ROMÂNIA TRĂDATĂ



Multe neadevăruri se pun în cârca noastră, a românilor, România ar fi trădat aliații.
Un evreu ungur, cu cetățenie canadiană, născut în 1935 la Ofen-Buda, Ungaria, pe nume George Jonasz, afirmă că România ar fi avut un comportament nedemn de încredere pentru foștii aliați. Desigur, nu doar acest individ consideră astfel atitudinea românilor în conflictele din ultimii 150 de ani, la acest cor anti-românesc aliindu’se destui ”prieteni”.

Să vedem ce ni se impută de dușmanii mediatici:

1. Cine a trădat în războiul ruso-turc de la 1877? România este trădată de ”aliatul” ei, nimeni altul, decât imperiul rus! Este un caz nemaiîntâlnit felul în care a pierdut România sudul Basarabiei, deși eram co-beligeranți învingători.
Așa ne trebuie când vrem să fim învingători alături de Rusia. Doar ei câștigă, și doar în dauna noastră. Aviz amatorilor, care au impresia că vor câștiga ceva vreodată alături de ei.

2. Chipurile, România a trădat Bulgaria. Asta da, inepție!
Bulgaria dacă ar fi avut potență militară trebuie să recunoaștem deschis, că ar fi ocupat Dobrogea singură, cum de altfel a și făcut’o pe spinarea germanilor, dar ea singură a capitulat în al doilea război balcanic, dovedind o impotență militară crasă. Nu Bulgaria a fost trădată în războaiele balcanice, ci românii noștri sud-dunăreni, aromâni, megleno-români, sărăcăcianii etc.
Nu ”bulgarizații” au ceva de imputat. În realitate, numai românii care nu au profitat de conjunctura favorabilă pentru a’și ajuta pe frații lor de la deznaționalizare sau chiar să’și creeze un stat propriu, un stat românesc la sudul Dunării, până la Pind și în Albania de azi, stat care ar fi putut azi avea peste 12 milioane de români. Așadar, putem vorbi de trădare, dar numai noi între noi avem a ne reproșa nehotărârea și indiferența.

3. Cea mai mare aberație, însă, este aserțiunea că noi am trădat Imperiul Habsburgic. Adica, România și’a ”invadat” proprii conaționali.
Cât de cretin să fii ca să susții așa ceva, după ce România a declarat război în 1916 imperiului ce’și avea zilele numărate deja de 2 ani de război de uzură, și când românii ignoră un pact făcut pe sub masă de Carol I cu Puterile Centrale.

O înțelegere secretă, care nu era în interesul nostru și fără acordul nostru, nu poate fi numită trădare. Carol I și’a jucat cartea sa personală și a Puterilor Centrale, dar în România nu exista dictatură regală pentru ca regele să decidă în numele tuturor. Consiliul de coroană decide intrarea în război împotriva imperiului austriac, și declară război acestora, cu toate promisiunile lui Carol pentru nemți.
În schimb, aliații ne’au trădat în Primul Război Mondial.

Rusia ”aliatul” de nădejde ne’a întors spatele militărește și nici aurul nu l’a mai returnat, asta ca să ne fie învățătură de minte ca să’i mai credem vreodată pe ruși.
Nici ceilalți aliați n’au respectat toate înțelegerile, angajamentele și promisiunile nici pe front, nici în timpul confruntărilor militare, nici la masa împărțelilor teritoriale, când iarăși ni s’a aruncat praf în ochi, și românii din Crișana și din Banat au rămas în afara României.

Deci, am fost trădați pe linie, de toți!

4. România trădeaza Ungaria. Altă inepție! Cică România a rupt pacea de la București și a invadat Ungaria, după prăbușirea monarhiei, chiar în timpul când comuniștii la Budapesta, ajunși la putere, dizolvă armata maghiară.

În fapt, la 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat armata româna. Acesta este adevărul gol-goluț. Această agresiune împotriva românilor, se așteaptă oare cineva să nu fi primit un răspuns pe măsură?
Este cât se poate de evident că atât au așteptat românii, pentru a’și atârna opinca pe cea mai înaltă poziție din Ofen-Buda, de parcă această umilință așteptau românii să le’o plătească pentru că ungurii nu se împăcaseră încă cu pierderea războiului.

5. România trădează, chipurile, din nou Puterile Aliate!!!
România a trădat Puterile Aliate, când steaua lui Hitler a fost ascendentă ca să impiedice pierderea totală a Ardealului. De aceea, în 1940, s’a ”întors” numai nordul Transilvaniei la Ungaria.

Totul a început în septembrie 1939 când Germania și Rusia au împărțit ca pe o turtă dulce, Polonia. România nu era aliată nici cu unii, nici cu alții, și nici cu Polonia, cum au fost alții care nici nu au intervenit, ci au trădat Polonia și în 1939 și după război.

