MISTERIOSUL EDWARD LEEDSKALNIN


Lette Edward Leedskalnin (1887-1951) a fost un inginer leton, care a emigrat Statele Unite, stabilindu-se în orașul Homestead, Florida. Aici, a construit de unul singur un monument uriaş, din blocuri de coral grele de câteva tone, în onoarea iubirii sale pierdute, Agnes Scuffs, care l-ar fi părăsit în fața altarului. A circulat însă şi zvonul că el şi-ar fi dedicat construcția zeilor egipteni, deoarece susținea că cunoaşte secretul acestora şi misterul piramidelor. Timp de 26 de ani, acest bărbat firav, înalt de doar 1,50 m, a prelucrat în total 1.100 de tone de rocă de coral, între care un perete uriaş, cu o uşă rotativă grea de 9 tone, ce poate fi mişcată cu un singur deget, o cadă de baie cu încălzire solară și o masă în formă de inimă, grea de 2,25 tone. Cele mai multe dintre pietrele folosite de el cântăresc peste 6 tone (unele având 30 de tone) fiind chiar mai grele decât blocurile din gresie calcaroasă folosite la construirea Marii Piramide de la Gizeh, din Egipt. Dar cel mai interesant este faptul că el lucra numai după apusul soarelui, fără să fie văzut de vreun martor. Deci nimeni nu ştie cum a tăiat blocurile de piatră, cum le-a prelucrat şi cum le-a deplasat. Când apărea cineva pe terenul său, el înceta să mai lucreze.

Leedskalnin trăia modest, se hrănea cu sardine, biscuiţi, ouă şi lapte şi întotdeauna avea acelaşi program de lucru: de la apusul soarelui până la răsărit. Când Castelul de Coral a fost gata, a organizat tururi turistice de vizitare a acestuia, contra 25 de cenţi biletul de intrare. Apoi s-a ocupat de magnetism şi de forțele cosmice, deşi nu avea studii de specialitate. A construit chiar şi un generator magnetic, cu care își producea propriul curent electric.

Singura dată când Leedskalnin a apelat la ajutor străin a fost în anul 1936, când şi-a mutat întregul castel la 10 mile depărtare de Florida City. Pentru aceasta, a angajat un şofer de camion, căruia nu i-a permis nici să atingă materialul cu mâna şi nici să-l privească atunci când mişca blocurile. În fiecare dimineaţă, când şoferul camionului venea pe şantier, blocurile erau deja în remorcă. Şoferul a povestit ulterior un episod: în timp ce se pregăteau să încarce în camion un obelisc greu de 20 de tone, Leedskalnin l-a rugat să-l lase un moment singur. Când acesta s-a îndepărtat, a auzit un trosnet puternic. A alergat înapoi şi nu şi-a putut crede ochilor: a văzut cum Leedskalnin tocmai îşi lua mâinile de pe obelisc şi şi le ştergea de praf. Obeliscul era în remorcă!

Castelul de Coral există şi azi şi poate fi vizitat de oricine doreşte. Interesant este că acum câţiva ani, uşa grea de nouă tone s-a înţepenit. A fost nevoie de şase muncitori pentru a o scoate şi a o remonta, folosindu-se un troliu cu cablu şi o macara. Altă dată a fost chemat acolo un constructor local pentru a tăia un mic bloc de piatră din cariera lui Leedskalnin. Cu un fierăstrău mare cu diamant şi o macara de 600 de cai putere, acesta a întâmpinat greutăţi în a tăia piatra. Mai mult, el n-a putut-o tăia pe marginea de jos orizontal, ci a trebuit s-o spargă, pentru a o putea desprinde din peretele de piatră. Leedskalnin însă putuse să taie pietrele şi în aceste locuri, ceea ce a rămas până în ziua de azi un mister.

Când era întrebat cum şi-a construit castelul, Leedskalnin răspundea: „Nu e greu, trebuie doar să ştii cum să faci!” Odată a povestit că putea vedea în jurul obiectelor puncte luminoase, pe care le considera prezenţa fizică a magnetismului naturii. A afirmat că ceea ce cunosc fizicienii despre atomi şi electricitate nu este corect, și că toate formele materiale au trei componente: polul nord, polul sud şi cantități mici de materie neutră. Se pare că el avea și cunoștințe de geometrie sacră. În broşura pentru vizitatori, Leedskalnin explica: „Am descoperit secretul piramidelor şi ştiu cum au putut egiptenii şi vechii constructori din Peru, Yucatan şi Asia să-şi înalţe monumentele uriașe, folosindu-se de cele mai simple unelte”.

