Corneliu Zelea Codreanu între mistificare, ură şi realitate istorică


Prof. dr. Gică Manole

Corneliu Zelea CodreanuAstăzi, mai ales în zilele noastre, s-a reimpus cu obstinaţie teza cominternistă, stalinistă din anii ’50 ai secolului al XX-lea, când România se afla deja de ani buni ocupată de imperiul ruso-sovietic, sloganul conform căruia Mişcarea Legionară, fondatorul ei Corneliu Zelea Codreanu, n-a fost altceva decât expresia politică a unui clan de crimă politică organizată. Cei care au susţinut şi impus ca „adevăr istoric”, aberaţia de mai sus au fost tocmai aceia care au adus regimul comunist în România. Tovarăşii stalinişti, precum Ana Pauker, Boris Grünberg, Vasile Luca, A. Toma, V. Tesmeniţiki, Gizela Vass, Saul Bruckner, Liuba Chişinevski, Iosif Chişinevski, Walter Neulander etc., ei, şi încă câteva sute de evrei cominternişti, sunt autorii, responsabilii genocidului la care au supus poporul român între anii 1948-1964. Tocmai ei, cu toţii, agenţii unei puteri străine (U.R.S.S.), ce s-au constituit cu adevărat într-un clan al crimei organizate (cu două milioane de victime), confiscând pe cale de consecinţă statul român, au scăpat, după 1990, unei asemenea categorisiri istorice, cu toate că regimul pe care l-au creat, susţinut, condus a reprezentat, în afara oricărei îndoieli, un autentic regim criminal. Aşadar, staliniştii români, (mai degrabă moscoviţi, căci români dacă au fost câţiva), au impus şablonul ideologic cum că Mişcarea Legionară n-a fost altceva decât o organizaţie politică teroristă, asasină… Asasinii, aşadar, nu au fost comuniştii stalinişti, înfăptuitorii unui genocid, pe durata a două decenii, împotriva Naţiunii Române, ci Mişcarea Legionară!

Clişeul propagandistic a fost creat de „marele” istoric, Mihail Roller şi a fost impus în „cartea” sa, „Istoria R.P.R.” (1948). În acei ani nu exista România, nici poporul român, ci o ţară numită „R.P.R.”, cu „î” din „i” la numele Romînia!. După Roller, Garda de Fier a fost un partid „fascist” care dorea instalarea unui regim fascist în România: „Garda de Fier se bucura de sprijinul guvernelor burghezo-moşiereşti, de sprijinul lui Carol al II-lea (!) şi al marilor industriaşi şi moşieri, care cu ajutorul ei căutau să distrugă P.C.R.. Subsidii regulate din surse germane au alimentat organizaţiile fasciste şi mai ales „Garda de Fier”.

Viziunea lui Mihail Roller, fascistă de-a dreptul, considerată infailibilă, dogmă pe timpul tinereţii mele, a fost reluată după 1990, şi impusă ca „adevăr istoric” în mass-media şi în istoriografie. Avem de-a face cu un tezism istoric de cea mai oribilă făcătură, o aşa-zisă viziune istorică, denaturată, deformată, diversionistă cu privire la perioada istorică dintre anii 1920-1940. Catalogarea de „fascism” nu face trimitere doar la Mişcarea Legionară, este mult mai amplă, având în vizor şi acuzându-le de fascism, nazism pe aproape toate numele mari culturale din perioada interbelică. „Tovarăşii” nu s-au oprit doar la anii interbelici. Tot din 1990 au început să sape temeinic la soclul, pe care i l-a ridicat în sufletul său Naţiunea Română, lui Mihai Eminescu acuzându-l, desigur, de „fascism”, „extremism ideologic”, „xenofobie”. După cum vedeţi, obrăznicia tovarăşilor, ei, cu adevărat fascişti, nu are şi nu va avea niciodată limite. Pentru ei, „tovarăşii stalinişti”, ca şi pentru urmaşii lor de după 1990, „mari democraţi”, Mihai Eminescu nu este decât un poet al formelor culturale depăşite, iar din punct de vedere ideologic un „rebut” de care cultura română trebuie să se descotorosească neapărat pentru a deveni cu adevărat europeană. Infamii!

