„Intelligence Service” – Agenți secreți intrați în istorie


General Br. (r) Aurel I. Rogojan

Papa Paul al VI-leaPapa Paul al VI-lea

James Jesus Angleton – viitorul şef al contraspionajului american al anilor ’60-’70 numit în anul 1944, şeful filialei de contraspionaj a O.S.S. de la Roma, avea să realizeze una dintre cele mai spectaculoase recrutări din istoria serviciilor secrete americane. Această recrutare s-a numit Giovanni Batista Montini. În 1920 Montini a intrat în Administrația Statului Vatican. În 1937 devine subsecretar de stat pentru Afaceri Curente, fiind cotat drept unul dintre conducătorii importanţi din ierarhia Vaticanului. Datorită relaţiilor sale întinse în rândul diplomaţilor şi politicienilor Montini este însărcinat să creeze „Serviciul de Informaţii al Vaticanului” ce se va remarca prin cantitatea şi mai ales prin calitatea şi diversitatea informaţiilor culese. Prin poziţia, posibilităţile şi calităţile sale Montini însuma toate atributele informatorului de cel mai mare calibru.

O primă acţiune are loc în 1945 când Montini, sub egida Vaticanului, organizează contacte între serviciul de informaţii american O.S.S. şi S.S.-ul german care urmăreau realizarea unui acord de predare a tuturor forţelor Axei din Nordul Italiei. Prin aceasta 500.000 de soldaţi ai Axei depun armele salvând Italia de inerente distrugeri care ar fi avut loc prin continuarea luptelor. În 1948 Montini, devenit episcop de Milano, joacă un rol excepţional în finalizarea unei foarte importante acţiuni acoperite a C.I.A. care avea ca scop înlăturarea pericolului de câştigare a alegerilor de către Partidul Comunist Italian. Sumele considerabile aruncate în joc de către S.U.A., cât şi influenţa şi acţiunile inteligente ale Vaticanului conduc la atingerea scopului propus. La rândul său C.I.A., la iniţiativa lui Angleton, ajută Vaticanul să preia controlul asupra bisericilor catolice din sudul Germaniei. Alte asemenea „atenţii” duc la consolidarea legăturilor Angleton-Montini care, în 1963 este ales Papă. În 1963, cele mai mari şanse de a ocupa Scaunul Pontifical le avea,însă, cardinalul de origine armeană Gregorio Pietro Agajanian, prefectul Congregraţiei pentru problemele religioase, care conducea ordinele misionare ale Vaticanului în străinătate. Agajanian mai candidase la titlul de Vicar al lui Christos şi Patriarh al Bisericii Universale în anul 1955, având şanse egale cu Ioan al XXIII-lea, care a fost ales.

Favoritului alegerilor din 1963, i-au fost anulate şansele de a deveni Papă de anumite forţe de la Vatican – menţionează „Corriere della Sera” – „care au făcut o manevră comună cu serviciile secrete italiene, marcate în acei ani de tendinţa spre comploturi şi acţiuni subversive”. Cardinalului Agajanian i s-a descoperit „păcatul” de a avea o soră, în vârstă de 70 de ani, Elizaveta Panikova, cetăţeană a U. R. S. S. Fiind pusă sub urmărire, s-a constatat că a primit vizita unui funcţionar consular al Ambasadei U. R. S. S. la Roma, armean de origine, căruia îi solicitase o viză de prelungire a paşaportului şi, implicit, de reconfirmare a cetăţeniei sovietice. „Drept urmare – relatează « Corriere della Sera » – cetăţeana sovietică, deşi a dorit să rămână ceea ce era, a devenit Mata Hari, iar fratele ei, potenţial spion sovietic”.

