Virusurile patogene – Unde sunt dovezile pentru existența lor?


Rezumatul unor articole ale biologului şi virologului german dr. Stefan Lanka

   Izolarea virusurilor

Prin izolarea unui virus se înţelege izolarea lui din celule, lichide umorale sau culturi de celule şi eliberarea (curăţarea) lui de orice fel de particule străine. Acesta este primul pas în izolarea virusurilor şi este o procedură simplă, din două motive:
– în primul rând, spre deosebire de celulele vii, virusurile au întotdeauna aceeaşi dimensiune şi aceeaşi formă. Ele pot fi uşor separate de celelalte fragmente celulare, datorită consistenţei lor sau a proprietăţilor de sedimentare;
– în al doilea rând, există deja de mult timp substanţe lichide speciale, de pildă biluţele de silicon, care nu exercită presiuni osmotice, permițând păstrarea intactă a virusurilor în izolare.

Pentru reprezentare şi cunoaştere, virusurile pot fi fotografiate cu microscopul electronic, iar în acest caz trebuie să arate exact la fel ca particulele observate în celule, în lichidele umorale sau în culturile celulare. Căci deseori, în placentă, în ţesuturile cancerigene, dar şi spontan, în culturile celulare, pot fi observate particule care sunt asemănătoare cu virusurile, dar care în realitate nu sunt virusuri.

În continuare, trebuie separate în câmp electric, în funcţie de mărimea lor, proteinele, care constituie membrana virusului şi care înconjoară substanţa genetică. În aceasta etapă, trebuie de asemenea făcute fotografii cu microscopul electronic. Acelaşi lucru trebuie în continuare făcut cu ADN-ul sau ARN-ul virusului, ai cărui acizi nucleici trebuie separaţi şi fotografiaţi. Abia în momentul în care aceste trei etape sunt documentate, iar virusul analizat se deosebeşte în componenţa proteinelor şi a substanţei sale genetice de alte virusuri cunoscute, se poate vorbi despre un nou virus. Nu are nicio importanţă de unde anume a fost recoltat acest virus: lichide din trup, culturi de celule, plasmă sau ser.

     Despre fotografiile cu virusuri aşa-zis izolate

În legătură cu fotografiile, trebuie spus că autorii nu pot pretinde că prezintă un virus, atâta timp cât nu există publicaţii ştiinţifice unde să se menţioneze şi să se descrie că respectivul virus a fost găsit, unde anume a fost izolat şi cum a fost izolat. Aceste publicaţii despre virusuri nu există şi de aceea nici nu pot fi citate ca lucrări ştiinţifice doveditoare. Această afirmaţie este ușor de verificat de către oricine ar solicita o asemenea publicație. Nu o va primi, căci nu are de unde. În cadrul unei astfel de publicaţii (unde ne este prezentat un virus izolat) este simplu pentru oricine să verifice dacă este ceva izolat acolo sau nu, deci dacă se pretinde că există un virus, că acesta a fost cercetat şi este „accesibil” pentru alte experimente, de exemplu pentru crearea unui vaccin.

Iată cum este definit, conform postulatului lui Koch, un agent patogen:
1. să fie găsit în leziunea unei boli;
2. să fie izolat de la gazda infectată și crescut într-o cultură pură;
3. inocularea unui asemenea agent într-o altă gazdă ar trebui să iniţieze boala;
4. să fie recuperat din nou, de la a doua gazdă.

În realitate, în întreaga literatură medicală, nu există nici măcar o singură publicaţie în care, pentru virusurile revendicate de medicina scolastică să fie îndeplinit fie şi doar primul postulat al lui Koch. Adică o publicaţie în care să apară dovada că în organismul oamenilor cu o anumită afecţiune (boală) au fost văzute şi izolate virusurile care o provoacă. Cu toate acestea, astfel de lucruri sunt susţinute public de către virologi sau autorităţi medicale.

În legătură cu fotografiile care, fără a se specifica o sursă verificabilă, se pretinde că ar reprezenta virusuri, trebuie spuse următoarele: în primul rând, multe fotografii sunt colorate, ceea ce dovedeşte că un designer s-a jucat de-a fotograful. Fotografiile făcute cu microscopul electronic sunt întotdeauna alb-negru (respectiv tonuri de gri).

