NATO, România și Europa nouă


Radu Toma

Vine Bau-Bau! Anunţul recent de pe 21 martie al secretarului de presă al Casei Albe, Spicer, că președintele Donald Trump va participa la summitul N.A.T.O. 2017 de la Bruxelles, a declanşat acolo instantaneu o stare de alertă portocalie, pe alocuri către roşu. Opiniile s-au împărţit în trei. Optimistul-şef a fost secretarul general al organizaţiei. Jens Stoltenberg a exultat că prezenţa preşedintelui american la reuniune este „semnalul clar” – Statele Unite nu abandonează şi preţuiesc Alianţa Nord-Atlantică. „Traducem” vorbele lui, este semnalul limpede că şeful suprem se află pe calea cea bună, că devine o persoană rezonabilă. La acest ultim punct, oficialităţi americane au exprimat temeri că preşedintele, copleşit de atenţia tuturor, ar putea deveni chiar excesiv de amabil şi ar face promisiuni pe care nu va fi în stare să le susţină. Opusă lui Stoltenberg, o altă tabără a fost cea a mediei şi eurocraţilor de pe axa Hollande-Merkel – din iubire pentru două oraşe superbe ale Europei nu băgăm în discuţia aceasta cuvintele Paris şi Berlin. Ostilă preşedintelui american, ea a dat a mia oară replay la atacurile împotriva declaraţiilor lui Trump cu 2% pentru N.A.T.O. şi cu „vasta datorie” către bugetele Americii şi N.A.T.O., a Germaniei, pentru serviciile de pază şi protecţie furnizate de contribuabilul american Europei.

Apoi, în stil de Big Brother, secretarul de stat Tillerson a apărut surprinzător, la 31 martie, la Bruxelles, adunând acolo 28 de miniştri de Externe împrăştiaţi pe tot continentul, cu o săptămână mai devreme decât fuseseră programaţi, sub motivul că va fi ocupat în zilele următoare cu vizita premierului chinez la Washington (sic). După acest show de forţă al lui Tillerson, desprins din cartea lui Donald Trump, „Arta de a face afaceri” (Art of the Deal), bestsellerul anului 1987 în S.U.A., a apărut, în premieră, a treia tabără, a scepticilor N.A.T.O., natosceptici aş spune, după modelul euroscepticilor. Ei n-au siguranţa că America va rămâne garantul suprem al Alianţei; sunt alarmaţi că Trump ar putea să caute o înţelegere cu Moscova, peste susţinerea pe care U.E. şi N.A.T.O. o dau, încă, guvernului prooccidental al Ucrainei şi că aşa ceva ar echivala cu recunoaşterea „de facto”, de către Washington, a revenirii Crimeii la Rusia. Spun şi ei că venirea liderului american la N.A.T.O. este pozitivă, dar că preşedintele, aşa cum a dovedit-o de mai bine de peste trei luni încoace, este o persoană imprevizibilă, şi că poate strica totul într-o secundă, cu o propoziţie simplă, doar cu subiect şi predicat.

Pe de altă parte, indiferent cum se va încheia summitul N.A.T.O. de la sfârşitul lunii mai, evoluţia evenimentelor din ultimii anii vădeşte o mutaţie esenţială, în viziunea ambelor părţi – S.U.A. şi U.E. De partea Americii, ceea ce se constată astăzi este faptul că noul patron al N.A.T.O. a cautat gâlceavă, a pus condiţii financiare nu uşoare, este dur, pare să aibă alte gânduri despre viitoarea apărare a Europei. Că vrea, probabil, să se întoarcă la o securitate europeană colectivă – S.U.A., Europa, Rusia – ca în vremea fostului „echilibru nuclear al terorii”, din Războiul Rece I, drum pe care nu se împiedică de Ucraina sau de baltici, aşteptându-se că ruşii nu vor ataca acolo, cât va fi el preşedinte. De asemenea, pentru a semnala şi justifica această poziţie a sa, şi-a scos generalii din lesele puse pe grumaz de Obama – astăzi, cu bani mai mulţi de la Casa Albă, săptămână de săptămână, ţară după ţară, Pentagonul se bate adevărat cu terorismul şi al-Quaida, în Somalia şi Yemen, împinge insistent ISIS către deznodământ în Siria şi Irak, la Mosul şi Raqqa. E foarte bine, Trump se ţine de cuvânt, indiferent ce spun eurocraţii.