Revista italiană „30 de zile” comenta pe marginea acestui episod că: „Alegerile unui Papă – care exercită o influenţă uriaşă nu numai asupra bisericii, dar şi asupra situaţiei de ansamblu a lumii – nu au loc întotdeauna în Capela Sixtină a Vaticanului, ci deseori în alte locuri”. Cine era beneficiarul acestor jocuri? Episcopul Giovanni Battista Montini, una dintre figurile cele mai interesante din istoria Vaticanului. Poziția de subsecretar de stat pentru Afaceri Ordinare i-a oferit posibilitatea de a fi unul dintre puţinii oameni apropiaţi enigmaticului Papă Pius al XII-lea (Eugenio Pacelli: 1939-1958), cel care, în 1949, avea să semneze celebrul decret de excomunicare a comuniştilor şi a tuturor acelora care sprijină partidele comuniste.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Papa Pius al XII-lea (1876-1958) n-a ezitat să acorde azil unui mare număr de evrei şi să se implice, în acelaşi timp, în sprijinirea anumitor filiere preocupate de scoaterea unor căpetenii naziste din Europa şi de stabilirea lor în America Latină. Exprimă oare acest gest concluzia că Vaticanul ar fi putut fi aliniat unor interese oculte, supranaţionale? Câţiva ani mai târziu, Montini târziu devine Secretar de Stat al Vaticanului, funcţie ce-i oferă posibilitatea să se interpună între relaţiile Papei cu cei mai importanţi oameni de stat, lideri politici, diplomaţi. Totodată, este desemnat să organizeze serviciul de informaţii al Vaticanului care, prin posibilităţile sale de excepţie prin diversitatea relaţiilor, prin credibilitatea sa şi prin calitatea „rapoartelor reprezentanţilor papali din fiecare colţ al pământului, era, după părerea generală, cel mai bun din lume”. Din anul 1944 , a început colaborarea cu James Jesus Angleton, şeful filialei X2 (contraspionaj) a O. S. S. la Roma, cel ce avea să devină (până în 1974) şeful contraspionajului C. I. A. Schimbul de informaţii şi sprijinul reciproc conduce la crearea unor relaţii de excepţie ce permit recrutarea lui Montini, una dintre cele mai spectaculoase recrutări efectuate de către C. I. A.

În aceste condiţii, la începutul anului 1945, Vaticanul – prin Montini – perfectează realizarea unui acord, între S. S.-ul german şi O. S. S.-ul american, pentru predarea tuturor forţelor Axei (circa 500.000 de soldaţi) din nordul Italiei. Este un succes pentru Vatican şi americani întrucât Italia nu mai devine teatrul unor operaţiuni de război. În 1948, Montini devine arhiepiscop de Milano. Forţa şi influenţa sa la Vatican este în mare creştere. În acelaşi an, devine şeful „Acţiunii Catolice…”, un grup catolic puternic, „de acţiune politică, cu milioane de susţinători”… în fapt, o altă replică faţă de creşterea ameninţătoare a influenţei Partidului Comunist Italian, capabil să preia puterea în alegerile din 1948. Din aceste motive, C. I. A. pune la punct o acţiune acoperită de mare anvergură. Conlucrarea C. I. A. (Angleton), Vatican (Montini) are ca rezultat „mobilizarea « Acţiunii Catolice », a resurselor considerabile ale Vaticanului şi a legăturilor sale întinse peste spectrul politic italian. […] Combinaţia banilor americani cu efortul suprem al grupurilor necomuniste şi cu ajutorul considerabil al Vaticanului a schimbat cursul evenimentelor…” (s. n.)[1]. După anul 1963, când Montini a fost ales ales Papă (Papa Paul al VI-lea), el a rămas extrem de favorabil C. I. A., iar până în 1978, la moartea sa, a inițiat un proces de restabilire a autorităţii bisericii în Europa de Est.

Paul al VI-lea (Giovani Battista Montini: 1898-1978) şi-a exercitat prerogativele de Papă în perioada 1963-1978. Până la decesul său, în 1978, Montini (Papa Paul al VI-lea) va întreţine legături deosebit de apropiate şi eficiente cu serviciile secrete americane, iar influenţa sa asupra credincioşilor va diminua sensibil influențele comunismului.

(Prelucrare actualizată după Marian Ureche, Aurel I.Rogojan „Servicii secrete străine. Retrospectivă și actualitate. Interferențe în spațiul românesc” vol. 2, București, Editura Paco, 2000).


Papa Ioan Paul al II-leaPapa Ioan – Paul al II-lea

Conlucrarea perfectă dintre C.I.A. şi Vatican continuă şi în timpul mandatului Papei Ioan Paul al II-lea. Astfel, în lucrarea „Sfiinţia sa Papa Ioan Paul al II-lea şi istoria ascunsă a timpurilor noastre”, apărută în 1996 la New York, se fac ample referiri la relaţia cu totul specială dintre C.I.A. şi Vatican. Mai exact, autorii lucrării, Carl Bernstein – cunoscut analist al cazului „Watergate” – şi ziaristul italian Marco Politi susţin cu date clare că „preşedintele Ronald Reagan şi William Casey, şeful C.I.A. au făcut schimb de informaţii cu Papa” deoarece Vaticanul era considerat o „superputere spirituală… Autorii subliniază că  „Papa Ioan Paul al II-lea a primit din partea S.U.A. secrete foarte bine păzite şi analize politice sofisticate, informaţii obţinute prin sateliţi, de la agenţii serviciilor secrete, de la dispozitivele electronice de supraveghere, din discuţiile politice de la Casa Albă, Departamentul de Stat şi C.I.A. În schimb, S.U.A. au primit informaţii de la Papă”[57] şi nu numai. Cu sprijinul acestuia se derulează acţiuni de influenţă de anvergură ce au ca obiect în special subminarea comunismului.

O strângere de mână între un ascet şi un păcătos: Papa Ioan Paul al II-lea şi preşedintele Clinton.

