CREȘTINISMUL ARIMIN/MITRAISMUL


Religia crucii pe toriştea străbună are o vechime dovedită arheologic, de peste 8000 de ani şi oricît s-au străduit mişeii să ne fure istoria şi cultura, uite că a venit şi ziua marii socoteli, Judecata de Apoi pentru toate fărădelegile şi ticăloşiile înfăptuite în dauna neamului get. Chiar dacă unii vor tuşi cu pucioasă iar alţii îşi vor pune coarne de rinocer pentru a-şi apăra minciunile şi crimele făcute în numele dorinţei de putere şi avere, adevărul îi va nimici ca pe nişte jeguri vii şi urduroase păstorite de Satana de peste 1600 de ani. Amintesc spre cutremurarea leprelor, tăblița rotundă descoperită la Tărtăria(6250 î.e.n.), Cucuteni(3500 î.e.n.) și lăcaşul de cult descoperit în localitatea Parţa din judeţul Timiş care avea ca simbol totemic un cap de taur, iar vechimea lui se urcă mult către mijlocul mileniului V î.e.n. Crucea și totemul taurin apar pe sigiliile emeş din mileniul lll î.e.n. şi tăbliţele de plumb unde un cap de taur este aşezat pe un tripod iar uneori, de un picior al scaunului este înfăşurat un şarpe. Dar şi stema Moldovei avea în ea capul de taur sau bour, cum i s-a spus în feudalismul nostru.

Dar la Parţa s-a mai descoperit chipul unui cerb, dăinuit în tradiţiile noastre populare prin mai multe legende şi în prima stemă a Moldovei de la Baia unde apare acest animal ca simbolistică sacră. Pe vasul Gundestrup Cauldron descoperit în Irlanda şi datat pentru secolul V î.e.n. apare aceeaşi imagine a cerbului ca pe stema de la Baia! În Moldova se mai păstrează printre tradiţiile de Anul Nou, dansul cerbului care imită un ritual foarte vechi iar în Muntenia obiceiul se numeşte turca, însă puțin diferit. Pe tăbliţa 31 acest cuvînt are sensul de stafie, arătare, întruchipare, uite aşa ca să spurcăm şi noi o leacă latrinitatea voastră drăcească!

Iar pe obrăzarul coifului de aur de la Coţofeneşti, Mitra apare sacrificînd un berbec care mai tîrziu va fi înlocuit cu taurul ceresc, dovedindu-se prin acest artefact practicarea religiei geţilor, pe care liftele au numit-o arianism şi mitraism, încă din secolului Vll î.e.n. dar cultul era legat de religia crucii şi deci vechimea lui este mult mai mare pe plaiurile mioritice, cum apare pe tăblița rotundă de la Tărtăria datată pentru anii 6250 î.e.n. Imaginea de pe coiful de la Coţofeneşti, diferă de cea de pe medalionul lui Gordian lll prin faptul că Mitra de pe coiful getic poartă pe cap masca unui lup dar pe medalion are pe cap o coroană de raze, iar berbecul este înlocuit cu un taur, restul este identic şi asta la o distanţă în timp de peste 900 de ani şi la cca 1000 km. în spaţiu!

Ca surse ale descoperiri religiei strămoşeşti ne pot fi de mare trebuinţă şi scrierile în sanscrită ale vechilor aryas din India, neamul nostru răzleţit către soare răsare prin secolul XXVll î.e.n. cît şi unele texte persane unde apare Mitra ca divinitate solară. În textele Veda, Mithra era un zeu al luminii, invocat împreună cu cerul, purtînd uneori şi numele de Varuna; în morală era recunoscut drept protectorul adevărului şi înţelepciunii, potrivnicul falsităţii şi greșelii, cel ce era invocat în jurămintele solemne, cel ce îi pedepsea pe strîmbătorii de juruinţe.

Brahmanii, ca păstrători ai purităţii sîngelui şi tradiţiilor aryas, spun că neamul lor a venit de undeva din vest, în India în secolul XXVll î.e.n. şi toate tradiţiile lor sînt aduse din ţara de baştină, numită Bharata(Bihar + ata: tată, strămoş). iar printre statele înfiinţate de ei este şi cel numit Bihar ca să nu-şi uite rădăcinile. Şi ei venerează vaca, considerînd-o un animal sfînt. Parţa unde a fost descoperit capul de taur în vechiul lăcaş de cult, este aproape de judeţul Bihor sau Bihar cum este cunoscut în Ungaria. Mai avem şi munţii Bihariei în Apuseni, numai de nu am apune de atîta stricăciune, cu toate şi în toate! Gugumanii pricepuţi în plăsmuiri ne spun că indo-europenii, adică neamul aryas ar fi venit din India prin secolele XVlll-XVll î.e.n. şi ar fi populat toată Europa, tot lăsînd la fiecare popas cîte o clocitoare de unde s-au prăsit neamurile omenești. Deşi au cunoscut textele sanscrite încă de la mijlocul secolului XlX, aceşti falsificatori care au născocit indo-europenismul, o ţin tot sus şi tare pentru că orice minciună nu are moarte dacă este repetată la infinit. Săracii aryas, nici nu au ajuns bine să-şi tragă sufletul în India sub a cerurilor cort şi mare parte dintre ei au făcut stînga-mprejur întorcîndu-se la baştină pentru că acasă nu mai rămăsese nimeni nici să stingă opaiţul. De aceea orbecăim noi numai printre întunericuri şi întunecaţi. Halal cultură de barabulă!

În sanscrită Maitra are sensul de înţelept, de unde scapeţii culturnici de o para chioară au zis mitraism – adică religia înţelepţilor cum o amintește și ticălosul Augustin, mare drăguț pentru romano-catolici. El mai este perceput în textele vedice şi ca ,,prieten”, iar cultul lui apare şi în textele hitite din secolele Xlll dar şi mai tîrziu în culturile populaţiilor din Capadocia şi nu cum spun gunoierii de stîrvuri că acest cult ar fi apărut nu se ştie de unde prin secolul l sau ll al al erei noastre în imperiul roman. Dar cununa ca simbol al comuniunii şi cunoaşterii divine este menţionată şi pe tăbliţa 2 unde Zamolxe trece pe cabirii din insula Samos la religia crucii Mîntuitorului şi îi binecuvîntează cu vin şi pîine. Cînd se ia la ceartă cu Pitagora, spune că el a primit această cunună a miresei din vîrful muntelui de la Zoin, prin sfînta cruce. Şi în scrierile trismegiste, învăţăcelul era primit în comunitate după ce trecea prin mai multe probe de inițiere iar la capăt, ca o recunoaştere a devenirii sale sacre, i se punea pe cap o cunună ca simbol al cunoaşterii tainelor divine şi a puterii lor pentru îndreptarea celor stricăcioase din viaţa pămîntească.

Deci Mitra şi în religia strămoşilor noştri, însemna învăţat, înţelept, iluminat în tainele dumnezeieşti şi purificat sufleteşte şi trupeşte. În scrierea Oracolele caldeene, Mama Pămîntească are părul parcă o cunună de raze ascuţite de lumină. Pe tăbliţa 53, care îl îndeamnă pe marele preot al geţilor Ili să se ducă în Palestina pentru a se lua de piept cu hoţii de cultură şi ucigaşii de religie, apare imaginea unui cap ce poartă o cunună cu trei raze iar pe piept are două figuri rotunde. Este Zabelo înţeleptul, pe care alţi arimini din imperiul roman, cînd religia lor era cult oficial al împăraţilor, l-au scris Sabasius, Zabasios, Sebesio, Deus Aeterno, Deus Ariminus, Mitra şi alte derivate dar toate caracterizează trăsătura principală a personajului, comuniunea şi înţelepciunea în cunoaşterea Legii Adevărului şi Dreptăţii lui Sîntu dată muritorului Eno. Divinitate a luminii, el protejează viaţa şi veşniceşte prin puterea miracolului luminos şi prin puterea cunoaşterii, legilor divine.

Cele două figuri care îl întovărăşesc de obicei pe Mitra sînt însoţitorii solari cum apar pe toate tablele votive închinate duhului luminii. Deasupra razei care este mai scurtă de pe tăbliţa 53, se află un cerc ce simbolizează roata vieţii. Acest concept al destinului este unul din fundamentele religiei strămoşeşti, fiind prezentat imagistic pe mai multe tăbliţe unde îngerul păzitor îi arată muritorului roata vieţii sau caierul cum se scrie pe tăbliţa epitaf a marelui get Boero Bisto, avîndu-și rădăcinile în tăblița rotundă de la Tărtăria.

Mitra cabirul cu cununa de raze pe cap apare pentru prima dată pe medalionul turnat la moartea lui Commodus în anul 192(fotografia în verde), împăratul roman adoptînd religia geţilor drept religia oficială a lui, artătînd şi latura de judecător al faptelor fiecărui muritor şi călăuzitor în lumea de dincolo a sufletelor celor răposaţi şi merituoşi în fata lui Sîntu. În stînga este Commodus mînînd caii solari iar în dreapta împăratul apare pe cap cu coroana de lauri(culoarea galbenă), iar pe revers același personaj stă pe un scaun ținînd în mînă roata vieții, poziție pe care o vom găsi la împăratul Constantius. În latină cuvîntul mitra, înseamnă bonetă sau cuşma specifică geţilor cum a fost ea prezentată pe columna lui Traian, dovedind originea acestei religii. Înrăzarea au făcut-o împăraţii romani care au considerat că nu se cade ca ei, stăpînii lumii să fie prezentaţi iconografic cu cuşma getică pe cap, ci musai cu cununa de raze pe care o primise Mitra de la prietenul său, Sfîntul Soare. Dar Mitra în religia geţilor era în fapt Sarmis sau Sarmise ca ziditor al Neamului Scoborîtor din Cer, cum bine zis-a poetul latin Ovidiu, fără a-l mitui sau şpăngui vreun fioros getbeget sau auson.

În mitologia vedică apar călăreţii gemeni – aşvini – cum sînt şi pe iconiţele geţilor(prima din stînga jos) fiind considerați vindecători de boli, ei putînd dărui tinereţea oricărui bătrîn pios. Acest cult carpatin era răspîndit în Anglia(secolul l î.e.n.), la celții din Austria(secolul ll î.e.n.) și chiar în Grecia(410 î.e.n.) cum ne dovedesc atît de limpede monedele prezentate lîngă iconița strămoșilor noștri falnicii geți. Călăreţii aşvini simbolizau lumina dimineţii şi a serii, fiind născuţi din lumina cerească, tot aşa cum erau şi cabirii, iar pe cer erau reprezentaţi mitologic de luceafărul de dimineaţă şi cel de seară. Noi ca nişte nemernici, o tragem tare numai cu cavalerul trac foarte drag întunecaților şi nu vrem să auzim dar şi să vedem altceva.

În zoroastrismul ticluit cum spun ei către sfîrşitul secolului Vl î.e.n. dar mai ales cum minti culturncii occidentali, Mithra era o divinitate secundară mai jos decît cei şapte arhangheli ai lui Ahura – Mazda, fiind trimis la munca de colhoz la fel ca toate divinităţile naturii din cultura vechilor populaţii ariene din Persia de către profetul vizionar pr care îl pălise rău damblaua revelațiilor. Dar el a fost totuşi perceput de populaţie ca o divinitate ce protejează sufletele celor drepţi şi tot el le ajută să se înalţe în lumea de lumină, fiind venerat în special de triburile sciților din nordul Persiei.

În Babilon, Şamaş era un zeu al dreptăţii ce apărea la răsăritul soarelui pe vîrful munţilor, urmează cursul cerului într-un car strălucitor tras de doi sau patru cai, este protectorul regilor şi aduce biruinţă armatelor cam aşa cum era cunoscută religia creştinismului arimin sau mitraismul în imperiul roman!

Atît în Veda cît şi în tradiţiile religioase persane vechi, Mithra era participantul la ritualul de înmormîntare cît şi judecătorul ceresc al faptelor mortului aşa cum apare pe medalionul lui Gordian lll ca un cabir protector şi călăuzitor al sufletului celui decedat. Atunci, cînd după moarte, duhurile stricăciunii pun stăpînire pe trup, dracii vreau să pună stăpînire şi pe sufletul răposatului dar îngerii nu-i lasă pînă la judecata lui Mithra. Acesta cîntăreşte atît faptele bune cît şi cele rele şi în funcţie de greutatea fiecăruia stabileşte locul sufletului pe ramurile Pomului Vieţii. Dacă predomină faptele bune, el se înalţă în ceruri, cît mai aproape de Tatăl Ceresc.

În Avesta se spune că la vremea vremurilor, Saoshyacant, Mîntuitorul va reveni pe pământ şi va reînvia toate trupurile morţilor chiar dacă ele erau numai pulbere, ideii năstruşnică şi cam zurlie, preluată de mozaici în profeţiile lui Isaia.