Anii 1917, 1918, 1919 au fost anii cruciali ai istoriei românilor. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin intermediul jertfei cutremurătoare a naţiunii române, s-a înfăptuit Marea Unire. Un nou timp în Istorie începea pentru poporul român. După o mie de ani de despărţire, eram (chiar dacă nu toţi) împreună. După dreptatea pe care Istoria a făcut-o neamului nostru, neamul însuşi a devenit obiectul dreptăţii sociale celei mari. Mari reforme au adus peste ţară mari schimbări. Cei ce au murit, au suferit, luptat pentru patrie au binemeritat de la Patrie. 90% din pământul arabil al ţării a intrat în stăpânirea ţăranilor. Imediat după Victorie a început munca. O muncă a refacerii, cu credinţa că la timpuri istorice noi trebuie şi mai multă muncă. Elanul naţiunii va fi organizat, după cum am subliniat în paginile de început, temeinic; statul se va întări, agitaţiile, diversiunile anarhice provocate de oamenii Kremlinului fiind puse la colţ. După ce ajunsese Mare doar prin ea însăşi, România dădea semne că poate fi în stare să-şi croiască un nou destin. S-a crezut în ceasul sfânt al biruinţei că toată ruşinea adusă în trecut peste ţară de politicianism, de trădători, de întreaga clică politică va fi lichidată. Şi că uriaşul Sacrificiu va îndepărta definitiv glodul, mocirla morală adusă de politicianism peste trupul curat al patriei întregite. Nădejdi deşarte! Reţineţi, cred, că Mircea Eliade, tânăr savant, în deceniul 4, a scris despre cei trei ani „1918-1921″ sau despre „piloţii orbi”, adică despre o clasă politică mult mai degradată decât cea de dinainte de 1916, ce nu ezitase să ia sub control, din nou, cu mai multă determinare ca înainte de război, destinul României întregite. Şi că niciunul din păcatele politicianismului românesc antebelic nu dispăruse după război. Faptul a fost sesizat şi notat în timp real de unul dintre marii samsari politici ai timpului, Constantin Argetoianu, ca şi de toţi martorii memorialişti ai epocii. Pe unii i-am citat deja.

România întregită nu a avut vreme să se construiască pe sine cum ar fi dorit. Din exterior, presiuni constante, ameninţări clare; din interior, subminare sistematică din partea unor minorităţi etnice, cu scopuri de dominaţie, unele, cu scopuri secesioniste, altele. De asemenea, politicianismul abject era mai prezent ca oricând în viaţa publică. I. G. Duca, om politic de anvergură, patriot şi democrat în toată activitatea politică, confidentul lui Ion I. C. Brătianu în anii cruciali, înainte, în timpul şi după Marele Război, nota în „Amintiri politice”[1] despre dificultăţile pe care le-au făcut României, la conferinţa de pace de la Paris – Versailles, anii 1919-1920, unii evrei; aceştia, folosindu-se de influenţa ce-o aveau asupra preşedintelui S.U.A., Woodrov Willson, au pus în cumpănă, o vreme, recunoaşterea frontierelor noastre istorice. Tot lor li se datoreşte şi impunerea României a unui tratat al minorităţilor, umilitor de-a dreptul, prin care se acorda minorităţii evreieşti din ţară un statut privilegiat.

Ion I. C. Brătianu, primul conducător al delegaţiei României la Conferinţa păcii, a refuzat să semneze tratatul minorităţilor pe care i-l impuneau „cei 4 mari”, iar în septembrie 1919 părăseşte Parisul, revine în ţară şi demisionează de la conducerea guvernului. Cum am mai notat, Alexandru Vaida-Voevod îi ia locul, pleacă la Paris şi semnează, în numele României, şi tratatul minorităţilor. Iată ce notează I. G. Duca în cartea sa de „Amintiri politice”: „În legătură cu situaţia României la 1918-1919, înainte de debutul lucrărilor Conferinţei păcii, Ion I. C. Brătianu se angajase, la Iaşi, în 1917 ca la sfârşitul războiului evreii români vor beneficia de toate drepturile civile şi politice[2]„. Evreii însă, tot nu erau mulţumiţi; voiau o poziţie privilegiată, de stat în stat, iar la întâlnirea cu primul ministru al României „Dr. Filderman, care se simţea susţinut de toată formidabila putere a iudaismului internaţional, vorbea agresiv şi de sus”[3]. Brătianu s-a simţit jignit de tonul semeţ al liderului evreu, mai ales că ştia bine de „scandaloasa atitudine a unora dintre elementele evreieşti în slujba comandaturii germane”[4].