Așa se face că, România ca un bun amic a permis polonezilor să treacă cu întreg tezaurul și cu elita militară prin România, arătându’ne loialitatea față de aliații Poloniei de atunci. Da, noi aveam niște aliați în 1940, care ca și în cazul Poloniei, și în cazul României nu au fost solidari nici cu ei, nici cu noi.

Ce greutate au avut alianțele noastre, atunci?

Niciuna. Ca și Polonia am fost măcelăriți teritorial de aceiași rechini, și la vest și la est. Unde e trădarea noastră în acest caz? Alții ne’au trădat în 1940.
Se poate vorbi evident și aici, ca în cazul aromânilor din războaiele balcanice de o trădare a basarabenilor, care, spun gurile rele, nu ne’o iartă nici azi. Dar, dacă luăm cazul Finlandei care a făcut jocul Germaniei în 1940, a plătit cu prețul de a pierde uriaș după război, cu mult mai mult decât ceruse Stalin inițial. Asta trebuie cântărit, când se vorbește despre acest subiect, 1940 și Basarabia: dacă azi granița era pe Prut sau pe Carpați, iar Bacău, Galați, sau Suceava să le fi înghițit balaurul bolșevic în 1944.

6. Trădarea Germaniei hitleriste. Asta da trădare! Când Hitler a fost condamnat, România a trădat alianța lui cu Germania și cu Puterile Centrale (Puterile Axei), și a fugit pe partea Puterilor Aliate, și așa mai departe. Din nou, a primit ca recompensă, Transilvania. Potrivit lui Jonasz, evreul ungur, prefăcătoria României este fără exemplu în istoria țărilor lumii.

Să fim serioși!

Se pare că Germania nu ne va ierta niciodată, pentru ”trădarea” de la 23 August 1944. Nici nu ne mirăm la câtă momorie selectivă au toți vis-a-vis de români. Să remarcăm însă un fapt petrecut de curând care ar trebui să ne supere din cale afară, la comemorarea din 2014 a Poloniei pentru ce s’a petrecut în 1939, Polonia suferă subit și dânșii de amnezie și ”uită” gestul României de a o ajuta cu tezaurul și uită să invite și România.

Ce să faci? La primit plăcinte și ajutor înainte, la recunoștință și război înapoi!!! Așadar, ”prietenii” polonezi au și ei amnezii!

Cât privește pe germani, și ei suferă de amnezie cronică. La Cotul Donului, românii au murit cu sutele de mii din cauza lui Hitler pentru că a refuzat retragerea pe timpul iernii de pe aliniamentele de la Stalingrad, care nu puteau fi apărate din cauza aprovizionării deficitare. Acolo, noi putem considera că Germania a trădat românii, sau ne’a condamnat direct la moarte militarii angajați pe front!

De ce pomenim de acest moment cheie? Pentru că foarte mulți strategi militari consideră că războiul, aici s’a pierdut. Românii au fost trădați, pentru că nici muniția, și nici echipamentul și armamentul promis nu a fost primit, iar asta nu a însemnat doar trădarea românilor, ci și a tuturor aliaților Germaniei, pentru că în final a dus la pierderea războiului.

De asemenea, Ion Antonescu a început tratativele de ieșire din război ulterior informării lui Hitler despre intențiile sale de a stopa transformarea României în teatru de război. Deci, despre ce trădare mai poate fi vorba, când Hitler depășit de evenimente, nu ia nici atunci decizia de a capitula?

Când însăși generalii lui îl trădau pe Hitler, nerespectând convențiile de a înarma pe români, așa cum americanii îi înarmau pe ruși, cum mai putem arunca anatema pe români?
Adică, după actul sinucigaș de la Cotul Donului, românii trebuiau să se sinucidă mai departe, doar continuând inconștient să jucăm pe ”mâna moartă” a lui Hitler, acela care pecetluiește însăși soarta Germaniei, cum s’a dovedit ulterior.

Nicidecum, românii nu au trădat, ci au fost loiali, până în clipa în care loialitatea față de Hitler, ar fi devenit un act de trădare al propriilor conaționali din Ardealul de Nord, și din întreaga Românie.

Când existența țării tale este în pericol, rupi orice alianță care devine toxică!

Cum rămâne totuși, cu nerespectarea promisiunilor, a angajamentelor, a trădării în definitiv, a celor care azi cu totul ipocrit, au amnezii sau se spală pe mâini de propriile lor păcate?

Ofiţeri şi soldaţi români, plângându’şi morţii la Stalingrad, în noiembrie 1942 (colecția Vasile Șoimaru).