Astfel, de pildă, în aceeaşi lucrare se menţionează faptul că Administraţia Reagan, în perioada 1982-1989, a sprijinit sindicatul „Solidaritatea” cu fonduri secrete în valoare de 50 de milioane de dolari. De subliniat însă că Vaticanul, prin Papa Paul Ioan al II-lea a sprijini această acţiune acoperită de C.I.A. (ce urmărea destabilizarea situaţiei de Polonia), atât „spiritual” cât şi financiar. În plan „spiritual” trebuie observat impactul şi influenţa vizitelor cardinalului Karol Wojtila – de origine poloneză- efectuate în Polonia după alegerea sa ca Papă. De pildă, la prima sa vizită, un sfert din polonezi au venit să-l vadă pentru ca la următoarea, autoritatea guvernanţilor polonezi – prin punerea tuturor celor care se opuneau regimului, sub protecţia bisericii – să scadă şi mai mult. Legat de aspectul financiar, declaraţia dată de Francisco Pazienza este foarte edificatoare: – fostul amic al lui Roberto Calvi, preşedintele băncii „Ambrosiana”, Pazienza, aflat în 1985 într-o închisoare din New York, declara ziariştilor că: „suma de 1,3 miliarde de dolari dispărută o dată cu crahul băncii „Ambrosiana” a fost deturnată în cea mai mare parte de către bancherii Vaticanului. Sumele deturnate au servit – în mare parte – la finanţarea cauzelor sindicatului „Solidaritatea”. În 1985, Vaticanul acceptă să ramburseze lichidatorilor băncii „Ambrosiana” 244 milioane de dolari”[58]. Acest ultim aspect impune concluzia că C.I.A. foloseşte Vaticanul, şi în primul rând conducerea sa, nu numai pentru finalizarea unor importante acţiuni de influenţă şi pentru culegerea de informaţii ci şi pentru realizarea unor operaţiuni mai aride, mai tehnice, de acoperire, de disimulare a provenienţei unor fonduri necesare derulării anumitor acţiuni.

Vaticanul şi serviciul său de informaţii au intervenit activ în evoluţia situaţiei statelor din Europa de Est. În mod direct, el a desfăşurat acţiuni de influenţă şi propagandă, având ca obiectiv slăbirea credibili-tăţii regimurilor comuniste. Un caz concret este legat de procesele şi evoluţiile ce au avut loc în Polonia. Astfel, în declaraţiile sale date organelor de justiţie italiene după arestare (1985), Francesco Pazienza avea să ofere mai multe detalii în legătură cu falimentul Băncii „Ambrosiano”. Iar, la insistenţele unor ziarişti, va preciza cu claritate că … „cele 1,3 miliarde de dolari dispăruţi cu ocazia crahului băncii „Ambrosiano” au fost deturnaţi, în mare parte, de către bancherii Vaticanului. Sumele sustrase au servit finanţării sindicatului polonez „Solidaritatea”, I. R. A., chiar şi diferitelor grupuri latino-americane”[59]. Concluzia ce se impune, având în vedere întinderea cazurilor finanţate ca şi consistenţa sumelor aflate în joc, este aceea că Vaticanul este folosit adesea, inclusiv ca acoperire, pentru cauze, activităţi şi evoluţii urmărite de serviciile secrete americane.

Ioan Paul al II-lea a acceptat în acest sens o înţelegere secretă cu S.U.A., pe care a încheiat-o cu William Casey, directorul C.I.A., în 1981, chiar din primele zile ale administraţiei Reagan. Întâlnirea celor doi, ţinută secretă timp de un deceniu, „[…] a pecetluit o alianţă informal secretă dintre Sfântul Scaun şi administraţia preşedintelui Reagan, care avea să grăbească cea mai profundă schimbare politică a vremii”[60]. Dacă până în acel moment planurile Vaticanului nu vizaseră, în mod direct şi printr-o implicare efectivă, o răsturnare a regimului comunist, de această dată Ioan Paul al II-lea „[…] va lansa o politică personală de schimbare radicală a naturii guvernării sale. Programul său se baza, în mare măsură, tocmai pe principiile egalităţii şi justeţii pe care partidul le glorifică mereu teoretic, dar nu şi în practică, pretinzând că Biserica avea de îndeplinit un rol social în atingerea acestor scopuri universale. Aşa cum a reieşit, acest lucru era cu adevărat destabilizator”[61]. Vaticanul s-a străduit să dezmintă alianţa realizată, chiar şi după ce ea a devenit cunoscută. În baza ei, „[…] Papa avea să primească fiecare frântură de informaţie relevantă ce privea Polonia, dar şi în alte chestiuni pline de importanţă […]”[62]. Anterior, în 1980, Zbigniew Brzezinski, consilierul pentru probleme de securitate naţională al preşedintelui Jimmy Carter, îl informase pe episcopul ceh Josef Tomka, un important emisar papal, „[…] despre acţiunea, sub acoperirea C.I.A., autorizată în secret de Jimmy Carter, de introducere prin contrabandă în Eurpa de Est şi în unele părţi ale U.R.S.S. a cărţilor de propagandă anticomunistă, în special în ţări ca Ucraina şi Republicile Baltice, unde fenomenul de naţionalism dizident se răspândea cu repeziciune” [63].

