Iubirea abstractă de oameni, între neputinţă şi demagogie


poate avea un destin. Încât, ideea de om implică un concept de relaţie. Coordonatele individualităţii şi personalităţii umane dobândesc determinare şi semnificaţie doar raportate la amintita supraordonare societală, implicit la contextul spiritual.

Dar enunţul elementar că omul nu poate exista ca ins, cu inevitabilul său contur de individualitate, decât în orizontul formării sociale, are sens deplin numai conjugat cu dubletul său complementar, logic şi psiho-axiologic, după care însăşi realitatea socială nu reprezintă o transcendenţă, ci există în şi prin relaţiile dintre indivizii ce o alcătuiesc, a căror prezenţă o condiţionează ontologic.

Oamenii nu sunt, evident, fire de nisip, entităţi fară autodeterminare; ei dezvăluie o interioritate, eminamente dinamică; în măsura în care receptează modelarea socială, mijlocită prin subiectivarea, de esenţă activă, a valorilor constituite, în aceeaşi măsură obiectivează generativ noi impulsuri valorice şi de reevaluare permanentă în câmpul relaţiilor interumane. Acestea din urmă nu ar avea forţa integrativă scontată dincolo de manifestarea fiecăruia dintre noi, oricât de diferite ne-ar fi proporţiile de rol şi statut, ca un punct nodal al câmpului social.

Ştiinţele despre om s-au detaşat astăzi în bună măsură de psihologism, mizând pe supralicitarea individualităţii în raport cu societatea, precum şi pe determinismul sociologist rigid, absolutizând rolul factorilor exteriori conştiinţei umane. Cu toate acestea, în câmpul practicii sociale, îndeosebi al politicii, liberalismul individualist şi, de la cealaltă extremă, dogmatismul sociologismului reductiv, continuă – deşi cu forţe diferite şi în arealuri diferite – să-şi exercite rolul ideologic manipulatoriu. Şi pe acest teren extremele se ating! Sociologismul, indiferent de sorgintea variantelor sale, şi-a dovedit inapetenţa la înţelegerea imponderabilelor de natură metafizico-antropologică ale relaţiei individ-societate. Cât priveşte concepţia liberalistă, aceasta se asociază cu un individualism pragmatic tot mai îndepărtat de morală, drapat însă justificativ în carcasa drepturilor şi libertăţilor fundamentale ridicate la rangul de model absolut al expansionismului mondializator. Încât, şi aici, ideile de persoană şi rol, de conştiinţă şi responsabilitate sunt în fond schilodite de iraţionalismul la care conduce ideologia libertăţilor necondiţionate, alunecate astfel în anomia libertinajului.

Marile călătorii ştiinţifice întru descoperirea universului omenesc, a lumii nemărginite a subiectivităţii institutive de sens în orizontul socio-existenţial, călătorii prefaţate, dar şi însoţite de luminile demersului filosofic îndrumător şi de intuiția exerciţiului literar, au condus la mirabile rezultate de cunoaştere. Cu toate acestea, condiţia umană întârzie să se împlinească, deși astăzi omul păşeşte deja cu paşi siguri în spaţiul cosmic. Civilizaţia tehnico-materială se însoţeşte, cum s-a observat, cu inedite forme de înstrăinare.

Dacă nu rămâne atât să descoperim omul, rămâne în orice caz să fie eliberat de ceea ce îi retează aripile afirmării sale autentice. Mult mai uşor este să cucereşti spaţiile infinitului exterior şi mult mai greu este să umanizezi orizontul, la fel de infinit, al interiorității, al conştiinţei, sufletului şi trăirilor omenești.

Istoria reală, aceea vie, nu confecţionată în laboratoare, produce cu de la sine creativitate formele potrivite emancipării umane, în acord cu ritmurile fiecăruia dintre ceasurile devenirii. Ceea ce s-ar putea totuşi menţiona, fără riscul presupoziţiilor speculative, este faptul că însuşi proiectul umanist are încă de parcurs drumul practic de la abstract la concret; ne-am deprins să iubim, când şi cât o facem, omul generic, umanitatea abstractă, strivind mai mereu fiinţa plăpândă a omului concret. Or, fapt elementar, omul concret, ignorat în ceea ce îl exprimă ca individualitate şi probleme cu adevărat specifice, cuprinde, abia el, universalul omului generic; altfel, universalia sunt nomina. Omul concret nu este aşadar servit de dragostea noastră abstractă de umanitate. Ipocrizia moralizatoare compromite cauza umană şi umanistă veritabilă. Încă nu am deprins să ne apropiem efectiv şi în proporţie de masă de omul de toate zilele. Orizontul lui, lumea sa interioară, cu zbaterile, tristeţile, dar şi bucuriile trăite măsoară adâncul oceanului omenesc. Fiecare fiinţă gânditoare este o stea pe cer. Zarea întreagă se încordează în dăltuirea omului, după cum moartea fiecăruia este o pierdere absolută; cu ea pâlpâie lumina bolţii întregi.

Omul – acesta şi acela – este universalul concret căutat de filosofii lumii; căutat prin atâtea spaţii întunecate ori transcendente, când el se află tocmai aici, lângă noi. O, dar ce distanţă de minus-infinit ne desparte încă de fiinţa-i tăcută în cercul strâmt al vieţuirii colective, unde reducem monada-i irepetabilă la firul neutru de nisip!

http://www.yogaesoteric.net/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în GANDESTE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s