De exemplu, aşa-zisele fotografii ale virusurilor HIV, rujeolă (Masern) şi variolă (Pocken) arată clar că avem de-a face acolo cu celule în care se găsesc virusuri. Aceasta înseamnă (logic, nu?) că virusurile nu au fost izolate! Fotografiile arată celule în interiorul cărora se pot vedea substanţe proprii celulelor. Acestea sunt foarte cunoscute şi folosesc de pildă la transportul în interiorul şi în afara celulelor. Aceste particule, spre deosebire de virusuri (care sunt întotdeauna de aceeași mărime şi formă la un anumit tip de virus), sunt diferite ca mărime, formă şi compoziţie, şi de aceea nu pot fi izolate şi caracterizate biochimic (spre deosebire de virusurile existente).

De exemplu, pentru copiile virusurilor de oreion (Mumps) şi rujeolă (Masern) se dau numai indicii despre „încercări de transmitere/infectare pe maimuţe (1934)”, „creşterea şi izolarea virusurilor în eclozare (1945)” şi „culturi celulare (1954 şi 1955)”, dar nu există niciun citat despre vreo izolare a virusurilor! În publicaţiile din 1945, 1954 şi 1955 nu este menţionată nici măcar o singură etapă de izolare sau caracterizare a acestor virusuri.

În cazul virusurilor Ebola, herpes şi gripal deseori este prezentată doar o „bucăţică” din presupusul virus, despre care nimeni nu susţine că ar fi o particulă izolată. Aceste particule sunt componente celulare, respectiv artefacte, deci structuri apărute spontan în urma operaţiilor de extragere, fixare şi uscare a probelor în vederea studierii lor cu microscopul electronic. (În acest context este relevantă declaraţia lui Luc Montagnier în interviul deja celebru luat de Djamel Tahi, în care recunoaşte că nu a efectuat niciodată curăţarea virusului HIV).

În cazul fotografiei virusului poliomielitei care „pare” izolat, este în fapt vorba de particule create artificial prin „aspirarea” unei mase preparate artificial printr-un filtru foarte fin într-un vacuum, particule ale căror caracteristici structurale lipsesc. Intenţia de falsificare şi înşelăciune este în acest caz foarte clară. Trebuie menţionat aici că nicăieri, în nicio publicaţie de specialitate, nu poate fi găsită o caracterizare biochimică a presupusului virus izolat.

În fotografia care ar reprezenta virusul hepatitei B nu sunt prezentate structuri izolate, ci un aglutinat. Sub acest nume, omul de ştiinţă înţelege o acumulare de proteine (chist) din sânge, tipice de exemplu în procesele de coagulare. În timpul coagulării apar în mod tipic structuri rotunde şi uneori cristaline, în funcţie de starea probei de sânge.

 
Robert Koch

În concluzie, trebuie spus că în cazul acestor fotografii este vorba de tentative premeditate de fraudă, la care iau parte autorităţile, cercetătorii şi medicii în momentul în care susţin că aceste reprezentări fotografice ar fi virusuri, mai ales virusuri izolate. Orice persoană care începe să investigheze pe cont propriu va da destul de repede peste afirmaţii şi indicii prin care literatura medicală confirmă că primul postulat al lui Koch nu poate fi aplicat la virusuri. (GrossgebauerEine kurze Geschichte der Mikroben – „O scurtă istorie a microbilor”, 1997).

Extrasele şi citatele din manuale, de exemplu cele ale lui Portsmann, Leslie Collier, John Oxford și Paul Kellam etc., care sunt mereu invocate de institutele medicale, nu răspund la întrebarea despre dovezile existenţei virusurilor. Un manual nu este o lucrare ştiinţifică, ci foloseşte, printre altele, la indicarea lucrărilor ştiinţifice prin care sunt certificate cunoştinţele prezentate în manual. Din aceste manuale lipsesc trimiterile la publicaţii ştiinţifice care să facă dovada izolării şi caracterizării respectivelor virusuri. A vorbi despre structuri şi părţi componente ale unui virus fără a exista în prealabil o izolare şi caracterizare a lui este o fraudă cu urmări fatale. Acele virusuri a căror existenţă este dovedită și asupra cărora sunt efectuate şi publicate studii, de exemplu, virusurile bacteriilor (fagele sau bacteriofage – la bacterii virusurile sunt denumite „fage”) şi virusul Ectocarpus siliculosus, pe care l-am izolat şi publicat eu (dr. Lanka), nu s-au dovedit niciodată a fi patogene.