Leedskalnin simțea când cineva se furişa pe terenul lui ca să-l observe cum munceşte. Cu toate acestea, au existat câţiva oameni care au susţinut că l-au privit în timp ce muncea, pe parcursul celor 30 de ani: un student a afirmat c-ar fi văzut cum pietrele se mişcau singure, vecinul său a afirmat că le cânta pietrelor în timp ce-şi punea mâna pe ele, iar niște tineri au spus c-au văzut blocuri de piatră plutind „ca baloanele umplute cu aer”.

Din păcate, Leedskalnin nu și-a dezvăluit niciodată secretul. Cu toate acestea, cineva i-a călcat pe urme: Christopher Dunn! Acesta a făcut cercetări de mai multe ori la Castelul de Coral şi și-a dat seama, cu privirea lui de inginer constructor, care era secretul. Se pare că, într-adevăr, Edward Leedskalnin redescoperise tehnica vechilor egipteni. Cheia stă în afirmația lui, conform căreia tot ce este materie conține mici magneţi distincţi, iar mişcarea acestor porțiuni magnetice din interiorul obiectelor este asemenea mişcării în spaţiu, producând fenomene măsurabile, precum magnetismul sau electricitatea. Se pare c-a avut dreptate, dovadă fiind faptul că firavul Leedskalnin a reuşit să ridice și să transporte singur blocuri de piatră de până la 30 de tone.

Tehnica lui Leedskalnin consta în minimizarea forţei gravitaţionale sau chiar anularea ei, ceea ce pot confirma şi martorii oculari. „Antigravitaţie” înseamnă că forţa gravitaţională se anulează. Magneţii au proprietatea de a se respinge sau a se atrage. Pământul însuşi este un magnet, iar energia sa magnetică urmează anumite linii şi traiectorii de forţă. Acestea pot fi comparate cu meridianele ori cu arterele din corpul uman. Magnetismul Pământului atrage obiectele, le ține pe sol, dar, după părerea lui Dunn, fiecare obiect în parte are în el un magnet propriu. Leedskalnin a dezvoltat o tehnică prin care aceste particule magnetice își inversează proprietățile și, în loc să fie atrase de Pământ, sunt respinse de acesta. Cu alte cuvinte, le-a reglat de la plus la minus.

O metodă cunoscută de a magnetiza o bucată de fier este aceea de a o orienta după câmpul magnetic al Pământului şi de a o lovi cu un ciocan. Această lovitură face ca atomii din interiorul fierului să vibreze şi să fie influenţaţi de magnetismul Pământului. Rezultatul este că, dacă se opreşte scuturarea, un număr însemnat de atomi din interiorul acestei bucăți de fier este reorientat. Să fi făcut şi Edward ceva asemănător cu blocurile sale de piatră? Christopher Dunn relatează despre ceea ce a descoperit el:

Să fie aceasta metoda pe care a aplicat-o Leedskalnin? Este un concept simplu, iar atunci când am văzut dispozitivele din atelierul lui Leedskalnin, mi-am putut da seama ușor de explicarea vibraţiei şi a electromagnetismului. Volantul pentru producerea electricităţii rămâne în cele mai multe cazuri nemişcat, cu excepţia câtorva turişti curioşi, ca şi mine, care învârt de el. După ce l-am mişcat de câteva ori, am constatat că lipseşte ceva. În vizita la Castelul de Coral, am auzit ghidul spunând că, cu acest dispozitiv, Leedskalnin producea electricitate, pentru a putea face să lumineze becurile sale. Se spune că el nu avea pe proprietatea sa nici un fel de curent electric. Nu mi-am putut imagina că a putut să producă suficient curent electric cu acest aparat, dacă ne gândim că Leedskalnin şi-a folosit doar un braţ pentru a învârti roata. După o examinare mai atentă a dispozitivului, am observat că aici era vorba de un vechi carter de motor cu patru cilindri. Volantul era fixat în partea din faţă a arborelui cu manivelă şi era prevăzut cu magneţi în formă de bară, introduşi între cele două plăci, cea din faţă fiind o roată dinţată. Pentru a da întregului greutate şi a-l stabiliza, Leedskalnin a fixat magneţii bară cu ciment. Mi-a fost clar că imaginea care-l prezenta cu o mână pe manivelă nu putea să arate, de fapt, tot procesul. Este posibil ca Leedskalnin să fi folosit manivela numai pentru a porni un motor cu piston, care azi nu mai există. În acest caz, el ar fi putut lăsa instalaţia să funcţioneze singură.

