civil. CSIC are rolul pe față de studiu științific și de propagandă în favoarea unui Stat Spaniol care era: naționalist, sindicalist, totalitar, unitar, catolic.

Ioan Paul al II-lea şi Pinochet în Chile în 1987.
împreună cu Gorbaciov…
… şi cu altă şopârlă a CIA, care a participat la distrugerea socialismului în Europa de Est pentru ca regiunea să cadă din nou pradă imperialismului occidental. În imaginile  următoare, cu Reagan, Bush şi Clinton – preşedinţi ai SUA.

În timpul războiului civil din Spania (n.t.: 1936-1939) planificarea CSIC de către Opus Dei a fost făcută în timp ce ordinul se refugiase în ambasada Chile din Madrid. Posibil asta ar putea explica și rapidă lor expansiune în Chile.

Opus Dei și Chile

În Chile, punctul central al colaborării CIA/Vatican s-a mutat în perioada 1963-1970 de la partidul creștin-democrat la Opus Dei. Opus Dei avea un grup de lobby format din economiști ai pieței libere și din tehnocrați, care era numit Institute of General Studies (IGS) și care a fost preluat în 1971 de către CIA. Această celulă a Opus Dei a oferit cei mai mulți miniștri civili din cabinet, și consilieri pentru junta în domeniile dreptului/legii, economiei și mass-media.

În 1970, Nixon a ordonat o lovitură de stat în Chile dar nu a putut s-o obțină până în 1973 în general din cauza faptului că CIA nu putea găsi pe nimeni care să conducă guvernul în eventualitatea unui succes al loviturii de stat. Spre deosebire de alte țări din America Latină, armata din Chile nu avea nici o recentă istorie sau experiență în guvernare. Ei și CIA aveau nevoie de o echipă de economiști profesioniști, de avocați, de directori executivi pentru afaceri, și de experți în media care să dorească și să fie capabili să lucreze cu armata în gestionarea unei economii moderne complexe. În cele din urmă grupul de lobby al tehnocraților Opus Dei a fost impus la putere.

După ce-a identificat acest grup de lobby IGS ca contra-elită potrivită pentru a-i înlocui pe socialiști la sfârșitul anului 19971, ambasada SUA a clocit toate cele 20 de „ouă” până când „puii” au fost pregătiți să atace în 1973. Odată plasați la putere, Opus Dei a acționat la fel cum au făcut în Spania – „creierii” din spatele tronului.

IGS a fost prima dată identificat într-un articol pe care l-am scris pe 19 februarie 1979 pentru revista Inquiry. Acolo am arătat că cei care făceau parte din IGS erau directorii executivi de presă, care conduceau publicații influente în Chile, cum ar fi El Mercurio, Que Pasa și Portada. Aceste publicații trimiseseră echipe numeroase în Washington să relateze despre procesul asasinilor lui Orlando Letelier și Ronni Moffitt. Acestor jurnaliști le-au fost oferite exemplare din revista Inquiry iar ei au sunat imediat la șefii lor să le spună că au fost identificați ca agenți CIA în presa din America.

În acest timp, o luptă pentru putere a izbucnit în Chile între grupurile civile și militare din guvern – în special între poliția secretă DINA și tehnocrații IGS. În mandatul lui Carter, CIA a primit ordinul să faciliteze reîntoarcerea guvernării civile în Chile. În practică, asta nu însemna o mișcare către democrație, ci, dimpotrivă, o încercare de a consolida poziția la putere a unui grup de agenți CIA – adică IGS.

Observatorii politici au rămas perplecși când o fotografie a asasinilor lui Letelier și Moffitt a apărut pentru prima dată în ziarul IGS, El Mercurio, și într-un articol semnat de Jeremiah Oleary în Washington Star (O Leary a fost identificat în articolul pe care Carl Bernstein l-a publicat în Rolling Stones pe 20 octombrie 1977 ca o sursă stabilă de asistență operațională a CIA). Investigația referitoare la asasinii lui Letelier și Moffitt a fost folosită de către IGS ca un mijloc de a discredita DINA și, indirect, pe Pinochet. Mai multe ramuri din guvernul SUA în mandatul lui Carter, cum ar fi Departamentul de Justiție și FBI, au colaborat în acest efort. Presa controlată de Opus Dei și de IGS a publicat dezvăluiri despre complicitatea DINA în asasinarea lui Letelier și Moffitt.