Dogma bolilor infecţioase şi a patogenităţii microbilor, dezvoltată de Robert Koch în 1882 prin fraudă ştiinţifică, comandă politică şi interese financiare, avea mare nevoie de inventarea virusurilor patogene. Devenise clar tuturor că bacteriile „patogene” nu produc toxine decât în mediu complet anaerob, în cadavre sau în ţesuturile necrozate ale organismului, deci era nevoie să se postuleze existenţa unor patogeni „invizibili” sub microscop.

Având la bază teoriile din secolul al XIX-lea despre infecţii, autorităţile, institutele de medicină şi epidemiologie, profesorii universitari bine plătiţi ca şi consilieri ai concernelor farma, prin teoriile pe care le susţin şi deciziile pe care le iau – pentru a ne referi aici doar la vaccinuri şi „terapiile” antivirale şi cu citostatice – cauzează de decenii daune sănătăţii pacienţilor, suferinţă şi moarte (prin fanteziste virusuri cauzatoare de cancer, hepatite, SIDA, Ebola, prin testele genetice inventate şi prin administrarea de otrăvuri chimioterapeutice).

Virusurile au fost de la bun început acuzate de îmbolnăviri care erau, de fapt, fie vătămări postvaccinale, fie consecinţa sărăciei extreme, a foametei, a intoxicaţiilor de orice fel. Interesant este în acest context că hepatita B, de pildă, a fost descrisă şi considerată epidemie pentru prima oară în 1885, când a avut loc vaccinarea contra variolei, iar a doua oară în 1938, când fusese deja aproape uitată, ca urmare a campaniei de vaccinare în masă contra rujeolei. Nemaivorbind de celebra „gripă spaniolă”, care a apărut ca urmare a isteriei vaccinurilor din timpul Primului Război Mondial. Documentele statistice au fost întotdeauna duşmanul de moarte al invenţiilor şi minciunilor medicale.

Repet, Robert Koch şi colaboratorii săi, precum şi prof. Rush, prof. Max von Pettenkofer, prof. Virchow şi alţii, au arătat prin experimente şi aplicarea postulatelor Henle-Koch că prin transmiterea de bacterii, presupusul contagium vivum nu a provocat niciodată o boală, nemaivorbind de declanşarea aceleiaşi boli ca în organismul de unde au fost recoltate. Dacă în noul organism-gazdă nu există ţesuturi necrozate, cu ce se vor hrăni respectivele bacterii? Ele nu vor avea condiţii pentru o înmulţire exponenţială, iar un sistem imunitar funcţionabil le va elimina în cel mai scurt timp. Tocmai de aceea Robert Koch a reformulat ulterior cel de-al treilea postulat, care stipulează că „o bacterie poate fi considerată agent patogen infecţios atunci când provoacă simptome asemănătoare în teste pe cobai”. (GrossgebauerO scurtă istorie a microbilor).

În concluzie, trebuie încă o dată subliniat că toate articolele de dinainte de începutul anilor ʼ70 care vorbesc despre existenţa şi caracterizarea virusurilor nu sunt decât minciuni, deoarece abia de la începutul anilor ʼ70 biochimia a dezvoltat tehnica pentru a dovedi existenţa virusurilor, izolarea lor parţială, caracterizarea proteinelor şi a substanţei genetice (acizii nucleici). Lucrurile acestea erau ştiute şi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS).

În 1971, când OMS a căzut de acord asupra criteriilor de dovedire a virusului variolei, procedurile biochimice de certificare nu erau încă dezvoltate. În consecinţă, s-au stabilit doar criterii biologice: morfologia variolică a membranei coriollantois a embrionului de găină. Formulare ciudată, dar care nu înseamnă altceva decât apariţia unor pete şi în final necrozarea respectivei membrane (care este cea de-a treia membrană din imediata vecinătate a cojii unui ou şi pe care embrionul o foloseşte, printre altele, şi ca organ respirator). Aceasta era deci, conform OMS, dovada existenței virusului variolei şi totodată simptomul variolei în experimentele pe animale. Curat murdar, monşer!

    Viruși: de unde vin? Ce fac ei? Care dintre ei există cu adevărat?

În cadrul interviurilor, seminariilor sau lucrărilor scrise, am descris (dr. Lanka) de mai multe ori rolul pe care virusurile îl joacă în viaţa biologică, de unde provin aceste virusuri şi care anume există în realitate.