Anii marelui război naţional de întregire a României, în general, au creat o solidaritate reală între poporul român şi evreii trăitori în România. Nu pot însă să ocolesc adevărul că o parte a evreilor din teritoriul intrat sub ocupaţie germană (1916 decembrie – 1918 noiembrie) „au colaborat cu inamicul împotriva armatei române şi a populaţiei româneşti”[5]. Printr-un decret-lege din 28 mai 1919, statul român, în persoana primului-ministru Ion I. C. Brătianu, acordă „drepturi cetăţeneşti evreilor născuţi în ţară”[6]. Legea a fost dată de guvernul român, ca şi cu adevărat marele rege Ferdinand, din proprie iniţiativă, fără vreo presiune externă, acordând, aşadar, tuturor cetăţenilor români, indiferent de origine, egalitatea civilă. Până la urmă, României i se va impune semnarea tratatului minorităţilor care aproape că îi scotea pe evreii români de sub autoritatea statului român, rolul principal în acest sens avându-l Edmund Rotschild, cu toate că tocmai acesta a aplanat asperităţile insistând pe faptul că evreii din România nu trebuie scoşi, prin legi speciale, în afara naţiunii române. Desigur, poziţia agresivă, trufaşă a unor lideri ai Comunităţii evreieşti, atât din ţară, cât şi din străinătate, a făcut impresie penibilă în România, creându-se impresia că minoritatea evreiască (o parte a ei) urmărea să transforme statul român dintr-unul unitar într-o federaţie.

Minoritatea evreiască în perioada dintre cele două războaie mondiale a avut un control clar financiar-economic asupra statului român, iar în profesiunile liberale au exercitat un monopol exclusivist. Altă parte a evreilor români, deloc puţin însemnată, chiar după ce Marea Unire a fost realizată, a îmbrăţişat cauza „marelui Octombrie”, şi va constitui un grupuscul politic subordonat oficial Kremlinului P.C.d.R., comuniştii acuzând statul român de „fascism” înainte de a se naşte în Italia. Comuniştii cominternişti din 1921 şi până la ocuparea României de către U.R.S.S., în majoritate copleşitoare evrei, cetăţeni români, au acţionat chiar de la început pentru dezmembrarea statului naţional român. De la primul până la ultimul, s-au pus în slujba U.R.S.S., pe toată perioada interbelică, nedându-se înapoi de la crime, asasinate, declanşarea de revolte armate, trădarea României etc..

Am vorbit despre 18 Decembrie 1918, despre Tatar Bunar (1924), iar acum amintesc de amestecul N.K.V.D.-ului în declanşarea revoltelor sociale din anul 1933 (Bucureşti şi Ploieşti). Un moment aparte în tentativa de a submina statul român imediat după Unire îl constituie atacurile teroriste din 1920, puse la cale de N.K.V.D., sponsorizate de Moscova, pregătite la Moscova. Serviciile secrete ale Armatei Române au descoperit doar în Basarabia (între anii 1918-1925) peste 120 de organizaţii teroriste evreieşti, în restul ţării alte câteva sute ce-au provocat zeci de atacuri criminale îndreptate împotriva statului român. Teroriştii cominternişti, evrei în totalitate, nu urmăreau după cum vor minţi eliberarea muncitorilor români de sub asuprire, ci erau avanpostul ideologic al Rusiei Sovietice pentru distrugerea societăţii româneşti prin teroare, crime, delaţiune, propagandă diversionist mincinoasă, iar acuzaţiile aduse noii Românii, fiind toate gratuite.

Planul lui Lenin şi Troţki urmărea destabilizarea României prin lupte de stradă (vezi decembrie 1918), asasinarea familiei regale, asasinate politice şi instaurarea puterii sovietice la Bucureşti. În acest context a avut loc atacul terorist de la 8 decembrie 1920, în sala de şedinţe a Senatului României. Max Goldstein, cetăţean român de 23 de ani, fiu de comercianţi evrei din Bârlad, a pătruns noaptea în sala înaltului for politic şi a montat sub tribuna oratorilor Senatului o bombă de mare capacitate. Explozia bombei pusă de Max Goldstein a ucis pe ministrul Justiţiei, Dumitru Greceanu, senatorii Spiridon Gheorghiu şi Dumitru Radu. Generalul Constantin Coandă, fost prim-ministru, preşedintele înaltului for a fost grav rănit[7]. Asasinul, Max Goldstein, scapă, fuge în Rusia Sovietică, pentru ca, în noiembrie 1921, pe când revenea în ţară, având ascunse într-o valiză 15 kilograme de explozibil, să fie arestat. În momentul arestării, Goldstein trage cu pistolul în grănicerul român Alexandru Heringa, rănindu-l grav. După un lung proces, şi după ce făcuse declaraţii complete în care arată că a ucis la ordinele Moscovei, Max Goldstein a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. Va muri în închisoare.

