„Intelligence Service” – Războiul secret în România (1)


General Br. (r) Aurel I. Rogojan

MI6 - Marea BritanieInteresul Angliei față de spațiul românesc, în contextul politicii regatului în sud-estul Europei, datează cel puţin de câteva secole, mai exact din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), deci anterior proclamarii Regatului Marii Britanii (Legea Uniunii din anul 1707). În anul 1694 , în timpul domniei regelui William al III-lea și a reginei Maria a II-a, emisarul englez Georg Philipp Schreyer a fost primit la Curtea Domnească, primirea fiind precedată de precauţii pentru a nu fi reperată de iscoadele turceşti. În anul 1702, Constantin Brâncoveanu avea să-l primească, pe lordul William Paget, fost ambasador al Angliei la Constantinopol. Prilejurile a fost folosite pentru punerea în evidență a obiectivelor urmărite de regat în Principatele Române. In perioadele Revoluției din anul 1848, a războiului Crimeii (1853-1856), Unirii Principatelor (1859) și Războiului de Independență (1877) interesul britanc a oscilat funcție de evoluţia raportului de forţe şi a relaţiilor dintre marile puteri europene.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următorau au fost realizate importante investiţii de capital în industrie, comerţ şi în organizarea transporturilor în România. După primul război mondial, investiţiile engleze sporesc și, concomitent, acestea capătă semnificaţii politice. Din acest motiv, o mare parte a capitalului englez este folosit ca mijloc de câştigare a factorilor de răspundere din conducerea statului. În acest sens, în cartea sa „Churchill şi serviciile secrete”, istoricul englez David Stafford precizează că… „ subversiunea financiară a făcut parte integrantă din spionajul britanic…”[1].Menționăm, de asemenea, că, spre deosebire de alte sisteme politico-diplomatice, serviciile secrete britanice aveau și își păstrează un grad special de independenţă faţă de reprezentanţele Marii Britanii oficial acreditate .

Perioada interbelică (1918-1938)

„România Mare” a fost percepută ca un nou și important spațiu de oportunități economico-comerciale, dar și de siguranță față de evoluțiile amenințătoare ale evenimentelor din Rusia Sovietelor. Odată cu plasamentele de capital britanic, sunt redimensionate și solid acoperite rețelele Secret Intelligece Service-ului, ale căror agenți se vor autohtoniza, stabilind legături trainice în mediile politice, economice și, nu în ultimul rând printre intelectualii de marcă. Perioada 1921-1930 se caracterizează în România prin stabilitate şi uşor avânt economic. Ca urmare, S.I.S. a fost preocupat să-și asigure posibilităţi informative pentru acoperirea nevoilor de anticipare a noilor direcții de dezvoltare a investițiilor britanice. Este perioada în care companiile petroliere engleze încep să-şi facă tot mai simţită prezența. Pentru noile necesități informative, Legației Marii Britanii de la Bucureşti i-a fost sporit numărul personalului diplomatic şi a celui auxiliar.

În perioada 1933-1938, la Berlin a preluat și și-a consolidat fulgerător puterea Partidul Naţional Socialist, context în care Germania a dat o atenție aparte relaţiilor cu România și statele balcanice. În aceste condiţii, sud-estul Europei a devenit o regiune prioritară a politicii Marii Britanii. Printre alte consecințe, Secret Intelligence Service a creat în această zonă linii informative multiple şi o bază de lansare de agenţi în Germania. Cu drept temei, s-a apreciat că din această direcţie este mai potrivit și mai puţin riscant de penetrat în Germania, decât din Occident. În aceeaşi măsură, interesul britanic în România rămâne statornic și capătă noi dimensiuni în ceea ce priveşte exploatarea resurselor economice amenințate de Germania și valorificarea potențialului uman, inclusiv pentru culegerea de informaţii şi organizarea unor activităţi de propagandă, de contra propagandă şi dezinformare în Rusia.

Perioada 1938-1944

Consecință a tratatelor încheiate în 1939 şi 1940 cu Germania, sub presiunea evenimentelor şi urmare a părăsirii de către aliaţii ei tradiţionali, România a fost nevoită să se alăture Puterilor Axei, în speţă, Germaniei. Din punct de vedere politic şi militar, echilibrul de forţe din Europa s-a modificat fundamental. În luptele din 27 mai – 04 iunie 1940, trupele anglo-franceze sunt zdrobite de către nemţi la Dunkerque, Marea Britanie fiind ameninţată cu invazia. O lună mai târziu, Franţa capitulează. Lipsa informaţiilor topografice avea să transforme într-o debandadă şi un dezastru încercarea englezilor de a debarca în Norvegia pentru a o apăra de invazia germană. În aceste condiţii, în octombrie 1940, o mare parte din supuşii englezi şi din personalul diplomatic al Marii Britanii a părăsit România. Afectat de aceste evoluții şi sub presiunea evenimentelor, Secret Intelligece Service şi-a adaptat activitatea în spaţiul românesc, axându-se în special pe:
– apărarea intereselor economice ameninţate de infiltrarea masivă a capitalului german;
– contracararea intenţiilor Germaniei de a strânge relaţiile economice şi politice cu România, crearea în acest sens a unei atmosfere ostile faţă de nemţi şi, pe cât posibil, favorabile Angliei;
– depistarea şi supravegherea activităţii agenţilor Germaniei din România;
– monitorizarea publicaţiilor tipărite în România şi stabilirea evoluţiei poziţiei ţării noastre faţă de Germania şi faţă de U.R.S.S.;
– redimensionarea preocupărilor pentru crearea de noi nuclee informative în societatea românească, entităţi care să fie capabile să menţină o atitudine îngăduitoare, favorabilă faţă de Marea Britanie în eventualitatea în care relaţiile diplomatice cu România vor fi rupte;
– planificarea unor operațiuni de sabotaj economic, politic și militar, care să fie derclanșate la momentul oportun, îndeosebi în industria petrolieră şi în transporturi. Au fost prevăzute acţiuni de blocare a mai multor canale navigabile prin scufundarea unor vase încărcate cu fier, ciment sau piatră şi s-a încercat dinamitarea în zona Porţile de Fier şi la Giurgiu. Acţiunile respective au fost descoperite iar materialele confiscate.

Serviciile engleze urmăreau împiedicarea, pe orice cale, a aprovizionării Reich-ului, în special cu produse petroliere. Erau planificate, în acest scop, acţiuni de distrugere a unor sonde, defectarea anumitor instalaţii, îngreunarea transporturilor, provocarea unor conflicte de muncă şi agitaţii, îndeosebi pe teme salariale etc. De reţinut că Serviciile secrete româneşti descoperă cu regularitate planurile engleze. În acest caz concret se stabileşte chiar şi faptul că englezii preconizau să implice în acţiune nu mai puţin de 250 de agenţi. Din cauza Serviciului Secret de Informaţii (S.S.I.) nu s-au putut comite decât acte de sabotaj nesemnificative, iar în iunie 1940 iniţiatorii acestora sunt expulzaţi.