După ce, în 1931, fizicianul berlinez Ruska a creat microscopul electronic, cu care pentru prima oară exista posibilitatea de a vedea concret structuri atât de mici precum un virus, o mare parte a „savanţilor” din medicină, care până atunci teoretizau despre tot felul de virusuri care ar fi provocat tot atâtea feluri de boli, au tăcut brusc. Niciunul dintre presupusele virusuri de până atunci nu a putut fi efectiv vizualizat cu ajutorul noii tehnologii, atât în animale, cât şi în oameni, fără a mai pomeni de vreo izolare, curăţare şi certificare a existenţei lor. Domeniul de „cercetare” al acestor savanţi era (şi din păcate mai este încă) experimentarea pe animale. Savanţii noştri sunt specialişti în injectarea a tot felul de lichide în creierul animalelor (vezi cercetarea turbării), în stomac, plămâni sau embrionii din ouă (vezi cercetarea cancerului).

Întrucât în niciun lichid nu se puteau releva bacterii, încă de la Pasteur medicii au rămas agățați de ideea fixă cum că dacă nu-i bacterie, trebuie că „agentul patogen” e ceva mai mic, mult mai mic, foarte mic, ca şi inexistent. Ceva atât de mic, că nu se vede (în limba latină virus = otravă). (Notă: Numai că, ei bine, acum s-ar fi putut vedea şi tot nu se vede.)

În vremurile sinistre ale celui de-Al Treilea Reich, au fost făcute experimente direct pe „subumani”: evrei, ţigani, slavi, homosexuali, copii etc. Iar după război, americanii au luat de la nemți ce nu trebuia: pasiunea pentru experimente dezgustătoare. Astfel, în 1972 s-a efectuat un mare studiu pe 1.200 de membri ai unei secte religioase din deşertul Nevada, care se oferiseră voluntari (Proiectul White Coat). Cercetătorii americani le-au injectat acestora tot ce și-au imaginat că poate fi agent patogen periculos, dar… nimic! Bolile nu se transmiteau infecţios. Da, ştiu că toți am învăţat la şcoală chestia asta cu molipsirea, cu epidemiile. Dar mai ştiu că tot la şcoală am învăţat multe alte tâmpenii de care acum râdem sau clătinăm din cap a silă.

Până în ziua de azi, structurile certificate şi documentate ştiinţific numite virusuri, şi care îndeplinesc sarcini pozitive, nu au fost dovedite decât la bacterii (bacteriofage), la unele alge verzi unicelulare de apă dulce şi la două alge filiforme de apă sărată. În cazul acestor virusuri, avem de-a face cu structuri care nu au metabolism propriu, acesta fiind asigurat de celule, care prin intermediul acestor virusuri livrează altor celule energie şi material de construcţie.

Pentru ca bacteriile să producă aceste particule, este necesară încălzirea sau iradierea lor. Dacă aceste bacterii mor, ele ajută la formarea altor bacterii prin noi fage stabile, care păstrează şi transportă substanţa energetică (ADN) şi substanţa de construcţie (proteinele). Cu ajutorul virusurilor bacteriene (fagelor) este transportată şi substanţa informaţională în forma ADN, pentru formarea de noi proteine, care ajută alte bacterii să înlocuiască şi să completeze informaţiile pierdute sau defecte. O acţiune negativă a acestor virusuri nu a fost încă observată.

În algele filiforme de apă sărată, din care am reuşit ca student (dr. Lanka) să izolez virusuri, au fost de asemenea observate numai acţiuni pozitive (transport de informaţie, energie şi material de construcţie). În organele algelor, în care în mod normal se formează sporii şi gameţii, se pot forma virusuri doar atunci când algelor le este „prea cald”. Virusurile vor fi preluate numai de spori sau gameţi, căci ele nu au membrană, şi cu ajutorul acestora ajung în celule. Toate celulele care posedă un nucleu sunt rezultatul evolutiv al convieţuirii a mai multor feluri de celule şi/sau bacterii, cum este cazul în unirea dintre ovul şi spermatozoid. Doar aşa, împreună, pot realiza mai mult decât bacteriile sau celulele izolate. În biologie, acest proces este denumit endosimbioză.