Cu greu au reuşit autorităţile române să ţină sub control pe oamenii Moscovei, trimişi în ţară cu misiunea clară de a declanşa revolte comuniste în România (îndeosebi în centrele industrial-muncitoreşti: Bucureşti, Iaşi, Ploieşti, Constanţa) şi doar cu ajutorul Armatei Române (noiembrie – decembrie 1920). În această situaţie tulbure pentru ţara proaspăt ieşită dintr-un cumplit război, devastată, jefuită de inamic în partea de sud, cu economia distrusă, martirizată cu peste un milion de morţi (vorbesc şi de românii ce au murit, pe front, în armatele ruseşti şi austro-ungare – peste 400 de mii), cu atacuri neîncetate ale bandelor criminale bolşevice dinspre Nistru, cu mare parte a armatei implicată în războiul cu Ungaria, şi când revoluţia comunistă părea iminentă, de neevitat, îşi începe activitatea publică Corneliu Zelea Codreanu, fostul voluntar din războiul de întregire naţională din august – septembrie 1916.

Corneliu Zelea Codreanu a fost fiul lui Ion Zelea Codreanu, cu strămoşi răzeşi de sute de ani, în satul Izeşti (Storojineţ). Numele de familie Zelea vine de la Za, Zală (cămaşă de zale), iar ocupantul austriac i-a rutenizat numele, Zelinski. Mama, Elisa Brauner, româncă, ortodoxă, are foarte vagi, imprecise origini germane. Deci, după tată şi mamă, Corneliu Zelea Codreanu este român din moşi-strămoşi. Duşmanii l-au ridiculizat, arătându-l străin de neamul românesc. Îndeosebi, Armand Călinescu, a turnat peste Codreanu minciuni odioase, făcându-l rutean, polonez etc. după cum se poate constata din jurnalul său politic[8]. Ion Zelea Codreanu repudiază cuvântul „Zelinschi” ca străin de realitate, îşi reia numele adevărat, iar în 1898, părăseşte Bucovina, stabilindu-se în ţară, la Huşi. În această localitate tatăl lui Corneliu, se angajează ca profesor de limba germană şi-şi va întemeia o familie numeroasă (7 copii).

Profesorul Ion Zelea Codreanu şi-a crescut copiii în cultul dreptăţii, cinstei şi muncii, inducându-le din fragedă pruncie o adevărată dragoste pentru patrie şi istoria ei. Şi-a botezat copiii cu nume relevante precum Horia, Traian, Decebal, Cătălin, Iridenta în semn de respect şi iubire faţă de eroii neamului românesc, dându-le o educaţie specifică tuturor familiilor din clasa de mijloc a timpului, adică una curat patriotică. Zigu Ornea a avut lipsa de onestitate, ca să nu zic de bun simţ, să afirme gratuit şi mincinos cum că Ion Zelea Codreanu şi-a crescut copiii într-un climat naţionalist şi şovin[9], sugerând că numele date copiilor de Ion Zelea Codreanu ar proba xenofobie, rasism şi desigur, ultranaţionalism. Tot ce scriu autorii evrei despre C. Z. Codreanu poartă o apăsată amprentă a urii şi minciunii, a diversiunii şi propagandei. Să afirmi că dacă-ţi botezi copiii „Decebal”, „Traian”, „Horia”, „Iridenta” eşti şovin şi xenofob dovedeşte o rea credinţă inimaginabilă. Cum ar fi ca eu, cel care scriu aceste rânduri, aş afirma despre un tată de familie evreu care-şi numeşte copiii „Saul”, „Solomon”, „Estera” ş.a.m.d., că o face din ură faţă de ceilalţi, din xenofobie, şovinism! Mă descalific automat, pentru totdeauna, ca autor credibil. În cazul lui Z. Ornea, ca şi a tuturor acelora ce-au scris, scriu şi vor mai scrie despre carismaticul Corneliu Zelea Codreanu, orice calomnie, minciună, judecată subiectivă, afirmaţie la adresa fostului mare patriot român se acceptă ca adevăr absolut. Nu ştiu cât vom mai permite dictatul acestor indivizi stalinişti, monopolul exercitat de ei într-o manieră discreţionară asupra unor întinse perioade din trecutul nostru recent.
– Va urma –

Fragment din cartea în curs de apariţie „Drumul României spre Catastrofă (1918-1940)”, autor Gică Manole