Dintre toate cultele antice, nici unul nu a oferit un sistem atît de riguros ca religia creştinismului arimin/mitraismului sau religia geţilor; nici unul nu a avut o asemenea elevaţie morală şi o asemenea chemare la suflete şi la inimi. Ideile cultului s-au răspîndit mult în afara ţinutului de baştină şi a dăinuit oficial pînă în momentul cînd el este interzis în anul 381 şi piere încetul cu încetul din minţile majorităţii oamenilor de moarte violentă la sfîrșitul secolului lV, dar la nord de Dunăre se va menține multe secole.

Personajul central al ariminismului/mitraismului era Timpul fără sfîrşit sau Tatăl Ceresc care prin energiile creaţiei divine zămisleşte în Mama Pămîntească viața şi aduce bunăstarea oamenilor prin naşterea şi renaşterea tuturor făpturilor cu trup, Soarele ca dătător de viaţă şi lumină, îngerii ca paznici ai fiilor luminii sau fiilor Omului în lumea pămîntească.

Tatăl Ceresc este după şuşoteala grecilor, Unicul Aion şi poartă în mîini două chei cu care descuie porţile cerului precum şi toiagul ce simbolizează puterea şi trăsnetul ceresc din care s-a născut Mitra/Sarmis, el creează şi distruge totul, el reuneşte puterea tuturor duhurilor pe care el singur le-a născut. Este identificat cu Soarta, cu lumina veşnică sau cu focul ceresc sau focul viu, iar teozofii arimini au înţeles că acest creator unic a născut cerul şi pămîntul şi din unirea acestora s-a născut marele Ocean care are puterea părinţilor săi. Mithra este geniul luminii cereşti, el apare înainte de răsăritul soarelui pe crestele stîncoase ale munţilor; în timpul zilei el traversează cerul în carul său tras de patru cai albi, iar cînd se aşterne noaptea, el luminează în continuare cu o strălucire tremurătoare suprafaţa pămîntului, ,,veşnic treaz, veşnic veghetor”. Lumina sa strălucitoare făcea spiritele răului să se ascundă şi el lumina întreaga creaţie, pe care strălucirea sa o aducea la viaţă.

De o cinstirea asemănătoare se bucura şi Luna ce umbla printre stele într-un car tras de patru tauri albi. Fiecare dintre cele şapte planete cunoscute în acele vremuri se afla în fruntea unei zile a săptămînii. Lumea era văzută ca un glob sau mai precis, un ou uriaş cum este menţionat în culturile emeş, egipteană şi orfism, în interiorul căruia plutea pămîntul de forma unei turte, pe oceanul primar. Cele două emisfere ale globului erau cei doi purtători de flacără, una în jos alta orientată în sus sau luceafărul de dimineaţă şi luceafărul de seară. Globul era ţinut în spate de un erou care descoperise şi astronomia, ştiinţă pe care geţii o stăpîneau foarte bine iar nouă de aminteşte de pelasgul Prometeu legat de muntele Caucaz de la Istru de către jupîn Zeus, pentru că le-a dat oamenilor dreptul la cunoaştere, adică să ştie cum să-şi rostuiască cele necesare vieţii. Şi Zeus era la fel de întunecat împotriva acestui creştinism gnostic, la fel ca fîrtatul lui de peste secoli, Iahwiţă cel cu corniţe sau Talpa Iadului. Unul dintre purtătorii de flacără care îl însoţeau pe Mitra, se numea Cauti(Veghetorul) iar celălalt se numea Cautopati(Judecătorul).

Toţi ,,specialiştii” care au scris despre ariminism/mitraism nu au înţeles sensul acestor cuvinte pentru că ei nu purtau freză mioritică iar zicerile nu veneau din greacă sau latină, cele două tălpi ale scorţoasei culturi occidentale. Cuvîntul cauţi are sensul de atenţi, cu băgare de seamă, a căuta, a aprecia iar păţ are sensul de păţanie, întîmplare neprevăzută. Aceşti doi dadofori sau dioscuri împreună cu Mitra/Sarmis formau o triadă care era văzută fie ca astru al zilei a cărui sosire era anunţată de cocoş, care la amiază trecea triumfător la zenit iar seara cădea cu melancolie spre asfinţit; fie ca soare divin, și pe măsură ce creşte intră în constelaţia Taurului şi marca începutul primăverii – soarele a cărui căldură biruitoare izvodea natura, în mijlocul verii o aducea la împlinire şi rodire, şi soarele care după aceea, slăbit, traversa semnul Scorpionului şi anunţa apropierea iernii. După alte mituri, unul dintre aceşti purtători de torţă era privit ca un simbol al căldurii şi al vieţii iar celălalt ca un simbol al frigului şi al morţii sau ca dimineaţa şi seara. O altă legendă spune că însoţitorii lui Mitra erau chiar Soarele şi Luna.

Diogenes Laertios în scrierea Despre vieţile şi doctrinele filozofilor spune despre Pitagora că interzicea consumarea cocoşului alb, pentru că ei sînt consacraţi lunii şi sînt rugătorii ce vestesc orele noaptea. Pe iconiţele geţilor apar aceste păsări la fel şi pe tăbliţa ritualică descoperită la Romula, cocoşul ţinînd alături de leu, vasul cu apă vie sau al cunoaşterii. Iar pentru această povestioară ne vor trăsni specialiştii în moalele capului că sîntem şi pitagoreici, dacă nu ne-am simţit bine să fim numai urmași de latini, dar şi aceia degeneraţi, adică tîlharii sau mîlul imperiului roman!

     Semnele zodiacale cunoscute astăzi în ezoterism erau parte integrantă din religia creştinismului arimin a geţilor, numită şi mitraism.

  În mitologia emeş avem o zicere plină de har şi înţelepciune numită Moartea păstorului Dumuzi, care este o variantă foarte veche a uciderii ciobanului bun şi milostiv, iubitor de animale şi natură, de către nişte fiinţe demonice. El are un vis în care vede cum copacii şi trestiile din jurul lui se cutremură de groază ştiind că viaţa bunului păstor va fi curmată de aceste fiinţe rele. Putineiul pentru lapte era spart, apa a curs peste vatra sfîntă strămoşească iar mioarele scormoneau pămîntul cu picioarele pentru a-l avertiza pe Dumuzi(fiul luminii) de pericolul ce vrea să vină peste el. Se trezeşte şi povesteşte visul surorii sale Gestinanna, poetesă divină, cîntăreaţă şi tîlcuitoare de vise. Aceasta îl sfătuieşte să se ascundă de fiinţele terifiante, dar cade ea victimă urdiilor drăceşti. Dumuzi(Fiul luminii) se roagă cu multă rîvnă către Utu(Sfîntul Soare) şi Inanna(Sfînta Lună), soţia sa, să-l facă o gazelă ca să poată fugi de monştri, dorinţa îi este îndeplinită şi reuşeşte să se salvează. Dar dracii îl prind de mai multe ori, din chinurile cărora Dumuzi se salvează şi cînd se refugiază la stîna surorii sale, aceştia îi aruncă în faţă cuie şi ace, eroul murind, turma lui fiind ameninţată cu răzleţirea.

Este uimitoare asemănarea acestui mit cu poezia noastră populară Mioriţa, dovedind unitatea spirituală a celor două culturi, chiar dacă lepre de pe la noi au scris despre baladă cu o ură fără margini, că ar fi o plăsmuire a lui Alecsandri, fiind răspîndită de făcător printre secretoșii ciobani mioritici ca să-și pună el un soclu măreț în faimoasa cultură ciocoiască. Și așa un Manole trei fasole, cercetător de făcătură într-o cultură de maculatură a zăpsit mișelia și l-a dat pe goarnă pe lotru. Mai este și un profesor de filozofie de prin părțile Bărăganului, care, suferind nevolnicul de insolație și prostie siderală, a devenit repede pupincuristul magistrului făcîndu-se părtaș la această nelegiuire criminală. Le zic acestor culturnici de trei parale şi acelea bortilite/chioare şi o apă de closet, că acţinnea lor este un act de înaltă trădare de neam şi ţară fără de care nu şi-ar fi cîştigat arginţii simbriei sataniste!

Dumuzi este însoţit de Ningizzida, duhul/zeul şarpe, ca simbol al fertilităţii şi cunoaşterii divine, numit şi ,,Stăpînul Pomului Vieţii”, ulterior el devine zeul vindecător şi al magiei. În imaginile cu Mitra sacrificînd taurul ceresc, şarpele este prezentat jos ca simbol al înţelepciunii divine.

În scrierea Bocet la dispariţia lui Dumuzi, acesta este numit ,,sălbaticul taur”, „stăpînul din Bad – Tibira” adică pe înţelesul nostru cetatea vieţii cereşti sau veşnice, „Păstorul”, „stăpînul colibelor de păstori”, ,,părintele recoltei”, sau ,,Poimandres” cum apare în scrierile trismegiste, iar toate aceste epitete găsindu-se identic în cultul lui Mitra. Inanna, fiica lui Suen şi soţia lui Dumuzi, mai era numită şi ,,sălbatica juncană iute”. Dar şi Suen este numit ,,taur strălucitor” care a rînduit rituri de purificare plăcute lui An, Creatorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor şi care veghează cum corabia magur – ca la egipteni corabia lui Ra – străbate cerul spre liniştea muritorilor. Personajul apare şi pe iconiţele strămoşilor noştri iar corabia divină cu care trecea soarele pe cer, este un simbol sacru pe meleagurile noastre încă din mileniul Vl î.e.n. fiind dus în această formă de către urdiile arimine ce s-au revărsat pe la începutul mileniului lV î.e.n. pe valea Nilului. Dumuzi mai este numit în scrierile emeş cu epitetul de ,,copil cu chip de erou”, expresia care îi este atribuită şi lui Mitra. Împreună cu Utu, Suen sînt păstorii ţării Ki-en-gi sau Pămîntul Sfînt, denumire ,,uitată” de specialiști și înlocuită cu Sumer ca să dea bine la făcăturile ivriților și a altor înveninați sutași ai Satanei.

 Legenda mitraică spune că ,,Piatra Născătoare” a cărei imagine era venerată în orice templu, l-a născut pe Mitra pe malurile unui rîu la umbra unui arbore sfînt şi că doar păstorii aşezaţi pe un munte vecin au fost martorii intrării lui în lume. Ei l-au văzut ieşind din lespedea de piatră, avînd pe cap o bonetă frigiană(corect căciulă getică), înarmat cu un cuţit în trei muchii – dagă şi dage la plural – şi purtînd o torţă ce lumina adîncurile întunecate de dedesupt. Plini de veneraţie, păstorii se apropie, oferind copilului divin primele produse ale turmei lor şi recoltelor lor. El poate fi numit fără greş ,,fiul cerului sau al luminii” pentru că este o creaţie divină dar şi ,,fiul Omului” pentru că s-a născut din muntele Omu din Bucegi sau din fulgerul Tatălui Ceresc/OM, sublimul bunătăţii umane din teozofia mioritică.

Tacit în scrierea De moribus germanorum, povesteşte o legendă cu elemente asemănătoare şi spune despre neamurile germanilor că: ,,sărbătoresc prin cîntece vechi pe Tuisto ca unul care în tradiţia orală, dar şi în anale trece drept făuritor de neam – prin legea genealogiei el este crescut de zeul Pământ şi Fiul Omului care sînt făuritori ai originii neamului”. Goţii care au locuit împreună cu strămoşii noştri cîteva sute de ani şi-au format mare parte a mitologiei lor, prin preluarea şi prelucrarea după credinţele lor, a miturilor din teozofia geţilor. La fel au vieţuit strămoşii noştri împreună cu neamul germanic al bastarnilor peste 700 de ani, dar aceste informaţii nu trebuie să facă parte din istoria noastră pentru că atunci cînd s-a împărţit ,,plăcinta adevărului” Europei, românii lipseau de la masă, la fel cum lipsesc și astăzi deși alții se înfruptă vîrtos din bucatele și darurile lor!

Această legendă a naşterii lui Sarmis/Mitra este prezentată pe tăbliţa 1 care a fost turnată cam prin secolul XVl î.e.n. şi cu o imagine realizată mai bine pe tăbliţa 2 ce a fost turnată de Zamolxe în insula Samos pe la anii 540 î.e.n. Imaginea descriptivă a legendei naşterii lui Sarmis/Mitra este aşezată în mijlocul tăbliţei, avînd la stînga Sfîntul Soare iar la dreapta Sfînta Lună. Deasupra este o sferă sau ou cu mai multe reliefuri pe el înconjurat de steluţe, indicînd sacralitatea creaţiei lui Sîntu asupra întregului univers, iar sub imagine se vede o construcţie închisă într-un cerc şi înconjurată de steluţe, arătînd acelaşi caracter sacru. Poate este Cetatea Vieţii Vii sau Veşnice cum apare în scrierile esene şiCalea/Legea Adevărului şi Dreptăţii, primită de către Eno de la Senta, ori dabo gio cum este scris pe mai multe tăbliţe. În centrul imaginii este o formă de U întors care reprezintă intrarea în peştera sfîntă cu Piatra Născătoare, ce se află deasupra  unei taurine şezînd. În gura peşterii, un copil mic ridică mîinile în sus, ca semn al bucuriei şi naşterii sau renaştere. Mama lui, prezentată lîngă taurină, primeşte de la Moş Arimin un miel şi toiagul cu care să păstorească toate neamurile arimine. Strămoşul nostru are pe cap cuşma specifică și ajunsă mitră la romani, poartă un cojoc lung iar pe piept are atîrnat un cap de taur şi crucea. Deasupra peşterii este chipul lui Sîntu cu plete, pe care hagiografia iudeo-cretină l-a luat cu numele de Iisus. La dreapta acestuia se vede porumbelul, şoimul ceresc, simbolul Sfîntului Duh ori Suflet din religia strămoşească, în colţ mai este un cap, iar sub acesta sînt doi măgăruşi sau cai pentru cei doi cabiri. În colţul din stînga jos a imaginii este un personaj cu un fel de căciulă pe cap şi plete, poartă o mantie pe umeri şi ţine în mînă un toiag, stînd pe scaun. Acestea sînt trei, poate simbolizînd cei trei păstori sau magi cum au ajuns în iudeo-cretinism, ce aduc cinstire pruncului născut din lumina Tatălui Ceresc sau OM.

