Trădarea reală


Timp de 50 de ani, o alianță secretă, conspiraționistă între diferite corporații americane și colaboratorii lor naziști au trădat și au subminat interesele SUA în campania de a câștiga al doilea război mondial. Legătura dintre o „fraternitate” a directorilor executivi de top și cel mai letal dușman al țării, cel de-al Treilea Reich, această colaborare între capitalism și fascism, a fost mușamalizată de cei cu putere politică, pentru a-și proteja interesele politice și personale. Și totuși, magnitudinea crimei și a răului pe care l-a făcut, rău care includea rănirea și omorârea bărbaților și femeilor din America care luptau pe front, nu au fost aproximate de nici un alt caz de lipsă de loialitate, pentru care guvernul cere retribuții.

Chiar dimpotrivă. Sistemul politic a preferat procese înscenate, de exemplu, pentru o conspirație care să susțină libera exprimare (comportament îndepărtat de două ori chiar prin simplul act de vorbire) și nu-i tragă la socoteală pe cei puternici și trădători care au servit cauza banilor și a interesul lor personal și corporatist.

Chiar și mai ciudat, această țară nu poate accepta trădarea corporatistă de azi, continuând să nege realitățile acestei legături cu naziștii în timp ce se complace în orgii isterice asupra a orice oricât îndepărtat legat de comunism.

În timpul ultimului an, două studii comparabile istorice au sugerat de fapt din nou cât de inegale pot fi cele două tabere în intenția de a face rău, în special când de partea „bunilor” sunt implicați oameni din „poziții stânjenitor de înalte.”

Cartea lui Ronald Radosh și Joyce Milton despre Julius și Ethel Rosenberg, „Dosarele Rosenberg: în căutarea adevărului” (New York, Holt, Rinehart and Winston, 1983) a devenit instant un best-seller ideologic; a fost acoperită în laude și a stârnit controverse aprinse de-a lungul întregului spectru politic. În același timp, cartea lui Charles Highman, „Cine a făcut afaceri cu dușmanul: dezvăluirea conspirației banilor nazisto-americană, 1933-1949” („Trading with the enemy: an exposure of the Nazi-American money plot, 1933-1949”; New York, Delacorte, 1983) a ieșit din spațiul vizual imediat ce a fost publicată, fără să lase o urmă, atât de rapidă a fost eliminarea ei din atenția publicului. Și totuși dovezile pe care le-a descoperit Highman, folosind legea accesului la informații, au fost mult mai complete și exacte decât materialele despre „trădare”, speculative și incomplete, compilate de Radosh și Milton. Evident Highman a publicat cartea care nu trebuia scrisă, despre oamenii despre care nu trebuia să se vorbească, în momentul în care nu trebuia. Imperativele politice ale anti-comunismului și Războiului Rece încă cereau țapi ispășitori din rândul stângiștilor, și nu vinovați corporatiști.

Potrivit lui Highman, elita de afaceri subversivă, grupul pe care el îl numește „Fraternitatea”, avea motive foarte solide ideologice și economice pentru a colabora cu naziștii în timpul războiului. Anti-semitismul, simpatia pentru Hitler, detestarea lui Roosevelt și a New Deal și presupusele sale componente comuniste, s-au amestecat cu alianțele majore financiare, industriale, și tehnologice dintre companiile americane și germane.

În timpul anilor 1930, cei din Fraternitate susțineau Black Legion, o organizație fascistă de tipul KKK, cu centrul în Michigan, finanțată de Liga libertății (Liberty League) din America. Aceasta ducea o campanie de ură împotriva lui F.D. Rooselvent și a pus la cale „o conspirație bizară” cu scopul de a-l înlocui pe Rooselvelt cu generalul Smedley D. Butler. Aceasta e și cea care a inițiat propaganda de stigmatizare a roșilor (comuniștilor), anticipând abuzurile comisiei privind activitățile ne-americane (condusă de McCarthy).