Mitocondriile

 În celulele umane, doar mitocondriile, care au un rol esenţial în respiraţia celulară, arată ca bacteriile. O altă parte componentă a celulei, centrozomul, nu mai arată ca o bacterie şi chiar şi-a predat ADN-ul nucleului celulei. Centrozomul se dublează înaintea diviziunii celulare şi joacă un rol foarte important în desăvârşirea diviziunii celulare. În celulele muşchilor, centrozomul, care provine fără îndoială din bacteriile spiralate, s-a transformat în fusul neuromuscular, în celulele nervoase din filamentele nervoase, şi de aceea celulele din muşchi şi cele nervoase nu se mai pot diviza. Şi alte părţi ale celulei umane sunt evident de origine bacteriană, dar la unele dintre ele acest lucru nu mai e atât de evident.
Din două motive, virusurile sunt în mod evident factori ai endosimbiozei:
1. Au o misiune pozitivă, transportă energie, material de construcţie şi informaţie, în timp ce-şi menţin independenţa, putând să părăsească celula-gazdă. Proprietăţi negative nu au fost observate niciodată la virusuri. Experiențele de laborator cu celulele bacteriilor şi virusurilor (fagelor), care la o privire superficială par a avea acţiune negativă, sunt în fapt rezultatul cultivării forţate, în condiţii extreme de laborator, care în mod normal în natură nu apar şi nu au fost niciodată observate.
2. ADN-ul lor este întotdeauna circular, la fel ca ADN-ul tuturor bacteriilor. ADN-urile din celulele cu nucleu celular sunt însă întotdeauna filiforme.
Modelele virusurilor „patogene” din lexicoane, manuale sau de pe diverse site-uri de pe internet sunt doar construcţii artificiale, inventate. Imaginile luate cu microscopul electronic, care chipurile arată virusuri, ne prezintă în realitate fie părţi componente din celule special preparate în eprubetă (tratate cu diferite substanţe, care provoacă stres fiziologic celulelor, astfel încât acestea elimină anumite particule) fie particule care fac parte din procesul de import-export (transport intercelular) dintre celule. În cazul virusului polio sau al altor virusuri despre care se susţine că ar provoca tumori cancerigene există imagini făcute cu microscopul electronic. Particulele cristaline create artificial în vacuum sunt în mod fals desemnate ca fiind virusuri!
Fotografiile din broşurile informative, care cu dărnicie ni se pun la dispoziţie de către Casele de sănătate, Ministerul Sănătăţii, institutele de cercetări sau broşurile care duc campanii pro-vaccinare, şi despre a căror sursă nu ni se dau niciodată explicaţii (studiu sau lucrare ştiinţifică publicate în revistele de specialitate şi recunoscute de specialişti), se deconspiră singure ca fiind simple fraude, deoarece culturile de celule respective au fost special „preparate” în laborator, iar particulele prezentate în imagini sunt artificiale, lipsind cercetarea şi certificarea compoziţiei lor structurale, precum şi certificarea oricărei patogenităţi.
Astfel, orice amator poate verifica singur dacă o ipoteză asupra existenţei unui anumit virus cauzator de boală este fundamentată ştiinţific, în momentul în care va solicita autorităţilor din sănătate o listă cu studiile şi lucrările ştiinţifice publicate în literatura de specialitate pe tema respectivă şi în care se face dovada izolării, curăţării, fotografierii, cercetării şi descrierii biochimice a structurii proteinice şi a ADN-ului, respectiv ARN-ului unui virus patogen. O astfel de publicaţie nu există! Toate articolele şi studiile din revistele ştiinţifice asupra virusurilor patogene se bazează pe metode de identificare indirecte, de pildă pe relevarea unei anumite proteine sau a unui fragment de ADN (ARN) care se presupune că ar proveni de la virusul X sau Y, fapt care, prin consens, se consideră a fi izolarea virusului. Dar dovezi cum că aceste proteine şi fragmente sunt într-adevăr părţi componente ale unui anumit virus nu există.
Virusurile sunt definite ca particule (corpuri) foarte mici, care sunt produse în celule, care pot părăsi celula şi organismul şi pot pătrunde din nou într-o altă celulă, în care se înmulţesc din nou. Particula (corpul) unui virus constă din membrană (formată din proteine) care conţine o bucată de acid nucleic. Acizii nucleici ai virusurilor care într-adevăr există constau din două lanţuri ADN care se închid circular. În cazul virusurilor care într-adevăr există nu s-a observat niciodată o patogenitate a acestora. Dimpotrivă.
