Imperiul sălbăticiei


Nu am înţeles niciodată „măreţia Americii”, atât de proslăvită astăzi mai ales de aşa-zisa clasa politică românească şi intelectuali, şi nici nu am să o înţeleg vreodată.

Nu pot spune că nu am avut o perioadă de naivitate (lungă), în care am împărtăşit adevărata idolatrie faţă de SUA care a existat şi mai există încă în România, ajutat de acelaşi senzualism care ne conduce aproape întreaga „viaţă publică”. Dar de multă vreme nu mai pot decât să constat, într-un mod cât se poate de raţional, cred eu, că toată “măreţia”, tot “binele” şi “frumosul” îi sunt date ţării astea de nişte oameni extrem de superficiali.

Statele Unite ale Americiii au, într-adevăr, cea mai puternică economie din lume (încă), au cele mai lungi reţele de drumuri şi căi ferate, au zgârie-nori şi imense parcuri de distracţie, au industrie şi cele mai mari aeroporturi din lume. Americanii au cele mai multe maşini, telefoane, frigidere, televizoare, aparate video, maşini de spălat vase şi cuptoare cu microunde dintre toate popoarele. „Este cea mai bogată ţară din lume” şi „americanii au de toate”, acestea sunt prejudecăţile „tradiţionale” româneşti în legătură cu ”etalonul civilizaţiei democratice”.

Dar cum ar fi putut fi altfel decât cea mai bogată?! Dar câţi sunt cei care au – dincolo de statisticile generale -, şi câţi nu au? Uite două întrebări foarte potrivite pentru cei care s-au mulţumit cu imaginea „oficială” despre marea “minune” numită America.

În urmă cu nu mai mult de două sute de ani, vreo 25 de milioane de oameni aveau la dispoziţie cel mai întins tărâm nelocuit, cu climă temperată, extrem de bogat în resurse naturale, cu soluri mănoase şi minerale din abundenţă. Au avut de toate: munţi şi mare, aur şi argint, petrol şi gaze naturale, pământ arabil bogat şi păşuni întinse. Au avut un întreg continent, aprope cât Europa, de defrişat şi de exploatat. Şi cum au făcut asta? Cu sălbăticie.

Când s-au dus spre Vest l-au transformat în… „Vestul sălbatic”. Zeci de ani la rând s-a mers pe principiul „primul venit, primul servit”: ajungeai undeva, defrişai terenul, cultivai pământul şi… era al tău. Nu existau alte reguli decât munca şi îmbogăţirea, iar fărădelegea era la ea acasă. Oare ce aveau de făcut altceva decât să se dezvolte şi să prospere?!

Au primit totul pe de-a gata, fără să lupte pentru nimic, fără să trebuiască să reconstruiască niciodată. Nu au fost tulburaţi de nicio invazie, de nicio ocupaţie, de niciun bombardament, de niciun embargou. Spre deosebire de Europa, au avut drum întins spre nimic altceva decât dezvoltare.

La prea plinul pe care l-au primit, înarmaţi cu pragmatism, mercantilism şi cu un individualism sălbatic, au vrut şi mai mult, au omorât băstinaşii cu sutele de mii şi i-au alungat de pe ultimele pământuri pe care le mai stăpâneau.

Reduse ca timp şi ca spaţiu, toate astea probabil că, din Cosmos, nu s-ar fi putut vedea altfel decât ca ceva asemănător cu cea mai mare invazie de lăcuste.

Ba, mai mult, în dezvoltarea lor, au folosit munca a milioane de oameni lipsiţi de orice drept, sclavii.

Ba, mai mult, în expansiunea lor, au inventat cumpărarea de teritoriu străin, în locul mult mai onorabilului război (Louissiana şi Alaska). Considerând că totul li se cuvine, au intrat peste Mexic cu război fără niciun alt motiv decât că vroiau să-şi ”ajusteze” graniţele. Au probat imperialismul, când încă era la modă, pornind la război împotriva Spaniei pentru a-i ocupa teritorii. În războiul spaniolo-american, Statele Unite ale Americii au intrat fără motive reale şi au ieşit cu toate coloniile spaniole pe care le-au putut lua (Filipinele, Guam, Puerto Rico şi Cuba). Emblematic pentru ipocrizia şi duplicitatea pe care o vor folosi în politica mondială: au intrat în război pentru a apăra independenţa Cubei, invoncând doctrina Monroe, şi au sfârşit prin a ocupa… Filipine şi a reprima mişcarea de eliberare naţională de aici.

Dacă pe plan mondial, sistemul lor “democrat” i-a implicat în toate războaiele care nu îi priveau şi nu îi afectau doar pentru afaceri, ce a făcut sistemul lor socio – economico – politic, atât de mult lăudat, pentru americani? Pentru ei, dar şi pentru întreaga lume, sistemul lor economic (aflat la baza “succesului american”), lăsat la mâna bancherilor şi speculanţilor, a transformat prosperitatea şi dezvoltarea în prima criză economică… de supraproducţie. Pentru două crize economice mondiale care au trimis milioane şi milioane de oameni în mizerie şi disperare trebuie să mulţumească întreaga lume Americii.