Adică Sarmis/Mitra este Fiul Omului sau al Tatălui Ceresc! Fiindcă nu puteau scoate din capul populaţiei imperiului roman, creştinismului arimin/ariminismul, grecii şi romanii adepţii iudeo-satanismului, au preluat şi această imagine pretinzînd că este naşterea născocitului Hristos în ieslea din Bethleem! Aceste adunături de lepre criminale strînse sub umbra blestematei Militia Cristi nu au suferit niciodată de ruşine, cinste, bună cuviinţă sau adevăr, făcîndu-și din hoție și crimă fundamentele religiei lor!

 În secolul ll al erei noastre, sau poate chiar de la sfîrşitul celui precedent a circulat scrierea Omiliile clementine, care prezenta teologia orfică sau getică după legea adevărului şi nu după făcătura grecilor, unde înţeleptul Orfeu lasă spre luminare o cosmogonie. ce ne prezintă facerea lumii astfel: ,,Astfel, primul Ou care a fost vreodată făcut, fiind încălzit treptat de către Făptura Vie din el, se sparge, iar apoi capătă chip şi un lucru iese… Aceasta este în mod evident Logosul – Zeul din Ou şi Zeul din Piatră, căci Firmamentul Primordial era simbolizat printr-o Piatră, ca Tărie; tot aşa cum în natura fizică, scînteia de viaţă apare din regnul mineral.”

În comuna Corbi din judeţul Dîmboviţa s-a descoperit în pământ în anul 1971 săpîndu-se în cimitirul satului, un ou de piatră de dimensiunile unei căldări foarte mari. ,,Specialiştii” care l-au văzut şi ,,studiat”, au descoperit pe el conturat harta vechii Geţii şi o inscripţie pe care au citit-o în limba tracă, fiind o cerere de ajutor a unui rege trac adresată lui Dromichete. Puteau să o citească şi în limba împinsă sau duşmănoasă fiindcă rezultatul tot acela era. Cît timp ei umblă cu nebuniile latrinităţii, tracismului şi slavismului în cap, minciuna şi sminteala vor domni în istoriografia noastră falsificată în totalitate.

Oul era simbolul religios al Creaţiei Tatălui Ceresc cum vine zicerea tocmai de la ariminul Orfeu şi din el s-a născut Duhul Ivzoditor şi Izbăvitor al Neamului Ales de Sîntu, Sarmise sau Mitra cum l-au botezat mai tîrziu în imperiul roman, cînd le ţinea de alean atîtor neamuri doritoare de iubire, credinţă, comuniune şi adevăr.

Inscripţia văzută de mine într-o fotografie la tv cîteva secunde, începe cu literele YU, fiind vechea denumire pentru Mîntuitorul ceresc, aşa cum este el simbolizat pe atîtea artefacte şi pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia. Tot în această localitate, foarte aproape de locul unde s-a descoperit oul de piatră din care s-a născut Duhul Ceresc, este un lăcaş de cult rupestru, săpat într-o stîncă verticală fiind considerat ca precreştin. Oamenii locului au făcut în timp unele modificări ale spaţiului fiind adaptat în prezent cultului creştin ortodox dar cu unele particularităţi foarte evidente şi ciudate. Pe tavanul lăcaşului de cult este sculptată crucea înscrisă în cerc. La acest simbol cercul apare format din răsucirea a două fire foarte groase, model care se găseşte la toate bisericile noastre prin acea funie de sub straşină ce înconjoară lăcaşul şi este formată din cei doi şerpi răsuciţi care vin cu capetele deasupra uşii de la intrare. În religia strămoşească şerpii erau simbol al înţelepciunii şi cunoaşterii divine, găsindu-se şi în budism prin modelul pingala, unde cei doi şerpi ai cunoaşterii cereşti se înfăşoară pe coloana omului îndreptîndu-se către creier pentru a transmite înțelepciunea Creatorului.

Că nu le-au adus aici romanii în pungile ouălor colonilor cum pretind spurcaţii ce ne-au falsificat istoria, le spun că pe numeroasele basoreliefuri ale lui Mitra, corbul este pasărea care se arată cel mai des ca un simbol specific.

Mitul amintit mai sus se găseşte într-o formă asemănătoare în scrierile getului Eno pe care le primise de la Tatăl Ceresc. Dacă vrem să ne ştim adevăratele rădăcini spirituale şi istorice, trebuie să ne batem cu urdiile celor trei popoare criminale care ne-au scos în afara timpului şi să-i obligăm a-şi recunoaște monstruozitățile!

 Într-o legendă mioritică despre rohmani, se spune că sub acest pământ, mai este unul, unde locuiește acest neam plecat din Carpaţi. Şi rohmanii, rahmanii sau rugmanii sînt ca şi mioriticii carpatini, dar ceva mai mici la stat, cam ca nişte copii mai voinici. ,,Sînt şi ei creştini şi credinţa e tot aşa ca şi la noi, numai că n-au luat învăţătura creştinească de la Hristos, ci de la Fiul OiiŞi cred şi ei în  sfinta cruce şi ţin toate sărbătorile, tot ca noi, au şi Crăciun şi Paşti, dar fiindcă sînt aşa de departe de lumea noastră şi nu au călindare ca noi şi nici oameni luminaţi care să le spuie, nu ştiu nici cînd e Crăciunul şi nici cînd e Paştile”.

Să nu ne mai boluzească leprele de toate felurile şi toate antereele cu revelaţiile, emanaţiile, conspiraţiile, vedeniile şi tîmpeniile ivrite, pentru că noi avem Istoria şi Adevărul de partea noastră. Pînă aici v-a fost cu hoţia şi minciuna, a venit vremea să daţi socoteală de faptele voastre criminale!

Şi mandeenii, care au avut de îndurat ferocitatea triburilor ivrite pe la sfîrşitul secolului ll î.e.n. şi următorul, spun despre Hristos că este născocirea unor turbaţi farisei ce cloceau o schismă în mozaism, sminteală cu care au început să colinde lumea de nebuni, fiind adesea potoliţi cu pietre sau sabie.

Legenda ne arată că românii îşi cunoşteau adevăratele rădăcini ale religiei strămoşeşti, fiind creştinaţi de Fiul Oii sau Mielul, cum l-au încondeiat furii în plăsmuirile lor, practicînd acest cult din totdeauna, dar au fost obligaţi de răutăţile liftelor să mai cînte şi altceva decît ce i-a învăţat Eno. Oaia în mitologia geţilor, era considerata un animal sfînt şi binecuvîntat de Sîntu, pentru că a scăpat Neamul Ales de la dispariţie cînd Mamarca şi-a slobozit haitele de draci pe la mijlocul secolului XVll î.e.n. şi a adus cele mai cumplite geruri peste Carpaţi.

Sîntem Fiii Oii și nu ai ploii sau a prepuțiului tușinat, adică neam de oieri ce am fost de-a pururi pe aceste meleaguri şi de aceea ne-am legat existenţa de o Mioriţă, care prin harul şi darul ei ne-a vegheat calea în istoriei și înveșnicire.

Dacă eram înfrăţiţi cu Satana, ne mîndream ca fii ai ,,legămîntului” lui Iahwe și Avram şi nimic mai mult! Ivriţii cînd făceau juruinţe, prindeau în mînă vînjoşenia părintelui cum scriu ei plini de mîndrie în Talmul – Cartea lui Tobias şi Facerea 24,2,9, adică ce aveau cel mai vrednic de cinstit era unealta însămînţătoare, deci jurînd pe bărbăţia părintească, şi aceea şonţită, nu puteau fi decît fiii sulei.

Mitra, după ce a crescut mare şi voinic s-a înfruntat cu Sfîntul Soare reuşind să-l învingă, fapt pentru care acesta i-a dăruit coroana de raze şi de atunci s-a legat o prietenie sinceră între cei doi. Sacrificarea taurului în religia lui Mitra este un ritual simbolic, acest animal fiind considerat forţa generatoare de viaţă, iar moartea lui va regenera toată viaţa de pe pământ. Culturnicii occidentali consideră barbar acest ritual cînd se sacrifica un taur dar acelaşi obicei făcut de iudei cu zeci, sute sau mii de tauri îl ţin de divinaţie unică închinată dumnezeului ce merita a fi cinstit, chiar dacă i-au scos din sărite pe vechii egipteni şi le-au pus jar la tălpi cînd hălăduiau prin Elefantina. Prea put asemenea judecăți parşive şi idioate. Iar noi înjunghiem cu sutele de mii, nevinovaţii miei şi nu ne ruşinăm deloc!

Imaginile de sus reprezintă pe Mitra/Sarmis sacrificînd taurul solar, fiind însoțit de Sfîntul Soare, Sfînta Lună, cei doi sfetnici cerești Cauti și Cautipati, șarpele ca simbol al înțelepciunii cerești, toiagul morții și învierii precum și cîinele. În rîndul de jos este statuia unui get de pe Arcul de triumf de la Roma a lui Constantin cel Mare, alături este un mozaic cu simbolurile mitraice, iar deasupra acealași simbol dar descoperit la Gîrla Mare pe o statuetă din lut din secolul Xlll î.e.n. care reprezintă stilizat vasul cunoașterii divine, copiat identic în medalionul din tăblița de plumb nr. 16 descoperită la Sinaia. Spre dreapta este statuia unui get aflată în prezent în Muzeului de Antichități a Vaticanului. Mozaicul cu simbolurile mitraice cuprinde vasul cunoașterii, toiagul cu care Bunul Păstor trebuie să păstorească Neamul Omenesc, căciula specifică neamului get și cuțitul folosit la sacrificiu care nu mai este daga(pumnal cu trei muchii) ci fioroasa sabie curbată la capăt folosită numai de geți în antichitate. Imaginea din dreapta este a unui arimasp – popor legendar ce locuia la nord de Istru – care poartă căciula și vestimentația identică cu a lui Mitra și a geților. Aceasta este numai o mică parte din ceea ce ne-a furat Militia Cristi și toate hoardele de ucigani ieșiți din clocitoarea Satanei numită iudeo-creștinism, iar prin viclenie, sabie și pîrjol ne-au scos în afara culturii europene și în afara istoriei.

Neam de păstori, mioriticii carpatini îşi venerau animalele pentru că ele, prin darurile lor i-au scos din necazurile şi urgiile timpului. Mitra ca divinitate solară, împreună cu Mama Pămîntească cîrmuiesc viaţa universului iar moartea nu este decît o distrugere temporară necesară unei noi renaşteri. În acest univers mitologic trebuie privită sacrificarea ritualică a taurului în religia mitraică. Dar taurul mitraic are o trăsătură unică în acest context teozofic, el vine din ceruri, din împărăţia lunii, adică locul unde viaţa renaşte după moarte. Sufletul lui luminos aduce viaţa din nou pe pământ iar forţa lui creează din nou forme ale vieţii pentru renaşterea creaţiei primare. Surprinzînd taurul pe o pajişte de munte într-o poiană, ca şi legenda bourului lui Dragoş şi a căţelei Molda de la noi, Mitra îi ia urma împreună cu cîinele care îl însoţea, se luptă apoi cu animalul în mai multe momente. Printr-un vicleşug prinde taurul de coarne şi reuşeşte să se urce în spatele lui alergîndu-l pînă a obosit chiar dacă a fost dat jos din spinare, el tot se agăţa pînă l-a dovedit. Apoi l-a prins de picioarele din spate, l-a luat în spinare şi l-a adus în peştera sa care îi era sălaş. Aici primeşte de la Sfîntul Soare porunca de a sacrifica taurul pentru renaşterea vieţii pămîntene. Dar taurul scapă şi se întoarce pe pajiştea de unde a fost alergat de către Mitra. Soarele trimite corbul –mesagerul său şi simbol pe mai multe steme ale Ţării Româneşti –  să-i ceară lui Mitra prinderea taurului şi sacrificarea lui. El urmăreşte taurul cu ajutorul cîinelui său şi reuşeşte să îl prindă tocmai cînd acesta revenise în peştera din care fugise. Cu inima strînsă Mitra îi înfige în gît cuţitul său cu trei muchii primit la naştere. Apoi se petrece o minune extraordinară, din trupul victimei muribunde răsar toate plantele de leac şi ierburile ce acoperă pămîntul cu verdeaţa lor. Din şira spinării animalului răsare grîul de pîine, iar din sîngele său viţa de vie ce dă licoarea sacră în Mistere. În zadar şi-a trimis duhul răului, dracii împotriva animalului aflat în agonie pentru a otrăvi în el izvorul vieţii; aceştia nu au reuşit să împiedice miracolul ce se desfăşura. Sămînţa taurului strînsă şi purificată de Lună, a generat toate speciile de animale folositoare, iar sufletul acestuia, sub protecţia cîinelui, tovarășul credincios al lui Mitra a urcat în sferele cereşti de deasupra, unde fiind cinstit ca divinitate, a devenit protectorul turmelor. Povestea ne aminteşte şi de sărbătoarea Filipilor de la noi, unde se spune că lupii devin protectorii turmelor de animale iar Lupul Alb, animal ceresc este conducătorul lor. Prin sacrificiul săvîrşit, Mitra a reuşit să renască o nouă viaţă mult mai bogată şi mai roditoare.