De partea Uniunii Europene, de asemenea se vede că aceasta se gândeşte serios să iasă de sub umbrela americană şi să-şi edifice un sistem de apărare propriu. Astfel, în 2014 şi următorul, preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a afirmat în repetate rânduri că a venit vremea pentru crearea unei armate a Europei unificate. Şi tot în iulie 2015, atunci când şi-a început drumul către Casa Albă, candidatul Donald Trump a vorbit şi el, pentru prima oară, de „mai puţin” N.A.T.O. şi de bani relocaţi pentru „America First”. Adică exact aşa cum grăise Juncker pe 8 martie 2015, în germanul „Welt am Sonntag”, tot despre „mai puţin” N.A.T.O.! „Duelul” a continuat şi iarăşi Juncker i-a aruncat lui Trump mănuşa. În septembrie 2016, în Raportul anual privind „Starea U.E.” el a susţinut fără ocolişuri ideea creării unei forţe militare europene, care să dea Comisiei (adică lui) mai multă putere în materie de apărare comună. „Europa nu-şi mai poate permite să se bizuie pe forţa militară a altora. Trebuie să ne asumăm responsabilitatea de a ne apăra interesele şi modul de viaţă european. Fără o structură (militară) permanentă nu putem să acţionăm efectiv”, a spus el acolo. Mai pe româneşte, a zis: „dă-te la o parte America şi N.A.T.O., dă-te la o parte domnule Trump”. Peste două luni, domnul Trump a devenit preşedintele S.U.A. şi a hotărât, de atunci încoace, să onoreze insolenţa dlui Juncker. I-a arătat că se poate da la o parte, dacă va fi cazul.

Comunicatul M.A.E. al României privind prezenţa ministrului de Externe, Teodor Meleşcanu, la reuniunea de la 31 martie, la Bruxelles, şi schimbul de opinii cu secretarul de stat american Tillerson nu a lăsat să răzbată absolut nimic din disensiunile care macină Alianţa, a fost laconic şi scris într-un limbaj dintr-un lemn atât de tare, încât ar stârni invidia chiar şi a Agerpresului de pe vremuri. El menţionează eronat „atenţia deosebită acordată eforturilor de combatere a terorismului, provocărilor de securitate din regiunea Orientului Mijlociu şi Nordului Africii şi posibilul răspuns al Alianţei etc.”, de fapt atenţia şi răspunsul altora, nu al N.A.T.O. şi europenilor, ci al Pentagonului şi al preşedintelui S.U.A., în combaterea al-Quaida şi ISIS în acele locuri. Dar, să lăsăm M.A.E. român să se odihnească liniştit, într-un splendid cartier-parc al BucurEştiului, şi să ne întoarcem la N.A.T.O. Ce-i cu Alianţa? Cum a trecut ea peste decenii şi cum a ajuns până aici?

În aprilie 1949, la Washington, occidentalii au încheiat o alianţă ideologică şi militară către care se îndreptau, în fapt, de peste doi ani, de la primele începuturi ale Războiului Rece şi angajamentele Americii de a opri expansiunea fostei Uniuni Sovietice către Vestul Europei. Semnatari au fost S.U.A., Canada, Franţa, Marea Britanie, Olanda, Italia, Danemarca şi Norvegia. Li s-au alăturat mai târziu Portugalia, Islanda, Grecia, Turcia şi Germania Federală. Alianţa a fost un aranjament militar pentru protecţie reciprocă. Contribuţia materială majoră a venit de la Statele Unite, comandantul suprem a fost un american, noi forţe militare americane au fost încartiruite pe Rin, iar în Germania numărul diviziilor aliate a crescut la 50. Pe lângă rolul său principal, cel militar, N.A.T.O. a mai exprimat şi solidaritatea între democraţiile occidentale şi a stimulat politici comune care se vor regăsi, în anii următori, în construcţia comunitară europeană. Alianţa N.A.T.O., cea dintre 1949 şi 1991, şi-a făcut admirabil datoria. Apoi, după căderea Zidului Berlinului şi a comunismului, N.A.T.O. a apărut în Europa Occidentală ca o anomalie. Alianţă strict defensivă, creată împotriva U.R.S.S., peste 40 de ani nu a mai corespuns statutului şi menirii sale iniţiale. Pericolul agresiunii dispăruse, Armata Roşie nu apucase să invadeze Vestul, nici să restabilească „ordinea” în fostele ţări satelite din Estul Europei. Mai mult, între 1989 şi 1992 s-a retras din Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. În deplină onoare şi deplin respect, N.A.T.O. putea să părăsească scena. Dar liderii organizaţiei au decis altceva. În ciuda asigurărilor date în 1990 de fostul secretar de stat american, James Baker, lui Mihail Gorbaciov, în timpul negocierilor pentru reunificarea Germaniei (Alianţa nu va înainta „nici un inch” către Est), administraţia Clinton a abandonat politica sferelor de influenţă în favoarea unei „strategii avansate”, urmărind extinderea controlului S.U.A. asupra statelor europene individuale şi a U.E., în general.