În acest context, efectul politic pe care articolul publicat de Inquiry l-a avut în Chile a fost să servească drept muniție în mâna militarilor care au susținut că exista o conspirație cu scopul de a-i discredita și izola. Povestea a fost diseminată ca un plan al Opus Dei „de a diminua caracterul președintelui Pinochet”. Capul Sfintei Mafii, Hernan Cubillos, a fost dat afară din postul de ministru de externe. Editorul tabloidului El Mercurio a primit o scrisoare-capcană cu bombă, iar președintele El Mercurio a fost găsit mort. Conspirația a fost publicată ca dezvăluire de presă în ziarul Ercilla pe 13 mai 1980, sub titlul „Opus Dei în Chile”. Acest articol enumera toți indivizii, toate organizațiile care apăruseră în articolul din Inquiry ca făcând parte dintr-o conspirație organizată de Opus Dei.

În același timp, Departamentul de Justiție a dat în judecată mai mulți indivizi de la Național Review pentru că au acționat ca agenți neoficiali ai regimului Pinochet pe teritoriul SUA. Documentele prezentate tribunalului au arătat că cel puțin șase dintre autorii „Scrisori din Chile” – o serie de articole publicate de Național Review – au primit sinecuri de la Juntă.

Ce e realmente bizar la aceste articole e că ele nu sunt atât de mult pro-junta, cât „articole de tămâiere” pentru cei din IGS. Dintr-o populație de 10 milioane, singurii civili menționați în Național Review între 1974-1979 sunt 20 dintre cei care făceau parte din IGS.

Jeffrey Hart în „O primăvară chileană”, publicat în martie 1978 ne spune ce tipi grozavi sunt cei din IGS cum ar fi Arturo Fontaine, Jaime Guzman, Claudio Orrego, Francisco Orrego și alții, și în cele din urmă îi acordă cea mai mare atenție fondatorului IGS Pablo Barona: „Chile este un sector important din frontul unei lupte colosale, militar-politico-ideologică, a cărei importanță face ca Primul Război Mondial să pară ca un raid al indienilor (nativi). Probabil cel mai interesant personaj din Chile astăzi este Pablo Barona, ministrul economiei. Pinochet și armata intenționează să păstreze ordinea publică, în timp ce Barona își aplică politicile economice, având practic mână liberă… Ce face regimul militar e să acționeze ca scut – criticii spun „mitraliere pe străzi” – care apără acest proces pentru a putea fi susținut… Într-un sens, Barona arată despre ce e disputa legată de Chile”.

Reacția lui William Buckley la expunerea reporterilor săi ca agenți plătiți ai juntei și contacte ale CIA/Opus Dei a fost teatral chiar și pentru Buckley.

Un întreg număr (8 iunie 1979) a fost dedicat unui articol împotriva revistei Inquiry și s-a încercat ca organizația care era în spatele revistei, Institutul libertarian (n.t.: fundamentalist capitalist) CATO, să fie scos în afara mișcării libertariene. Coperta Național Review a încercat să ilustreze o conspirație, iar fiecare articol era un act în care caracterul jurnaliștilor de la Inquiry a fost asasinat de deținuții de la Naional Review.

Cei interesați să cerceteze mai detaliat chestiunea colaborării dintre CIA și presă se pot uita să vadă cine au fost „reporterii” care au ajuns în Chile în ziua dinaintea loviturii de stat din 1973. Au fost aceiași agenți ai CIA care au primit avertizare din timp și un loc în primul rând pentru a putea vedea lovitura de stat în desfășurare și care au scris minciuna că Allende s-ar fi sinucis.

Dreapta catolică și politica externă a SUA

Influența dreptei catolice asupra politicii externe a lui Reagan se vede cel mai clar în America Latină.