Din această jertfă se naşte şi prima pereche de oameni purificaţi ,,fii luminii” ca act creator al rezidirii lumii, iar Mitra a fost însărcinat să vegheze aceste fiinţe privilegiate. Mitul este o variantă tîrzie a celui emeş unde la facerea vieţii pe pământ inclusiv a neamului omenesc, a fost sacrificat un zeu iar din sîngele lui amestecat cu pământ s-a făcut tot ceea ce este viu, pentru a sublinia caracterul sacru al tuturor vietăţilor şi mai ales al omului ca fiu al luminii, gest al creaţiei ce era repetat în fiecare an. În mozaism omul este o fiinţă ticăloasă bună numai pentru pedepse!

În Asia şi Mediterana mitul este cunoscut prin vaca IO şi misterele pelasgice ale Mamei Pămîntești – Demeter sau Hera la greci – divinitate a agriculturii, care patronează fecunditatea naturii şi care se transformă, din timp în timp într-o bovină. În toate culturile ariene sau arimine, bovinele sînt asociate grîului şi deci pîinii.

Dar duhurile răului lucrau cu meşteşug împotriva fiilor luminii binecuvîntaţi de Mitra şi au dat o secetă cumplită peste oameni, iar pentru a-i salva de la nenorocire pe aceştia, arcaşul ceresc a tras cu arcul într-o stîncă prăpăstioasă din care a ieşit un izvor de apă vie, unde şi-au ostoit setea toţi muritorii. A urmat apoi un cataclism şi mai teribil, care a ameninţat întreaga natură. Un potop universal a decimat oamenii iar pămîntul a fost acoperit de apele rîurilor şi mărilor. Un singur om, sfătuit în taină de paznicii cereşti, a construit o corabie şi s-a salvat pe sine însuşi împreună cu cireada sa, într-o arcă ce plutea pe întinderea nesfîrşită de ape. După ce neamul omenesc s-a înmulţit din nou, un mare război a pustiit lumea şi a nimicit atît locuinţele oamenilor cît şi sălaşurile fiarelor. Dar oamenii – fii Creatorului sau fiii luminii – au scăpat şi din această nenorocire şi viaţa lor se va duce înainte cu bune şi rele. Misiunea lui fiind terminată, Mitra împreună cu Soarele şi ceilalţi doi prieteni cabiri celebrează o Cină de Taină, pe care iniţiaţii o comemorează într-o agapă mistică şi se înalţă la Cer. Dar alte surse spun că la această cină au fost prezenți doisprezece însoțitori ai lui Mitra, iar iudeo-creștinii au și ei 12 apostoli și poate de aici vine furia lui Tertulian care îi spurca pe creștinii arimini că ,,le-au furat sfintele sacramente” deși religia geților este atestată arheologic cu cel puțin 6000 înaintea mozaismului! În neobosita lui muncă dăruită neamului omenesc ,,fiilor luminii”, Mitra traversează Oceanul de lumină şi se alătură celorlalţi nemuritori.

El era divinitatea căreia Creatorul i-a dat puterea să menţină rînduiala naturii şi a tot ce este viu şi să lupte cu puterea răului care bîntuie pămîntul iar oamenii trebuie să ştie care este Calea/Legea Luminii și Adevărului şi să nu greşească. Cartea lui Eno se mai numea Calea/Legea Adevărului şi Dreptăţii.

Dispreţul pentru senzualitate şi sexualitate atît de dragă ivriţilor, grecilor şi romanilor, era una din primele forme de luptă împotriva răului care îi dădea tîrcoale omului. Sistemul dual era conceput pentru dezvoltarea energiilor individuale dar şi pentru dezvoltarea energiilor întregii comunități unde trăia natul ca și a omeniri. Mitra fiind asimilat unei divinităţi solare, dar deosebit de Soare, este Mediatorul între Creator şi creaţia sa, care a dat de lucru atît gnosticilor, platonicienilor cît şi neoplatonicienilor. Mitra născut din piatră se poate explica prin naşterea luminii datorată fulgerului din bolta cerească şi care în multe mitologii este asemănată la început cu o boltă de piatră sau firmament. Dar şi piatra terestră – cremenea – poate genera scîntei şi deci lumină, care se înalţă către cer. Mitra, prin naşterea sa este legat mai mult de Mama Pămîntească şi energiile ei creatoare de viaţă care era celebrată încă din cea mai adîncă antichitate în peşteri precum cele de la Eleusis, Parnes, Delos şi altele, și cum apare în multe situri din bazinul inferior al Dunării.

Chiar din ceruri, el este apărătorul adevărului şi al dreptăţii, apărătorul sfinţeniei şi duşmanul neînfricat al fiilor întunericului. Acest conflict între fiii luminii, esenii sau asenii geţi şi fiii întunericului, ceata ivrită a lui Belial/Satana se găseşte clar explicat în unele manuscrise descoperite la Qumran, dovedind că lucrurile se ştiau foarte bine în antichitate dar au fost bolmojite, ascunse şi falsificate în totalitate.

 Ariminismul sau mitraismul credea în supravieţuirea conştientă a esenţei divine care se află în noi, în izbăvire şi mîntuire. El mai credea într-o judecată cerească a fiecăruia după faptele săvîrşite dar în momentul decesului nu după revelaţiile ivriţilor. Mai avea caracteristic cinstirea zilei a şaptea – duminica – consacrată odihnei. Cuvîntul vine din limba română veche şi este compus din dumi: copil + niga/nica: preţios, venerat, victorios, adică ziua copilului strălucitor sau a cabirului luminos şi salvator cum apare pe unele monede ori medalioane ale lui Mitra.

Pe tăbliţa 11 Domoz tomu este fiul crucii strălucitoare. iar cabirii erau consideraţi fiinţe cereşti ce au zidit un neam divin pe pământ şi care i-a învăţat pe oameni prelucrarea metalelor, Mitra purtînd şi el acest titlul.

Hipolit, un ivrit pretins iudeo-creştin, în cartea Philosophumena sau Respingerea tuturor ereziilor ticluită pe la anii 175 scriind despre mai multe neamuri care ar fi apărut primele pe pământ create de Dumnezeu, spune despre neamurile arimine ale cabirilor: ,,…sau dacă au fost cureţii ideeni, neam divin, sau coribanţii frigieni, cei pe care Helios i-a văzut prima dată răsărind aşa cum fac pomii; sau dacă Arkadia l-a născut pe Pelasgos, mai bătrîn decît Luna; sau Lemnos pe Kabeiros, prunc frumos al misterelor inefabile…”. Păi întunecaţilor, nici că este nevoie de altă mărturisire privind poziţia uluitoare a religiei geţilor în cultura antichităţii, cînd chiar cei mai înverşunaţi duşmani vorbesc de neamul divin al cabirilor şi pruncul născut ce avea misterele inefabile. Voi aţi dat lumii doar urgiile şi orgiile sataniste însoțite de cel mai cumplit întuneric!

Într-o legendă mioritică, veche de la începuturile lumii se spune că cei 7 arhangheli(îngeri bătrîni) şi sfinţii, tare s-au bucurat că Dumnezeu le îndeplineşte voia şi au zis că ei vor clădi cerul, numai oamenii să-i ajute şi să-i susţină tot timpul adică să o ţină mai subţire cu înfulecatul pentru că atunci cînd oamenii se îndoapă cu carne, sfinţii slăbesc. Din acele vremuri au rămas cele 7 posturi, căci la început au fost 7 arhangheli care au făcut cerul. Dumnezeu dădu celor 7 arhangheli aripi ca să poată merge în tărîmul rohmanilor, sub fundul pămîntului, şi de acolo să aducă piatră şi mai scumpă, Şi au adus sfinţii de acolo atîta piatră, străvezie cum e sticla şi albastră cum e floarea cicoarei şi ochii îngerilor şi au făcut din ea cerul ca o boltă deasupra pămîntului, şi i-au pus 7 stîlpi făuriţi tot din piatră scumpă. Cerul are mai multe ceruri iar în al nouălea este o lumină mare unde se văd mese puse cînd se deschid porţile, pentru că acolo este raiul. Cerurile se deschid odată pe an la Bobotează. Hai să nu mai umblăm cu părul în ochi tovarăşi culturnici! Uite Legea Adevărului şi Dreptăţii primită de Eno aşa cum o ştia neamul meu mioritic din moşi strămoşi!

 În mitul lui Adapa din teologia emeşilor, sufletul răposatului cînd se înălţa la ceruri la dreapta judecată, trebuia să treacă prin şapte porţi ale cerului pentru a ajunge în ţinutul morţilor unde era supus cîntăririi divine.

Cultul mitraic spune că cerul avea două porţi către Pămînt; una pe care scoborau pe pământ sufletele care se lăsau amăgite de formele şi farmecele materiei; a doua este aceea pe unde sufletele se urcă la cer, lăcaşul lor de început, după ce au încercat pe pământ toate ispitele vieţii, transformările şi chiar pedepsele ce aveau să le suporte din cauza greşelilor originare. Parcă prea aduce a iz creştin hoţomanilor, dar deloc a iudeo-creştinism pentru că în Tora şi Talmud asemenea vorbe de duh nicicînd nu se aud! Povestioara este asemănătoare cu una de pe plaiurile mioritice care spune că Sfîntul Ilie este personajul care va apărea la sfîrşitul lumii trimis de Dumnezeu să îi sfătuiască pe oameni să-l respingă pe Anticristul sau Iahwe care ne-a tot călărit de vreo 1600 de ani.

 În tăbliţa 5 Mitrache Tomşa care era casierul unei mănăstiri s-a îmbolnăvit rău cînd era în ospeţie la ruda sa Ene şi a fost adus înapoi la Sarmisetuzo dar nimeni din neam nu l-a mîngîiat cu vorbe şi nu l-a cinstit cu băutură şi mîncare. Supărat ,,cînd sufletul şi mintea se vor veşteji am să-l rog pe sfinţia Onxa, ca împreună cu orientalul Gomtaro să-mi cînte duios şi tărăgănat, să fiu gata pregătit în camera mea ca OM şi să fiu salvat pe tărîmul iubirii lui Zamolxiu”. Această legătură istorică între neamul nostru şi cei din Orient arată că au existat schimburi de informaţii între cultura geților și cea a perșilor și aryas prin intermediul sciţilor sau direct cu geţii iar asemănarea dintre credinţa geţilor şi budism precum și zoroastrism dovedeşte că o parte dintre ei şi-au reformat cultul după modelul get şi chiar mai mult, iar perșii i-au făcut pe mioritici, nişte schismatici care ar fi furat înţelepciunea de la Zoroastru, spunînd că plaiurile din Carpaţi sînt iadul unde ard cei răi. Vechii perşi dar nu zoroaştri, îi mai spuneau lui Mitra Aryaman – Ospitalierul, fiindcă era diriguitorul sufletelor strămoşeşti.

  Mitra se prezintă în cultul religios sub două forme, una fizică şi alta spiritual-energetică pentru a conceptualiza religia și morala inițiaților.

  În forma sa fizică, deşi ne înfăţişează lumina, totuşi nu trebuie confundat cu soarele, cu luna sau cu stelele. Mitra este soarele cel adevărat iar soarele vizibil nu este decît oglinda strălucirii sale. Mitra este în acelaşi timp lumina pasivă dar şi cea activă, adică cea care luminează lucrurile şi cea care le vede. Şi fiindcă lumina, este socotită, de regulă ca principiul adevărului şi bunei-credinţe, Mitra personifica Legea şi a devenit apărătorul ei. De aici s-a născut caracterul său de mijlocitor între om şi Dumnezeu, de protector împotriva spiritelor rele.