Aspecte ale operaţiunilor de propagandă şi destabilizare au fost discutate şi cu prilejul vizitei preşedintelui Carter la Vatican (21 iunie 1980), în urma căreia Brzezinski a afirmat: „Mi-a devenit clar că Wojtyla ar fi trebuit să fie ales preşedinte, iar Carter ar fi trebuit ales Papă” [64]. Ulterior, Polonia şi cruciada anticomunistă în America Centrală şi Europa de Est au fost problemele cele mai importante şi repetat abordate în cadrul negocierilor cu Papa. Nu este, deci, întâmplător că primul turneu papal a avut loc în America Centrală.Brzezinski i-a cerut lui Ioan Paul al II-lea să-şi folosească episcopii pentru a obţine din partea guvernelor occidentale un ultimatum de completă izolare a U.R.S.S., pentru situaţia în care ar interveni în Polonia. Un important emisar al Moscovei, Vadim Zagladin a fost trimis la Roma pentru a-l încredinţa pe Papă că, pentru moment, nu va avea loc o intervenţie[65]. Brzezinski a fost menţinut şi de administraţia Reagan în calitatea de consultant special pentru Polonia, şi om de legătură cu Ioan Paul al II-lea. Despre această misiune a sa, el a recunoscut: „…L-am implicat pe Papa, în mod direct, dar nu vreau să discut despre asta. Niciodată atâta timp cât Papa va fi în viaţă nu voi da nici un fel de detalii. Casey a organizat totul… Eu m-am înţeles foarte bine cu Casey. A continuat tot ceea ce am început în timpul administraţiei Carter şi a extins totul… şi a condus totul; pentru a sprijini o acţiune clandestină trebuiesc multe eforturi de aprovizionare, menţinere a reţelei etc. […] aşa se explică faptul că „Solidaritatea” n-a fost anihilată. Este pentru prima dată când poliţia comunistă n-a reuşit să suprime un astfel de eveniment”[66].

Richmond Allen, consilierul pentru securitate al preşedintelui Reagan, i-a sugerat acestuia „Dacă aţi reuşi să destabilizaţi Polonia, unda de şoc s-ar propaga în multe direcţii: în Ucraina, în Balcani, Letonia, Lituania, Estonia şi Cehoslovacia”[67]. Reagan, vicepreşedintele George Bush, consilierul Richmond Allen, direcotrul C.I.A., William Casey, secretarul de stat Alexander Haig şi secretarul apărării Carl Weinberger, îndeaproape asistaţi de Brzezinski, au constituit, în acel moment (30 ianuarie 1981), „Statul Major” al destabilizării sistemului mondial socialist. Polonia a fost aleasă drept prototipul seria „zero” a unei noi tehnologii de schimbare a ordinii mondiale, „tehnologia imperialismului drepturilor omului”, iar principal vector al acesteia a fost aleasă, ori s-a oferit, Biserica Catolică. Există, deci, suficiente temeiuri pentru a da credit aprecierilor potrivit cărora relaţia Reagan-Vatican a reprezentat „una dintre cele mai mari alianţe secrete ale tuturor timpurilor”[68]. Baza acestei alianţe a constituit-o scopurile proprii ale celor două părţi ce aveau să se realizeze printr-un mijloc comun: informaţiile.

Preşedintelui Reagan i s-a spus de către consilierul său pentru securitate: „Unul dintre lucrurile pe care le înveţi de la Biserica Catolică este faptul că principala sa noţiune de a exista este aceea de a aduna informaţii de la credincioşi”[69]. Este, aşadar, evident că C.I.A. a avut nevoie de reţelele informative şi de propagandă atotcuprinzătoare ale Vaticanului, de experienţa multiseculară a unui sistem informativ pe care C.I.A. trebuia să o folosească. În schimb, Papa avea să devină beneficiarul unora dintre cele mai bine păzite secrete ale lumii, al celor mai complexe analize politice, al informaţiilor obţinute prin spionajul cosmic şi electronic. Generalul Vernon Walters, un veteran al C.I.A. şi fost ambasador al S.U.A. îl întâlnea, din şase în şase luni, pe Ioan Paul al II-lea pentru a-i „oferi informaţii prelucrate – militare, politice, economice – asupra oricărui subiect ce ar fi putut să intereseze […]”[70]. Introducerea Papei în problemele de valorificare a informaţiilor secrete s-a realizat pe parcursul a 15 şedinţe secrete, realizate de Casey şi Watters, în primele şase luni ale administraţiei Reagan. Telegramele lui Walters către Casa Albă, după întrevederile cu Papa, menţionează 175 de subiecte abordate, între care unele vizau echilibrul internaţional de putere (forţele militare chineze, armamentul nuclear sovietic, politica externă a gevernului francez) ori situaţia din Africa, Orientul Mijlociu şi America Latină.