Expansiunea Alianţei urma să joace un rol central în această politică reevaluată a Americii faţă de Europa şi ar fi dus la o nouă confruntare cu Rusia. Şi astfel, la o reuniune de la Bruxelles, în ianuarie 1994, s-a hotărât ca N.A.T.O. să se extindă în Est şi să înglobeze ţările foste membre ale pactului de la Varşovia. Susţinătorii acestui punct de vedere au argumentat că, în timp ce pericolul comunismului, într-adevăr, a dispărut, securitatea europeană era pândită de alte primejdii, că a apărut un nou „arc de instabilitate”, de la Marea Neagră, în Orientul Mijlociu. Dar ei nu au fost în stare să definească limpede care anume erau acele „alte primejdii” şi nici „arcul de instabilitate”. În fapt, motivele reale pentru extinderea N.A.T.O. n-au avut deloc de-a face cu vreo ameninţare militară rusească imediată, pe termen mediu ori lung. Semnificativ la vremea respectivă a fost faptul că americanul George Kennan, „cel mai influent diplomat al secolului XX” (Council on Foreign Relations, C.F.R.), consilier al fostului președinte Truman, autor şi arhitect, decenii la rândul, al „Politicii de stăvilire” a Uniunii Sovietice şi de apărare a Europei Occidentale în tot cursul Războiului Rece (1947-1991), definea în 1994 decizia extinderii N.A.T.O. în Europa de Est ca „o greșeală grosolană, de proporții epice”.

Pentru Statele Unite, „chemarea” către Est (sau „Drang nach Osten”, cum s-ar fi spus în literatura proto-romantică germană…) şi perspectiva unui N.A.T.O. lărgit le asigura prezenţa şi controlul continuu în Europa. Pentru noii membri, România printre ei, a însemnat revanşa faţă de fosta opresiune totalitară, prin apartenenţa la un club occidental select, şi a avut mai degrabă o valoare psihologică decât una militară. Trebuie imediat spus că, intrarea în N.A.T.O., în 2004, împreună cu rezultatul alegerilor prezidenţiale de la sfârşitul aceluiaşi an şi instalarea regimului proamerican Traian Băsescu, pentru următorul deceniu, au însemnat pentru România ieşirea ei din sfera de influenţă politică a Franţei, a Europei de Vest, în general, unde începuse să graviteze încă din 1990 sub administraţia Ion Iliescu şi intrarea în cea a S.U.A.

Prin extinderea în Est, acoperind toate ţările regiunii, şi-au luat cumva Statele Unite (şi N.A.T.O., deci) riscul de a-i proteja cu orice preţ pe noii membri? Răspunsul nu este sigur da sau, aşa cum spunea recent un respectat politician al Americii, venerabilul Pat Buchanan, republican, adresându-se noului locatar de la Casa Albă: „Articolul 5 al tratatului N.A.T.O. ne-ar putea cere să considerăm o mişcare rusească în Baltice, ca un atac împotriva Statelor Unite. Dar niciun preşedinte în toate minţile sale nu va porni un război cu o Rusie nucleară pentru Estonia. Niciunuia dintre preşedinţii noştri din vremea Războiului Rece nu i-a trecut prin cap o asemenea acţiune. Mai degrabă, decât să rişte un război, Ike Eisenhower, de pildă, a refuzat să trimită o singură puşcă, un singur glonţ, rebelilor eroi maghiari, în 1956. O spun deloc fericit, dar Ike a pus atunci America înainte de toate, aşa cum şi Trump a promis acum să o facă… „.

