Micuța gâză și păianjenul


La marginea satului, acolo unde câmpurile sunt înghițite de liniștea pădurii și un micuț pârâu își găsea scăparea în câmpie, animalele se bucurau de încă o zi minunată de vară.
În acel loc, o micuță gâză și-a căutat scăparea. Era tristă și buimacă.
Căsuța ei căzuse în mâinile unui păianjen odios. Acesta pusese stăpânire pe ea fără pic de milă. Noroc că-l văzuse la timp și a putut să evite pânza pe care acesta tocmai o țesuse.
Acum era tristă și ședea pe ramura unui copac. De acolo își privea cu ochii în lacrimi fostul adăpost.
Își aducea aminte de fiecare clipă minunată pe care o petrecuse acolo. Căzuse în melancolie rememorând toate bucuriile pe care le trăise în scurta ei viață.
Căsuța ei fusese între petalele unei flori, acolo unde parfumul era mai puternic. Știa deja că mereu acel miros va însemna pentru ea – acasă.
Cum privea ea, așa tristă, începu să se enerveze. Nu era corect ca păianjenul să beneficieze de căsuța ei. Ce drept avea el să fie acolo și nu ea?
Gânduri negre pline de mânie puseră stăpânire pe ea. Ar fi vrut săl alunge, să-l distrugă să-l termine, să-l facă să dispară pentru totdeauna. Dar ce putea să facă ea așa micuță, cu aripioarele fragile împotriva unui prădător puternic precum acel păianjen?
Dintr-o dată, văzu un om care cosea iarba în apropiere. Îl urmări cu atenție și îi observă direcția. Își dădu seama că omul cu coasa lui ar putea tăia floarea într-o clipă.
Da ! El ar putea să gonească blestemăția aceea de păianjen, să-i strice pânza care tocmai o țesuse, să-i strice rânduiala.
Aaahhh!!!
Dacă ar veni mai aproape omul acela…
Începu să se roage așa cum știa ea mai bine în timp ce omul cosea iarba. Acesta se apropia de marginea pădurii. Se opri de câteva ori să-și tragă sufletul.
Micuța gâză se speriase de fiecare dată.
Dacă nu mai continua cositul?
Dacă se întorcea?
Din fericire, omul a continuat.
Cu fiecare mișcare a coasei, cu fiecare snop de iarbă căzut se apropia tot mai mult.
Gâza se tot ruga ca el să continue. Până la floare nu mai era mult. Doar câțiva pași. Acum… numai unul.
Inima îi sărea din piept micuței vietăți.
Și… în sfârșit…
Coasa căzu năprasnic, tăie atât iarba din jur cât și floarea.
Păianjenul fugi repede să se ascundă în locuri mai întunecate.
Gâza sărea în sus de bucurie, țopăia fericită și zbura în toate părțile.
– Uraaaa ! Uraaaa! striga ea în liniștea serii cu glasul ei micuț.
Când obosi, să uită mândră în jur, de parcă totul ar fi fost isprava ei.
Atunci, în acel moment, un gând firav îi veni în minte:
– Tocmai mi-a fost distrusă casa definitiv și eu mă bucur ca o proastă!
Privi chipul omului și îi văzu o lacrimă pe obraz. Oare lui îi părea rău pentru floarea tăiată de nemiloasa coasă? se întrebă micuța gâză.

Țăranul se sprijinea pe coasă și se minuna de ce oare a mai ieșit azi la cosit. Nu mai avea nevoie de fân. Toate animalele i-au murit: calul, vaca și ieri capra. Acum privea spre sat și se concentra la un singur lucru:
se gândea la capra vecinului…

 

Poveste de: Răzvan

http://filedelumina.ro

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în POVESTIOARE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s