––––––––––––
[1] I. G. Duca, Amintiri politice, vol. III, Colecţia „Memorii şi mărturii” Jon Dumitru-Verlag, München, 1988, pp. 157 – 158.
[2] Ibidem, p. 157.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Apud Vasile Stoica, Evreii din România, în Elena Istrăţescu, Dumitru Stawarache, Problema evreilor din România în atenţia Conferinţei de Pace de la Paris din 1919, p. 202, România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), coordonatori: Gheorghe Buzatu, Valeriu-Florin Dobrinescu, Horia Dumitrescu, Editura Empro, Focşani, 1999.
[6] România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), p. 205.
[7] Paul Goma, Săptămâna Roşie. 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, eseu, varianta ianuarie 2010, Editura Vicovia, Bacău, 2010, pp. 116, 117.
[8] Armand Călinescu, Însemnări politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 310. Iată ce notează, pe 16 iulie 1936 „marele” om de stat: „Codreanu tatăl este polonez după părintele său şi ungur după mamă. Codreanu fiul are o mamă nemţoaică Lanner (Sic). Şi acest metis polono-ungaro-german dă lecţii de românism!”. Desigur, minciuni odioase!
[9] Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ediţie revăzută, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 285.

Corneliu Zelea Codreanu între mistificare, ură şi realitate istorică (2)

C.Z.CodreanuCine citeşte această carte (Gică Manole, Drumul României spre Catastrofă. 1918-1940), este îndreptăţit să se întrebe: cine a fost Corneliu Zelea Codreanu? De ce întreaga oligarhie interbelică l-a considerat cel mai mare duşman? Al ei/al lor, desigur, nu al Ţării. De ce-l urăsc şi după moarte? De ce, despre C. Z. Codreanu, românii sunt obligaţi să ştie doar adevărurile scrise şi impuse de oligarhie şi Ocultă? Cum se face că deşi au trecut 8 decenii de la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi altor câteva sute de mari patrioţi şi intelectuali români, ura împotriva sa s-a păstrat mereu proaspătă? Ce anume i-a înverşunat pe domnii evrei (atunci şi astăzi) împotriva marelui patriot Corneliu Zelea Codreanu, dacă ei care au avut controlul politic şi economico-financiar asupra României Unite, după ce-au impus uciderea a câteva sute de tineri patrioţi români, cărora ei le refuzaseră totul, aşadar, după ce că i-au ucis, îi urmăresc încă, cu aceeaşi ură din anii treizeci, până şi după moarte? De ce este urât Corneliu Zelea Codreanu şi după uciderea sa bestială de ordinele Ocultei? Doar ei, autorii evrei care scriu, nu-i aşa, despre anii treizeci, au dreptate? Cum poţi scrie fără să te ruşinezi, infamii de genul celor scrise de Z. Ornea, cum că Ion Zelea Codreanu a dat copiilor săi o educaţie rasistă, xenofobă doar că şi-a botezat copiii cu nume de eroi din istoria românilor? Educaţia primită de copiii lui Ion Zelea Codreanu a fost una pe care o primeau toţi copiii familiilor româneşti ale epocii: în respect faţă de părinţi, iubire faţă de ţară şi cult, faţă de strămoşi.

Până spre 1915-1916, în societatea românească, toate generaţiile au fost crescute cu scopul de a nu se da în lături de la jertfa supremă pentru înfăptuirea idealului naţional (unitate naţională). Toate mărturiile epocii vorbesc de zidirea în conştiinţa tinerilor generaţii a necesităţii imperioase de a dezrobi, la primul moment istoric favorabil, după o mie de ani, Transilvania: „Sus privirea, tinere, sus capul! Privirea spre Carpaţi. Acolo ne-aşteaptă fraţii să-i dezrobim” li se spunea de către ofiţerii instructori tuturor cadeţilor din şcolile militare din vechea Românie. Desigur, după Z. Ornea, acest îndemn nu a fost decât expresia unui şovinism deplasat, a unei xenofobii manifeste. Ce ruşine!