În februarie 1941, întregul personal diplomatic părăseşte România. S.I.S. (M.I.6) colaborează însă cu alte servicii de informaţii, cum ar fi cel grec, sârb sau turc, şi în special cu cel american. Arhivele secrete engleze sunt expediate în mare parte la Istambul. O altă parte rămâne la sediul legaţiei S.U.A. Între aceste materiale rămân şi aproximativ 5.000 de fişe ale agenţilor S.I.S. din România şi statele vecine. După plecarea personalului diplomatic, S.I.S. (M.I.6) desfăşoară în România o activitate integral acoperită. Rezidenţa informativă acoperită este organizată pe mai multe secţii: militară, politică, economică şi „ocultă”.

Câteva aspecte despre fiecare dintre acestea:
Secţia politică, condusă de H.H.Lowell, se folosea în culegerea de informaţii, şi mai ales în răspândirea ştirilor, de mai mulţi corespondenţi englezi sau români, cunoscuţi ca simpatizanţi ai Marii Britanii. Unii dintre aceştia lucrează benevol. Alţii sunt retribuiţi pentru colaborarea lor. Din punct de vedere al profesiilor, între agenţii autohtoni ai S.I.S. se remarcă ziarişti, profesori, avocaţi, oameni de afaceri, descendenţi princiari sau apropiaţi ai Casei Regale cât şi şefi ai unor partide politice.
Secţia militară, condusă de Archibald Gibson. Despre el şi secţia pe care o conducea, S.S.I.-ul stabilise o serie de aspecte interesante. Rezulta, între altele, că acesta se născuse la Moscova în 1904, creându-şi numeroase legături cu persoane din diverse domenii şi pături sociale. Referitor la conţinutul activităţii desfăşurate de Gibson existau date consistente din care rezulta că el dispunea de o reţea organizată pe patru linii de acţiune: rusă, germană, poloneză şi linia de informaţii „diverse”, care avea ca agent şi secretar principal, pe emigrantul rus Iacob Vasiliev.
Secţia economică avea ca obiectiv culegerea de informaţii din acest domeniu. Secţia trebuia să contribuie la menţinerea influenţei engleze în România şi să submineze sau măcar să discrediteze relaţiile ţării noastre cu Germania. Pe teritoriul statului român funcţionau o serie de întreprinderi cu capital englez, o parte din fondurile lor fiind folosite de S.I.S. pentru plata colaboratorilor săi, pentru menţinerea şi consolidarea influenţei engleze, cât şi pentru câştigarea simpatiei unor persoane cu funcţii importante în suprastructurile statale.
Secţia „ocultă” a fost înfiinţată pentru ca, în eventualitatea unei conflagraţii între Anglia şi România, să fie în măsură să culeagă în continuare informaţii şi să exercite o influenţă în favoarea Angliei.
Din această secţie făceau parte români din înalta societate cât şi cetăţeni ai altor state (diplomaţi, ziarişti, comercianţi etc.) mai cu seamă neutre care nu riscau să fie arestaţi sau expulzaţi. S.S.I.-ul deţinea dovezi din care rezulta că englezii dispuneau de un număr însemnat de agenţi şi persoane de încredere atât în Bucureşti cât şi în alte mari oraşe.
În toată această perioadă, S.I.S. a utilizat pentru acoperirea activităţilor desfăşurate mai multe asociaţii cultural-religioase sau ştiinţifice (Asociaţia americano-britanică, Asociaţia „W.Churchill”, Asociaţia „N.Titulescu” ş.a.), precum şi diverse alte facilități ca birouri, librării, biblioteci .

Filoenglezul Ion Antonescu în vizorul Gestapo-ului și al poliției legionare

După intrarea în România a trupelor germane, teritoriul ţării a devenit şi teatrul unor operaţiuni speciale de factură aparte întreprinse, în principal, de serviciile secrete engleze, care erau cel mai bine reprezentate, dată fiind simpatia de care se bucura comunitatea britanică în România, dar şi numărul relativ mare al unor personalităţi politice, oameni de afaceri, funcţionari superiori etc. care făceau parte din ceea ce s-ar putea numi categoria filoenglezilor (studii superioare efectuate în Anglia, acţionari şi funcţionari superiori la companiile anglo-române etc.). Un caz aparte de filoenglez îl reprezenta Conducătorul Statului, mareșalul Ion Antonescu, care a acordat o protecție atotcuprinzătoare activităților clandestine desfășurate de britanici în România , motiv pentru care Eugen Cristescu, șeful S.S.I.-ului avea frecvente fricțiuni și puneri la punct cu șefii sucursalelor din București ale serviciilor secrete germane . Mai mult, mareșalul știind că șeful Secției Contrainformații a S.S.I., locotentent-colonelul Traian Borcescu are o bună reputație profesională față de omologii din serviciile britanice, l-a mandatat să mențină pe risc propriu un canal direct de comunicare cu Londra, precizându-i că dacă se va afla, nu-l va putea salva de Curtea Marțială. Ofițerul a acceptat.

Simpatii pro britanice ale românilor au constituit obiectul confruntării pe teatrul operaţiunilor secrete. În contextul rebeliunii legionare, acest punct nevralgic avea să constituie una din ţintele importantele ale propagandei subversive desfăşurate în perioada respectivă. Astfel, ziarul legionar „Cuvântul” din 22 ianuarie 1941 a publicat o scrisoare a preşedintelui Uniunii Naţionale a Studenţilor Români şi Creştini în care se afirma: „Români, un maior german a fost omorât în plină stradă, în capitală, asasinat cu laşitate de un agent al Intelligence Service-ului, la ordinele Angliei… Soldatul erou şi omul de caracter, generalul Petrovicescu a fost obligat, pentru că aşa a cerut Legaţia britanică şi Masoneria, să părăsească guvernul”… Este evident că o astfel de scrisoare nu a fost întâmplătoare, ci cu scopul, pe de o parte de a „demitiza” imaginea pe care britanicii o aveau în opinia publică românească, iar pe de altă parte de a-l acuza pe Ion Antonescu că face jocul unor interese străine, altele decât cele germane.

Aveau sau nu vreun suport astfel de afirmaţii acuzatoare? Anterior, poliţia legionară, fiind relativ bine informată asupra unor acţiuni de spionaj şi sabotaj întreprinse de reţelele engleze, l-a ridicat de la Snagov pe Allexander Miller, funcţionar superior la cea mai mare societate petrolieră „Astra Română”, determinându-l să recunoască implicarea în sabotaje, şi să mărturisească faptul că a furnizat unui inginer o substanţă specială care, dacă era pusă în benzină, determina explozia motoarelor avioanelor.În aceeaşi zi, când a fost arestat Miller, poliţia legionară a încercat să o reţină şi pe Clare Hollingworth, corespondenta la Bucureşti a ziarului „Daily Express”. De asemenea, specialiştii britanici de la Moineşti făceau şi ei obiectul unor acţiuni repetate de percheziţionare, reţinere, molestare şi intimidare, fiind acuzaţi de sabotaj.