Rusia s-a împotrivit extinderii N.A.T.O. în Est, dar nu a avut pe moment soluţii, ceea ce nu înseamnă că a acceptat-o. A reacţionat, reluând şi întărind alianţele cu unele din fostele sale republici europene, caucaziene şi asiatice, a dovedit că oricând există posibilitatea ca extinderea N.A.T.O. să se confrunte cu o altă alianţă condusă de Moscova. Dar, de atunci încoace, confruntarea a fost, din fericire, evitată. Kremlinul a fost şi rămâne încredinţat că petrolul, gazele naturale, zestrea siberiană, investiţiile în Vest, ofensiva mediatică, credinţa Ortodoxă, familia creştină, naţionalismul, valorile tradiţionale şi rusoaicele frumoase, câştigătoare ale turneelor de tenis de la Wimbledon, Roland-Garros şi U.S. Open, sunt, toate la un loc, mai puternice decât învăţăturile lui Lenin…

Extinderea, în continuare, a N.A.T.O., după ce Războiul Rece a luat sfârşit, a riscat să submineze pacea europeană. Ce a produs N.A.T.O., după ce est-europenii i s-au alăturat? A produs discordie între vest- şi est-europeni. La Praga, pe 22 noiembrie 2002, s-a iniţiat operaţiunea „Big Bang” – intrarea în bloc a şase ţări est-europene (România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania şi Slovacia) şi a Sloveniei în organizaţie. Astfel, S.U.A. au obţinut de la ele consensul faţă de viitorul război din Irak, consens refuzat de aproape toată Europa Occidentală. Apoi, pe 5 februarie 2003, declaraţia „grupului de la Vilnius”, de sprijinire a planurilor neoconservatoare americane în Irak, a fost semnată de cele 10 state est-europene noi membre ale N.A.T.O. (V-10). La vremea respectivă, vest-europenii au protestat faţă de încercarea Statelor Unite de a crea disensiuni între europeni, Vest şi Est. Au spus că, născută în aprilie 1949, la Washington, N.A.T.O. a decedat pe 5 februarie 2003, în Europa de Est.

Alţii au relevat demersul politic fără finalitate al Americii în Europa de Est, după 1991-1993, astfel: „În ultimele decenii, Statele Unite au investit o cantitate considerabilă de energie şi de resurse pentru a promova o Europă întregită şi liberă, care să poată acţiona ca un partener puternic, unit, şi să ajute S.U.A. să facă faţă provocărilor venite de dincolo de frontierele Europei. Dacă Europa de Est se va întoarce la vechile modele de naţionalism şi parohialism, iar procesul de integrare va eşua, o mare parte din aceste investiţii se va risipi. Este dezarmant faptul că grupul de la Vilnius, creat în 2000 pentru a promova solidaritatea şi cooperarea între viitorii membri ai N.A.T.O., a rămas, totuşi, un grup divers, cu tradiţii istorice şi culturale diferite, dar şi cu niveluri diferite de dezvoltare economică, aflat sub presiunea noii ofensive economice a Rusiei” – (Stephen Larrabee, expert în securitatea europeană la RAND Corporation, S.U.A., în „Foreign Affairs”, Nov. – Dec. 2006, New York).

Ceva mai târziu, la reuniunea N.A.T.O. de la Bucureşti, de pe 2-4 aprilie 2008, Bush Jr. a scăpat din mâini frâiele alianţei transatlantice, iar Germania a preluat rolul de factor decizional al organizaţiei. Toţi miniştrii de Externe ai statelor mari vest-europene s-au raliat în spatele lui Angela Merkel pentru a stabili viitoarea lărgire a Alianţei, iar când hotărârea lor a fost anunţată, Georgia şi Ucraina au constatat, uluite, că sprijinul Statelor Unite nu a fost suficient să le pună pe calea aderării. După anul 2008, cu toată popularitatea iniţială a fostului preşedinte Obama printre europeni, a fost limpede că Statele Unite nu vor mai beneficia niciodată de solidaritatea automată a aliaţilor săi occidentali, de care s-a bucurat în vremea Războiului Rece. Iar din sens opus, „Glaciaţiunea Trump” coborâtă peste Europa, în general, şi peste N.A.T.O., în special, nu a fost altceva decât contrareacţia naturală a Americii la această distanţare faţă de ea a vest-europenilor, de 15 ani încoace. O Americă având probleme financiare mari, cu teme interne majore ce îşi aşteaptă de multă vreme rezolvarea, şi sătulă până peste cap să poarte, de şapte decenii şi mai bine, grija altora.