Dar şi dincolo de mormînt el este lumina manifestă nu lumina infinită care a creat începutul fără sfîrşit. Acest concept al lui Mitra era la vechii perşi înaintea ,,revelaţiilor” lui Zarathustra. Mitra era mijlocitorul creaţiei, şi protector veşnic treaz, eroul fără seamăn, veşnic biruitor, geniul iubirii şi dreptăţii. În vechea religie a neamurilor arimine şi persane Mitra era un duh al luminii, puterea cea mai înaltă a luminii create, ce are înţeles fizic şi moral, adică şi puterea spiritului ce vede şi pătrunde toate, a adevărului personificat şi a credinţei. El este conducătorul tuturor duhurilor pe care le călăuzeşte prin noapte şi prin moarte la nemurire, este un erou luptător şi duşmanul tuturor demonilor întunericului, în această calitate are coif de aur şi scut de argint, stînd în carul de luptă, urmîndu-l o suită de îngeri de lumină şi de adevăr, în fine este apărătorul comerţului între oameni şi a celor săraci şi apăsaţi. Cultul se făcea în peşteri sfinţite unde erau puse şi simbolurile soarelui, a lunii, planetele, stelele, zodiile, calea sufletelor(Calea Laptelui), dăinuind pînă la sfîrşitul secolului lV şi care aducea mare supărare iudeo-creştinilor, noii stăpîni ai imperiului roman după anul 381.

Realitatea acestor adevăruri este dovedită de mozaicul mitraic(de mai înainte) din secolele ll sau lll descoperit la Palermo care ne arată peste timp unele din simbolurile religiei strămoșești, coiful de aur, fioroasa sabie a geților, toiagul și vasul cunoașterii asemănător cu cel descoperit la Vinča, vechi din mileniul Vll î.e.n. Semnul de pe coif îl găsim pe statuetele de lut descoperite la Gîrla Mare făcute în secolul Xlll î.e.n. Iar modelul coifului era purtat și în secolul l al erei noastre de unele căpetenii ale geților(T 62) care mergeau să dea cu sabia în nepoftiți și lacomi.

Vechii arimini şi perşi ţineau sărbătoarea de 21 decembrie ca naşterea luminii din întunericul peşterii iar la echinocţiul de primăvară aveau Newruz (ziua nouă) cînd ziua devenea mai mare decît noapte fiind considerată şi Anul Nou. Atunci i se sacrifica un taur ca simbol al rodniciei pămîntului şi a renaşterii naturii prin puterea sacrificiului. Aceste sacrificii se făceau în locuri anume alese dar fără altare sau alte chipuri cioplite pentru că perşii şi geţii nu aveau năravul grecilor sau a romanilor de a venera statuile. Iar Herodot ne luminează tărtăcuţele în această direcţie: ,,Perşii, nu aveau obiceiul, să înalţe în onoarea zeilor, nici statui, nici temple, nici altare, din contra – ei socotesc smintiţi pe cei care fac astfel, şi după părerea mea, aceasta vine din aceea că ei nu cred, precum cred grecii, că zeii adică să aibă forme omeneşti”. Aţi văzut pungaşilor cîte parale face toată maimuţăreala voastră materialist-hedonist-consumistă!!!

 Legenda naşterii lui Mitra sub forma luminii ieşind dintr-o piatră sau dintr-o peşteră, este legată de doctrina transmigraţiei sufletului şi a avut mare trecere în lumea romană. Şi pe tăbliţa 44 care consemnează moartea marelui get Boero Bisto, în centrul jos se vede o peşteră cu arcadă iar în interiorul ei, în stînga stă îngerul păzitor cu roata vieţii în mînă şi în dreapta este un tripod cu un cap de taur deasupra. Ne spune altă legendă că Mitra s-a născut într-o peşteră, dintr-o lespede de piatră în ziua de 25 decembrie cînd păstorii din ţinut au venit să i se închine. Această zi fiind venerată ca naşterea ,,omului strălucitor” era cinstită în imperiul roman cînd ariminismul a ajuns cult al împăraţilor, sub numele de Sol Invictus, pentru că în limba latină nu existau cuvinte identice cu cele din limba geţilor care să exprime corect conceptele religioase. Iudeo-creştinii hoţomani au început să sărbătorească această zi drept naşterea lui Hristos, Soarele Dreptăţii nu cu mult înaintea anului 380 chiar dacă ziua de naştere a lui Iisus a stabilit-o Dionisie Scitul pe la anul 550, la 21 martie cînd era Anul Nou în mitraism! În Cipru, sărbătoarea s-a ţinut începînd cu anul 375 adică atunci cînd iudeo-creştinii satanişti conduşi de episcopul Ambrosie au pus mîna pe imperiul roman de apus printr-o lovitură de stat, iar în Asia abia în anul 387 după ce religia geţilor a fost interzisă în tot imperiul roman în anul 381.

Pe monezile de aramă ale împăratului get Constantin cel Mare apare legenda ,,Soarelui Invincibil, Însoţitorul meu” care infirmă minciuna ce zice că acest conducător al imperiului l-ar fi apucat dragostea drăcească de Iahwe cel întunecat.

O legendă mioritică ne prezintă naşterea lui Sarmis/Mitra spunînd că:
E o mare neagră piatră,                            Ca să nască fiu de piatră…
Ler, Doamne, Ler!                                   Ler, Doamne, Ler!
Şi Maica îngenunchează,                         Şi născu fiul din piatră,
Ler, Doamne, Ler!                                   Ler, Doamne, Ler!
Ca o piatră pe o piatră                              Misterul, Misterelor…
Ler, Doamne, Ler!                                    Ler, Doamne, Ler!

Adică aşa cum apare în scrierea Omiliile caldeene, şi cum boscorodea îndrăcitul ivrit Hipolit pe la anul 175 despre ,,pruncul misterelor inefabile”, în memoria colectivă a mioriticilor de la începutul secolului XX, religia strămoşească încă nu dispăruse. O altă zicere vorbeşte despre ,,bătrînul Crăciun” care stă alături de  Bunul Dumnezeu şi ne arată cum este săvîrşit misterul pietrei, adică al izvodirii din Piatra Născătoare:

Sus la cheia raiului,                               În stîlp piatră mi-e-ncheiat,
Bună ceată mi-e adunată,                      D-unde sfinţii c-auzea,
Tot de sfinţi, de aceia sfinţi,                  Ei săltară şi zburară,
Şi-mi citeau, prooroceau,                      Sus mai sus se ridicară,
Şi-mi citeau de Dumnezeu,                   Cu norii se-amestecară,
Şi pe Dumnezeu nu-l ştiu,                     Jos mai jos că se lăsară,
Iar Ion, Sînt-Ion…                                 Pe stîlp de piatră cădea,
Din gură aşa grăia                                  Cînd acolo ajungea,
– Voi citiţi, proorociţi,                            Cărţi pe braţe că-şi lua,
Şi-mi citiţi de Dumnezeu,                      Şi citea, proorocea,
Şi pe Dumnezeu nu-l ştiţi,                      De trei zile şi trei nopţi,
Iar eu vin şi bine ştiu,                             Stîlp de piatră în patru crapă,
Jos la cheia raiului,                                 Iată Dumnezeu că scapă.

Într-o altă variantă a înălţării lui Sarmis/Mitra la cer, se spune că după un oarecare răstimp petrecut printre oameni, stînd odată la masă cu soţii săi pămînteni, s-a înălţat la Cer. Mitra era divinitatea care leagă cerul de pământ prin intermediul razelor solare şi purtătorul dreptului juridic divin, era protectorul justiţiei ocrotind încrederea reciprocă şi pedepsind aspru jurămintele false şi trădarea. Era ocrotitorul oştirii şi chezaşul unităţii neamurilor arimine de aceea l-au iubit atît de mult soldaţii geţi din armata romană şi l-au răspîndit peste tot pe unde şi-au purtat paşii.

Arma lui era o măciucă din lemn ferecat cu care alunga norii ce vroiau să-i acopere luminoasa faţă.

 Adepţii lui Mitra din imperul roman înălţau rugăciuni către Optimus maximus Caelus aeternus Jupiter fiind soţul Terrei pe care o binecuvîntează cu puterea creaţiei sale şi vedem în poveste, varianta latină pentru Mama Pămîntească şi Tatăl Ceresc din religia geţilor şi scrierile esenilor. În Lydia, Mitra este numit Sabasios. Pe o placă funerară din Belalis – Tunisia este amintit Jupiter Sabasius ca un zeu al divinităţilor din munţi şi este încă o dovadă a adaptării limbii latine la religia geţilor chiar dacă formularea nu este clară şi explicită. Nama, Nama Sebesio! este o dedicaţie lapidară ce apare pe mai multe basoreliefuri mitraice. În sanscrită nama înseamnă nume, chemare; în română avem nam: lucru voluminos, mare; namea: scrisoare oficială, rugăminte. Iahwe din Tora a fost tradus pentru cultul goimilor ca ,,kiros Sabaot” născocirea venind din cuvîntul saba cu sensul de înțelepciune și ot  care arată genul feminin în ivrită, dar tartorul lor este numai viclenie și ură, nicidecum domn al cunoașterii și luminii, iar nu o doamnă cum a fost Iaho la începuturile ei în mozaism, fiind luată de la egipteni unde era cu adevărat maica cerească. În muzeul Termelor din Roma există un sarcofag pe care este sculptat un candelabru cu şapte braţe înconjurat de cele patru Anotimpuri iar istoricii au stabilit legături cu cultul lui Sabasios, cu Pomul Vieţii şi cu menora iudeilor, preluată după acest simbol și deci furată întunecaților, cum vă este felul, năravul și apucătura vicleană și odioasă.

 Mitra cerescul nu încetează să vegheze la buna rînduială a credincioşilor săi. Pentru pămînteni, viaţa este o continuă încercare unde trebuie să aleagă între bine şi rău, dar curăţenia sufletească îi ajută pe cei vrednici să iasă din acest impas. În imperiul roman, Mitra devine atît un zeu al soldaţilor cît şi un protector al statului fiind un învingător al duşmanilor externi cît şi a instinctelor perverse. În unele ritualuri mitraice, iniţiaţii se mascau luîndu-și numele animalelor cultice, în special leu, urs iar la noi jocul ursului de Anul Nou ne arată cine sîntem și nu cine ne spun liftele că sîntem ca să avem spor la maimuțărit.

Deşi de-a lungul timpului acest cult al renaşterii din moarte şi al generării veşnice a naturii, şi celorlalte fiinţe vii, a purtat în istorie nume precum Gibil la emeşi, Cybele la frigieni, Sebesio, Sabasius şi Zabasios la traci şi Zabelo la geţi, divinitatea are o trăsătură fundamentală, se naşte din lumină, regenerează viaţa pe pământ şi apoi se urcă iarăşi în lumină la ceruri. Iahwe se ţine numai la întuneric şi la dos puturos ce duhneşte numai a pucioasă!

Obiceiul adepţilor lui Sabasios de a consacra mîinile pentru rugăciune din care primele trei degete întinse, făceau gestul liturgic al binecuvîntării şi care a fost preluat de iudeo-creştini fără să se ruşineze. Adepţii religiei înţelepţilor – mitraismul – credeau că mortul este ridicat la cer de îngerul său păzitor şi participă la o sărbătoare acolo sus a preafericiţilor. Imaginea a fost descoperită pe o frescă ce decorează o necropolă vecină cu cea a unui preot de-a lui Sabasios, Vincentus, înhumat în catacomba creştină din Pretextat, fapt foarte ciudat la care nu s-a găsit nici o explicaţie logică. Nu-i nimic, o dau eu; este dovada de netăgăduit a furtului religiei geţilor de către tîrîturile ce îşi spuneau iudeo-creştini şi care în sălbăticia lor fanatică au profanat pînă şi mormintele adevăraţilor creştini!

Culturnicii occidentali practică o diversiune foarte parşivă vorbind de Mitra, Sabasios, Sebesio, Deus Aeternus, şi alte nume ca şi cum ar fi religii diferite, ori ei ştiu, ca şi mine că era o singură religie iar artefactele arată că o practicau mai multe neamuri şi fiecare s-a exprimat în felul lui şi în limba lui. Dacă cineva ar citi într-un cimitir, texte sacre amintind de Dumnezeu, Bog, Got, Dieu, ar spune că în respectivul loc se practicau mai multe religii, ori numai una dar în mai multe limbi?

Mitra era legat în cultul său din imperiul roman, de Marea Făcătoare sau Născătoare sau cum ar spune geţii despre Mama Pămîntească. În cultul mitraic iniţiaţii se deghizau în animale şi practicau anumite dansuri ritualice dar obiceiul se găsea şi în cultul lui Attis cel care moare şi renaşte în fiecare an la 25 martie iar noi ne mai amintim acele vremuri prin jocul caprei din judeţul Bacău, unde după ce dansează cu mult foc, capra moare, dar cel care o mînuieşte îi spune un descîntec la ureche cu care o învie şi reîncepe jocul plin de bucurie. Misterele mitraice au fost la început sărbătorite în peşteri care, find apoi adaptate de către romani în peşteri artificile sau în clădiri ca lăcaşe distincte de cult.