Mareşalul Ion Antonescu, cu toată legătura formală faţă de Germania, structural era „filoenglez” şi a tolerat, nepermis pentru angajamentele ce le avea faţă de Axă, acţiunile serviciilor britanice pe teritoriul României. În timpul lui Antonescu, S.S.I.-ul (Serviciul Special de Informaţii) …„nu a recurs decât foarte rar la măsuri teroriste împotriva inamicilor, ba chiar a asigurat protecţia a trei agenţi britanici ai S.O.E. împotriva acţiunii de filaj a Gestapoului iar documentarea există”[2]. De asemenea, el a folosit prilejul asasinării ofiţerului german pentru demiterea ministrului de interne legionar, generalul Petrovicescu, care a încurajat acţiunile poliţiei legionare, iar puterile asumate de aceasta deranjau făţiş autorităţile. Acest episod s-a consumat în zilele rebeliunii legionare, iar acuzaţiile aduse de „Cuvântul” nu pot fi scoase din contextul opiniilor acestora şi ale germanilor referitoare la tolerarea de către guvernul lui Antonescu a agenţilor serviciilor secrete britanice. Ulterior, acelaşi Antonescu avea să-i ia sub protecţia sa pe cei trei ofiţeri englezi paraşutaţi în cadrul operaţiunii „Autonomus” și capturați, iar viceprim-ministrul Mihai Antonescu s-a ocupat personal de găsirea formulelor juridice ale legendei pe care să o cuprindă declaraţiile lor, astfel încât ei să intre exclusiv sub jurisdicţia aplicabilă prizonierilor de război luaţi de România. Mai mult, mareşalul Antonescu a folosit grupul „Autonomus”[3] atât pentru realizarea unor legături cu guvernul britanic, cât şi în perspectiva unei legături cu sovieticii[4].

(Prelucrare actualizată după Marian Ureche, Aurel I.Rogojan „Servicii secrete străine. Retrospectivă și actualitate. Interferențe în spațiul românesc „, vol. 2, București, Editura Paco, 2000)
–––––––––––––-
[1] Ziarul „Adevărul” din 06.08.1997.
[2] Dennis Deletant Ceauşescu şi securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965 – 1989, Ed. Humanitas, Bucureşti 1998, p. 38. A se vedea şi Ivor Porter, Operaţiunea Autonomus, op. cit.
[3] Ivor Porter, Operaţiunea Autonomus, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p.90.
[4] Informare a Foreing Office pentru Ministrul britanic rezident la Cairo, lordul Moyne, 06.07.1944, sub semnătura lui I.L. Reed, în care se menţionează că „s-a propus la început ca de Castelaine să întovărăşească un general român care ar putea să fie trimis la sovietici să negocieze o capitulare”.

„Intelligence Service” – Războiul secret în România (2)

British Council, I.MAspecte ale războiul politic desfăşurat în România de către serviciile britanice. Acţiuni de influenţă, propagandă, contrapropagandă şi încercări de schimbare a ordinii politice

„British Council”- un paravan pentru agenți

Comunitatea britanică din Bucureştiul interbelic număra circa 400 de persoane, constituind un important element de legătură între Anglia şi România. Serviciile secrete britanice au iniţiat şi susţinut ideea cultivării unor relaţii active în mediile politice, economice, militare, universitare, ale cercurilor de afaceri ori ale industriaşilor. „British Council” a înfiinţat, cu sprijinul regelui Carol al II-lea şi al Primăriei Capitalei, „Institutul Britanic”, frecventat de numeroşi studenţi. Cursurile erau ţinute de profesori englezi, unii dintre aceştia făcând parte dintr-o categorie specială de trimişi itineranţi pentru realizarea unor studii socio-politice în statele balcanice, la solicitarea „Foreign Office”-ului. Un astfel de trimis itinerant a fost şi Hugh Setton-Watson, ajuns ulterior profesor la catedra de Studii Slave şi Sud-Est Europene a Universităţii din Londra, în acelaşi departament cu Denis Delletant, actualmente unul dintre analiştii structurilor informative din România.

Un alt trimis al „British Council” a fost, începând din 1939 şi până în 1941, Ivor Porter, care la sfârşitul anului 1943 avea să fie paraşutat ca ofiţer, cu gradul de maior, în cadrul grupului special de spionaj, sabotaj şi diversiune „Autonomus”. După cum avea să mărturisească chiar Ivor Porter[1], cu prilejul unei deplasări a lui Hugh Setton-Watson în România, ei au discutat împreună căile de acţiune pentru înlăturarea regelui Carol al II-lea. Este lesne de înţeles că o asemenea discuţie nu putea fi întâmplătoare, în afara unor ordine de misiune, cu obiective foarte exacte pe care le avea fiecare. De altfel, Ivor Porter, care de la 1.03.1941 a devenit ofiţer cu indicativul D.H.88 în cadrul Secţiei pentru România a S.O.E. de la Cairo, fusese trimis ca lector la Universitatea din Bucureşti în încercarea, destul de tardivă, a Marii Britanii de a „opri răspândirea influenţei germane în estul Europei”. În realitate, a acţionat ca ofiţer de informaţii, preocupat de selecţionarea unor personalităţi care să poată constitui un guvern de alternativă după înlăturarea lui Antonescu. Pe perioada lectoratului său avea să cultive multiple relaţii utile nu numai muncii de propagandă şi influenţă britanică, dar şi culegerii de informaţii, din moment ce ataşatul militar l-a trimis cu o asemenea misiune în Transilvania. Ulterior, Porter a activat la Istanbul, rezultând că a ţinut legătura cu reţelele din România, respectiv cu cea condusă de Rică Georgescu. După cum reiese din însemnările sale memorialistice, după ce a plecat din România şi s-a instalat la Istanbul, „Georgescu învăţase să prepare cerneală simpatică şi începuse să ne trimită mesaje… La Cairo, am alcătuit un fişier în care notam informaţiile din România – reglementări locale şi altele – care i-ar fi putut folosi unui agent britanic pentru a nu cădea în plasa poliţiei”[2]. Retragerea misiunilor diplomatice, economice şi culturale din România în momentul în care prezenţa germană a devenit un fapt evident, a semnificat pentru serviciile secrete o etapă nouă cu sarcini mai dificile, dar nu rămase neacoperite sub raportul posibilităţilor de îndeplinire.