Atunci când undeva, cineva pretinde existenţa unui virus, acest fapt nu se poate rezuma doar la vorbe. Este nevoie să se aducă şi dovezile respective, probe care sunt clar stipulate în virologie. Astfel, numai lucrările şi dovezile publicate în revistele de specialitate care pot fi consultate pot fi luate în considerare. Orice speculaţii, scrieri, articole fanteziste etc. nu pot fi considerate ştiinţă. Desigur că într-o publicaţie de specialitate, lucrarea care prezintă şi pretinde descoperirea unui nou virus trebuie însoţită şi de imaginile luate cu microscopul electronic. În fapt, în literatura ştiinţifică medicală nu există nicio fotografie a unui virus care să provoace o boală (patogen), fie el izolat sau fotografiat în interiorul trupului, în celule, ţesuturi sau lichide.
În cadrul prezentării dovezilor pentru existenţa unui virus, un rol principal îl ocupă descrierea caracteristicilor proteinelor lui (membrana) şi a acizilor nucleici (ADN sau ARN). În lipsa descrierii exacte a acestora, niciun test de relevare a prezenţei virusului respectiv într-un organism nu poate fi standardizat (este vorba aici de aşa-numitul „standard de aur”).
Caracteristicile proteinelor și ale acizilor nucleici se pot studia cu ajutorul unui procedeu care se numeşte gel-electroforeză. În cadrul acestui procedeu, proteinele sunt „despărţite în lungime” şi colorate. Se obţine astfel un tipar format din fâşii, care oferă informaţii asupra numărului şi mărimii diferitelor proteine din care este format virusul. Este absolut necesar ca această procedură şi rezultatele ei să fie parte componentă a studiului ştiinţific de relevare a respectivului virus. Pentru niciunul dintre virusurile considerate patogene nu există astfel de analize, prezentate în lucrările ştiinţifice.
Prin aceeaşi procedură de gel-electroforeză sunt separați și analizați şi acizii nucleici de proteine. Se naşte astfel un alt model de benzi colorate, care reprezintă acizii nucleici ai virusului. Aceste benzi mai sunt denumite şi „amprenta genetică” a virusului. Desigur că şi aceste rezultate ale analizei acizilor nucleici trebuie fotografiate şi prezentate în lucrarea respectivă. Toate aceste proceduri sunt în fapt atât de simple, încât şi un amator, dacă respectă indicaţiile procedurilor, în două zile poate obţine caracteristicile biologice ale unui virus. Şi totuşi, o astfel de documentare a caracteristicilor biochimice nu există în nicio lucrare ştiinţifică în care se pretinde existenţa unui virus patogen.
Virusurile de acelaşi fel au toate aceeaşi mărime şi greutate. În cazul în care într-o fotografie sunt prezentate particule de diferite mărimi, acestea nu sunt virusuri. Prin metode indirecte de relevare a unui virus (de exemplu, aşa-zisele teste anticorpi) nu pot fi relevate proteine care nu au fost în prealabil relevate direct de către cercetători în virusuri. Şmecheria este foarte străvezie în acest caz: proteinele din sânge (globulinele) sunt declarate a fi anticorpi. În funcţie de condiţiile la care acestea sunt supuse în laborator, globulinele se leagă sau nu la anumite substanţe. În cazul unei legări, se consideră că aceasta este o dovadă indirectă a existenţei virusului. Hopa! Această prezumţie este o fraudă istorică cu consecinţe dramatice.
În zilele noastre este foarte des folosită metoda PCR (polymerase chain reaction), prin care se pot multiplica acizii nucleici ai unor virusuri. Această metodă poate avea sens numai în cazul în care ar exista o cantitate foarte mică de virusuri în organism. Prin metoda PCR de testare indirectă pe care virologii o consideră arbitrar ca fiind directă, se pot face tot felul de manipulări. Spre exemplu, testul PCR care este folosit pentru gripa aviară apare pozitiv sau negativ după… poftă. În fapt, acest test este întotdeauna pozitiv pentru oameni şi animale, căci acizii nucleici (secvenţa genetică) care sunt în acest caz căutaţi şi relevaţi ca fiind specifici gripei aviare, se găsesc în toate animalele şi, de asemenea, în om. Şi pisicile sunt testate pozitiv la H5N1! Şi pentru Big Pharma e bine aşa, căci nu numai noi va trebui să ne vaccinăm, ci şi câinii, pisicile, hamsterii şi peştii din acvarii. Asta da afacere!