Atacurille venite din partea lui William F. Buckley, Michael Novak și Roger Fontaine împotriva preoților care susțin guvernul sandiștilor din Nicaragua aduc mai degrabă a cruciadă religioasă decât a conflict politic. Alți lideri importanți ai dreptei catolice care dețin poziții de forță în administrația Reagan sunt: James Buckley, Richard Allen, William Clark, generalul Veron Walters, Alexander Haig, Claire Boothe Luce, Jeane Kirkpatrick și William Casey. Deși acești catolici au legături de sine stătătoare, independente cu comunitatea serviciilor secrete ale SUA, colaborarea lor cu aceste servicii a fost consolidată de Centrul Georgetown de Studii Strategice și Internaționale (Georgetown Center for Strategic and International Studies). Acest Centru este ultima fortăreață a colaborării CIA-iezuiți și a fost vârful de lance în promovarea operațiunilor secrete împotriva Nicaragua și Cuba.

Tonul religios pe care l-a luat cruciada lui Reagan împotriva comunismului a fost exprimat într-un recent interviu pe care corespondentul Los Angeles Times l-a realizat cu secretarul apărării, Richard Perle. Perle a pus sentimentele anti-război care dominau în Europa pe seama unei angoase a protestanților liberali (capitaliști de stânga, social-democrați) și a pierderii credinței din partea catolicilor liberali (capitaliști de stânga, social-democrați) care au fost puse în opoziție cu mult mai „sănătosul” și mai fundamentalist „Sud (al SUA) catolic”.

Indiferent cine e președintele SUA, politica externă a SUA este făcută mai mult de CIA decât de Departamentul de Stat. Departamentul pentru Operațiuni Secrete din CIA este dominat de catolici. Rețeaua oficială și neoficială de politică externă din Washington care îi șoptește la ureche lui Reagan are un ton virulent de dreapta, catolic. Politica SUA în America Latină în mod tradițional înseamnă un efort de colaborare cu Vaticanul din cauza faptului că segmente dominante din populația din America Latină sunt de religie catolică. Actualul Papă (Papa Ioan Paul al II-lea) este mai conservator și colaborează strâns cu Opus Dei, politic aderă la extrema dreaptă (n.t.: fascism) atât în privința pozițiilor ideologice cât și tactice. Ostilitatea concentrată asupra Nicaragua, în special având ton ultra-religios, este rezultatul suprapunerii sau al reafirmării influenței din partea acestor trei facțiuni – o mutare spre dreapta în toate aceste centre de putere: Casa Albă, CIA și Vatican.

Cât de diferită poate fi politica SUA față de America Latină în circumstanțe diferite este ilustrat de ce s-a întâmplat în anul 1962. Cu un papă populist, Papa Ioan al XXIII-lea, și un președinte liberal (capitalist, social-democrat) Kennedy, CIA și Vaticanul încercau mai degrabă să coopteze și nu să reprime mișcările sociale (de stânga, anti-capitaliste) din America Latină.

Instrumentele principale ale acestei încercări de cooptare au fost Partidele Creștin-Democrate din America Latină. Pentru a construi o bază populară pentru a obține susținerea din partea maselor, creștin-democrații au trecut la reforme agricole (redistribuirea pământului), lărgirea dreptului de vot, organizarea de sindicate etc. Pentru a realiza lărgirea acestei baze, era necesar ca creștin-democrații să construiască punți către masoni, radicaliști și marxiști. Liderii acestei mișcări ecumenice au fost iezuiții, care adesea erau creierele cenușii din spatele creștin-democraților.

Nicăieri acest spirit de stânga nu a fost mai evident ca în Chile, țară pe care Kennedy a ales-o explicit pentru a fi demonstrația sa despre cum se face revoluția pașnică, cu scopul de a crea un contrast față de Cuba lui Castro. Vaticanul și CIA priveau Chile ca pe un posibil model care să fie aplicat în Italia, care reprezenta o zonă de care se temeau foarte mult.

În 1963, Kennedy a dat iezuitului Roger Vekemans 10 milioane de dolari ca să stabilească o infrastructură pentru creștin-democrații din Chile și să ajute la alegerea lui Eduardo Frei ca președinte. Frei era un fost falangist, reevaluat în haine progresiste, susținut pentru a-l învinge pe marxistul Allende în alegerile din 1964. Deloc suprinzător, Vekemans a cheltuit aproape toți cei 10 milioane de dolari prin intermediul CIA și AID (ulterior USAID), banii ajungând la colegii săi iezuiți.