Acum m-a cuprins curiozitatea. Presupun că Leedskalnin a folosit magneţii bară de la volant pentru a produce o vibrație în blocul de piatră pe care voia să-l mişte. Această idee nu pare să aibă vreun sens în sine, dacă luăm în considerare tipul materialului, greutatea şi mărimea lui. După părerea mea, carterul de motor a fost fixat de blocul de coral din atelierul său, şi chiar dacă n-a fost fixat, ar fi o performanță să-l mişti.

Înainte să mă întorc în Illinois, am verificat cu un briceag și magneții în formă de bară. Lama a fost atrasă de fiecare magnet. A trebuit să verific și modul de dispunere a magneţilor, pentru a mă asigura că s-a putut produce electricitate cu acest aparat. Am cumpărat cu 1,75 $ un magnet dintr-un magazin, şi m-am întors la Castelul de Coral. Am intrat în atelier şi am testat magnetul. L-am ţinut la mică distanţă de fiecare spiţă a volantului, în timp ce-l roteam. Şi presupunerile mi-au fost confirmate. Magnetul era atras şi apoi, după rotirea roţii, respins. În timp ce mă uitam prin atelier am observat diverse unelte şi dispozitive care fie atârnau pe perete, fie erau rezemate de el sau pur și simplu se aflau pe jos, de jur împrejur. Erau regulatoare radio, sticle înfăşurate în sârmă de cupru, bobine de cupru şi alte piese metalice de radio. De asemenea, am găsit lanţuri şi alte ustensile pe care le-ai căuta mai degrabă la o piaţă de fier vechi. Totuşi, lipseau câteva piese. În fotografiile cu Leedskalnin, acesta putea fi văzut cu diferite trepieduri construite din stâlpi de telefon, care aveau plasate deasupra nişte cutii. Tocmai aceste obiecte nu se mai află la Castelul de Coral. Ceea ce sare în ochi într-una dintre fotografii este faptul că blocul de coral ce trebuie mişcat se află lângă trepied. Probabil că Leedskalnin a mişcat trepiedul după ce a ridicat blocul. Am mai observat și altceva interesant, şi anume că palanul [n.n.: macara alcătuită din mai mulți scripeți] din atelierul său nu se vedea în fotografie. În schimb, existau bobine de cupru şi două pachete de sârmă de cupru, agăţate în cuiele din perete. Unul era cupru rotund şi altul plat. Într-o prezentare făcută vizitatorilor de la Castelul de Coral, aceştia au putut afla că Leedskalnin a fost văzut odată cu un grătar de sârmă de cupru pe care l-a plasat în aer liber. Privind din nou fotografia, am văzut un cablu drapat în jurul trepiedului, ajungând până la pământ. Poate că trepiedurile au legătură mai degrabă cu fixarea grilajului de cupru, decât cu fixarea palanului.

Dacă ar trebui să reproduc capodopera lui Leedskalnin, aş porni de la ideea că el şi-a folosit volantul magnetic pentru a produce un semnal radio reglabil pe frecvenţă mono. Cutia de pe trepied ar conţine un receptor radio (există diferite receptoare în atelierul lui Leedskalnin), iar cablul care iese din cutie ar fi legat de un megafon care redă un ton sau un sunet prin care blocul de coral este făcut să vibreze după frecvenţa sa. După ce atomii din interiorul blocului de piatră intră în vibraţie (asemeni celor din ştanga de fier) aş încerca să inversez polii magnetici ai acestuia – cei care în mod normal sunt atraşi spre Pământ de forţa gravitaţională – folosind un câmp electromagnetic.