    Ce sunt anticorpii şi ce se măsoară de fapt atunci când se face un test pentru anticorpi?
Conform definiţiei lui Pschyrembel, anticorpii sunt „o posibilă reacţie a sistemului imunitar; anticorpii nu apar în mod natural”. Această definiţie a fost aleasă deoarece se ştie că persoanele care au o mare concentraţie de anticorpi pot fi bolnave, iar cele cu o concentraţie mică pot fi sănătoase (vezi SIDA, unde pacienţii „bolnavi” au o cantitate uriaşă de anticorpi). Medicina scolastică diferenţiază anticorpii „străini” (pentru bacterii patogene, toxine şi virusuri) şi pe cei proprii corpului (pentru celulele tumorale). În timp ce nouă ni se povesteşte că după un vaccin, prin formarea de anticorpi, organismul va fi protejat, în medicina scolastică sunt descrise şi cazuri în care prezenţa anticorpilor reprezintă un dezavantaj pentru organism. Astfel de cazuri sunt alergiile, reacţiile de respingere a unor transplanturi, precum şi bolile autoimune.
Institutul Robert Koch afirmă că o concentraţie mărită de gamaglobulină în plasma sanguină indică în marea majoritate a cazurilor afecţiuni alergice. Valori ridicate pot însă fi constatate şi în cazul infecţiilor cu paraziţi sau al tumorilor maligne. Dacă după un vaccin vor fi relevaţi anticorpi, medicina scolastică susţine că persoana respectivă este de acum înainte protejată, pardon „imunizată”. Dar se uită să se menţioneze că, în ciuda anticorpilor prezenţi, unele persoane se îmbolnăvesc, iar altele care nu au anticorpi rămân sănătoase. O mare contradicţie avem aici în cazul anticorpilor HIV, un test pozitiv însemnând practic o condamnare la moarte (în ciuda anticorpilor prezenţi, şi asta într-o cantitate extrem de mare), în timp ce în cazul anticorpilor contra variolei, prezenţa lor înseamnă că persoana este „imună”.
„Anti” înseamnă că imunoglobulina se poate „lega” numai la anumite proteine, ceea ce nu este adevărat. Căci dacă are loc o „legare” sau nu depinde de starea şi mediul în care se află proteinele: acid sau bazic, oxidat sau redus. Iar aceste lucruri sunt cunoscute oricărui cercetător care a făcut astfel de experimente. Dar ce se petrece de fapt în laborator? În primul rând, din sânge se separă celulele şi proteinele mari. Acest lucru se obţine, de exemplu, cu ajutorul unei centrifuge. 99% dintre teste se efectuează cu plasma pacientului, adică cu „apa din sânge” care rămâne în urma separării. În continuare, i se spune laborantului ce anume trebuie testat prin anticorpi. Pentru aceasta, sunt folosite anumite teste produse de concernele farmaceutice, ale căror substanţe componente sunt păstrate secrete. (Legea concurenţei, secrete industriale, cu argumentul că alţi producători ar putea copia formula. Acelaşi lucru se petrece în fapt şi în cazul vaccinurilor sau medicamentelor. În realitate, practic, niciun medic care prescrie un medicament nu ştie exact ce anume se află în el. Desigur că substanţa activă, de bază, este scrisă pe cutia medicamentului, dar ce mai conţine, asta nu ştie decât firma producătoare. Deci, teoretic, poate conţine orice!)
Dacă se ajunge la o reacţie măsurabilă în cadrul testului, acesta va fi calificat drept „pozitiv”. Până nu demult, se considera că prin relevarea prezenţei anticorpilor specifici unui agent patogen este relevată automat o acţiune de protecţie imunitară, organismul căpătând prin aceasta imunitate. Totuşi, de când cu SIDA, lucrurile stau exact pe dos, prezenţa anticorpilor HIV reprezentând practic garanţia bolii. Astfel, nu-i de mirare că nu există un standard ştiinţific pentru titrurile anticorpilor (cantitatea de anticorpi), iar măsurătorile testelor nu sunt niciodată comparabile. Şi mai puţin trebuie să ne mire faptul că nu există niciun fel de criterii ştiinţifice cu privire la ce valoare a titrului (de la ce cantitate de anticorpi în sus) se poate spune că reprezintă ceva, şi ce anume. Laborantului i se spune că în setul de testare (primit de la compania farmaceutică) există mai multe proteine care corespund exact structurii unui anume microb (cel bănuit şi căutat). Or, acest lucru e cel puţin ciudat, căci proteinele cuprinse în testul respectiv nu mai au nimic comun cu proteinele aşa cum se găsesc ele într-un organism viu, şi deci ele n-au cum să fie la fel cu cele ale unui microb viu din sângele (serul) unui pacient.