Corneliu Zelea Codreanu şi-a efectuat studiile primare la Iaşi, Huşi, iar între anii 1912-1916 învaţă la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu. În 1916 se înrolează voluntar în regimentul tatălui său, 25 Infanterie Vaslui; în 1917, septembrie îţi reia studiile militare la Şcoala de Ofiţeri din Botoşani până în iulie 1918 pentru ca ultima clasă de liceu să o isprăvească la Huşi. În anul 1919 începe studiile la facultatea de drept în cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, timp în care agitaţiile comunisto-enkavediste, plătite, instigate de Rusia puneau într-un grav pericol statul român de-abia ieşit dintr-un război pustiitor. Nu „neastâmpărul militant”[10] de care scrie Z. Ornea, l-a determinat pe tânărul Corneliu Zelea Codreanu să-şi înceapă activitatea publică în primăvara anului 1919, ci dragostea profundă faţă de ţară, grija de a o apăra în caz că „vin bolşevicii peste noi”[11]. Astfel, tânărul C. Z. Codreanu adună în jurul său 21 de elevi de la liceul din Huşi, strânge arme care, pe atunci „erau pe toate drumurile”[12], creează, ca acoperire, societatea culturală „Mihail Kogălniceanu”, se instruiesc în pădurea Dobrina unde fac exerciţii cu caracter militar, pentru ca în caz că „armata bolşevică va trece Nistrul şi apoi Prutul ajungând să încalce şi locurile noastre, noi să nu ne supunem, ci să ne retragem cu toţii în pădure înarmaţi. Aici să organizăm un centru de acţiune şi de rezistenţă românească şi prin lovituri date cu măiestrie să zdruncinăm inamicul, să menţinem o stare de spirit de neaplecare şi să întreţinem o scânteie de nădejde în mijlocul masei româneşti din sate şi oraşe. Am depus cu toţii jurământ în mijlocul pădurii seculare”[13].

C. Z. Codreanu şi colegii săi înţelegeau bine cine întreţinea starea de haos din ţară, efectul distrugător al revoluţiei bolşevice tocmai se manifesta dramatic în stânga Nistrului, iar agenţii acesteia din ţară instigau muncitorimea din România spre comunism. În acei ani situaţia din ţară era de o gravitate fără de precedent. Războiul, revoluţia bolşevică radicalizează masele; „cascada tronurilor” devenise o realitate. Nu resping ideea că, dacă şi în România, agitaţiile comuniste au câştigat teren faptul se explică şi prin influenţa directă a „Marelui Octombrie”. Sutele de mii de soldaţi ruşi de pe frontul românesc au trecut de partea bolşevicilor. La Iaşi, la Socola, în 1918, exista un centru/comandament militar bolşevic care viza declanşarea revoluţiei în România. În spatele acţiunilor era Cristian Rakovski şi oamenii săi. Bolşevicii urmăreau arestarea familiei regale a României. Agenţii lor împânziseră partea de ţară liberă cu propagandă comunistă. Nu pot să refuz ideea că decizia oligarhiei politice româneşti de a-şi asuma ca obligaţii imediate o reformă agrară radicală cât şi o consistentă reformă politică s-a efectuat şi sub puternica presiune a evenimentelor din Rusia. Planurile bandei lui Lenin şi Troţki în România au eşuat lamentabil. Iar „vinovatul” principal a fost Armata Română.

Împotriva centrului conspirativ bolşevic de la Iaşi (Socola), unde se oploşiseră, ca bandiţii, mii de soldaţi ruşi bolşevici, la ordinele încă prim-ministrului Ion I. C. Brătianu, generalul Constantin Prezan printr-un atac surpriză devastator din 9 decembrie 1917 lichidează, cu ajutorul bravelor trupe române, focarul de infecţie socială de la Socola. I. G. Duca în memoriile sale politice a scris pagini antologice despre acest eveniment[14]: „Părea un basm şi totuşi era realitate. Când pe la ora şapte, şapte şi jumătate, bolşevicii s-au văzut înconjuraţi de trupele noastre, au schiţat timp de câteva minute o rezistenţă, dar, simţindu-ne depășiți au depus imediat armele, şi astfel fără nicio luptă, am putut dezarma mai multe mii în câteva ceasuri fără nici o pierdere… În câteva săptămâni am lichidat armate bolşevică şi zile de-a rândul ne-a fost dat nouă, care văzusem cu un an înainte defilând pe străzile Iaşilor în sunetul cântecelor trupele ţariste mândru sfidătoare, nepăsătoare la durerile şi înfrângerile noastre, ne-a fost dat, zic, să privim aceeaşi soldaţi prăpădiţi, dezordonaţi şi dezarmaţi, duşi ca turmele de câţiva plutonieri români… Era un spectacol de necrezut, unul din cele mai paradoxale ale fantasticului caleidoscop al războiului. Era însă mai presus de toate pentru noi şi cea mai cruntă răzbunare a soartei împotriva trădării ruseşti[15]„.