În ce priveşte partea noastră de lume, Europa Răsăriteană, după 24 de ani de la „Chemarea către Est”, la N.A.T.O., ca la nimeni. Forţe multinaţionale de reacție rapidă, mii de soldați, plus sute de parașutiști, plus vehicule speciale, avioane, tancuri etc. efectuează exerciții în Polonia, Baltice, România sau Bulgaria, spre a dovedi Rusiei că nu poate porni o invazie într-acolo. Dar, este evident că ruşii sunt prea puţin interesaţi astăzi să invadeze Balticele, sau Polonia, sau Budapesta şi Sofia. Manevrele N.A.T.O. de lângă Riga din anii recenţi au fost minunate, au fost sublime, dar inutile, pentru că partidul rușilor letoni, Armonia, fără ajutorul Moscovei, este instalat pe bune, adică 100% democratic, confortabil, de ani de zile, în parlamentul din Letonia. Fără absolut niciun fel de amestec, invazie, sau sprijin venit de la Kremlin. Apoi, în continuare, cu toți parașutiștii N.A.T.O. – britanici, germani, estonieni, letoni, lituanieni și polonezi picați din cerul leton, în noul mileniu Letonia a devenit prima dintre Baltice în ce privește exporturile către Rusia, iar Rusia a ajuns al doilea partener comercial extern al Letoniei. Şi, în prezent, această țară mică reprezintă un model printre fostele țări socialiste est-europene, probabil cel mai relevant în ce privește modul cum s-a putut trece de la o existență în cadrul fostei Uniuni Sovietice la relațiile actuale libere și profitabile din punct de vedere economic cu Rusia postsovietică, de la fosta economie strict planificată la economia de piață liberă și, mai ales, de la un geopolitic conflictual la un geoeconomic pragmatic. Și iarăşi, nu este prea limpede unde-şi găseşte locul venerabila N.A.T.O. în toate poveștile de mai sus…

În sfârşit, în ce priveşte România, deşi Bucureştiul, N.A.T.O. şi Statele Unite insistă că sistemul antirachetă şi elementele sale de la Deveselu nu sunt îndreptate împotriva Rusiei, Moscova ignoră aceste asigurări. Recent, pe când ministrul de Externe, Meleşcanu, se întâlnea cu secretarul de stat american, Tillerson, la Bruxelles, un şef al Statului Major rus declara că sistemul antirachetă american din România, împreună cu navele care patrulează în apropierea graniţelor Rusiei, permit S.U.A. să lanseze un atac nuclear surpriză şi că „scutul balistic este un simbol al consolidării balistice din lume şi declanşatorul unei noi curse a înarmării”. Aceste acuzaţii foarte serioase ale Moscovei nu au primit niciun răspuns de la Bucureşti, unde singurele componente ale politicii externe faţă de Rusia sunt tăcerea, ignorarea şi miopia. Chiar dacă realitatea înconjurătoare este vizibil alta: marcată pe harta globală a armamentelor (şi contraloviturilor) nucleare cu un steguleţ american, România lui Iohannis este o insulă înconjurată pe toate frontierele de prieteni ai Rusiei (Bulgaria, Serbia, Ungaria şi Republica Moldova) şi de două zone din sfera ei defensivă vitală (Ucraina şi Marea Neagră). Este situată într-o Europă centrală şi de sud-est pornită în două direcţii de dialog politic, economic şi militar – Occidentul şi Eurasia. În calea unui posibil uragan de gradul 10. Ca cel care a bântuit Atlanticul în septembrie 2004, şi pe care meteorologii l-au numit Ivan…

Născută în cel mai violent secol din istorie, în care 188 milioane de oameni au pierit în conflicte organizate, şi ajunsă la senectute într-o lume a globalizării, N.A.T.O. a încercat şi ea să ţină pasul cu „moda” şi să se globalizeze geografic, din Scoţia în Afghanistan şi până în Darfur, în Africa. Anecdotic, ne amintim că, la reuniunea Alianţei de la Riga, din 2006, s-a propus extinderea ei dincolo de comunitatea transatlantică, un parteneriat cu Australia, Japonia şi Noua Zeelandă. S-a considerat că şi alţii – Brazilia, India, Africa de Sud şi Coreea de Sud – ar putea să contribuie la efortul de a răspunde ameninţărilor şi stărilor de urgenţă globale (?!).
Într-o Europă a păcii, trimisă de neoconservatorii de la Washington şi alţi „ulii ai războiului” pe căi aiurea, N.A.T.O. a fost vreme de 23 de ani (1994-2017) o relicvă a trecutului bântuit de războaie.

http://www.art-emis.ro/

Acest articol a fost publicat în EDITORIALE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.