Aceste teste nu pot fi considerate directe și nici reprezentative sau standardizate! În aceste teste este vorba (şi chiar acest termen este folosit) de o denaturare a proteinelor. Aceste proteine ţinute secrete sunt numite „antigene”. Iar anticorpii se vor „lega” la ele, căci aceleaşi proteine existau în organism în momentul în care acesta a început producerea de anticorpi (contra acestor proteine). În seturile de teste mai există, de asemenea, coloranţi şi alte substanţe, care ajută la sporirea sau multiplicarea unui semnal pozitiv. Aparatura cu care se efectuează testele este şi ea standardizată pentru aceleaşi proteine, ţinute secrete de către producător. (Remarcaţi vă rog că prin aceasta se realizează o monopolizare absolută a medicinii şi laboratoarelor, care în fapt depind de ceea ce le livrează concernele farma).
Cum se face oare că la aproximativ 5% din populaţia lumii, în testele de laborator nu se observă niciun fel de imunoglobuline? Despre asta nu se discută nicăieri şi nici nu s-au făcut studii şi cercetări. În urma vaccinărilor, aceste persoane vor fi declarate „non-responders”, adică lipsite de reacţia de răspuns. Interesant este că aceste 5 procente reprezintă practic toţi deţinătorii grupei sanguine AB.
Acum, despre multe lucruri din teoria scolastică a anticorpilor se ştie deja că nu sunt adevărate. Doar că lumea are groază de a se apuca să modifice biologia. Şi totuşi, acest lucru se va petrece, şi probabil într-un viitor nu foarte îndepărtat. Fizica s-a modificat de când cu teoria cuantică, chimia e în plină schimbare datorită modificărilor din fizică. Doar biologia, care ar trebui să se bazeze pe chimie, şi medicina, care se bazează pe biologie, rămân înţepenite. Astfel, dacă ar exista anticorpi specifici, componenţa florei intestinale n-ar avea voie să se schimbe! Or, ea se schimbă în funcţie de condiţii. Apoi anticorpii ar trebui să atace fetusul sau laptele matern (care conţine anticorpi) și ar trebui să otrăvească sugarul. Desigur că este foarte simplu formulată această frază, dar…
Pe de altă parte, în evoluţia unui om, ca urmare a îmbătrânirii sau a unor şocuri, apar proteine noi, sau hormoni în perioada de pubertate, care ar trebui să fie atacaţi de sistemul imunitar, ceea ce ar provoca automat alergii, afecţiuni autoimune, dereglări de tot felul care ar putea duce chiar la deces. Toate acestea bineînţeles că nu se petrec. Iar când se petrece (ca urmare a unui dezechilibru între limfocitele T helper Th1 şi Th2) ni se spune din nou că nu ştiu ce virus e în acțiune. Anticorpi împotriva virusurilor care, cel puţin ştiinţific, conform regulilor mai sus prezentate, nu există, bineînţeles că nu au cum să apară. Imunoglobulinele, care relevate prin teste sunt capabile să se lege cu alte proteine, formează corpuri, nu anticorpi.
Definiţia medicinii scolastice cum că „anticorpii se formează în cazurile de boli infecţioase, iar relevarea lor este o dovadă de protecţie (imunitate) împotriva bolii” este contrazisă în fiecare zi de însăşi medicina scolastică. Căci altfel cum se poate ca în cazul pacienţilor cu SIDA, care au un număr foarte mare de anticorpi (şi asta ar mai fi încă o întrebare: anticorpi contra ce?), tocmai prezenţa anticorpilor atestă „boala”(!). La fel şi în cazul altor infecţii virale. Definiţia a fost pe tăcute modificată în: „Dacă ai anticorpi, înseamnă că eşti bolnav!” Aşa se joacă domnii cu diagnosticele în teoria anticorpilor, după cum le convine lor, doar ca să le iasă socoteala. Financiară, evident!
Pentru cine dorește să aprofundeze frauda virusurilor, recomandăm vizionarea filmului „House of Numbers” („Casa numerelor”) subtitrat, precum și continuarea lui, „The Emperor’s New Virus” („Noul virus al împăratului”) fără subtitrare.
   Sursa: yogaesoteric.net
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în SANATATE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s