Chiar dacă astăzi stăm plini de uimire în faţa obeliscurilor și construcţiilor megalitice, făcute din blocuri de piatră uriaşe, ridicarea lor pare totuși logică – dacă s-a dispus de tehnica aplicată de Edward Leedskalnin. Folosindu-se doar pietre mari, s-a economisit multă muncă. Gândiți-vă cât timp ar fi durat să construieşti Marea Piramidă de la Gizeh folosind cărămizile de azi, cu care ne construim noi casele. Acest tip de construcţie masivă este mult mai eficient.

Ceea ce este sigur, este faptul că Leedskalnin şi-a construit castelul singur. El a folosit o tehnică ce are foarte puţin de-a face cu telechinezia şi mai mult cu sunetul şi electromagnetismul, bazându-se pe diminuarea sau chiar anihilarea forţei gravitaţionale a pietrelor. Aici este secretul. Să ne gândim şi la trâmbiţele de la Ierihon care au făcut să se prăbuşească zidul oraşului:

Şi Iosua, fiul lui Nun, a chemat preoţii şi le-a spus: luaţi chivotul legii şi şapte preoţi să ducă după sine şapte trâmbiţe în faţa cufărului. Şi a spus către popor: mergeţi acolo şi înconjuraţi oraşul; iar cei înarmaţi să meargă înaintea cufărului. Şi, pe când Iosua vorbea poporului, şapte preoţi cu şapte trâmbiţe au trecut în faţa cufărului care îi urma. Şi cei înarmaţi erau în faţa preoţilor care suflau în trâmbiţe, iar alaiul venea în spatele cufărului, şi ei suflau mereu în trâmbiţe… Şi în cea de-a şaptea zi, la ivirea zorilor, s-au pornit din nou la drum, înconjurând oraşul în acest mod pentru a şaptea oară, iar în această zi au înconjurat oraşul de şapte ori. A şaptea oară, când preoţii suflau în trâmbiţe, Josua vorbea poporului: Scoateţi un strigăt! Iar poporul a strigat şi trâmbiţele au sunat. Şi, pe când poporul asculta sunetul trâmbiţelor şi striga, zidul s-a prăbuşit, iar oamenii au pătruns în oraş îmbulzindu-se şi l-au ocupat. (Iosua 1,6-20)

Captivant, nu? Aşa cum Edward Leedskalnin a așezat o cutie pe trepiedul său, tot astfel evreii au pus una – chivotul legii. Şi la egipteni citim despre cufere din care pare să radieze lumină şi energie. De aceea, ne punem din nou întrebarea: ce s-a aflat iniţial în sarcofagul din marea piramidă? Un dispozitiv tehnic? În acest context, este potrivit să cităm interesantul raport întocmit de inginerul de avioane Henry Kjellson, publicat în cartea sa, „Tehnicile pierdute”:

Medicul suedez dr. Jarl, un prieten al meu, a studiat la Oxford. Aici, el s-a împrietenit cu un student tibetan. Câţiva ani mai târziu, în 1939, Jarl a întreprins în slujba societăţii ştiinţifice engleze o călătorie în Egipt. Acolo a fost căutat de un curier al prietenului său tibetan şi rugat să vină urgent cu el în Tibet, pentru a acorda ajutor medical unui înalt Lama. După ce a primit aprobarea de concediu, dr. Jarl a urmat curierul şi a ajuns, după o călătorie îndelungată, la mânăstirea unde se aflau bătrânul Lama şi prietenul său, care acum deţinea o poziţie înaltă. Dr. Jarl a rămas acolo o bucată de vreme şi, datorită prieteniei cu tibetanul, a învăţat o mulţime de lucruri pe care ceilalţi străini n-ar fi putut să le afle vreodată.