Special Executive Operations (S.O.E.) versus Gestapo

Anticipând evenimentele, serviciile secrete britanice şi-au creat, reţele de susţinere a operaţiunilor secrete pe timp de război. S.O.E. avea să lucreze în România cu o agentură compusă, în principal, dintr-o reţea cu sarcini de „război economic” la care ne-am referit în parte, şi alta cu sarcini de „război politic, la care ne vom referi în cele ce urmează. După cum mărturiseşte Corneliu Coposu, martor al evenimentelor şi un apropiat al mediului diplomatic englez din Bucureşti[3], în România exista… „o dublă reţea, condusă într-un sector de Rică Georgescu, fost director la « Româno-Americană »; celălalt sector, cel politic, era compus din oameni de partid, naţional-ţărănişti, sub conducerea lui Augustin Vişa”[4]. Reţelele au fost constituite sub patronajul Legaţiei, cu ştiinţa ambasadoru-lui Sir Reginald Hoare… „fiind puse la cale de O.S.S. (S.O.E. – n.n.), Serviciul Special de Contrainformaţii al armatei engleze („Special Executive Operations – n.n.), care ne-a lăsat aparatura de transmisie şi o sumă de bani pentru cheltuieli”.

Reţeaua a fost descoperită de Gestapo, ca urmare a imprudenţelor unui om de legătură cu staţia S.O.E. de la Istanbul, pe nume Constantin (Dinu) Mircea, care s-a îndrăgostit de amanta şefului Gestapoului local, o frumoasă dansatoare româncă, şi căreia i-a încredinţat parola, trimiţând-o la Bucureşti să ridice un milion de lei de la inginerul Popovici, cel care administra banii primiţi de la S.O.E. În momentul predării banilor, a fost realizat flagrantul, iar Popovici a fost nevoit să-şi denunţe colaboratorii. După relatările lui Corneliu Coposu, acest eveniment ar fi prilejuit prima întrevedere a lui Iuliu Maniu cu Ion Antonescu, mareşalul acceptând cererea lui Maniu să nu se dea curs procesului. Argumentele lui Maniu au fost acelea că cei arestaţi au lucrat sub ordinele lui, iar el îşi va asuma răspunderea în mod public, deoarece cei arestaţi nu au făcut spionaj, ci acte patriotice. Inginerul Popovici ar fi declarat de la bun început că reţeaua lucrează la dispoziţia lui Iuliu Maniu şi că inginerul Rică Georgescu a convenit cu anchetatorii să ia totul asupra sa, pentru a nu-l implica pe Iuliu Maniu. În acest sens, fiind nevoie de probe adecvate, s-a convenit ca la domiciliul lui Rică Georgescu să fie găsită suma de un milion de lei, „primită de la serviciile engleze, care să fie confiscată”. Suma a fost împrumutată de la generalul Ion Manolescu, administratorul unui domeniu regal, căruia trezoreria P.N.Ţ i-a restituit-o după câteva zile. După această manevră, cu acordul mareşalului, au fost schimbate declaraţiile iniţiale şi scos din cauză Iuliu Maniu. Cei arestaţi aveau să rămână în arest preventiv până în vara anului 1944.

Porter mai relatează că întrevederea lui Maniu cu Antonescu a avut loc numai ca urmare a insistenţelor Lygiei Georgescu, care i-a spus că: „Rică a recunoscut că a transmis aliaţilor informaţii despre producţia de ţiţei şi despre exporturile de petrol către Germania, dar era oare convins Maniu că povestea asta (s.n.) va rezista la tribunal?” Mai mult, Lygia – pe care generalul William Donovan, şeful O.S.S. (precursoarea C.I.A.), avea să o numească cu prilejul unui dineu dat în cinstea ei şi a lui Rică la Londra, la începutul anului 1947, „Molly Pitcher” a României – l-a convins pe Maniu că va fi şi el târât în proces, ceea ce, se pare, l-a determinat să-l întâlnească pe Antonescu, pentru a-i spune că el va fi primul martor al apărării.

Căderea reţelei – 15 persoane în total – s-ar putea datora şi unor neglijenţe contrainformative esenţiale în activitatea staţiilor S.O.E. de la Istanbul şi de la Cairo. Iată ce notează despre acestea Ivor Poter: „[…] Pe terasa acoperişului hotelului […] cei mai tineri dintre noi ne distram urmărind evoluţiile unei fantastice dansatoare din buric şi discuţiile, lipsite de orice precauţie de securitate, purtate în jurul nostru de ofiţeri superiori. Fiind ofiţer de serviciu […], Hugh Watson a găsit la un moment dat, într-un sertar neîncuiat (în hotelul Continental din Cairo – n.n.), lista tuturor agenţilor noştri din Balcani cu indicative cu tot”[5]. După Ivor Porter[6], reprezentanţii S.O.E. l-au contactat pe Iuliu Maniu în vara anului 1940, considerându-l omul cel mai nimerit a fi sprijinit în cazul ruperii relaţiilor diplomatice, aceasta în pofida faptului că Clare Hollingworth (trimisă a serviciilor engleze de informaţii la Bucureşti sub acoperirea de corespondent al ziarului „Daily Express”) îl caracteriza pe Iuliu Maniu ca fiind „un bun democrat, un om cinstit şi un prieten al Angliei”, dar… „era ultima persoană la care te-ai fi gândit că este capabilă să ţină frâiele în mână şi să stăpânească furtuna” [7].

Zece milioane pentru Operațiunea „Ardealul”

„Inginerul petrolist” Gardyne de Castelain (indicativ la S.O.E.: D.H13), director comercial la societatea petrolieră anglo-română „Unirea”, avea să devină un „prieten” al lui Iuliu Maniu. Imediat după dictatul de la Viena, de Castelain l-a contactat pe Iuliu Maniu, cu scopul de a-l determina să plece la Londra, unde, după modelul altor lideri politici din ţările ocupate, să constituie „Comitetul Român Liber” un fel de guvern în exil. Iuliu Maniu şi-a luat şi alte angajamente, dar a cerut să-i parvină o confirmare expresă din partea lui Winston Churchill, în ceea ce priveşte integritatea României şi restituirea nord-vestului României. Printr-o telegramă a venit o asemenea confirmare, care i-a fost arătată lui Maniu, în prezenţa ambasadorului S.U.A., Mott Gunter şi a preşedintelui societăţii petroliere „Româno-Americane”. Prezenţa părţii americane a fost expres solicitată de inginerul Rică Georgescu, în casa căruia a avut loc întâlnirea, acesta precizând că S.U.A. şi societatea sa petrolieră trebuie să fie informate. Maniu a insistat, totuși, să-i parvină scrisoarea semnată olograf de Churchill. Ivor Porter nu a putut confirma dacă acea telegramă a fost urmată şi de scrisoare propriu-zisă, menţionând, însă, că ulterior Maniu s-ar fi referit la o asemenea scrisoare.

Iniţial, Maniu a intrat în planurile S.O.E. cu Operaţiunea „Ardealul”, unde urma să pregătească o răscoală împotriva Germanilor. Financiar, operaţiunea avea să fie susţinută de guvernul britanic care va credita „British Phoenix Oil and Transport Company”, a cărei filială era „Unirea”. Filiera trimiterii banilor era, însă, ceva mai lungă, incluzând mai mulţi intermediari din exterior şi din ţară, pentru a se realiza acoperirea implicării guvernului englez. În planul activităţilor propagandistice favorabile Angliei, s-a mizat pe exploatarea frustrărilor suferite de români în urma Dictatului de la Viena. Astfel, asociaţii patriotice precum „Ardealul”, înfiinţată de Partidul Naţional Liberal şi „Pro Transilvania”, constituită de Maniu, au fost contactate, de Castelain, oferind sprijinul Angliei prin punerea la dispoziţie, prin inginerul Ion Popovici, a sumei de 10 milioane de lei mizându-se, în mod special, pe Iuliu Maniu[8].