Dacă ar fi fost doar atât, nici o sancțiune penală nu se întrezărea, oricât de odioase și ticăloase au fost practicile. Dar un set de activități și mai periculos a avut loc în ultimii ani ai deceniului și a continuat de-a lungul războiului. Aceste activități erau: transmiterea de patente, transportarea secretă a petrolului și a datelor de producere a avioanelor, fotografii și hărți ale locațiilor trupelor americane și bazelor navale ale SUA, și suficiente date despre arme pentru a le da germanilor „o imagine clară asupra înarmării Americii”, precum și a sistemelor de apărare din Alaska și nord-vest, trimiterea de petrol în Spania și către regimul Vichy din Franța, care era transportat ulterior naziștilor, realimentarea tancurilor încărcătoarelor germane pe bărcile cu asigurarea de tetraetil de plumb (esențial pentru producerea combustibilului avioanelor) în Germania și Japonia; manufacturarea în companii subsidiare din străinătate a unei vaste arii de echipamente de comunicații și electronice, care ajuta Germania să fabrice rachete de artilerie, bombe cu rachetă, și tehnologie radio; păstrarea crucială a legăturilor radio cu țările dușmane din America Latină pentru transmiterea de informații secrete; asigurarea de fonduri pentru Axă prin emisfera de sud; vânzări către fime aflate pe lista de interdicții; fabricarea și repararea camioanelor pentru trupele de ocupație naziste din Franța; asigurarea de rulmenţi cu bile prin transportatori din America de sud; și cooperarea strânsă în chestiuni financiare prin banca Chase din Paris și Bank for Internațional Settlements din Basel, Elveția.

Toate acestea și multe altele au avut loc într-o atmosferă normală de afaceri, care încercau să conserve și să consolideze dominația corporațiilor pe propriile lor piețe din toată lumea și poziția post-război în țările învinse.

A reflectat nu doar aranjamentele economice dinaintea războiului dar și continua intimitate a elitelor, pentru moment aflate în tabere diferite din cauza politicii internaționale, dar care încă se întâlneau față în față în privința chestiunilor legate de profit corporatist și de supraviețuire.

Imaginați-vă pentru moment (și fără a evalua în nici un fel „vina” Rosenbergilor) un scenariu diferit pentru oferirea de cunoștințe tehnologice unei națiuni aliate pe timp de război. Să presupunem că Rosenbergii aveau toată influența și putearea asupra ITT, General Motors sau General Aniline and Film, și că erau implicați într-o firmă de producție atomică. Ar fi avut reprezentanții lor în diferite consilii de război și aliați cel puțin în Departamentul de Stat, de Război, de Trezorerie. Guvernul nu ar fi trebuit să le dea licențe pentru a face comerț cu dușmanul, din moment ce Rusia nu intra în categoria asta.

A da anumite cercetări tehnologice unei alte națiuni ar fi putut fi acoperită de aceeași aprobare neoficială pe care Highman a descoperit că a fost acordată de către Departamentul de stat corporației ITT pentru afaceri cu Axa. Așa cum remarca un memorandum al Departamentului de Stat, din timpul războiului, „se pare că ITT dorește niște asigurări că nu va fi pusă sub acuzare pentru asemenea activități. S-a sugerat ca această chestiune să fie discutată informal cu procurorul general și dacă el e de acord corporația poate fi informată că nu va fi pusă sub acuzare…”

Dar să ne imaginăm și mai departe că corporația Rosenberg a trădat de fapt interesul național și a ajutat dușmanul, cu lipsă de loialitate, așa cum au făcut Chase, Ford, Texaco, Standard Oil din New Jersey, ITT, SFK (Ball Bearings) Aniline and Film, Sterling Products și General Motors. Ar fi urmat o punere sub acuzare și o judecare de către un tribunal? Fără îndoială că nu. Așa cum Highman sugerează, guvernul însuși s-a simțit neutralizat de potențialul unui „scandal public” care ar fi avut loc prin dezvăluirea conexiunilor cu naziștii în timpul războiului.

Teama de „moralul publicului”, de „greve generalizate”, și chiar de răzmerițe în serviciile armate a oprit recurgerea la justiție. Pe lângă asta, arestarea conducerilor corporațiior ar fi avut efectul advers chiar asupra efortului de război.

O urmare pe cât de ironică ca și eșecul acuzării a închis această poveste de înșelătorie și de lipsă de loialitate. Aceiași indivizi, care au colaborat cu dușmanul, s-au îngrămădit în Germania la sfârșitul războiului adesea ca consilieri ai forțelor de ocupație. Acolo ei își protejau proprietatea, s-au ocupat să obțină compensații de război pentru distrugerea anumitor facilități, i-au ajutat pe prietenii lor naziști să se întoarcă la puterea industrială și în funcții publice, și au sprijinit revigorarea Europei de vest de-a lungul liniilor care au dus la conflictele din timpul Războiului Rece.