Într-o zi, prietenul său l-a luat cu sine într-un loc din vecinătatea mânăstirii şi i-a arătat o pajişte înclinată, înconjurată de stânci înalte. Într-un perete de stâncă, la o înălţime de cca 250 de metri, era o gaură mare, care arăta ca intrarea într-o grotă. Pe podişul din faţa intrării, călugării începuseră construcţia unui zid. Ei puteau ajunge pe acest platou doar dacă erau lăsaţi în jos cu funii. În mijlocul pajiştei, cam la 250 de metri în faţa stâncii înalte, se afla un platou stâncos neted, şlefuit, în care era săpată o cavitate cu secţiunea de 1 m şi adâncimea de 15 cm. În acest spațiu era manevrat un bloc de piatră cu ajutorul vitelor. Blocul avea laturile de 1 m şi înălţimea de 1,50 m. La o distanţă de 63 m de cavitate erau amplasate într-un arc de cerc 19 instrumente muzicale: 13 tobe şi 6 trompete (ragdons). Tobele aveau o lățime de 1 metru şi o lungime de 1,5 metri. Patru tobe erau de mărime mijlocie, cu o secţiune de 0,7 m şi o lungime de 1 m. Singura tobă mică avea o secţiune de 0,2 m şi o lungime de 0,3 m. Trompetele erau toate de aceeaşi dimensiune. Ele aveau o lungime de 3,12 m şi o deschidere de 0,3 m.

Tobele mari şi trompetele erau fixate local prin încastrare, astfel încât puteau fi orientate în orice direcţie a pietrei. Erau confecţionate din tablă de oţel de 3 mm şi aveau o greutate de 150 kg. Toate tobele erau deschise la unul dintre capete, în timp ce celălalt avea o parte inferioară din metal, pe care călugării o loveau cu curele mari din piele. În spatele fiecărui instrument se afla un şir de călugări.

Când blocul de piatră era adus în locul respectiv, călugărul din spatele tobei mici dădea un semnal şi deschidea concertul. Toba mică avea un ton foarte ascuţit şi putea fi distinsă dintre toate celelalte instrumente. Toţi călugării din şirul din spate cântau neîncetat rugăciuni sau mantre şi ridicau uşor tempo-ul acestor zgomote incredibile.

În timpul primelor patru minute nu s-a întâmplat nimic. Apoi, când viteza și intensitatea bătăilor de tobă a crescut, blocul de piatră a început să se clatine şi deodată a început să se înalțe cu o viteză crescândă, până la o înălţime de 250 m, în direcţia platformei din faţa găurii de la grotă. După trei minute de urcare, el a aterizat pe platformă. Călugării au adus noi blocuri pe pajişte şi cu această metodă au transportat 5-6 blocuri pe oră, pe o traiectorie parabolică de zbor de 500 m lăţime şi 250 m înălţime.

Dr. Jarl auzise deja de această „aruncare tibetană a pietrelor”. Experţi în cultura tibetană, precum Linauer, Spalding şi Huc, vorbiseră şi ei despre acest procedeu, dar nu-l văzuseră niciodată. Astfel, dr. Jarl a fost primul străin care a avut ocazia să vadă acest spectacol deosebit. Pentru că la început a avut senzaţia că ar fi victima unei psihoze în masă, el a filmat în două rânduri acest eveniment. Însă societatea engleză pentru care lucra i-a confiscat ambele filme şi le-a declarat secrete timp de 50 de ani. I s-a spus atunci că filmele vor fi din nou accesibile în anul 1990, dar acest lucru nu s-a mai întâmplat…

Să fi lucrat Leedskalnin într-un mod asemănător? Sau a avut în ajutor un utilaj? Aşa te-ai gândi, dacă vezi o imagine în care el apare cu un trepied de care este fixat un troliu cu cablu. Dar chiar şi cu acest troliu, abia dacă se poate muta din loc, de către o singură persoană, un bloc de piatră greu de 30 de tone. Lanţurile pe care le-a folosit Leedskalnin erau mult prea slabe şi n-ar fi putut ține o greutate de 30 de tone – şi nici trepiedurile din lemn. În plus, trepiedurile găsite sunt mai mici decât obeliscurile şi nu se pot utiliza pentru a le înălţa, aşa cum a făcu Edward Leedskalnin. Din păcate, în anul 1951 el și-a luat cu sine secretul în mormânt.

Sursa: Jan van Helsing & Stefan Erdmann, Minciuni milenare, Ed. Antet, 2009

http://frumoasaverde.blogspot.ro

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în VIATA LIBERA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s