Herodot vorbind despre marea religie naturistă a magilor, spune că Mitra este denumirea pe care aceştia i-o dau marii Zeiţe Mame din care s-a născut tot ce este viu pe pământ. În sanscrită cuvîntul mâmâ înseamnă chiar mama. Kibela era denumirea peşterilor unde se celebra cultul Zeiţei Mame, de unde vine şi numele ei, Cybele care a ajuns şi pe malurile Tibrului în secolul lll î.e.n. să le ţină şi romanilor de urît şi of. În eme-gi cuvîntul ki are sensul de pămînt, vizuină, a se băga în vizuină, locuință, iar bala înseamnă a se lungi, fus, șarpe, a slava, împărțire cinstită, înțelesuri care ne duce la Echidna din țara Arima de sub muntele Parîng.

Cybele, se spune că locuia pe cele mai înalte creste ale muntelui Ida iar pinul veşnic verde(pomul vieţii) rămînea totdeauna consacrat lui Attis. Tot în Frigia mai era cunoscută şi venerată sub numele de Ma – Marea Mamă – fiind zeiţa munţilor şi a peşterilor, cuvînt ce are acelaşi sens în limba română. Cybele era percepută în cult şi ca o divinitate a fecundităţii din care s-au născut toate sălbăticiunile pădurilor şi cîmpiilor iar alături de ea era zeul Attis sau Papas, ca soţ dar primul rol îl avea zeiţa. La fel era și la strămoșii noștri cu Mama Pămîntească cum dovedesc scrierile esenilor, pe care nimeni nu vrea să le pună în cîntarul adevărului.

Cultul Cybelei a ajuns cult oficial al împăratului Claudiu pe la anul 41 care a stabilit data sărbătorilor la 15-27 martie odată cu începerea noului an agricol. În 15 se pornea la anunţarea sărbători cu trestii apoi se pleca în căutarea lui Attis. După găsirea acestuia se sacrifica un taur de şase ani pentru asigurarea fertilităţii cîmpurilor. După şapte zile de post începea adevărata sărbătoare, se aducea un pin ce simboliza trupul mort al zeului şi care era împodobit cu panglici colorate de lînă şi ornat cu ghirlande de flori. Următoarea zi, credincioşii îl plîngeau pe mort iar în ziua de 24 se făcea înmormîntarea lui Attis ca pentru orice muritor, preoţii se flagelau şi urlau de jale. Dar pe 25 era marea sărbătoare ce semnifica renaşterea naturii iar Attis se trezea din somnul morţii şi participa la bucuria colectivă. Sărbătoarea se termina pe 27 printr-o procesiune triumfală pe străzile Romei.

Prelatul roman Dionisie Scitul, născut în Dobrogea cum am mai arătat, a stabilit în anul 550, ziua de naştere a lui Isus la 25 martie dar toţi o sărbătoresc la 25 decembrie pentru că nu puteau scoate din minţile oamenilor tradiţiile religiei geţilor. Cultul Mamei zeilor –Cybele, pătrunsese la greci chiar înainte de a ajunge la Roma. La Autum în peninsula italică, carul zeiţei tras de boi mai era încă plimbat în secolul lV pe cîmpii pentru a asigura fertilitatea. În era noastră Attis mai purta numele de Menotiranus adică stăpînul lumii. Cuvîntul tiran înseamnă stăpîn iar Men era o străveche divinitate adorată în toată Frigia şi în regiunile înconjurătoare.

Lycienii închinau cultelor pe care le practicau, printre care şi cel pe care romanii l-au numit Mitra, ,,peştele sacru” pe care îl numeau orphos. Noi mai ştim că eroul arimin din Tracia ce a participat la războiul Troiei şi a plecat în căutarea lînei de aur scriind şi primul poem despre aceste păţanii năstruşnice se numea Orfeu adică sfînt ca un peşte. Şi cabirii din Canaan, aveau o divinitate sub formă de peşte la fel cum apare pe tăbliţa 9 ce arată mare prieteşug între preoţii geţi şi cei gali pripăşiţi de dor de foaie albastră printre şatrele mioriticilor. În judeţul Botoşani s-a descoperit un peşte de aur de cca 60-70 cm ce arată răspîndirea acestui cult în spaţiul getic dar nu numai. Apariţia misterelor lui Mithra în peninsula italică a fost în secolele l-ll şi s-a dezvoltat în apropierea cultului lui Cybele, preoţii obţinînd astfel sprijinul unei instituţii oficiale a statului roman.

Mitra mai apare pe unele inscripţii cu epitetele de taurobolium şi criobolium, adică sacrificatorul de taur sau berbec cum apare pe coiful de la Coțofeneștii Bacăului. În realitate termenul se referă la un ritual vechi arimin prin care era prins viu un taur sălbatic cu ajutorul unei arme – poate arcan – iar viteazul avea dreptul că îl călărească înainte de a-l sacrifica. În timp acest ritual a primit mai mult un caracter mitic în care sacrificiul taurului, autorul creaţiei era un simbol al regenerării naturii în totalitatea ei. Sacrificiul nu era o jertfă de sînge adusă unui zeu canibal ca în mozaism, pentru că nimeni nu se sfințea ci renăştea, fie numai una temporară a sufletului naturii din care făcea parte şi iniţiatul alături de întreg neamul omenesc.

Dar limba în care se slujea religia geţilor/mitraismul sau religia înţelepţilor cum îi ziceau unele soboruri, în imperiul roman era limba strămoşească pe care o putem numi rumună sau getă dacă nu avem danf în goarnă. După informaţiile venite de la latinul Firmicus Maternus care a scris între anii 346-350 De errore profanarum religionum, spune că limba de cult în mitraism nu era nici greaca nici latina ci limba lui originală, dar nu vreau să ne lumineze  preacucernicul iudeo-creştin despre limba pe care o sporovăiau geţii şi celelalte neamuri cînd se rugau la Sîntu, de frică să nu i se înnegrească instrumentul minciunii – limba – şi căzînd, săracul să rămînă fără unealta blestemată cu care îşi cîştiga traiul. De viţă senator roman şi iubitor a tot ceea ce însemna romanitate în acele vremuri, trece la iudeo-creştinism care nu este decît un satanism mozaic, şi punîndu-se în slujba lui Belial, dă cu parul acolo unde vede ,,duşmanul de moarte”. Mîrşave şi odioase jivine au ieşit la vreme de întuneric din ouăle de basilisc!

Dar putem afla limba în care se slujea în mitraism, datorită tăbliţei de plumb 60 turnată de mato Dapisiu, tatăl lui Ili şi care ne povesteşte cum zavistea şi năravul prost şi-au făcut loc la sciţii din estul Geţiei precum şi la tracii din Tracia. În aceste două ţări nişte preoţi cam zurlii şi cu unele apucături stricăcioase, după aflarea morţii lui Ili din primăvara anului 30 întîmplată la Ierusalim, au considerat că pot interpreta învăţăturile din Legea Adevărului şi Dreptăţii, primită de Eno iar Frăţia Celui Ales din Sarmisetuza a zăpsit tărăşenie. Pe dată a trimis pe preotul Zuirasio, să meargă atît la sciţi cît şi la traci, să restabilească buna rînduială a religiei crucii şi ritualul religios iar pe preoţii nărăvaşi să-i schimbe cu ,,preoţi rumuni” şi care sigur slujeau în limba originală a crucii Mîntuitorului, adică rumuna sau geta, dar urîtă de moarte de tîrîturile latriniste carpatine la fel cum a fost urîtă în antichitate de greci şi italici.

Calea spre lumină din această nevoință cumplită a aflării limbii de slujire în creștinismul arimin sau mitraism în imperiul roman, cult care a ajuns din ariminism, sub pana unor satanişti chiar arianism, să purcedem la cercetatul celor vechi unde mai găsim cîte ceva fărîme de informaţii despre adevărata noastră istorie.

 Iordanes a scris Getica pe la anii 550 şi în paragraful 132 ne spune că în anul 376, o mulţime de geţi şi goţi, fugind de groaza stîrnită de fioroşii huni, şi-au găsit liniştea la sud de Istru unde împăratul get al imperiului roman de răsărit Valens, le-a dat sălaş în Moesia, adică Bulgaria de azi. Cum împăratul îşi iubea religia strămoşească, i-a poftit pe noii veniţi să fie alături de restul neamului său în cele iubitoare de Sîntu, iar episcopul iudeo-creştin pufăie furios: ,,împăratul Valens, răpit de perfidia arienilor… a trimis la ei predicatori din partea sa… Astfel şi vizigoţii au fost făcuţi de către împăratul Valens mai degrabă arieni decît creştini.” În paragraful 133 autorul spune supărat foc despre înrăiţii predicatori ,,arieni”, adică geţi şi practicanţi ai ,,religiei lui Zamolxe”, că i-a zăpăcit atît de rău pe noii veniţi din neamul goţilor – ostrogoţi, vizigoţi şi gepizi – încît ,,i-au învăţat pe aceştia nu numai limba acestui neam, dar şi dogmele acestei secte.” Adică împăratul get Valens, prin predicatorii trimişi la goţii stabiliţi în Moesia, i-a învăţat pe aceştia atît ,,religia lui Zamolxe” sau arianismul cum minţea Iordanes, dar şi limba getă în care se slujea religia oficială din imperiu roman, fiind şi o limbă de largă circulaţie alături de latină şi greacă. Să mai reamintesc odată în contextul informaţiilor lui Iordanes, că împăratul roman avea şi titlul de ,,pontifex maximus”, mitraismul fiind religia oficială a împăraţilor romani din anul 182, iar slujba se ţinea ,,numai în limba lui de origine”, adică limba getă cum avem mărturie și în altă parte!

Episcopul de Constantinopol, Ioan Chrisostomus, pe la anul 398 trece o parte dintre aceşti goţi rămaşi în Moesia la iudeo-cretinism, însă cel mai important conducător al lor împreună cu neamul său, ,,Travitter, rămîne fidel credinţei lui Zamolxe.” Adică chiar şi după declanşarea holocaustului împotriva culturii şi religiei geţilor în imperiul roman din anul 381, unii care nu doreau să se pupe în bot cu Satana, şi-au apărat acest drept cu sabia rămînînd în ,,credința lui Zamolxe”, adică arianism cum mint liftele iudeo-sataniste de vreo 1600 de ani!. Dar adevărul că religia geţilor se slujea în imperiul roman în limba getă se ştia cu mulţi ani înainte numai că iudeo-sataniştii au falsificat toată istoria acelor vremuri să le fie numai lor cîntare de dor şi of cu mare folos în puhoiul de minciuni.

Filozoful şi matematicianul grec Iamblichos, care a murit pe la anul 330 scrie în lucrarea Viaţa lui Pitagora, că religie geţilor sau cultul lui Zamolxe era practicat cu mare cinstire de galaţi, tribali şi alte neamuri dar şi de către goţi! Autorul are în vedere aici pe goţii care împreună cu geţii au format timp de peste 150 de ani imperiul amal de la estul Carpaţilor, pentru că ceilalţi goţi care se aflau sub stăpînirea hunilor nu cred că i-a cunoscut grecul.

Chiar mult mai devreme, furiosul mincinos Tertulian pe la anii 200, în lucrarea Praescriptio adversus Haereticos, vorbeşte ca o lepră criminală despre mitraism  ca despre un cult al diavolului scriind plin de ură şi ticăloşie astfel: ,,Diavolul este cel care îi îndeamnă pe eretici să imite ritualurile noastre sfinte în timpul venerării zeilor lor falşi. El le porunceşte să însemne cu o cruce frunţile soldaţilor lui Mithra.” Adică vrea spurcatul să ne facă să credem, că, religia oficială a imperiului roman, şi cultul împărătesc se înfrupta vîrtos dintr-un cult de closet satanist, interzis a fi practicat public cum recunoaşte chiar această secătură odioasă şi criminală!
Parcă pentru a-i băga în groază pe toți care se uită strîmb la Talpa Iadului ne zice plin de venin să luăm aminte ce ne așteaptă: ,,Semen sanguis hristianorum – sîngele este sămînța creștinilor” adică sacrificii peste sacrificii dar numai de sînge omenesc, cum au făcut cetele lui Ucigă-L Toaca după anul 381 cînd au ajuns stăpînii imperiului roman. Prea înfricoşătoare este golănia ca să fi îndrăznit cineva să o demaşte pînă acum! Dacă în creștinismul arimin apa sfințită era atît mijloc de purificare cît și de tămăduire, în mozaism sîngele animalelor sau a oamenilor erau modalități de purificare și vindecare. Ivriții credeau că viața/sîngele animalelor sau a omului ucis ritualic și apoi ars le aducea alinare și bunăstare, concept ce se găsește numai în canibalism.

Şi episcopul Meliton al Asiei, citat de Eusebiu din Cezareea în lucrarea Istoria bisericească, scrie pe la anii 175 ,,că filozofia creştină după ce a înflorit la barbari, s-a răspîndit în imperiu”.