Eșecul de a distruge baza industrială a regimului nazist, programul de denazificare implementat de formă și asistența secretă acordată fugarilor naziști și criminali de război păreau să confirme persistența „scopului întunecat” pentru care „Fraternitatea” fusese stabilită cu câțiva ani înainte.

Pe frontul de acasă post-război, între timp, cei care au lucrat să distrugă acele înțelegeri sordide și subversive s-au trezit atacați și acuzați că ar fi fost subversivi. Lauchilin Currie și Harry Dexter White, doi oficiali de frunte din Departamentul Trezoreriei care au luptat pentru a expune și condamna pe beneficiarii naziști, au devenit principale ținte ale investigatorilor din Congres. Dușmanii fascismului s-au transfromat în agenți ai comunismului. Mccarthy-ismul a completat ruta, în timp ce clasificarea a ținut departe secretele întunecate ale trădărilor anterioare.

Chair mai important, cazul Rosenberg a definit noul model pentru trădare asupra căruia toți americanii se vor concentra de atunci încolo. Nemaifiind preocupați de provocarea de răni mortale moralului publicului, chiar dimpotrivă, malițiozitatea guvernului a imagiant că crimele secolului au fost comise și fabricate de doi tehnicieni fără expertiză care erau departe de fotoliile puterii. De atunci, nimeni nu-și mai amintește că adevărate crime ale secolului au fost comise de cei care se aflau în „poziții de putere stânjenitor de înalte” unde pedeapsa, ca întotdeauna, trebuia evitată cu orice preț.

Proiectul Paperclip (Agrafa)

ca-13„Proiectul Overcast, ulterior denumit Proiectul Paperclip, a fost programul top-secret stabilit în 1945 de Departamentul de război pentru a localiza, recruta, și aduce în Statele Unite sute de cercetători naziști, specialiști în rachete, în război biologic, în medicina aviatică, în tunele, și altele asemenea.

Acest document declasificat e datat 2 iunie 1953 și e semnat de șeful statului major al forțelor aeriene (și fostul director al CIA) Hoyt S.Vandenberg. Arată că cel puțin 820 de naziști au fost aduși în Statele Unite prin Paperclip, care era văzut ca „un mijloc de a obține serviciile specialiștilor străini” pentru armata SUA. (Surse de încredere spun că în mod cert e vorba de mult mai mulți naziști decât 900). Un alt program paralel a fost „Proiectul 63”, care „aducea anumiți specialiști germani și austrieci proeminenți” în SUA sub pretextul de a nu le permite dușmanilor să beneficieze de serviciile lor. Vandenberg a recunoscut însă că „folosirea lor era o caracteristică dezirabilă”.

Mulți dintre acești naziști, inclusiv ofițeri SS și SA, erau probabil vinovați de crime de război și ar fi trebuit să fie judecați de tribunalul de la Nuremberg. Pentru a-i scoate din Germania și pentru a-i aduce în SUA, Joint Intelligence Objectives Agency, care răspundea în fața Statului major al armatei de gestionarea proiectului Paperclip, fără rușine, a trecut la falsificarea, mușamalizarea și distrugerea dovezilor atrocităților comise de naziștii pe care-i recrutaseră.

Rapoarte de securitate cercetate și scrise de ofițerii serviciilor secrete ale armatei au fost localizate și modificate. Când unii oficiali ai Departamentului de Stat au descoperit cum au fost modificate, li s-au spus și mai multe minciuni și rapoartele au fost modificate și mai mult”.

O relatare extrem de valoroasă a programului de extragere a naziștilor pentru a fi aduși în SUA, scris de jurnalista Linda Hunt, care timp de 18 luni a folosit legea accesului la informații pentru a obține dosare relevante, a apărut în aprilie 1985 în Bulletin of Atomic Scientists.

Interviu cu un procuror de la Nuremberg

Mary M. Kaufman, procuroare din New York și o activistă cunoscută progresistă timp de jumătate de secol a făcut parte din echipa de procurori la Nuremberg. CAIB a întrebat-o despre reținerea SUA de a condamna mai viguros unele crime de război:

CAIB: Care a fost poziția dvs în timpul proceselor de la Nuremberg?