Legăturile cu S.O.E. şi „garanţiile” lui Churchill l-au încurajat pe Iuliu Maniu să ceară lui Antonescu permisiunea de a acţiona nestingherit în vederea organizării unei alternative politice pentru momentul în care Axa va fi înfrântă, iar englezii vor avea supremaţia[9].Promisiunile engleze nu au avut nici pe departe acoperirea aşteptată, nefiind posibilă stabilirea unui aranjament definitiv, din comunicările primite de Maniu din străinătate rezultând că situaţia României era „mizerabilă la Londra şi la Washington”[10]. Iuliu Maniu, deşi în legătură permanentă cu oameni ai serviciilor secrete britanice, nu a dat curs sugestiilor acestora, fiind, din acest motiv, apreciat negativ, ca „un indecis care a perturbat activitatea informativă şi de propagandă”.
– Va urma –

(Prelucrare actualizată după Marian Ureche, Aurel I.Rogojan „Servicii secrete străine. Retrospectivă și actualitate. Interferențe în spațiul românesc” vol. 2, Editura Paco, București, 2000).

Grafica – I.M.
–––––––––––––––––-
[1] Ivor Porter, op.cit., p.28.
[2] Ivor Porter, op.cit., p.95.
[3] Afirmaţia potrivit căreia C. Coposu era un apropiat al mediului diplomatic britanic, se întemeiază şi pe prietenia legată cu fostul consul englez colonelul Kendal, revenit în septembrie 1944 ca ofiţer de legătură la Misiunea Militară Britanică, cu a cărui familie se afla în relaţii de prietenie, fiind de altfel colocatari în aceeaşi vilă. ( C.Coposu Confesiuni – dialoguri cu Doina Alexandru, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996.
[4] C. Coposu Mărturisiri – C.Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, ed, Humanitas, Bucureşti 1996, p. 68-69.
[5] Ivor Porter, op.cit., p.97.
[6] Idem p. 75-76.
[7] Clare Hollingwoth, There’s a Germain Just Behind Me p.62 (Ivor Porter, op.cit., p.74).
[8] Horia Brestoiu, 0 istorie mai puţin obişnuită Ed. Politică, Bucureşti, 1977.
[9] Raport informativ al viceconsulului regal al Ungariei la Braşov, Arhivele Statului Bucureşti, colecţia Microfilme Ungaria r. 50, c.376-377.
[10] Notă a Serviciului Special de Informaţii, Arhivele Statului, Bucureşti, Colecţia documente privind mişcarea muncitorească, dosar nr. 45/1943, filele 85-86.

„Intelligence Service” – Războiul secret în România (3)

Operation-Autonomous-With-SOE-in-Wartime-Rumania-Ivor-PorterIuliu Maniu în războiul politic dus de „Special Executive Operations” pentru eliminarea mareșalului Ion Antonescu

După ce a plecat din România, de Castelain a revenit sub o identitate falsă, la începutul anului 1941, pentru a-i face mai activi pe Maniu şi Mihalache. Aceasta, deoarece se spera ca „Iuliu Maniu să ia conducerea activităţilor subversive”[15]. Dar, după cum reţine Elisabeth Barker, Maniu „nu a intenţionat nici un moment să provoace o revoltă în România împotriva Germaniei şi nu avea vreo încredere în sabotaje sau activităţi subterane”[16]. Prin preşedintele Benes, aflat în exil la Londra şi care avea bune legături la Moscova, inclusiv cu Stalin, Maniu a încercat să se facă un partener de discuţii al guvernului sovietic dar sorţii au făcut să rămână, pe mai departe, doar cu legăturile externe asigurate de S.O.E. Englezii doreau să-l determine pe Iuliu Maniu să realizeze o acţiune de înlăturare a mareşaluiui Antonescu, dar majoritatea fruntaşilor naţional-ţărănişti considerau că guvernul mareşalului rămâne o necesitate, deoarece înlăturarea sa ar atrage ori ocuparea României de către Germania ori un atac ungaro-bulgar sprijinit de germani. Serviciile engleze acţionau, în principal, în direcţia scoaterii României din Axă. Începând cu anul 1943, abandonarea de către România a Axei era şi o dorinţă evidentă a mareşalului Antonescu, numai că ea nu era luată în considerare decât în forma trimiterii la aliaţi a unui emisar împuternicit cu puteri depline să semneze o capitulare necondiţionată[17].

Obiectivul de bază urmărit de serviciile speciale engleze era în consensul tuturor părţilor, numai că el nu putea fi realizat din cauza condiţionărilor impuse de guvernul sovietic. Într-o notă a lordului Moyne, ambasadorul britanic pe lângă guvernul iugoslav în exil, destinată ambasadorului american pe lângă guvernele grec şi iugoslav, în exil la Cairo, Lincoln Mac Veagh, se arăta că: „[…] S.O.E. l-a sprijinit pe Maniu şi partidul său naţionalist din România şi s-a aflat în contact prin curier, datorită lipsei de mijloace de comunicaţie radiotelegrafice… la 30 octombrie Maniu a opinat că el avea atunci cea mai favorabilă – şi el considera, ultima – posibilitate de a părăsi România… El a afirmat că plecara sa era foarte necesară pentru ca, sprijinit de noi, să ia contact cu ruşii. Această propunere a fost formulată S.O.E.-ului la Londra, care a obţinut următorul răspuns de la Foreign Office: « Guvernul Majestăţii Sale nu poate lua în considerare propuneri emanate de la guvernul român sau de la persoane particulare române, decât dacă ele sunt adresate şi guvernelor sovietic şi S.U.A., aceste propuneri trebuie să aibă forma unei oferte a unui emisar autorizat să semneze o capitulare necondiţionată în faţa celor trei aliaţi principali. Nici un alt aranjament nu prezintă vreun interes pentru Guvernul Majestăţii Sale ». Un astfel de răspuns i-a fost transmis lui Maniu şi i s-a comunicat că ieşirea lui din ţară «nu are nici un rost »”[18].