În acest timp şi familia regală a României se aflase într-o dificultate majoră, existând posibilitatea de a fi îndepărtată din fruntea României (cât mai era ea). Regele Ferdinand n-a ezitat să declare anturajului, cât şi celor mai de seamă oameni politici, că, în faţa tensiunilor sociale, ar fi în stare să-l desemneze ca prim-ministru al ţării chiar şi pe I. C. Frimu numai ca să-şi salveze Coroana (şi privilegiile aduse de statutul Casei Regale)[16]. La 1918 I. C. Frimu era un important lider socialist, în faţa căruia tremura oligarhia românească. Aşadar, pericolul răspândirii anarhiei comuniste în ţară l-a determinat pe tânărul de doar 20 de ani, C. Z. Codreanu să se angajeze în lupta contra bolşevicilor pe care îi simţea ca pe un „val distrugător” al ordinii şi civilizaţiei. „Muncitorimea, însă aluneca vertiginos spre comunism, întreţinută sistematic în cultul acestor idei, de presă jidănească şi, în general, de toată jidănimea oraşelor. Fiecare jidan, comerciant, intelectual sau bancher-capitalist, în raza sa de acţiune, era un agent al acestor idei revoluţionare antiromâneşti. Românii intelectuali erau indecişi, aparatul de stat dezorganizat. Din moment în moment, te puteai aştepta, fie la o izbucnire internă a unor elemente organizate şi decise, fie la o năvălire de peste Nistru. Această acţiune externă coordonată cu aceea a bandelor iudeo-comuniste din interior, care, năpustindu-se asupra noastră, distrugând podurile şi aruncând în aer depozitele de muniţii, ar fi hotărât soarta noastră ca neam[17]„.

Aşadar, ţara de-abia ieşită din război era ameninţată de comunism. Pretutindeni conspiraţii, anarhie. Iar comuniştii din ţară erau în proporţie covârşitoare de origine evreiască. Tinerii din Huşi la 1919 s-au organizat să lupte împotriva comuniştilor, nu împotriva evreilor. Dar, la acea vreme, aproape toţi comuniştii erau evrei. Nu antisemitismul a definit acţiunile lui C. Z. Codreanu în acei ani, ci anticomunismul. Aveau conştiinţa că ei, tinerii, ce tocmai îşi încheiau cursurile liceului, se alătură eroilor din trecut ce au luptat şi s-au jertfit pentru ţară. Iar ţara lor, în acei ani era pusă în pericol de „valuri de vrăjmăşie” ce se abăteau întunecat „din lăuntru şi din afara hotarelor”[18]. Comunismul era „haina” nouă sub care se ascundeau planurile imperialiste ale Rusiei.

Luându-şi bacalaureatul, Corneliu Z. Codreanu, se înscrie, ca student, la facultatea de drept din Iaşi, oraşul pe care el îl vedea ca pe o „cetate eternă a românismului”[19]. Iaşul de după războiul de întregire se transformase cu totul faţă de anii de dinainte de război. Codreanu constată că oraşul unirii devenise cosmopolit. O masă de studenţi, compactă şi agresiv comunistă venită din Basarabia se manifesta, pe faţă, ca agent de influenţă a Rusiei sovietice. Considerau că pentru ea (adică pentru acea masă compusă din studenţi evrei), „naţiunea”, „patria”, „biserica naţională”, „drepturi istorice” sunt reminiscente ale unei barbarii din trecut! Profesorii universităţii se credeau obligaţi, erau convinşi, cum a şi declarat unul dintre ei, Paul Bujor, că pentru omenire, din acel moment şi până-n veac „lumina va veni doar de la răsărit”. Majoritatea studenţilor se manifesta în ton cu acest slogan odios. Repudia orice idee de tradiţie naţională. Tot ce era românesc era depăşit. Societatea nouă, credeau ei, presupunea alte valori. Nu conştiinţă şi responsabilitate faţă de comunitate, adică faţă de ţara nouă născută în urma unui uriaş sacrificiu, ci doar libertatea de conştiinţă! Conform acesteia, Dumnezeu nu mai exista. Murise de mult!

Studenţimea alogenă comunistă impuse interzicerea slujbelor religioase la început de an universitar la Iaşi. Noul Dumnezeu venise pe pământ în chip mântuitor de Mesia social. Noul Mesia era Lenin! Şi se aşezase biruitor acolo unde se găsea la acel moment centrul Istoriei. La Moscova, desigur. Tocmai în acel timp, demonii noului Dumnezeu, cu pistolul şi sabia în mână instalau la est de Nistru noul Ierusalim (cekiştii), înfăptuind Genocidul. Li se părea că ei, studenţimea evreiască ce domina Universitatea ieşeană (şi nu numai) sunt înainte mergătorii Noii Lumi şi în România. Priveau cu dispreţ agresiv spre studenţii (puţini) ce se considerau legaţi de tradiţiile părinţilor şi bunicilor, de Ţara întregită. Fermentul ideologic dizolvant – bolşevismul – ieşise din universitate şi răspândise compact peste muncitorimea ieşeană. Sloganuri şi diversiuni înlocuiau munca organizată atât de necesară refacerii ţării. Dacă lipsea pâinea, remediul nu era munca tenace, ci revoluţia comunistă. Ceka îşi plasase mii de agenţi în Iaşi. Manipularea flămânzilor urmărea sabotarea ţării. Nu aratul pământului, nu plugul şi cultivarea grâului erau remediul la sărăcie, ci „comitete”, „soviete”, „adunări”, „discursuri”, „greve”, „manifestaţii” toate acompaniate de urletele isterice ale mulţimii: „Jos România”, „Jos Regele”, „Trăiască Rusia Sovietică”, „Jos Armata Română” etc.