Mary Kaufman: Am făcut parte din echipa de procurori a guvernului Statelor Unite în procesul împotriva directorilor de la I. G. Farben, un cartel gigantic. Cazul a fost unul dintre principale 12 procese de crime de război pe care SUA le-a susținut după acesta, la Tribunalul militar internaținal de la Nuremberg.

Când deja primul proces se încheiase, aliații, care se angajseră să îi pună sub acuzare pe toți criminalii de război, începuseră deja să simtă efectele Războiului Rece. Au decis că nu era fezabil să judece restul de criminali de război. Decizia a fost luată împreună cu alți aliați, așa că au fost de acord ca fiecare aliat să preia cazurile criminalilor din zonele de jurisdicție ale forțelor de ocupație respective. SUA au avut 12 asemenea procese, iar I.G. Farben era unul dntre ele.

I.G. Farben a fost acuzată de crime împotriva păcii, adică, de planificarea și susținerea unui război de agresiune, de crime de război, folosind munca prizonierilor sclavi și furtul de proprietate comis de armata germană în țările ocupate, de crime împotriva umanității – au construit lagărele de concentrare de la Auschwitz, unde i-au exploatat pe sclavii muncitori foarte rău, ceea ce a rezultat în moartea a mii dintre ei; au participat la experimente medicale, și multe alte lucruri oribile.

CAIB: Vrem să vă întrebăm despre acuzațiile că, după procesul inițial al conducerii naziste, procesul comun, SUA nu a luptat în multe cazuri destul de serios pentru a pune sub acuzare anumiți indivizi sau anumite organizații. Ați întâlnit exemple care arătau o asemenea lipsă de voință din partea SUA?

Mary Kaufman: O, da. De fapt, unul dintre cele mai familiare exemple, care apare ori de câte ori cineva vorbește despre crimele de război și procesele de la Nuremberg și care a apărut în filmul „Judecătorii de la Nuremberg”, a fost despre atitudinea judecătorilor. Există o scenă în film unde unii senatori fac presiuni asupra judecătorilor și procurorilor s-o lase mai moale, și când sunt întrebați de ce, un senator spune: „Păi avem nevoie de oamenii ăștia în războiul nostru împotriva Uniunii Sovietice”. Asta nu a fost doar o scenă de film, asta e ceva ce eu știu că e adevărat și s-a întâmplat în realitate. Lucrând la acuzarea I. G. Farben știu de nenumărate cazuri similare. Am fost împiedicați mereu de Departamentul de Stat. Nu am avut tipul de materiale de care aveam nevoie. Nu am avut susținerea Departamentului de Stat în punerea sub acuzare. Vă dau câteva exemple.

Undeva către finalul prezentării acuzațiilor împotriva I.G. Farben am aflat că niște germani, care au fost arestați în timpul războiului de către FBI, erau ținuți în New Jersey. Au fost judecați, condamnați și închiși pentru conspirația de a comite sabotaj în SUA, fuseră antrenați de I.G. Farben. Am emis mandate de aducere când am aflat că grupul de sabotori era transportat înapoi în Germania pentru a fi încarcerat în închisoarea din Landsberg. M-am gândit că asta ar fi fost foarte bine pentru proces și am dat un ordin să fie transferați la închisoarea din Nuremberg. Intenționam să-i folosesc ca martori pentru a arăta implicarea directă a I.G. Farben în sabotaj. Dar șeful echipei noastre a venit la mine și mi-a spus: „Mary, ce naiba crezi că faci? Cine a dat ordin ca oamenii ăștia să fie aduși aici?” „Eu”, am răspuns. „Eu am făcut asta. De ce?” Și mi-a spus: „Dă ordin să fie trimiși imediat înapoi. Departamentul de Stat a înroșit telefoanele cu proteste”. Nu am aflat niciodată ce dorea mai exact Departamentul de Stat, dar nu am avut de ales.