Maniu a insistat să se trimită un delegat cu scopul de a se ajunge la o înţelegere sigură referitoare la schimbarea statutului politic al României, precizând S.O.E.-ului că „totul este pregătit în ceea ce-l priveşte”, cerând să i se indice unde să-şi trimită emisarul. De la Moscova, via „Foreign Office” – S.O.E., Maniu a primit un răspuns asemănător cu cel primit iniţial de la Londra. Acestea au fost, în linii generale, împrejurările în care S.O.E. a luat decizia trimiterii în România, pe calea aerului, a unui grup operativ de informaţii, sabotaj şi diversiune care să-l sprijine pe Maniu în detaliile tehnico-operative ale acţiunii implicate de înlăturarea lui Antonescu. În componenţa grupului, codificat „Operaţiunea Autonomus”, care a fost paraşutat la 22 decembrie 1943, au intrat: locotenent-colonelul de Castelain, maiorul Ivor Porter[19] şi căpitanul Silviu Metianu, un ofiţer britanic de origine română, stabilit în Anglia după Primul Război Mondial. Anterior paraşutării acestui grup, după căderea reţelei lui Rică Georgescu, S.O.E. a trimis în ţară – via Iugoslavia, tot prin paraşutare – grupul Nicolae Turcanu-David Russel (Operaţiunea „Ranji”), care a avut ca misiune de bază restabilirea legăturilor radio ale grupului din jurul lui Iuliu Maniu cu S.O.E. David Russel, ofiţer al S.O.E., a fost ucis de către călăuza care i-a trecut Dunărea, un etnic sârb, după toate probabilităţile pentru a-i fi luate cele câteva monezi de aur, ce constituiau rezerva de supravieţuire şi asigurare a necesităţilor operative pentru situaţiile limită ale agenţilor paraşutaţi.

Nicolae Turcanu, care fusese recrutat anterior în Palestina de către Ted Masterson[20], a îndeplinit rolul de radiotelegrafist pe una din navele companiei „Goeland”, ale cărei activităţi de transport acopereau operaţiunile de sabotaj. El a reuşit să intre în legătură cu oamenii lui Maniu şi să ajungă în Bucureşti, de unde a asigurat legătura sub indicativul „Reginald”. După căderea reţelei conduse de Rică Georgescu, legătura la Istanbul şi Cairo s-a realizat prin curieri selecţionaţi din rândul oficialilor români care se deplasau în Turcia. Unii dintre aceştia nu erau suficient de siguri, dar lui Rică Georgescu i-a venit, în închisoare, ideea să sugereze preşedintelui Creditului Minier, singura societate petrolieră eminamente românească, să cumpere proprietăţile Aliaţilor, acestea urmând astfel să devină româneşti şi nu germane, lucru cu care Antonescu a fost de acord. Pentru realizarea tranzacţiei lor era necesară, însă, contactarea periodică a lui de Castelain la Istanbul, care în calitate de fost angajat la „Unirea” putea să trateze propunerile cu compania mamă. S-a ajuns ca directorul general al „Creditului Minier” să devină curier al S.O.E. pentru legătura cu Maniu.

Un sistem de legătură eficace dar unilateral, numai de la Londra către Bucureşti, a fost „Codul B.B.C.”. În emisiunile B.B.C. pentru Austria, la finalul acestora, erau comunicări codificate pentru corespondenţii de la Bucureşti. Aceştia primiseră anterior, prin valiză diplomatică, cheile de descifrare. Pe această cale, Rică Georgescu recepta mesajele şi în închisoare, confruntându-le cu cele decodificate de soţia lui Alecu Ionescu, adjunctul său de la „Româno-Americană”. Afară de aceste mijloace de legătură, membrii reţelei din România au fost instruiţi să prepare şi să utilizeze cernelurile simpatice. Iuliu Maniu a avut în permanenţă cel puţin un radioemiţător, pus la dispoziţie de S.O.E. Un aparat nu a fost niciodată asamblat, fiind utilizat cu componentele de bază dispersate în bancul de lucru de la A.E.G. (Întreprinderea germană de aparate electrice) al unui nepot al lui Maniu, pe nume Bălan, unde se ducea să transmită mesajele Jean Beza, operator radio la Compania de aviaţie L.A.R., recrutat de inginerul Popovici. Maniu trimitea mesajele la Bălan prin Augustin Vişa, nominalizat de Corneliu Coposu ca fiind şeful reţelei engleze care acţiona în sectorul politic, alcătuită din oameni de partid[21].

Operațiunea „Autonomus” și palmarea telegramei lui Stalin pentru mareșalul Antonescu

Cei trei ofiţeri britanici paraşutaţi la 22 decembrie 1943, toţi cu experienţă notabilă în ceea ce priveşte cunoaşterea României, au fost arestaţi fără a fi avut măcar timp să iasă din zona de lansare. Grupul a fost preluat de autorităţile române şi protejat faţă de germani, care vroiau să-l trimită la Berlin. Timp de 8 luni cei trei ofiţeri au stat, în condiţii relativ lejere, într-un apartament din clădirea Inspectoratului General al Jandarmeriei, bucurându-se de un tratament special şi având drept interlocutori pe generalul Piki Vasiliu, subsecretar de stat la Interne, generalul Tobescu, comandantul Jandarmeriei şi pe Eugen Cristescu, directorul Serviciului Special de Informaţii. Pentru ca ofiţerii britanici să poată beneficia de regimul prizonierilor de război ai României, declaraţiile lor au inclus o „legendare” a misiunilor cu care au fos trimişi, ale cărei elemente juridice le-a indicat viceprim-ministrul Mihai Antonescu, care le-a modificat de cel puţin două ori declaraţiile. În legătură cu misiunea grupului „Autonomus”, este interesant de examinat, comparativ, variantele pe care le prezintă două documente: o telegramă a lui von Killinger şi o scrisoare a colonelului Talbot Rice către „Foreign Office”.

Eugen Cristescu i-a informat pe germani că grupul a venit în România să rezolve o tematică de cercetare de informaţii, axată pe următoarele opt obiective: (1) Situaţia producţiei şi rafinării petrolului; (2) Reconstrucţia Ploieştilor; (3) Situaţia socială şi starea de spirit a populaţiei; (4) Situaţia economică, în special cea alimentară; (5) Situaţia culturală; (6) Situaţia politică. Cât de mare este gruparea lui Antonescu, mărimea şi atitudinea partidelor de opoziţie. Când Cristescu i-a vorbit direct despre Maniu, de Castelain s-a exprimat că nu există nici o încredere în el; (7) Transporturile; (8) Apărarea antiaeriană”[22]. Până aici, von Killinger a reprodus varianta servită de Eugen Cristescu, pe care ambasadorul german o amendează, comentând că „sarcina principală ar părea să fie să încerce, cu ajutorul opoziţiei, o răsturnare în România şi să creeze o situaţie asemănătoare cu cea din Italia”. În scrisoarea colonelului Talbot Rice, adresată „Foreign Office”-ului, după ce ministrul de externe sovietic, Molotov, a protestat vehement faţă de prezenţa şi tolerarea celor trei ofiţeri britanici la Bucureşti, misiunile grupului apar a fi cu totul altele şi anume:
„1. Organizarea întreruperii mijloacelor de comunicare ale inamicului;
2. Posibilitatea organizării unei lovituri de stat care ar pregăti semnarea unei capitulări necondiţionate […];
3. Pregătirea infiltrării lui de Castelain în acest scop.