Eșecul coaliției creștin-democrate de a bloca alegerea lui Allende în 1970 este citat de Dreapta catolică în toată lumea ca dovadă a falimentului abordării blânde (soft) a liniei Kennedy.

În Chile, Opus Dei a pierdut ministerul de relații externe și pe cel de economie, dar încă are o influență enormă în universități, presă și planificarea economică.

În Spania post-Franco, Opus Dei a trecut către promovarea regelui Juan Carlos și către ocuparea Camerei Deputaților, unde deține 71 de mandate din cele 350. În Spania socialistă, Opus Dei probabil va menține un profil discret și va aștepta cu încredere ca guvernul să se discrediteze de unul singur prin: susținerea de promisiuni care nu pot fi îndeplinite, imposibilitatea de a controla terorismul și/sau mișcările separatiste, și retragerea din NATO (n.t.: ulterior, documente care au ieșit la iveală au arătat că premierul acestui guvern era colaborator al CIA). În cazul unei „soluții” militare sau de dreapta, Opus Dei va fi alegerea logică pentru posturi administrative cheie.

Conspirația de asasinare a Papei”

Scopul răspândirii propagandei privind „conspirația KGB de a-l omorî pe Papă” este de a încuraja sentimentele conservatoare și anti-rusești ale polonezului care e suveran pontif, și de a întări sentimentul său de vulnerabilitate. În aceste condiții, singura sa soluție e să devină și mai dependent de protecția de securitate oferită de batalionul anti-terorist din Italia, controlat de CIA (vezi CAIB, nr 4).

În timpul vizitei recente a lui Papa Paul Ioan al II-lea în Spania, agenția de știri EFE, controlată de Opus Dei, a publicat un articol despre „O conspirație teroristă de a-l asasina pe Papă” la intrarea în orașul Loyola, cunoscut ca locul de naștere al ordinului iezuiților. Există o legătură logică între liderii Opus Dei din Roma care-i șoptesc Papei Paul Ioan al II-lea la ureche că iezuiții susțin în secret terorismul internațional și unul dintre organele lor de presă declarând ca știre că Papa ar fi urmat să fie victima unei asemenea conspirații iezuite exact în Loyola.

Ajutor divin?

Autorul articolului din Inquiry i-a identificat printre liderii institutului Opus Dei/CIA din Chile pe Alvaro Puga și Enrique Campos Menendez. Printre cărțile finanțate de CIA care au apărut despre perioada lui Allende, se află și cartea lui Alvaro Puga, „Diario de Vida de Ud”, o colecție de editoriale pe care le-a scris sub pseudinim între 1970-1973. În prefață, Enrique Campos Menendez arată că mai multe editoriale au fost publicate făcând preziceri privind asasinarea unor lideri politici cheie, asasinarea lui Allende și data loviturii militare din Chile. Concluzia sa a fost aceasta: „Nimeni nu ar fi putut să știe că vor urma aceste evenimente decât prin magie, parapsihologie sau premoniție divină”.

Cred că putem fi iertați că suspectăm ceva mult mai banal decât inspirația divină din spatele puterilor profetice ale acestui agent al Opus Dei.

Cred că a fost cu totul altceva decât inspirația divină ce l-a determinat pe Robert Moss să scrie în ultima sa carte de ficțiune toate detaliile „Conspirației de a-l ucide pe Reagan” cu trei luni înaintea presei. Claire Sterling a avut o viziune despre o „Rețea Teroristă Internațională condusă de KBG care ar fi putut folosi teroriști turci” și să scrie că aceasta avea ordinul de a-l asasina pe Papă, nu pentru că i-a spus divinitatea. Michael Ledeen ar fi putut fi mânat de o inspirație divină să se dea peste cap să ajungă la Roma exact cu o zi înainte ca Papa Paul Ioan I să moară, iar serviciul care ajută Opus Dei să-și ducă bătăliile împotriva iezuiților ar putea fi divin, sau poate nu. Poate că este doar CIA.

Claire Steling și toată gașca: „Conspirația pentru asasinarea Papei Paul Ioan al II-lea”

Cititorii interesați de acest subiect ar dori poate să începem cu motivul care l-a determinat pe Michael Leeden să ia un avion urgent către Roma, chiar cu o noapte înainte de moartea papei Paul Ioan I.