În spatele mulţimii, conducătorii lor, cu toţii evrei. Cu toţii în slujba Moscovei! Cu toţii devotaţi fanatic Moscovei! „Revoluţia” proletară a lui Lenin şi Troţki trebuia să se dovedească biruitoare şi în România. Căci aici trebuia creată patria poporului ales, noua lui Patrie, peste pământul unui popor primitiv, ignorant, străin de noul Dumnezeu al omenirii! Foamea, mizeria erau reale. Pentru muncitori, desigur, dar nu şi pentru noua clasă de „ideologi” ce-i mâna din urmă ca pe o masă de manevră. Statul român tremura din încheieturi. Instituţiile sale erau anemice. Strada era la dispoziţia noilor ideologi cu ştaif moscovit. Ei controlau muncitorimea. Foamea cronică e mai periculoasă decât moartea. Te aruncă în braţele pricepute ale duşmanului manipulator. Când n-ai pâine pe masă patria dispare din gând. Numai că noii ideologi – cu toţii evrei – nu aveau nimic comun cu adevăratele interese ale muncitorilor. Nici ale României. Noii conducători din spatele muncitorimii flămânde doreau să distrugă noua Ţară creată prin jertfă. Ei se voiau, şi se vedeau chiar, stăpâni peste noua Românie în care urmăreau să instaureze, ca şi peste Nistru, aceeaşi tiranie criminală. Peste tiranie, ei, noii ideologi, noii Mesia, obligatoriu, urmau să stăpânească.

N-au reuşit la 1919-1920. Vor reuşi să se urce pe grumazul neamului românesc peste două decenii şi jumătate. După o altă nenorocire generală, şi când „luminătorul” de la răsărit, biruitor şi ucigaş, ni-i va aşeza în frunte. Şi va instala în parte o altă Românie, mai mică, martirizată din nou, noul ordin mesianic compus tot din „marii” ideologi şi patrioţi din anii douăzeci! Dar la acel timp, Noii Mesia, mari „iubitori”, „făuritori” de „destin românesc” nu puteau şti ce drum poate apuca Istoria. Aveau credinţa că doar ei o îndreaptă (pe Istorie, fireşte) pe drum bun şi luminos! Singurul de urmat! În Iaşul anilor ’20, obrăznicia acelora ce nu mişcaseră un deget în direcţia clădirii noii Românii (România Unită) şi care aveau neobrăzarea, pretenţia să se cocoaţe la conducerea ei, societatea nu avea posibilităţi de ripostă. Războiul, degradarea totală a condiţiilor de viaţă, politicianismul specific oligarhiei reuşiseră să surpe temeliile de rezistenţă ale statului român.
– Va urma –

Fragment din cartea în curs de apariţie „Drumul României spre Catastrofă (1918-1940)”, autor Gică Manole

––––––––––––––-
[10] Z. Ornea, op. cit., p. 285.
[11] Corneliu Codreanu, Pentru legionari, vol. I, Ediţia a X-a, Editura Majadahonda, Bucureşti, 2001, p. 21.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] I. G. Duca, op. cit., vol. III, pp. 33-42.
[15] Ibidem, p. 42.
[16] Declaraţia a fost făcută în primăvara anului 1918 către omul politic conservator, Dumitru Greceanu la Iaşi (în Constantin Argetoianu, Memorii, partea a V-a, Editura Machiavelli, Bucureşti, p. 173). Dumitru Greceanu este omul ce va fi ucis în atentatul de la Senat al lui Max Goldstein din 8 decembrie 1920.
[17] Corneliu Codreanu, op. cit., p 22.
[18] Ibidem, p. 24.
[19] Ibidem, p. 25.

http://www.art-emis.ro

Acest articol a fost publicat în ISTORIE RECENTA RO.(legionari). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.