O altă problemă s-a referit la autentificarea documentelor care aveau să fie prezentate ca dovezi. Multe dintre aceste documente au fost descoperite de consulul SUA din Frankfurt și am trimis un asistent la el să obțină autentificarea unor documente pentru proces. A refuzat. Când asistentul meu l-a întrebat de ce, din moment ce el era responsabil de colectarea acestor documente în primul rând și acum refuza să le autentifice, a răspuns: „Păi atunci era altceva. Aia s-a întâmplat în timpul războiului. Acum avem nevoie de oamenii ăștia de partea noastră. Și-ți mai spun ceva. Dacă îmi trimiteți citație să încercați să autenficați documentele, o să spun Tribunalului ce oameni minunați sunt acești directori din consiliul de acționari” de la I.G. Farben.

A existat și un alt incident despre care am aflat personal. Acest incident a fost descris ulterior de șeful echipei noastre, Josiah P. Dubois, în cartea pe care a scris-o despre I.G. Farben, „Chimistul diavolului”. I.G. Farben era foarte foarte implicată în abuzarea oamenilor din lagărul de concentrare de la Auschwitz, unde aveau o fabrică pentru producerea gazului otrăvitor. Au comis lucruri teribile acolo. I.G. Farben avea o politică referitoare la muncitori, oameni care fuseseră răpiți și transportați acolo din țările ocupate de naziști. Au încercat să-i țină pe muncitori în viață doar până când veneau înlocuitorii lor, și când aflau că un anumit număr de înlocuitori avea să vină într-o săptămână, îi lăsau pe muncitorii pe care-i aveau deja să moară de foame, contând pe faptul că va dura doar o săptămână până când vor muri.

Aceste activități au fost susținute chiar pe față și erau numeroase documente care le dovedeau, I. G. Farben a păstrat foarte multe detalii despre ce făcea. De fapt, toate dovezile în cazul I.G. Farben veneau din propriile lor documente. În orice caz, chestiunea principală la proces nu a fost faptul că aceste lucruri erau comise, ceea ce e foarte bine cunoscut și documentat, ci nivelul la care directorii din consiliul de acționari știau despre ele. Asta nu era ușor de dovedit fără a fi în posesiunea documentelor. Am descoperit că documentele au fost transportate în zona franceză, chiar dacă (n.t.: tocmai pentru că se știa) se știa că unii oficiali ai forțelor de ocupație erau în relații foarte prietenești cu directorii I.G. Farben. Unii membri ai echipei de procurori au fost nevoiți să se ducă personal în zona franceză să colecteze dosarele, dar când au ajuns acolo au descoperit că conținutul multor documente nu mai exista – totul fusese distrus.

Echipa s-a întors la Nuremberg foarte dezamăgită. Jo Dubois, când era în drum spre tribunal, trecând pe lângă închisoarea din Nuremberg, a auzit pe cineva strigându-l pe nume: „O, Her Dubois, vă rog să mă ajutați, am nevoie de ajutor”. S-a întors și l-a văzut pe unul dintre principalii inculpați din dosarul său, directorul care se ocupase de operațiunile de la Auschwitz. Jo i-a spus: „Ce faci aici, de ce nu ești în închisoare?” El i-a răspuns, „Judecătorul mi-a dat drumul ca să mă ocup de niște documente”. Ce făcuse de fapt: s-a dus cu un asistent în locul unde documentele I.G. Farben erau ținute și a indicat care dosare trebuie distruse. Ceea ce s-a executat prompt.

Așa erau judecătorii în acel proces. Nu erau ca judecătorii din acel film. Erau motivați, printre altele, de un anti-semitism uriaș. Erau cunoscuți că își exprimau nemulțumirea că erau „prea mulți evrei” printre echipele de procurori, și mereu insistau să primească dovezi foarte, foarte directe când venea vorba de acuzațiile despre ce se întâmplase la Auschwitz. Erau motivați și de un alt aspect: erau foarte interesați să pună mâna pe proprietăți germane și lucruri din astea. Era multă miere în borcan”.

Doctorii naziști, la mare căutare

În septembrie 1951, la 28 de luni după începerea proiectului PaperClip (Agrafa) generalul maior Walter Emil Schreiber, din personalul medical din Frankfurt, Germania, a fost adus în Statele Unite pentru un contract de șase luni, la școala de medicină pentru forțele de aviație din Texas.

ca-14Ca șef al științei medicale naziste, „doctorul” Schreiber era direct responsabil de unele dintre cele mai sinistre experimente medicale pe care naziștii le-au comis împotriva deținuților din lagărele de concentrare.