O categorie specială de informaţii vizau interceptările telefonice ce-i priveau pe unii prelaţi şi ierarhi ai Bisericii Catolice din America Centrală, adepţi ai teologiei eliberatoare, oponenţi vehemenţi ai operaţiunilor secrete ale S.U.A. în zonă[71]. La Moscova, relaţia specială Vatican-S.U.A. era percepută în dimensiunile ei reale, dar exprimată în termenii proprii: „Politica Occidentului şi nu Sfântul Duh, îi determină pe episcopi să-l voteze pe Karol Wojtyla”[72]. Papa a întreţinut legături pe canale secrete şi cu liderul sovietic, Leonid Brejnev, în special pentru a-l tempera în privinţa unor iminente decizii de invadare a Poloniei. Analiştii politici şi cei ai serviciilor secrete sovietice au furnizat concluzii corecte asupra cursului evenimentelor. Astfel, pe baza lor, la 2 aprilie 1981, Brejnev conchidea „Cu toţii suntem extrem de îngrijoraţi de cursul evenimentelor din Polonia. Cel mai rău e că tovarăşii noştri polonezi ascultă şi sunt de acord cu recomandările noastre, dar nu le pun deloc în practică, iar contrarevoluţia preia ofensiva pe toate fronturile”[73].

La rândul său, mareşalul Ustinov, ministrul apărării evalua: „Consider că vărsarea de sânge e inevitabilă […] Dacă ne e groază de asta, bineînţeles că vom fi siliţi să cedăm pas cu pas. Însă, în acest fel, am putea pierde toate cuceririle socialismului”[74]. Ceea ce s-a şi întâmplat în deceniul ce a urmat. Într-un astfel de context, capătă noi valenţe faptul că tentativa de asasinare, soldată cu împuşcarea şi rănirea relativ gravă a preşedintelui Ronald Reagan, la 30 martie 1981, a avut loc după încheierea unei intâlniri a acestuia cu reprezentanţii sindicatelor A.F.L.-C.I.O., puternic implicate pentru acoperirea operaţiilor clandestine americane în Polonia. Peste numai şase săptămâni, la 13 mai 1981, a avut loc şi tentativa de asasinare a lui Ioan Paul al II-lea, soldată, de asemenea, cu rănirea acestuia. Anterior, la 16 februarie 1981, se pregătise un atentat împotriva Papei la Karachi.

În ianuarie 1980, şeful spionajului francez, contele Alexandre de Marenches, l-a avertizat pe Papă că este ţinta unui complot urzit de comunişti, informaţia fiind pe deplin credibilă în contextul evenimentelor declanşate în Europa de Est. Despre atentatul asupra Papei, fostul director al C.I.A., Robert Gates, a spus că „Este ultimul mare secret al timpurilor noastre.” [75]

(Prelucrare actualizată după Marian Ureche, Aurel I.Rogojan „Servicii secrete străine. Retrospectivă și actualitate. Interferențe în spațiul românesc” vol. 2, București, Editura Paco, 2000).

– Va urma –
––––––––––––––––
[57] Ziarul Ziua – 16 septembrie 1996.
58 F. Calvi, O. Schmidt, op.cit., p. 96.
59F. Calvi, O. Schmidt, op.cit.p. 96.
60 Carl Bernstein, op.cit., p.13.
61 Idem, pp.12-13.
62 Ibidem, p.14.
63 Ibidem, p.223.
64 Ibidem.
65 Ibidem, p.224.
66 Ibidem, p.225.
67 Ibidem, p.227.
68 Ibidem, p.233.
69 Ibidem, p.233.
70 Ibidem, p.223.
71 Ibidem, p.224.
72 Ibidem, p.226.
73 Ibidem, p.238.
74 Ibidem, p.239.
75 Ibidem, p.255.