Imagini cu reînhumarea eroilor noștri de la Cotul Donului, acolo unde au murit 150.000 de români din Armata Româna și 100.000 de români ardeleni din armata criminală (e puțin spus) care i’a trimis în prima linie, aici:

http://www.ziaristionline.ro/2016/10/26/primele-imagini-cu-ceremonia-de-reinhumare-a-eroilor-romani-cazuti-in-razboiul-sfant-la-cotul-donului-foto-info/

Conform datelor publicate de profesorul Raoul Şorban în cartea sa ”Invazie de stafii” (Editura ”Meridiane”, 2003), acolo s’au pierdut şi 100.000 de români care făceau parte din armata maghiară…

În România, întreaga Europă de Est, este plină de Cimitire ale soldaţilor ruşi, pe când în Stepa Calmucă, la Cotul Donului, în Caucazul de Nord, în Crimeea, la Dalnik, lângă Odesa etc. nu veţi găsi niciun cimitir, un monument, o troiţă, în memoria ostaşilor români, căzuţi pe Frontul de Est… Dar în Frontul de Est, România a pierdut, conform datelor Academicianului Dinu Giurescu, 624 540 de români:

”…Acţiuni militare de amploare, în cadrul bătăliei de la Stalingrad, desfăşurate de trupele române, alături de cele germane, în timpul celui de’al Doilea Război Mondial. Obiectivul ofensivei germane lansată în Rusia Meridională a urmărit atingerea fluviului Volga pentru oprirea aprovizionării trupelor sovietice şi ocuparea regiunii petrolifere din Caucaz. În această acţiune, forţelor române le revine sarcina de a prelua un sector de front în lungime de 110 km pe braţul de nord al Donului, la vest de Stalingrad. Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, se confruntă cu existenţa a trei capete de pod inamice, puternic întărite de trupele sovietice, numeric superioare şi foarte bine dotate cu piese de artilerie şi blindate. La 19 nov. 1942 trupele sovietice atacă în forţă. Superioritatea acestora, dublată de lipsa sprijinului german, conduce la spargerea frontului român, culminând cu încercuirea a trei divizii. Succesul înregistrat în prima zi de lupte este consolidat prin spargerea frontului român în mai multe locuri. În faţa pericolului de distrugere a forţelor, comandamentul român face demersuri pe lângă cel german pentru începerea rapidă a retragerii, solicitare respinsă de Hitler, preocupat de menţinerea poziţiilor române în susţinerea propriului efort de la Stalingrad. În ciuda ordinelor primite, comandanţii trupelor române, încercuite deja, decid retragerea pe direcţia sud-vest. Demersul nu reuşeşte decât parţial, o mică parte a trupelor străpungând încercuirea. Restul forţelor capitulează, rând pe rând, până la 24 nov. 1942.”


”…să calci pe oasele a 600 de mii de ostaşi români îngropaţi pe întinsurile Estului, de la Odesa până la Stary Krim (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) şi Cotul Donului de lângă Volga, şi să nu găseşti măcar o troiţă, o simplă cruce, nemaivorbind de un cimitir de onoare, în memoria celor trimişi de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor româneşti, Basarabia şi Nordul Bucovinei, pentru a readuce creştinismul în Rusia bolşevică… Ce gânduri ar mai putea să’ţi vină în afară de un pesimism total cu privire la perspectivele acestui popor?
Căutările urmelor sutelor de mii de români căzuţi la datorie, urme practic dispărute ca rezultat, în primul rând, al neglijenţei şi al uituceniei statului român modern, m’au pus pe gânduri dacă mai sunt români în fruntea statului român, suspectând de nu se vrea cumva să dispară şi ultimii doritori din rândul românilor, rămaşi la vatră, de a’şi mai apăra, în caz de necesitate, Ţara şi Neamul…
Eu, am căutat locurile unde au fost înmormântaţi ungurii şi italienii, pentru că mi s’a spus că statul maghiar şi cel italian au inaugurat cimitire ale eroilor lor, pe când autorităţile române au treburi mai ”arzătoare” acasă şi n’au fost, n’au instalat măcar o cruce. A trebuit să fac eu acest lucru în acest an la Cotul Donului… Mi’i şi ruşine, mă uit că la Bucureşti se bat politicieni între ei, nu ştiu dacă ştiu ei pentru ce se bat, crezând că o să trăiască doua vieţi şi nu’şi dau seama că o să vină vremea când fiecare dintre ei vor răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce fac astăzi, pentru batjocura faţă de memoria celor 150 de mii de ostaşi români căzuţi la datorie la Cotul Donului, pe Frontul de Est.”

https://thraxusares.wordpress.com

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ISTORIE ROMANEASCA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s