Potrivit dovezilor masive, scoase la iveală în timpul proceselor de la Nuremberg, unele experimente aprobate sau coordonate de Schreiber includeau:

– supervizarea dr Karl Gebhardt, spânzurat ulterior pentru crime de război, care operase pe fete poloneze cu gaz care le provoca cangrenă.

– injectarea oamenilor și șoarecilor interschimbabil, cu transferuri de la om la șoarece al virusului ucigător tifos, pentru a produce un vaccin pe viu. Alții au fost injectați cu epidemii infecțioase.

– sterilizarea prizonierilor bărbați prin operație, expunere la radiații și medicamente.

– cufundarea prizonierilor în bazine cu apă înghețată pentru a măsura nivelul de șoc.

– închiderea prizonierilor în camere cu presiune joasă pentru a stimula altitudinea de zbor de până la 40.000 de metri, ceea ce inevitabil rezulta în colapsul plămânilor lor.

– expunerea subiecților la doze uriașe de fosfor incendiar.

Cu o ironie a grotescului, rolul lui Schreiber în Texas a fost de consultant la diviziunea de „medicină globală de prevenire”.

În martie 1952, după ce prezența lui Shchreiber în SUA a fost descoperită de editorialistul Drew Pearson, continuarea activității sale pentru armata americană a fost apărată de generalul de aviație Robert Eaton: „Doctorul Schreiber a fost angajat de forțele de aviație datorită experienței sale extensive în domeniile de medicină preventivă militară și epidemiologie, și cunoașterii sale foarte bune a sănătății publice și a problemelor sanitare din anumite zone geografice. A colaborat la pregătirea unui tratat despre epidemiologie pentru zboruri și a putut oferi forțelor aeriene informații valoroase”.

Aparent, din cauza scandalului și jenei care au rezultat din expunerea publică a colaborării lor cu Schreiber, ofițerii naziști din proiectul PaperClip au găsit cu generozitate posturi similare în Argentina și au plecat acolo pe 22 mai 1952.

Printre alte sute de criminali de război naziști cu care SUA s-a aliat, a fost generalul maior Kurt Blome. Unele dintre acuzațiile de la Nuremberg împotriva lui includeau:

– practicarea eutanasierii prin injectarea de phenol nediluat letal

– executarea prizonierilor polonezi bolnavi de tuberculoză

– folosirea de arme biologice, specialitatea sa. A recunoscut în fața americanilor care l-au interogat în iulie 1945 că a făcut experimente pe victimele sale cu vaccin de ciumă, la ordinele odiosului asasin în masă, Heinrich Himmler.

ca-15
O parte dintre doctorii nazişti în timpul judecării pentru crime de război la Nuremberg; cel din dreapta e Kurt Blome, iar cel din dreapta sa e Karl Gebhardt.

Incredibil, Blome a fost achitat de tribunalul de la Nuremberg, deși procurorii adunaseră foarte multe dovezi consistente împotriva sa. La două luni după ce a fost achitat, a fost contactat de 4 angajați ai corpului chimic din armata SUA, la tabăra Detrick pentru o discuție privind armele biologice. Blome a cooperat și a oferit voluntar numele altor germani care erau specialiști în arme biologice.

În august 1951, a semnat un contract pentru „Proiectul 63”, ca doctor de teren pentru forța de ocupație a SUA în Europa, la Centrul de comandă european de la Oberusal. Un alt contract semnat cu Departamentul de apărare are următoarea specificație sub titlul calificări: „profesor de medicin (sic) cu accent pe cercetarea tuberculozei, a cancerului și a armelor biologice”.

Unul dintre cel mai puțin cunoscuți doctori naziști, Hubertus Strughold, membru Luftwaffe, era specializat în ucigătoarele camere cu presiune joasă folosite la experimentele de depresurizare, pe deținuții din lagărele de concentrare. Deși nu este cunoscut dacă a venit în SUA ca parte a proiectului Paper Clip sau „63”, el a lucrat pentru forțele aeriene ale SUA mulți ani și încă trăiește. Astăzi, la târgul de carte de la baza de aviație de lângă San Antonio din Texas, există Biblioteca Hubertus Strughold aeromedicală, numită după individul pe care ei îl numesc „părintele medicinei aerospațiale”.

https://revolutianarhista.wordpress.com

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ISTORIA DESCONSPIRATA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s