M.S.GorbaciovMihail Sergheevici Gorbaciov

Activităţile de identificare, triere, de studiere, contactare (directă sau indirectă) a unor persoane de valoare, cu credibilitate şi şanse reale de a accede la putere în zone sau state ce prezintă interes, constituie o preocupare serioasă şi statornică a C.I.A. Un caz cu totul special, neîndoielnic cel mai spectaculos şi cel mai important din acest secol, este cel al lui Mihail Gorbaciov. Implicarea la un moment dat a serviciilor secrete sovietice în ascensiunea sa nu trebuie să surprindă întrucât persoanele cu calităţi reale pot fi uşor şi chiar firesc sprijinite iar cei care preiau ideea n-au posibilitatea să vadă cum sunt cunoscuţi candidaţii în computerele C.I.A. ci, cel mult, să analizeze „post factum” buna lor credinţă în funcţie de ceea ce au făcut sau ce n-au făcut dar trebuiau să facă. În legătură cu implicarea directă a serviciilor secrete sovietice în preluarea puterii de către Gorbaciov este relevant faptul că, cu circa şase luni înainte de alegerea sa ca secretar general al C.C. al P.C.U.S. (martie 1985), mai exact la finele anului 1984, rezidenţa din Londra a K.G.B.-ului înţelesese că „centrul sprijinea candidatura lui la succesiunea lui Cernenko”, deja muribund. Înainte de vizita lui Gorbaciov în Marea Britanie, în fruntea unei delegaţii parlamentare sovietice, în decembrie 1984, rezidenţa a fost bombardată cu dispoziţii de a elabora materiale pentru Gorbaciov” [76].

În prefaţa la cartea lor „La cele mai înalte nivele” -, în elaborarea căreia au fost sprijiniţi de o serie de personalităţi, între care: Marlin Fitzwater, secretar de presă prezidenţial; Roman Papadiuk (adjunctul acesteia) şi colegii lor de la Casa Albă; Margaret Tutwiler de la Departamentul de Stat; Pete Williams de la Departamentul Apărării; Peter Earnest de la C.I.A. etc. – autorii Michael R. Besohloss şi Strabe Talbot, subliniază între altele: „Titlul cărţii reflectă întocmai conţinutul acesteia; în dirijarea relaţiilor americano-sovietice, George Bush şi Mihail Gorbaciov s-au sprijinit pe înţelegeri realizate « la cele mai înalte nivele », adesea în secret şi consultându-se numai cu consilierii lor cei mai apropiaţi. Au dezvoltat ceea ce au numit mai târziu un parteneriat”[77]. Este evident că pentru aducerea lui Gorbaciov în situaţia de a discuta de pe această poziţie s-a acţionat cu mult timp înainte de perioada George Bush. Acesta nu a fost decât beneficiarul formal al „cadoului”. Situaţia se datorează predecesorului său, Ronald Reagan, preşedinte al S.U.A. în perioada 1981-1989 şi serviciilor secrete americane care au exercitat o amplă, discretă şi abilă activitate de influenţare a lui Gorbaciov, pentru a-l convinge – inclusiv atunci când era şeful statului şi chiar în baza analizelor, bine intenţionate ale propriului său aparat tehnic, politic şi informativ – de criza în care va intra în mod implacabil comunismul. Despre criza internă a U.R.S.S. vorbea, încă din 1982, Konstantin Cernenko – Discursul de la Tbilisi.

Gorbaciov, referindu-se la esenţa schimbărilor pe care dorea să le producă şi, mai ales la sursele lor de inspiraţie, preciza: „Noua gândire ne-a îngăduit să evaluăm la o scară mai mare importanţa vitală pe care o aveau, pentru relaţiile internaţionale ale epocii noastre, valorile morale formulate de diferite popoare în decursul veacurilor şi generalizate, finisate de către marile spirite ale omenirii”. În continuare, legat de conţinutul noii sale gândiri, el subliniază: „rolul considerabil pe care la-u jucat amplele mele contacte cu reprezentanţii altor ţări, şefi de stat şi de guvern, ori simplii cetăţeni, autorităţi ştiinţifice şi culturale de nivel mondial, scriitori celebrii, conducători şi delegaţii ale unor partide politice, organizaţii şi mişcării sociale, lideri sindicali şi social-democraţi, feţe bisericeşti şi parlamentari”… Urmarea firească a acestor contacte – unele deloc întâmplătoare – o constată tot Gorbaciov:…” O asemenea abundenţă de comunicare directă m-a făcut aproape să „redescopăr” lumea Uniunii Sovietice”[78]. Fără comentarii!