Era previzibil că Leeden trebuia să fie în fruntea celor care vor susține teoria „conspirația KGB pentru asasinarea papei”.

Povestea unei rețele internaționale de terorism a CIA și a israelienilor începe cu James Jesus Angleton, fostul șef al contra-spionajului din CIA și un catolic fanatic. În timp ce era la post în Roma, el a creat o rețea de 60 de agenți de media și a controlat colaborarea dintre CIA și Mossad. Pe parcursul a 20 de ani, cei mai mulți dintre agenții din presă ai lui Angleton au fost recrutați din redacțiile Newsweek și the Washington Post din Roma. Claire Sterling a fost una dintre acești agenți, Michael Leeden este protectorul ei, iar Robert Moss esta un discipol al celor doi.

După ce Angleton a fost dat afară în 1975, acești agenți care erau plasați în Roma și-au pierdut principalul contact în CIA și au ajuns să se bazeze mai mult pe israelieni. După ce l-au pierdut și ei pe Angleton, israelienii au ajuns să acorde o importanță mai mare rețelei sale de agenți. Din acest motiv dezinformările lui Claire Sterling după 1975 se bazează mai ales pe surse israeliene.

Articolul „Conspirația KGB pentru asasinarea papei” e publicat pentru prima dată în ziarul controlat de CIA, Il Giornale Nuovo, din Milano, Italia, în mai 1981.

înainte să se încarneze ca asistent al generalului Vernon Walters, Leeden a lucrat ca reporter pentru acest ziar. Povestea a ajuns în atenția publicului din toată lumea când televiziunea britanică Thames TV a făcut un reportaj special referitor la această conspirație, citând ca sursă Il Giornale Nuovo.

Sub-comisia pe securitate și terorism, condusă de senatorul Denton, s-a oferit să fie platforma de promovare a celor trei – Claire Sterling, Michael Leeden și Robert Moss. Toți erau de acord că Agca nu avea cum să fi acționat singur, și că faptul că a trecut prin Bulgaria a fost o dovadă a complicității Uniunii sovietice comuniste și a KGB la tentativa de asasinare. (Agca e cel care-a tras).

Robert Moss a intrat prima dată în atenția publică în 1973, ca jurnalist australian care scria despre guvernarea lui Allende în Chile. Claire Sterling a lucrat în anii 1950 pentru revista controlată de CIA, The Reporter, și ulterior a apărut la mai multe conferințe însoțindu-l pe directorul CIA ca expertă în politica din Italia. Michael Leeden este un Schlockmeister care are o abilitatea UNCANNY de a face ca probleme sociale, serioase și complexe, să pară niște subiecte de tabloid. A intrat pe scena publică în anii 1970 ca istoric care descoperea ignorata înțelepciune a lui Benitto Mussolini. Leeden le-a spus la un moment dat studenților săi de la Universitatea Washington (din St. Louis) că „Fascismul poate fi distractiv”.

Oricare ar fi pregătirea lor sau zona în care ei susțin că ar fi experți, ce a făcut ca aceștia să iasă imediat în evidență a fost priceperea și mania lor de a dezinforma. Începând din 1976, autorul acestor rânduri a urmărit fiecare declarație publică a lor cu reverența pe care anumiți intelectuali francezi o rezervă pentru filmele lui Jerry Lewis. Ce ni se cere să acceptăm e ca după o carieră în care s-au ocupat numai de dezinformare, s-au lăudat cu ea și s-au specializat în a minți, Leeden, Sterling și Moss s-ar fi reformat brusc, că acum sunt în legătură cu Adevărul, și că Adevărul e că KGB l-a împușcat pe papă.

