Antidiscordia ca proiect de țară


Dacă ne privim țara de la o altitudine de la care se mai văd doar marile proiecte și idealuri, nu mai observăm decît o agitație indefinită, un soi de mișcare browniană. Ființe și comunități se ciocnesc între ele, se anihilează și ricoșează într-o altă ciocnire de uzură. Așa a fost și a rămas România, un teritoriu în care cu greu poți strînge cîteva sute de oameni animaţi de aceleași idei, valori și proiecte.

După o adunare, inclusiv după un miting la care toți participanții urlă în cor, participanții se împrăștie ca mărgelele pe scări. Și nu se mai adună de nici un fel. Pînă acasă au altă părere, pînă la masă încep să se gîndească la ce nu-i adevărat și cu ce au fost înșelați. Cel mai adesea, susținătorii fanatici ai unui lider, ai unui plan sau ai unei idei devin dușmani de moarte. De ce? Așa suntem noi.

De la psihologia unei comunități legate de limbă și istorie, de legi și credință, trecem repede la judecățile individuale. Avem un talent nebun, o înclinație sadică de a demonstra că lucrul susținut pînă cu o oră în urmă este greșit și trebuie schimbat. Și că decizia luată trebuie neapărat anulată. Cum? Și de aici începe un răspuns bîlbîit. Tot românul este un mare artist în a explica de ce nu face exact ce trebuia făcut și își construiește o complicată teorie a ratării. Că nu este bine, dar nici nu poate face cum trebuie pentru că n-are aia și aia, pentru că nu este respectat și, mai ales, pentru că nu merită să o facă. Să-l plătească și pe el cu „salariu ca afară“ și o să demonstreze că poate. De bună seamă că nu știe că „salariul ca afară“ este rezultatul unei munci ca afară, adică de mare eficiență, iar nu un aiuritor dat cu părerea. Cel mai adesea, compatriotul nostru plin de idei se încurcă rău la proba contactului cu realitatea. Ne definește un lucru și mai ciudat. Acasă suntem doctori în a găsi cîte un cusur la orice. Nu se poate, nu merge, e greșit, trebuie făcut altfel! De îndată ce trecem granița, devenim cuminți, responsabili, harnici și plini de idei. Cu excepția celor care cerșesc sau fură, românii sunt o marcă bună, se bucură de renume. Își găsesc un loc de muncă și promovează mai repede decît alții. Lucrurile se strică abia cînd se întîlnesc cu alți români. Încep bîrfa și mîncătoria. Reapare specificul vieții de acasă.

Această psihologie de îndărătnici stă la baza tuturor neînțelegerilor și eșecurilor noastre. Nu ne putem uni pentru o zi sau pentru o săptămînă, necum pentru cîțiva ani sau pentru un proiect de țară. Incapacitatea noastră de a ne comporta ca o comunitate ne anulează calitățile și ne transformă într-o țară a disputelor mărunte. După 1990, am înțeles că democrația este dreptul de a nu fi de acord cu celălalt. Dar în stilul nostru românesc, l-am transformat în dreptul de a nu fi de acord cu nimic.

De ani de zile revin asupra unei întrebări simple. Ce ne desparte atît de cumplit, încît numai dezastrele ne mai pot uni? Să fie de vină politica? În toate țările lumii, politica ține pornit un motor al competiției și al progresului. În România, ea este motorul neînțelegerilor, al mizelor mici, al luptelor intestine. Să fie de vină și gîlceava politică amplificată de televiziuni? Hărțuielile, trădările și mîncătoriile dintre boieri sunt premergătoare partidelor și televiziunilor. Mulți domnitori și boieri români și-au pierdut capul pe mîna fraților lor, nu a dușmanilor. Cu alte cuvinte, acest specific național vine cel puțin dintr-un Ev Mediu românesc, dacă nu de mai înainte.

În ciuda acestei continue și vizibile dezbinări, nimeni nu se arată preocupat de vindecarea ei. N-am auzit nici un politician român vorbind despre un proiect de unitate națională, despre un ideal pentru toți românii, despre o concordie. Nu demult, redacția ziarului Cotidianul a inițiat un serial de dezbateri dedicate reconcilierii. În afara universitarilor și a oamenilor de știință, n-a stîrnit prea mare interes. Politicienii i-au întors spatele chiar de la enunțare. Ce-i aia concordie? La ce bun să ne reconciliem? Cum să mai luptăm cu adversarii noștri dacă ne înțelegem cu ei? Vă dați seama ce sens mic și mizerabil are disputa politică din România? Nu are la bază nici o confruntare de idei. Politicienii nu se ceartă pentru un proiect sau pentru altul. Pur și simplu, disputele lor se reduc la primitiva bătălie pentru ciolan.

Și totuși, de ce concordia românilor n-a fost proiect de mandat pentru nici un președinte? De ce nici un șef de partid nu vorbește despre neînțelegerile care ne macină? Toți bat cîmpii cu tot felul de promisiuni de care se alege praful. N-au bani să facă nici jumătate din cele cu care ne amăgesc. Nici finanțele Germaniei nu pot acoperi capacitatea lor de a fura și de a inventa megaproiecte utopice.

Autor: Cornel Nistorescu

http://www.cotidianul.ro

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ANALIZA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s