Între timp, s-a aflat că Maniu dorea să trimită o delegaţie specială pentru a ajunge la o înţelegere privind schimbarea situaţiei politice a României. Întârzierea demersului lui Maniu a determinat trimiterea în România a colonelului Castelain pentru a realiza: contactarea lui Iuliu Maniu şi instruirea emisarului acestuia asupra problemelor concrete pe care va trebui să le expună; o instruire la faţa locului, mai completă şi mai sigură decât printr-o legătură radio […]. (Deoarece Castelain nu a reuşit să ajungă în România, la 6 decembrie s-a decis ca informarea succintă a lui Maniu şi a emisarului să se facă prin „legătura noastră B.B.C.” […]).

Autorităţile române, cu aprobarea lui Ion Antonescu, au lăsat grupul să intre în legătură cu Maniu, în momentul în care şi Antonescu căuta, pe mai multe canale, o modalitate de a se alătura Aliaţilor, în acest scop recurgându-se şi la Castelain, care avea nevoie de un radio-emiţător aflat la dispoziţia lui Maniu. Castelain şi Porter l-au suspectat pe Eugen Cristescu că ar fi agentul germanilor şi că le-a sabotat legăturile radio, furându-le cristalele de stabilizare a frecvenţei radioemiţătorului, într-un moment în care mareşalul fusese deja informat că mesajul său a fost transmis. De această „defecţiune”, Castelain s-a folosit, însă, pentru a cere să se întâlnească cu Maniu.

Dacă evaluăm Operaţiunea „Autonomus”, luând în considerare sistemul jocului operativ[23], s-ar impune, cel puţin, următoarele concluzii:
– acţiunea în sine a avut ca scop penetrarea la nivelurile superioare ale deciziei politico-militare din România, respectiv stabilirea de legături directe cu personalităţi din imediata apropiere a lui Ion Antonescu, pentru a se descifra intenţiile acestuia în perspectiva evenimentelor ce au urmat în anul 1944. Trei oameni cheie: generalul Piki Vasiliu, generalul Tobescu şi Eugen Cristescu – consideraţi, de altfel, ca nesiguri în contextul loviturii de stat din 23 august 1944 -, au fost cei care au avut în permanenţă contact cu grupul, implicându-se în acţiunile acestuia. Cu alte cuvinte, respectându-se prima regulă de bază a jocului operativ, existenţa unui spion capturat care, pentru a-şi uşura condiţia va accepta să fie „întors”:
– grupul „Autonomus” a fost trimis pentru a fi prins şi a intra în legătură, urmând ca relaţia stabilită să permită descifrarea intenţiilor. Din aceste motive, s-a ieşit „la contact” cu adversarul;
– grupul ofiţerilor britanici a fost paraşutat după ce anglo-americanii au realizat că Ion Antonescu doreşte ieşirea din Axă şi prezintă oferte serioase de colaborare[24] oricărei forţe anglo-americane care ar intra în Balcani[25], ceea ce nu mai impunea sprijinirea lui Maniu pentru înlăturarea lui Antonescu, decât dacă luăm în considerare opoziţia fermă a mareşalului de a nu capitula necondiţionat în faţa ruşilor;
– grupul a fost folosit în vederea stabilirii de legături cu Aliaţii şi de către Ion şi Mihai Antonescu[26], de Castelain fiind cel care codifica şi decodifica mesajele. Aşadar, atât guvernul cât şi opoziţia democratică din România, reprezentată de Iuliu Maniu, aveau acelaşi canal de comunicare cu Aliaţii, canal asigurat de serviciile secrete britanice;
– sosirea grupului în România şi, mai ales, împrejurările în care a fost „arestat” ridică, cel puţin, câteva „mici” probleme, cu semnele lor de întrebare:
– era organizată din timp o echipă de primire care includea, între alţii, un ofiţer de aviaţie, comandant de zonă, un ofiţer magistrat, un ofiţer şef secţie de poliţie (toţi aceştia urmând să susţină legenda unui transport de prizonieri). O asemenea organizare nu poate decât să susţină baza de sprijin clandestină a serviciilor britanice şi aderenţa la aceasta a unor persoane cheie, din timp selecţionate;
– locul de paraşutare a fost din timp ales, recunoscut şi semnalizat, dar cu toate acestea lansarea s-a făcut în altă parte, grupul fiind aproape concomitent prins;
– chiar primele autorităţi cu care s-a intrat în contact s-au comportat cu ofiţerii britanici ca şi cum ar fi vizitatori aşteptaţi;
– grupul a oferit iniţial versiunea unei misiuni de legătură cu guvernul român, iar ulterior pe lângă Maniu, ambele adeverindu-se, ceea ce înseamnă că aceasta era partea de adevăr pe care se sprijinea în mod real partea ascunsă a misiunii.
– nu este exclus ca activitatea grupului să fi servit Casei Regale în ceea ce priveşte elaborarea şi punerea în aplicare a planului loviturii de stat, având în vedere faptul că regele dispunea de propriul său sistem de legături radio, prin care a putut primi, de la Londra, via Cairo, informări asupra conţinutului mesajelor trimise de Castelain în numele lui Ion sau Mihai Antonescu.

În seara zilei de 23 august 1944, la numai o oră după citirea proclamaţiei, grupul a fost primit de rege şi principalii săi colaboratori, Mircea Ioaniţiu, Ion Mocioni-Stircea, precum şi de către noul prim-ministru, generalul Sănătescu. Anterior, în ziua de 22 august, Castelain a fost solicitat de Piki Vasiliu să accepte să-l însoţească pe Mihai Antonescu la Cairo, pentru a încheia pacea cu Naţiunile Unite[27]. Aproape concomitent, Ion Antonescu s-a adresat preşedintelui comunităţii evreieşti din România, dr.Filderman, solicitându-i să facă uz de influenţa sa pe lângă cercurile oficiale britanice pentru situaţia că România va fi ocupată de ruşi.
Să fi fost acestea motivele devansării loviturii de stat (23 august, în loc de 26 cum se stabilise iniţial? – n.n.), alături de telegrama prin care ruşii îl acceptau pe Antonescu ca interlocutor în vederea unui armistiţiu, iar Niculescu Buzeşti, director al Cabinetului şi al cifrului din Ministerul de Externe nu i-a prezentat-o destinatarului (mareşalul Antonescu – n.n.) ci lui Maniu şi regelui?

Dacă Antonescu ar fi putut da răspunsuri la contactele iniţiate cu sovieticii, evenimentele de la 23 august 1944 nu ar mai fi avut loc. O asemenea situaţie nu putea fi acceptată, deoarece România nu mai putea fi ocupată de ruşi. În consecinţă, arestarea lui Antonescu trebuie considerată drept o consecinţă a planurilor şi înţelegerilor dintre serviciile secrete ale U.R.S.S., Marii Britanii şi S.U.A. Evaluând diferitele relatări şi surse în legătură cu Operaţiunea „Autonomus” trebuie observat că tot ceea ce a devenit accesibil este o combinaţie măiastră de propagandă şi dezinformare, un amestec de adevăruri rostite numai în parte, în care cu uşurinţă poţi cădea pradă miturilor spionajului.
Concepută iniţial ca o operaţiune militară, ea a devenit una eminamente politică. Serviciile secrete britanice şi-au dovedit într-o importantă măsură capacitatea de a controla intenţii şi decizii politico-militare esenţiale, în momente hotărâtoare pentru destinele României, dar nu şi în favoarea acestora. În toată perioada războiului, ele au întreţinut opoziţiei democratice iluzia unei speranţe ce s-a dovedit a fi, încă jumătate de veac, deşartă.