În august 1991, mai mulţi membri din conducerea K.G.B.-ului, au acţionat alături de forţele care au încercat o lovitură de stat şi înlăturarea lui Mihail Gorbaciov.Preparativele în vederea complotului au fost cunoscute din timp de serviciile speciale americane, ca urmare a interceptării de către Agenţia Naţională de Securitate – N.S.A., a convorbirilor dintre complotiştii de la „Casa Albă din Moscova” (n.n. Sediul Guvernului Federaţiei Ruse) şi conducătorii militari. Cu prilejul celei de-a doua călătorii efectuate de Elţîn în S.U.A., în iunie 1991, Robert Gates, consilier adjunct al preşedintelui S.U.A. pentru securitatea naţională, viitor director al C.I.A., i-a interpus preşedintelui Sovietului Suprem un senator, cu misiunea de a-l informa în legătură cu revolta prognosticată de spionajul american. Se pare că Gorbaciov rămăsese impasibil la avertismente similare, primite chiar din interior. Elţîn şi-a luat, în schimb, măsuri de întărire a securităţii, iar ulterior, a devenit cunoscut faptul că un specialist în comunicaţii al Ambasadei S.U.A. la Moscova a fost detaşat, în zilele puciului, pe lângă Elţîn, pentru a-i putea asigura, pe de o parte informaţiile rezultatele din urma decodificării convorbirilor generalilor pucişti iar, pe de altă parte, pentru a-i realiza legăturile sigure necesare într-un astfel de moment[79]. Datorită sprijinului serviciilor americane, Elţîn a ştiut în fiecare moment esenţial cine sprijină puciul, cine se opune şi cine ezită[80].

Publicistul Seymour Hirsh, fost corespondent al ziarului „New York Times” şi laureat al premiului Pullitzer pentru ziaristică, afirmă în „Atlantic Monthly” că în momentul conturării complotului şi a refuzului lui Gorbaciov de a ţine seama de avertismentele primite, „Washingtonul” a hotărât contactarea lui Elţîn şi stabilirea de relaţii cu el, ca cel mai posibil viitor lider al ţării şi în mod obiectiv – singurul om capabil să opună rezistenţă unui puci”[81]. Preşedintele S.U.A., George Bush a mai făcut o tentativă de convingere a lui Gorbaciov asupra pericolului pucist, contactându-l telefonic. Gorbaciov a respins avertismentul. Din acel moment americanii au înţeles că dacă Elţîn nu va fi sprijinit, conservatorii de la Moscova vor reveni la putere. Kriucikov, preşedintele K.G.B., Iazov, ministrul apărării şi Pugo, ministrul de interne au fost interceptaţi în toate comunicaţiile lor cu eşaloanele din subordine. Preşedintele Bush, încălcând legea americană, a dispus ca toate informaţiile să-i fie puse la dispoziţie lui Boris Elţîn. În mod logic, se pune întrebarea de ce a rămas Gorbaciov insensibil la avertismentele secrete şi mai ales la cele ale americanilor. Unicul răspuns pare a fi acela al nevoii de a lăsa locul unui alt lider. Cauzele:
– erodarea rapidă a credibilităţii sale interne, fapt confirmat ulterior în procentul de 1% obţinut în alegerile prezindenţiale ;
– conjunctura creată prin „lovitura de palat” în care persoane sus-puse au implicat şi au compromis K.G.B.-ul, trebuia să se consume, pentru a atrage după sine alte costuri. Între altele şi pe acela al desfiinţării şi dezmembrării K.G.B.-ului ;
– „lovitura de palat” avea să folosească noului lider, pe care îl va impune şi mai mult.
Concluzia: era nevoie de puciul antigorbaciovist pentru a se putea proceda astfel. Puciul trebuia să se produsă pentru a adânci diversiunea!

La prima sa apariţie în Sovietul Suprem, după tentativa de înlăturare a sa de la putere, Gorbaciov s-a arătat decis să desfiinţeze K.G.B.-ul, emiţând, în acest sens, şi un decret. S-a ajuns, astfel, la dezmembrarea K.G.B.-ului în cinci departamente independente, fiindu-i anihilată posibilitatea de a mai deţine monopolul informaţiilor şi de a-şi impune punctele de vedere asupra deciziilor politice esenţiale. Dacă ar trebui dată o explicaţie atitudinii lui Gorbaciov faţă de K.G.B. şi a K.G.B.-ului faţă de Gorbaciov, acest lucru n-ar putea fi făcut fără a-l cita pe generalul Oleg Kalughin, fost şef al Departamentului de Contraspionaj al K.G.B., care afirma: „K.G.B.-ul la urât pe Gorbaciov. L-a considerat un agent C.I.A.!”[82].

– Va urma –

(Prelucrare actualizată după Marian Ureche, Aurel I.Rogojan „Servicii secrete străine. Retrospectivă și actualitate. Interferențe în spațiul românesc” vol. 2, București, Editura Paco, 2000).


Brandt WillyBiografiile paralele ale lui Willy Brandt

Cominternist, cancelar al R.F.Germania şi protector al spionilor din Est.

Anul electoral 1998 a adus în atenţia opiniei publice din Germania controversatele istorii de spionaj în care a fost şi ar mai putea fi implicat Partidul Social Democrat German.
Biografiile, oficială şi cea secretă, ale lui Willy Brandt, liderul social-democrat german cel mai proeminent al timpului său, oferă cititorului suficiente elemente pentru o judecată dreaptă a lucrurilor, în deplinătatea contextelor istorice.