Trebuie să “lăudăm” America pentru sistemul lor de distribuire a bunăstării: 1% din populaţie, deţine, în prezent, 37% din resurse, în vreme ce aproape 45 de milioane de oameni trăiesc în sărăcie. Trebuie să mai apreciem America pentru că, doar prin efort propriu, s-au transformat, în doar 200 de ani, din „Pământul făgădunţei”, care oferea un loc sub soare oricui, într-o ţară în care numărul celor fără adăpost este imposibil de cuprins în statistici.

Trebuie să apreciem doar la superlativ Statele Unite pentru că „50 de milioane de americani nu au reuşit să îşi procure suficiente alimente ca să rămână sănătoşi la un moment dat în 2009″, cum spun statistici mai puţin cunoscute. Asta în vreme ce zeci de milioane nu se mai pot opri din mâncat: „119 milione de adulţi din America, 64,5% din populaţia adultă, sunt fie supraponderali, fie obezi”.

Cum să nu-i apreciezi pentru că au cea mai mare rată a criminalităţii şi a divorţialităţii?! Cum să nu-i lauzi pentru că sunt  cei mai mari consumatori de energie, petrol şi materii prime şi pentru că deţin întâietatea asupra tuturor în privinţa consumului de apă şi poluării?! Asta nu înseamnă altceva decât că cei 1% nu se dau îndărat de la nimic pentru a se dezvolta şi a trăi “visul american”, în vreme ce celor 45 de milioane le râmâne doar… visul şi deşeurile.

Cum să nu le apreciezi “valorile democratice”?! “Libertatea de a alege”: toţi americanii, mai întâi obţin dreptul de vot, dacă îl obţin, şi apoi îşi exercită “drepturile electorale”, iar sistemul de vot face aşa de bine că, dintre cei doi candidaţi, nu iese preşedinte cel ales de majoritate, ci cel ales de electori. Cum să nu apreciezi asta ca “perfect democratic”?!

“Libertatea de a fi ales”: există nominal pentru toţi americanii, dar, din sute de milioane, preşedinte este ales un imbecil, fiu de fost preşedinte, George Bush Jr.. Cum să nu crezi în existenţa libertăţii astea?!

Exemplele pot continua la nesfârşit. “Separarea puterilor în stat” a funcţionat chiar şi în familie: în mandatul lui John Kennedy justiţia era atât de separată de puterea executiva încât procuror-general nu putea fi altcineva decât fratele său. Trebuie sa fii complet aberant ca să nu apreciezi manifestările atât de concrete ale acestor “valori democratice”.

O altă premieră istorică a fost accesul mediului infracţional către sfera politicii şi a puterii şi profitabila coabitare dintre cele două medii, prin legăturile recunoscute de către istoria oficială dintre ceea ce se numeşte mafie şi lumea politică americană.

Unde or fi succesele atât de lăudate ale sistemului american?! Răspunsul meu este unul simplu: în prea-plinul cu care au fost înzestraţi. Unde este eşecul sistemului american? În aproape tot ce au făcut cu acest prea-plin. De la distribuirea sălbatică a avuţiei ţării, lăsate pe seama unei „mâini invizibile”, până la perfecţionarea unui sistem politic menit să apere interesele unei aristocraţii financiare care a transformat banul dintr-un mijloc într-un scop în sine.

„Americanii au pus stapânire pe un continent pe care nu a existat înainte o populaţie densă. Până şi oamenii din epoca de bronz ar fi putut să-şi ridice tot mai mult standardul de viaţă în mai puţin de un secol având la dispoziţie un ţinut sălbatic atât de bogat în pământuri arabile, păduri şi minerale”¹.

Concluzia nu ar putea fi decât că mai rău e chiar greu de închipuit că ar fi putut fi în America, în timp ce mai bine e chiar foarte uşor.

“Succesul” stă, într-adevăr, în propaganda hollywoodiană, care prezintă realitatea, ghetourile şi sărăcia, ca fapt divers, şi, în schimb, supralicitează la maxim veşnic potenţialele “posibilităţi nenumărate şi nemăsurate” şi împlinirea “visului american”. Astfel încât milioane şi milioane de oameni trăiesc de pe o zi pe alta, dar privesc cu speranţă, în fiecare dintre aceste zile, imaginea excepţiilor, potenţate la maxim, care şi-au realizat “visul american”.

Despre toate aceste realităţi atât de evidente nu o să găseşti niciodată un cuvânt. În schimb, intelectualii bolnavi de propria inteligenţă scriu mii de tratate despre democraţie, libertate, dezvoltare şi progres, având toate Statele Unite ca model.

Cum să înţelegi idolatria unora, care se pretind inteligenţi, când toate “valorile” trâmbiţate de ei pălesc şi cad în ridicol în faţa judecăţii logice şi raţionale?! Oamenii ăştia cred într-un model care nu există decât în imaginaţia lor…

¹ – Antropologul american Marvin Harris în «Antropologie culturală»

Autor: Cristian Pătrașcu

Anonimus.ro

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ANALIZA, S.U.A.. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s