Robert Moss s-a dus la emisiunea Nightline a televiziunii ABC și a încercat să facă legătura dintre unul dintre conspiratorii care scăpase, după ce a participat la „conspirația de asasinare a papei” (un terorist arab), cu o iluzorie „echipă de asasini” trimisă de Gaddafi să participe la „conspirația de a-l asasina pe Reagan”. „Conspirația lui Gaddafi de a-l asasina pe Reagan” intră prima dată pe scenă odată cu publicarea unui roman prost de ficțiune scris de Moss, intitulat „Death Beam” (raza morții). În ficțiune,

Gaddafi trimite o echipă de asasini, formată din palestinieni și condusă de Carlos, la Washington ca să-l omoare pe Reagan. Aceștia se instalează vizavi de Casa Albă având un aruncător de rachete sol-aer SAM-5, cu senzori de termoviziune, fabricat de sovietici. Planul lor e să doboare elicopterul lui Reagan în momentul aterizării. Trei luni mai târziu toate aceste detalii din ficțiunea lui Moss apar ca știre de presă, fiind publicate de David Martin în Newsweek. Este evident că aceiași agenți israelieni care au încercat să provoace o ruptură totală în relațiile SUA-Libia le-au plasat aceleași dezinformări și lui Moss și lui Martin.

Presupusa dovadă oferită de Moss unui sceptic moderator de televiziune, Ted Koppel, referitoare la o singură echipă de asasini sau de mai mulți asasini care se călcau în picioare implica o asemănare fizică între o față din mulțimea din Piața Sf Petru (o piață imensă) din Roma cu portretul robot făcut de un polițist al unui presupus asasin trimis împotriva lui Reagan.

Aceeași tehnică de ambiguitate calculată a fost folosită de către Marvin Klab într-o emisiune specială a NBC din 21 septembrie, intitulată „Bărbatul care l-a împușcat pe papă: o investigație despre teroare”. Dar acum o față diferită este extrasă din mulțime și făcută să semene cu un angajat al unei companii aeriene bulgare. Un ofițer anti-terorist italian de la serviciul secret controlat de CIA, SID, vine în SUA să ia interviuri instante experților Klab, Sterling etc. Apoi se întoarce în Italia și începe să aresteze mai mulți bulgari năuciți. Cu bulgarii ținuți departe de public, în arest, fără luxul de a organiza conferințe de presă, Martin Kalb zboară la Roma și le mărturisește investigatorilor numele celor care fuseseră arestați. E vorba de același ventriloc Kalb care a scris o carte întreagă despre Kissinger fără să menționeze o singură dată rolul pe care acesta l-a jucat vizavi de Chile, Allende și CIA.

Reportajul special al lui Kalb din 21 septembrie 1982 difuzat pe tv s-a bazat aproape total pe un articol publicat de Claire Sterling în numărul din septembrie al Readers Digest, intitulat „Conspirația de asasinare a papei”. Acest articol reprezintă aplicarea în practică a principiilor de descoperire a conspirațiilor KGB care au fost publicate prima dată în biblia de dezinformare a lui Sterling, cartea „Rețeaua Terorii”. Iată regulile lui Sterling pentru a interpreta corect conspirațiile:

1. Dacă teroristul e comunist pe față, atunci e controlat de Moscova.

2. Dacă teroristul e de dreapta pe față, el de fapt în realitate e comunist și e controlat de Moscova.

3. Dacă arma folosită e sovietică, există dovezi la vedere privind controlul din partea Moscovei.

4. Dacă arma folosită e NATO, Sterling va putea să-i dea de urmă pe baza numărului de serie și va descoperi că arma a fost folosită într-un atac comis de Brigăzile roșii la vreo bază a NATO. Brigăzile acestea sunt controlate de Moscova.

5. Dacă toate dovezile factuale arată de fapt o concluzie opusă – că aruncarea în aer a unei gări de tren din Bologna a fost comisă de cei de dreapta, sau că Agca e pur și simplu un criminal de dreapta – atunci trebuie să ne amintim că teroriștii comuniști și cei fasciști lucrează mână-n mână.

Argumentul pentru a susține că KGB a plănuit o conspirație de asasinare a papei este astfel bazat pe o speculație făcută când de Sterling, când de Moss și Leeden care o citează pe Sterling, exact la fel cum Sterling întotdeauna îi citează pe Leeden și Moss în cartea „Rețeaua terorii”. Dovezi clare, din afara acestui cerc, și independente nu sunt prezentate niciodată.

https://revolutianarhista.wordpress.com/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în DEZVALUIRI, RELIGIE, VIATA LIBERA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s