Mai aduc de mărturie pe Iustin Martirul care ne-a lăsat înainte de anul 150 două scrieri;Apologia şi Dialogul cu iudeii, unde spune ,,că ideile creştine sînt cunoscute de sciţi”, adică de locuitorii de la nordul Istrului şi a Mării Negre care sînt geţii sau strămoşii mei,pentru că voi veniţi din urdorile imperiului roman şi mult vă place să vă făliţi cu asta.

Dar toţi istoricii contemporani sînt de acord că mitraismul sau ,,religia/filozofia creştină” s-a răspîndit de la Dunărea de Jos, sau de la ,,barbari/sciţi” cum găsim în izvoarele scrise, ajungînd după anul 182, cultul oficial al împăraţilor şi al imperiului roman, care era condus de geţi. El era oficiat în limba getă de funcţionari, soldaţi şi alte pături din societatea vremii, aşa cum ne lasă mărturie Arrianus(95-175) din Nicomedia, care scrie către sfîrşitul vieţii Arta tacticii militare. În acest text autorul zice pe la anii 170 că soldaţii geţi din armata imperială romană se instruiau în limba getă şi ,,…învaţă strigătele de luptă strămoşeşti ale fiecărui neam, strigătele celţilor pentru celţi, strigătele geţilor pentru geţi şi strigătele retice pentru reţi.” Şi eu aud strigătele de luptă ale strămoşilor mei geți care mă îndeamnă să le dau la mir trădătorilor de Neam şi Ţară şi plăsmuitorilor de ,,sfinte adevăruri”.

Ura fără seamăn a ivriţilor, grecilor şi romanilor asupra culturii şi religiei geţilor are un motiv încă necunoscut pînă în prezent. Dacă jegoşenia iudaică a satanismului fariseic dorea să se extindă în secolele l-lll ale erei noastre în tot imperiul roman dar nu mai avea loc de mitraism, grecii şi romanii aveau alte ofuri şi veninuri la lingurea. După anul 182 cînd religia geţilor a ajuns cult oficial al imperiului şi mai ales după anul 193 cînd primul arimin Septimius Severus, se urcă pe tronul Romei, romanii au pierdut încetul cu încetul puterea din mîini. Astfel după anul 275, capitala fiind mutată la Sirmium iar Italia ajungînd o provincie oarecare, toate privilegiile avute în trecut de oligarhia romană erau doar o amintire dureroasă și greu de înghițit.

Cultura, religia şi limba geţilor, erau valori spirituale ,,barbare” acceptate de cea mai mare parte a populaţiei imperiului, dar nu şi de foştii stăpîni, romanii şi grecii. Şi din această nostalgie bolnavă a ,,stăpînilor lumii” şi ,,înţelepţilor lumii” s-a adunat atîta venin şi ură încît după anul 381, au urmărit să distrugă în totalitate spiritualitatea getă din imperiul roman şi să interzică limba pentru că în religia geţilor, mijlocul de comunicare religios era considerat ca limbă sfîntă.

În scrierea esenă descoperită la Qumran, Frăţia Celui Ales, avem informaţii mai lămuritoare despre limba strămoşilor noştri geţi ce avea statutul de limbă liturgică sfîntă. ,,Noi vom dărui Legii/ Înţelepciunea LimbiiVorbirea Sfîntă,/ Faptele şi Cuvintele drepte.” Aceasta este una din marile crime ale iudeo-creştinilor satanişti romani şi greci, dar fără a-i uita pe ivriţii mozaici, care au scos cultura geţilor şi istoria acestui neam în afara timpului!

În religia geţilor sau mitraism, calendarul începea cu sărbătoarea Anului Nou la 21 martie care era stabilit în zodia berbecului iar românii au păstrat această tradiţie pînă la începutul secolului XVlll, cînd popimea grecoteilor fanarioți înstăpîniți peste neamul nostur ca slugi preasupuse ai otomanilor  i-a învăţat altceva. Poate de aceea pe coiful de aur descoperit la Coțofenești apare sacrificat berbecul de către Mitra.

Un text al lui Ieronim spune că misterele mitraice aveau şapte etape de iniţiere: corb, ascuns, oştean, leu, persan, sol al Soarelui şi tată. Fiecare grad de iniţiere avea costumaţia lui de ceremonie pe care o îmbrăcau în diferite ocazii festive. Iar sfîntul Augustin al catolicilor scrie într-o lucrare a sa despre aceşti mascaţi că ,,astfel arată cei ce sînt numiţi înţelepţi, josnic travestiţi”. Ştia şi întunecatul Augustin că adevăraţii creştini îşi mai spuneau înţelepţi, pe cînd ei, iudeo-creştinii lui Iahwe nu îşi ziceau decît ,,verus Israel” adică fiii întunericului.

Cei care ajungeau să poarte titlul de ,,tată” sau ,,părinte” puteau să aibă sub autoritatea sa mai mulţi novici iar aceştia îşi spuneau între ei ,,fraţi” sau ,,surori”. Şef al părinţilor avea rolul unui fel de Papă sau Patriarh, iar cînd aceast cult era religie oficială a împăraților romani, cel care trăia Roma se numea ,,Pater Patrum” sau Babacu(tată, părinte) Petratus(piatră). Numai în limba română cuvîntulbabacu are sensul de tată sau părinte, dovedind încă odată adevăratele rădăcini ale creștinismului arimin sau mitraismului. Cînd se începea ceremonialul de iniţiere, în faţa novicelui se punea pe un tripod o pîine cu semnul crucii pe ea, sau patru pîini mici cu semnul crucii pe ele şi o cupă ce are de asemenea semnul crucii pe ea plină cu apă neîncepută. Iniţiaţii îşi puneau mîinile pentru rugăciune iar primele trei degete de la mîna dreaptă rămîneau întinse, gestul liturgic însemnînd binecuvîntarea pe care iudeo-creştini l-au luat din religia strămoşească, dar mint cînd le arăţi obrazul. Ritualul îl găsim amintit parţial în scrierea esenă a geţilor pripăşiţi în Palestina, intitulată Cele şapte căi ale păcii ,,Şi împreună rup pîinea sfîntă/ Şi în tăcere împărtăşesc sfînta masă.”

Lăcaşele lor de cult erau peşterile din munţi iar în oraşele romane acestea au fost înlocuite cu nişte construcţii subterane, spelaea pe care istoricii le-au numit mitreum. În ceremonialul religios preotul era ajutat de unul sau doi diaconi iar Tertulian spune în Aduersus Iudeos că summus pontifex – preotul suprem nu se putea căsători decît o singură dată, dar ,,preabunul creştin” avea în vedere pe preoţii care era subordonaţi adunării taţilor/părinţilor pentru că mai aminteşte el asemenea creştinilor, existenţa  lăcaşurilor de ,,fecioare şi abstinenţi” adică maici şi călugări pentru ştirea noastră adevărată. Celibatul era o virtute pe care mulţi o îmbrăţişau de bună voie aşa cum ştim despre preoţii geţi din surse greceşti şi mozaice. De trei ori pe zi, dimineaţa, la amiază şi seara, preotul adresa rugăciuni duhului creator al luminii pe care culturnicii îl iau drept Soarele şi întreţinea focul veşnic să nu se stingă niciodată. Găsim afirmaţii asemănătoare făcute de J. Flavius şi Filon, despre obiceiul esenilor de a practica un ritual identic dar în Iudeea şi Egipt şi spun mincinoşii că aparţinea cultului… mozaic, inspirat numai de muzele iahwiste!

Existau şapte ritualuri de iniţiere mitraice care cuprindeau un botez, o confirmare a apartenenţei la această religie prin însemnarea cu semnul crucii pe frunte şi pe mîna dreaptă în timpul actului de iniţiere iar după ungere urma împărtăşania şi o masă ritualică luată împreună cu toţi iniţiaţii. La unele sărbători, adepţii se îmbrăcau în blana diferitelor animale şi dansau după melodiile cîntate la diferite instrumente iar noi românii am păstrat aceste comori de tradiţie strămoşească în diferite obiceiuri de Anul Nou şi de Crăciun.

 Ariminismul/mitraismul fiind cultul împăratului roman începînd cu primii ani de domnie ai lui Commodus(180-193), clerul care slujea această religie s-a bucurat de toată atenţia acestora, iar asociaţiile – sodalicia – prin care se transmiteau învăţăturile şi canoanele religioase erau pline ochi de fel de fel de învăţaţi mustind de înţelepciune mioritică. În româna veche cuvîntul sodal are sensul de ucenic şi iarăşi trebuie să pun mîna pe ciomag să le arăt falsificatorilor de istorii şi limbi că nu latina a intrat în limba geţilor ci tocmai limba acestora în latină prin ariminism şi soldăţimea arimină care forma grupul etnic cel mai numeros din armata romană. Cu toată ura fără margini a grecilor şi italicilor privind ştergerea din istorie a religiei geţilor, au rămas ruinele a sute de monumente mitraice care acuză holocaustul făcut împotriva acestui cult de către cele trei popoare netrebnice – ivriţii, grecii şi italicii.

     Şi de v-am milui pe toţi cu cîte o ţeapă, ar fi sigur prea puţin pentru răul fără margini pe care l-aţi făcut neamului get și apoi rumun de-a lungul timpului.

Mitraismul sau creştinismul arimin este o filozofie religioasă a energiilor universale ale căror simboluri sînt fulgerul şi focul ceresc, fiind o religie a înălţimilor munţilor ce a dus la răspîndirea ei în tot imperiul roman dar nu prin foc şi sabie aşa cum au făcut iudeo-creştinii, ci prin duhul blîndeţii şi al cunoaşterii legilor adevărului şi dreptății. În Lycia, Lydia şi Caria, Mitra era însoţit de epitetul ,,stratios – conducătorul militar sau ostaşul” atribuit de subţirii greci numai lui Zeus.

În legenda lui Mithra, calul joacă un rol foarte important, păstrat pînă la noi în rugăciune 36 a lui Dion din Prusa şi plesnit de culturnici prin sintagma ,,cavalerul trac” căruia, au ştiut ei cum să-i vină de hac!

Discipolii lui Mithra alcătuiau o biserică organizată cu o ierarhie dezvoltată, lăcaşe de cult în tot imperiul roman şi o mulţime de scrieri sacre adunate în cartea numită Biblia. Aveau noţiunea de Mijlocire şi de Răscumpărare şi un Mîntuitor, care era om dar şi duh ceresc şi o doctrină a Vieţii de Apoi. Aveau euharistia şi taina botezului, găsindu-se prea multe analogii cu iudeo-creştinismul ca să nu-i putem acuza de crimă şi hoţia cea mare din istoria omenirii.

Cultul lui includea botezul, sacrificarea unui taur ca simbol al creaţiei lumii şi o cină compusă din pîine şi vin luată împreună de adepţi şi maestru. La naştere, membrii acestei comunităţi religioase se botezau la fel ca strămoşii noştri geţi, ritual folosit şi de emeşi. Pînă în secolul lll, iudeo-creştinii nu îşi botezau copii ci doar adulţii deşi le plesnea obrazul de iubire pentru Iahwe! În timpul ritualurilor lui Mitra, acestuia i se ofereau pîine, apă şi vin. Pîinea era însemnată cu o cruceVinul era considerat băutură sacră datorită faptului că el este prima plantă cultivată după potop, născută din sîngele taurului ceresc iar băutura consumată dă o stare de euforie fiind considerată la multe popoare ,,băutura nemuririi”. Dar în eme-gi cuvîntul geş-tin înseamnă atît vin cît şi viţa de vie şi este compus din geş cu sensul de lemn şi tin cu sensul de viaţă, deci ,,băutura vieţii”

Misterele mitraice i-au fascinat pe toţi datorită dualismului care îl deosebeşte de celelalte culte şi îi dă o rigoare aparte dogmei şi moralei, ignorate cu bună ştiinţă de celelalte religii. Ceremoniile secrete la care participau numai iniţiaţii se celebrau în peşterile munţilor sau peşteri amenajate în pământ. Neofitul era botezat şi apoi participa la o masă liturgică după sacrificarea taurului ca un simbol al renaşterii naturii şi omului ca parte a sufletului universului. El identifică principiul răului ca pe un duh la fel ca şi principiul binelui, Creatorul lumii. Neoplatonicienii s-au inspirat şi ei cît au putut din religia lui Mitra, dar nu există nici o vorbă de supărare în această direcție pentru că nimeni nu a strigat: hoții!

Mai avem o zicere plină de tîlc de la aryanamii persani ce practicau vechiul cult al lui Mitra, ei considerînd că lumea a fost făcută pe baza a zece porunci iar diriguirea ei se găseşte tot în acestea. Asta ne aduce nouă aminte de marele înţelept get, Deceneu(dece: zece + neu: nou, înnoit, veste). Neamul aryas din India migrase din Carpaţi în vremuri uitate de culturnici dar nu şi de timp şi îşi mai spuneau aryanami, iar vechii persani care practicau cultul lui Mitra, trăiau în regiunea Aryanamadică ţara zeilor. La Roma, Mitra purta şi numele de Arimanius, adică al ariminilor sau geţilor ca urmaşi ai lui Moş Arimin, de unde şi numele de ariminism pe care falsificatorii de istorii l-au transformat în arianism.