Ce s-a întâmplat cu membrii reţelelor serviciilor secrete britanice din România? Cei care au servit interesele britanice au fost ajutaţi să se salveze şi să acceadă în poziţii foarte bune – personale şi de afaceri – în Anglia, S.U.A. ori Canada. Alţii au fost recuperaţi după executarea unor pedepse privative de libertate. O categorie, cea a oportuniştilor, au schimbat firma… Cei care au înţeles că nu este tocmai onorabil a te lăsa ghidat de servicii străine atunci când sunt în cauză destinele naţionale au avut o altă soartă: „au rămas în grija sfinţilor ortodocşi şi a bunului Dumnezeu” la Râmnicu-Sărat, Piteşti, Aiud, Gherla, Sighetu Marmaţiei şi în alte atâtea locuri ale mormintelor fără cruce.

(Prelucrare actualizată după Marian Ureche, Aurel I.Rogojan „Servicii secrete străine. Retrospectivă și actualitate. Interferențe în spațiul românesc” vol. 2, București, Editura Paco, 2000).
–––––––––––––––
[15] Paul Quinlan, Clash Over Romania, British and American Policiers Towards Romania 1938-1947, Los Angeles 1977.
[16] Elisabeth Baker, British Policy in South-East Europe in the Second War, London MacMillan, 1976, p.223.
[17] Scrisoarea subsecretarului de stat al S.U.A.., Edward Stettinius, către amiralul William D. Leahy, şeful Statului Major al Comandamentului Suprem al Armatei şi Marinei S.U.A., prin care i se trimite un „aide-memoire” al ambasadorului britanic la Ankara, privind un demers de pace şi de ieşire din război formulat în numele mareşalului Antonescu, Arhivele Statului Bucureşti, Colecţia microfilme S.U.A. r. 653, c. 556-557, The National Archives of the United State, Washington D.C., Records of the War Department, R.G. 165, C.S. 137 – Romania.
[18] Arhivele Statului Bucureşti, colecţia microfilme S.U.A., r.662-664.
[19] Anterior acestei misiuni, Porter s-a perindat prin mai multe centre de instrucţie şi tabere de antrenament din Orientul Mijlociu, primind o pregătire multivalentă (spionaj, sabotaj, acţiuni subversive şi acte de diversiune), I. Porter, op.cit., p.112.
[20] Ted Masterson, şeful secţiei române a S.O.E. de la Cairo, fratele lui Tom Masterson, consilier politic la secţia S.O.E. pentru Mediterana din Londra.
[21] C. Coposu, op.cit., p.68-69.
[22] Ioan Chiper, Surse germane despre misiunea Castelain în România, Revista de istorie nr.12/1992. p.1341, documentul nr. 4, telegrama lui von Killinger din 6 ianuarie 1944.
[23] J.C. Masterson, op.cit.
[24] La 23 oct. 1943. Subsecretarul de stat al S.U.A., Edward Stettinius, trimitea şefului Statului Major al Comandamentului Suprem al Armatei şi Marinei, amiralul Wiliam D. Leahy, un „aide-memoire” al ambasadorului britanic la Ankara, trimis Departamentului de Stat de către Foreing Office care cuprindea un demers de pace şi de ieşire din război formulat, în numele mareşalului Antonescu, de ataşatul militar la Ankara, în care se arăta: „[…] a) Înainte de toate, românii nu doresc ca ruşii să ocupe România. Ei sunt (de aceea) gata să coopereze cu orice forţă anglo-americană care intră în Balcani (înaintea ruşilor) şi ar pune la dispoziţia acestei forţe următoarele resurse: 42 vagoane de aur; 20 vagoane bani hârtie; 400 vagoane de grâu; 300 vagoane de porumb; 22 divizii complet echipate, cu excepţia armelor antitanc grele; un mare număr de piloţi şi personal de aviaţie instruit; rezerve substanţiale de petrol de 80 până la 90 octane. În plus, echipamentul existent în arsenale pentru peste un milion de oameni.b) România nu a fost o ţară ocupată şi toate aceste resurse sunt disponibile, aflându-se sub control românesc […], Arhivele Statului, Colecţia Microfilme S.U.A., r.653, c. 556-557.(N.n. Ambasadorul britanic la Ankara, Sir Hugh M. Knatchbull-Hugeen a adnotat telegrama trimisă Foreing Office-ului, apreciind că propunerile „au un anumit iz de propagandă germană, pe care românii au adoptat-o pentru propriile lor scopuri”.
[25] Operaţiunea „Autonomus” s-ar înscrie, potrivit şi opiniei prof. Gh. Buzatu (Războiul mondial al marilor spioni” Ed. B.A.I., Iaşi 1991 p. 182) în operaţiunea mai largă de intoxicare a Axei în legătură cu locul debarcării Aliaţilor şi, în acelaşi timp, ar fi constituit pretextul partajării influenţelor marilor puteri în zonă. Acest pretext trebuie să fi fost, cel puţin în parte, real, dacă avem în vedere protestul lui Molotov în legătură cu prezenţa ofiţerilor britanici la Bucureşti, pe care i-a considerat o misiune semioficială pe lângă guvernul Antonescu”…El sublinia de asemenea că reprezentantul României la Cairo foloseşte aceeaşi staţie radio a grupului englez, pentru comunicări cifrate cu mareşalul Antonescu.
[26] Telegramă a ambasadorului S.U.A. – pe lângă guvernele iugoslav şi grec în exil, Lincoln Mac Veag, către secretarul de stat, Cordell Hull privind misiunile unui post de radio clandestin care transmitea din România „[…] Ieri postul de radio clandestin al lui D.C. (n.n. de Castelain) a emis pentru prima dată din 04 aprilie şi a transmis un mesaj nedatat de la mareşalul Antonescu către generalul Wilson […], Cairo, 14 aprilie 1944, 6 p.m., Foreign Relations og the United States, Diplomatic Papers, 1944, volume IV, Romania, Washington, 1966, p. 168, The National Archives of the United States, Washington D.c. General Records of the Department of State (R.G. 59) European War 74000117 Ew.
[27] România, Operaţia „Autonom”, Rapoarte ale lt.col. A.G. de Castelain, septembrie 1944, Arhivele Statului, Colecţia Microfilme Anglia r. 408, c. 155-171, Public Record Office, London Foreign Office, F.O. 371, vol. 44010.

http://www.art-emis.ro

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ISTORIA DESCONSPIRATA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s