Biografia oficială

S-a născut în 1913, în localitatea Lubeck din Germania.
După absolvirea liceului din Joanneum, colaborează la diferite gazete şi lucrează la o firmă de transporturi navale.
În anul 1933, emigrează în Norvegia şi renunţă la cetăţenia germană. Studează istoria şi jurnalistica.
În perioada 1940-1945 publică multe articole în presa suedeză, fiind în legătură strânsă cu mişcărle de rezistenţă din Germania şi Norvegia.
După război, îşi redobândeşte naţionalitatea germană. Devine ataşat de presă al reprezentanţei norvegiene de la Berlin. Lucrează pentru Partidul Social-Democrat German.
1949-1957: membru al Parlamentului R.F.G.;
1950-1950: membru al „Abgeornetenhaus von Berlin”; între anii 1955-1957, este preşedintele acestei asociaţiii;
1957-1966: primarul oraşului Berlin;
1958-1963: preşedinte al Confederaţiei Germane;
1962: vicepreşedinte al Partidului Social-Democrat German;
1966-1974: cancelar al Republicii Federale Germania;
1974: preşedintele Intenaţionalei Socialiste.
Willy Brandt a murit în anul 1992.

Biografia secretă

1933 – Willy Brandt (Karl Herbert Frahm), racolat de Jurgen Kuczynski, unul dintre fondatorii reţelei sovietice de spionaj „Orchestra Roşie”, pleacă din Germania în Suedia, activând în slujba Cominternului şi a serviciilor secrete sovietice. Ofiţerul de legătură al lui Kuczynscki era Serghei Besonov (G.R.U.).

1936 – Willy Brandt şi Herbert Wehner („Karl Funk”) participă, în Franţa, la lucrările Frontului Popular, alianţă prosovietică aflată la putere. În acestă perioadă a „tinereţii revoluţionare”, Brandt leagă strânse legături cu Walter Ulbricht, viitorul preşedinte al Consiliului de Stat al R.D. Germană.
1941- Devine ajutorul lui Wehner pentru conducerea filiarelor scandinave ale „Orchestrei Roşii”. Brandt va fi omul de bază al lui Wehner până în anul 1945 la terminarea războiului. A folosit mai multe identităţi conspirative fabricate de G.R.U.; Willy Flamme, Karl Martin, Gunnar Gassland, Gunnar Weber. Aceiaşi misiune o are şi „Bruno Kreisky”, viitorul cancelar al Austriei.

În perioada 1941-1945 a scris peste o sută de articole şi 12 cărţi de propagandă pro-comunistă şi pro-sovietică. Într-o broşură, ulterior retractată, intitulată „Der Zweite Weltkrieg” („Al Doilea Război Mondial”, publicată în 1945) el avea să afirme: „În Europa de Est reconstrucţia se sprijină foarte solid pe Uniunea Sovietică. În Polonia au început mari reforme. De asemenea în Cehoslovacia. În Bulgaria, România şi Iugoslavia noile guverne se sprijină pe mişcările întărite ale muncitorilor şi ţăranilor. Relaţiile sociale şi politice par a se dezvolta în acelşi fel în Austria şi Ungaria.”

Rapoartele secrete ale Ambasadei S.U.A. la Stockholm fac referiri la relaţiile strânse întrţinute de Brandt cu doamna Kollantai, ambasadoarea U.R.S.S.[1] . Willy Brandt era indispensabil G.R.U. în Germania în anul 1948, anul blocadei Berlinului, motiv pentru care se va întoarce în zona de ocupaţie occidentală. Va fi urmat, în 1955, de Leopold Bauer, care între anii 1966-1972 va fi tot timpul lângă Willy Brandt, având grijă să fotocopieze şi să transmită în Est toate documentele secrete din mapa ministrului de externe şi ulterior a cancelarului Willy Brandt.

Leopold Bauer poate fi considerat predecesorul şi, timp de doi ani 1970-1972, dublarea lui Gunther Guillaume, consilierul personal al cancelarului, arestat la 24 aprilie 1974 şi schimbat în 1981 cu un agent arestat în Est. Egon Bahr, un apropiat colaborator al lui Willy Brandt, ministru de externe în cabinetul său şi omul care, mai bine de două decenii, a jucat un rol important în relaţiile R.F.G. cu U.R.S.S., a făcut şi el parte din echipa serviciilor secrete sovietice.Despre Willy Brandt se afirmă că a fost „o umbrelă protectoare” pentru spionii estici, deoarece alte două cazuri sunt legate de numele său: Horst Baerensprung şi Hans Hirschfeld, ambii avertizaţi la timp pentru a putea să fugă în R.D. Germană.


http://www.art-emis.ro/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ISTORIA DESCONSPIRATA, RELIGIE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s