Uneori Mitra apare cu cap de leu iar misterele lui s-au numit Sacra Leontica şi Coracia(corbii, iar românii din judeţul Bacău au dansul corăgheasca) fiind 7 grade de iniţiere: 1. coracii – corbii, 2. milites – militarii, 3. leones – leii şi leoaicele pentru că putea participa şi femeile, 4. kriphii – tainicii, 5. persei – persii, 6. heliodromii – calea luminii, 7. patres – părinţii. Începătorul trebuia să treacă prin cele şapte trepte de iniţiere şi după ce a isprăvit cu bine toate încercările primea botezul de apăi se apăsa pe frunte și mîna dreaptă semnul crucii cum spune supăratul Tertulian şi trebuia să bea o băutură de apă cu făină, iar parcurgerea acestui drum era făcută cu sufletul curat ce se realiza prin adîncă pocăinţă.

 Asemănările mithraismului cu iudeo-creştinismul au fost recunoscute cu o anumită jenă de teologii creştini Iustin Mucenicul şi întunecatul Tertulian care au văzut în ele opera plină de viclenie a Satanei. Noi românii avem o vorbă pentru asemenea nemernici: totdeauna hoţul strigă hoţii!! De pe poziţia de mare ciomăgar, Tertulian pe la anul 200 a dat în stînga şi în dreapta, urmărind să prezinte iudeo-creştinismul ca o religie unică şi dăruită numai lor de o divinitate ce îi iubea numai pe ei chiar dacă tîlhăria era arătată cu degetul de toţi oamenii cu scaun la cap ai antichităţii, blestemîndu-i pe cei ce îşi păstrau vechile şi adevărate tradiţii astfel: ,,şi diavolul botează anumite persoane, pe credincioşii săi, şi el face semnul crucii pe fruntea soldaţilor săi, celebrează ofranda pîinii, aduce imaginea învierii”. Mare satanist ai fost întunecatule şi după ce te-ai dat în stambă cu montaniştii, vechii tăi tovarăşi de făcături te-au considerat un credincios slujbaş al Satanei, pentru care erai în stare să duci tot pămîntul în pîrjol şi moarte. Şi mai bine este evidenţiată această stare de spirit în strigătul lui de groază: ,,Diavolul este cel care îi îndeamnă pe eretici să imite ritualurile noastre sfinte în timpul venerării zeilor lor falşi. El le porunceşte să însemne cu o cruce frunţile soldaţilor lui Mithra”.

Adică mitraismul cum îi spun plăsmuitorii de istorii sau creştinismul arimin care era religia geţilor şi religia oficială a împăraţilor romani, spurcăciunea odioasă iudeo-creştină o considera o erezie ieşită din mîlul otrăvitor al mozaismului satanist şi a zelotismului fariseic.

Dar religia geţilor în forma numită mitraism, are o dovedire arheologică din secolul Vll î.e.n. iar turba satanistă vorbeşte de cultul întunecatului Iahwe în secolul ll al erei noastre cînd li s-a crăcănat lor ,,prepuţiul inimii” cum ar spune orice mozaic sadea, să se pupe cu acest tartor al răului universal şi veşnic! Prea multe insulte a îndurat acest neam de la fel de fel de secături şi urdori urlătoare. Este prea gogonată snoava chiar dacă vine de la o asemenea faţă bisericească, nebun să fii şi tot nu poţi accepta că ritualurile unui cult ce avea ca simbol sacru crucea şi se practica de prin secolul ll î.e.n. în imperiul roman, ilustra căpăţînă constată că de fapt a fost furat de Satana de la neprihăniţii iudeo-creştini care se dădeau în ceasul morţii de supărare pe la anul 200 al erei noastre. Iar geţii şi persanii practicau acest cult din secolul Vll î.e.n. Chiar dacă vreau ei să ia timpul în răspăr, nu toţi sînt găgăuţă sau cu minţile plecate de acasă.

Un alt satanist mozaic, Ioan, în Apocalipsa lui spune la 13,16 despre răspîndirea religiei geţilor printre neamurile din Iudeea că erau destui care ,,…să primească un semn pe mîna dreaptă sau pe frunte”! Imaginile lui Mitra îl prezintă ca un tînăr cu veşminte identice cu ale geţilor, pe cap purtînd o cuşmă de aceeaşi obîrşie sau o coroană de raze iar în secolul Vl î.e.n. purta o mască ce imita capul de lup. Scriitorii îl considerau creatorul tuturor lucrurilor şi începutul vieţii iar religia lui a durat în imperiul roman pînă către sfîrşitul secolului lV cînd a fost scoasă în afara istoriei prin foc, sabie şi zeci de mii de crime.

Pe basoreliefurile cultice era reprezentat în costumul tradiţional get, ţinînd de nas un taur pe care îl înjunghia la intrarea într-o peşteră iar la sacrificiu este asistat de două persoane îmbrăcate cu aceleaşi straie şi care poartă nişte facle în mînă, cel din stînga o ţine în sus iar cel din dreapta în jos. Sub imagine este un şarpe lung cu trimitere directă la originea lui getică şi la sensul ei de religiei a înţelepţilor. Între genunchiul lui Mithra şi mîna dreaptă este următorul text: NAM(nam: responsabilitate, soartă, drum; namea: rugăciune) EB(eb: mijlociu, şale) E(e: naştere, a cerceta) SIO(sii: a fi). Pe limba noastră sună aşa: este naşterea potrivită a sorţii/drumului. Sub genunchiul lui Mithra avem textul: DEO(sfînt) SOLI(soli: sori, oameni strălucitori) ILU(ilu: apă sfinţită, a boteza, a fi strălucitor) IC(ik: unghi ascuţit, înclinat, aplecat) TOMI(tomi: cruce strălucitoare, cele patru direcţii cardinale) TANE (tane: ceață, misterios) E(e: naştere, loc de rugă, a stropi) OS(puternic, tare). Zicerea adusă în timpul nostru spune că solii divini vor cerceta cu putere pe cei aplecaţi/îngenunchiaţi şi-i vor boteza cu misterioasa şi strălucitoarea cruce. Pe scuturile soldaţilor persani sculptaţi pe zidurile de la Persepolis, se vede semnul crucii cu braţele egale, la fel şi pe scuturile geţilor!

Legat de cultul lui Mitra este şi cuvîntul mitropolie(mitra + polei: îngeri, duhuri din ceruri) cu sensul religios de casa îngerilor sau duhurilor lui Mitra. Şi cuvîntul mănăstire este legat de vechea religie strămoşească(mana: a fi împreună, clipă, dar divin + sitire: a cerne, a socoti, a recita). Că geţilor le-a fost drag acest Mitra o dovedeşte prenumele de Mitrache întîlnit pe tăbliţe iar românii şi în prezent îl amintesc prin Mitru, Mitrea, Mitruţă sau Mitrache pentru bărbaţi şi Mitrica ori Mitriţapentru femei. Mai avem cuvîntul mitrica ce are sensul de durerile facerii şi mitra cu sensul de naştere sau zămislire, cu referire directă la naşterea lui Mitra şi la munca lui de ziditor al vieţii, adică nimic din mozaism ci numai din înţelepciunea şi teozofia fiilor luminii, pe care nemernicii au furat-o maimuțărindu-se cu ea că ar fi ieșit din preaplinul prepuțiului inimilor lor pline de venin și ură.

     Sîntem singurul popor din Europa care îi păstrăm numele ,,omului strălucitor” şi în mare parte religia lui. În judeţul Gorj este localitatea Polovragi unde există o peşteră numită peştera lui Zamolxe.

Pe mai multe tăbliţe apare expresia ,,coto polo boi cero” cu sensul de a cerceta nălucile din ceruri care era o practică a religiei geţilor. Cuvîntul polo sau polei înseamnă nălucă, înger, zînă dar şi polei de gheaţă, a polei, poleială aşa cum primise straiele Eno cînd s-a urcat la ceruri iar cuvîntul vragi are sensul de tămăduitor, vindecător de unde numele localităţii gorjene cu sensul de îngerii vindecători sau zînele care te ajută. În această peşteră există o inscripţie cu un alfabet necunoscut iar tradiţia spune că peştera este cea care i-a fost adăpost marelui Zamolxe. Avem dreptul să admitem ca adevărată tradiţia orală cît timp limba ne ajută atît de lesnicios să înţelegem istoria asta bîntuită numai de fantasme şi gugumănii. Uite aşa! Îţi vine să şuieri a pustie şi să-i zici un cîntec de nebunie!

În religia mitraică adică a geţilor, cel iniţiat era binecuvîntat cu ,,Puterea în trei muchii’’ formulă neînţeleasă şi fără sens. Pînă în epoca modernă unii români purtau un cuţit cu trei muchii cu lama scurtă şi groasă şi vîrful ascuţit – dagă şi dage sau dăgi la plural – a cărui semnificaţiei s-a pierdut de-a lungul timpului sau poate purtătorii nu au găsit urmaşi demni ca să le transmită secretul lor. În eme-gi, vechea limbă a plaiurilor mioritice şi a celor care au migrat în Ki-en-gi sau Sumer după zisa unora, cuvîntul dage are sensul de frăţie, conducere, trai în comun, adunare. În mitologia română, Sf. Ilie are o sabie cu trei muchii cu care fulgeră pe draci de le sfîrîie călcîiele și le pocnesc tigvele. Dar conducerea neamului get se numea dage balo şi este legată sigur de religia şi cultura lor şi organizația cultică a Frăţiei Celui Ales. Cuvîntul bala are în eme-gi sensul de a conduce, a transmite, a salva, a elibera, a distruge. Cred că acest tip de pumnal era purtat de cei care făceau parte din dage balo ca o recunoaştere a poziţiei lor în societate. Iar adunarea neamului străbun – dage balo – era în faptFrăţia celui Ales cum apare în scrierile esenilor pe care a distrus-o cu atîta ură şi fanatism, lăudîndu-se cu aceasta, hispanicul Traian ajuns împărat al imperiului roman şi conspirator al mozaicilor împotriva acestei religii şi acestui popor ales de Creator. Cuvîntul bala mai are sensul de fiară sau balaur. Geţii aveau ca steag un cap de lup cu corp de balaur considerînd lupul ca simbol totemic al neamului iar unii preoţi chiar purtau pe cap în timpul slujbelor religioase pielea acestui animal(T 10) ca veşmînt sacru sau cum se vede pe obrăzarul coifului de la Coţofeneşti cînd cerescul Mitra sacrifică berbecul. Iar balaurul sau șarpele cel mare era simbolul înțelepciunii divine a lui Sîntu sau Gog, deci organizația se numea și Frăția înțelepților așa cum a scris și întunecatul iudeo-creștin Augustin. De aici simbolul a fost preluat și de gnostici fără a-i întreba cineva de unde le vine drăgăleala cu care se făleau, iar în timp s-a așezat uitarea peste coțcărie ca să nu mai fie știre cu cinstire.

Flavius Philostratus care a scris pe la sfîrşitul secolului ll e.n. despre Ciclul epic – lucrare foarte veche ce cuprinde poemele mai multor autori greci – ne spune că în războiul Troiei au participat de partea troienilor şi misii din Misia dar şi cei de dincolo de Istru, din Sciţia în frunte cu regele lor Telefos. Herodot de neam carian, ce a trăit în secolul V î.e.n. ne spune în scrierea Istorii că la sciţidin vremuri străvechi, aveau o zeitate solară numită Mitra iar aceasta era însoţită de Tabiti, divinitate feminină cu atributele Marii Mame pe care grecii au numit-o Hestia. Culturnicii occidentali au tot umblat cu părul în ochi şi l-au scos pe Mitra de undeva din Capadocia sau ceva vecinătăţi ca să nu mai împartă istoria veche a Europei şi cu neamul get ce a fost ziditor de civilizaţie pe meleagurile carpatine şi primul întemeietor de civilizaţie scrisă în vechile fruntarii ale continentului. Dacă Mitra era divinitatea supremă la sciţi din ,,vremuri străvechi” cum scrie Herodot pe la mijlocul secolului V î.e.n., informaţia confirmă imaginea de pe coiful de aur de la Coţofeneşti şi duce atestarea epigrafică a acestui cult sigur în secolul Vll î.e.n. dar rădăcinile lui se pot pierde cu mult timp înainte. Iar sciţii cei adevăraţi cum erau de acelaşi neam cu geţii, grecii numindu-i pe băştinaşii din nordul şi sudul Istrului din răutate tot ,,sciţi” cele mai multe plăci votive fiind descoperite pe teritoriile locuite de neamul get – Geţia pînă aproape de Nipru, Panonia, Moesia, Illyricum, Dalmaţia – şi deloc în cîmpia rusă unde locuiau o parte din zburdalnicii sciţi păstori, Herodot numind ţinuturile din nordul Istrului chiar Sciţia, aducem vechimea cultului lui Mitra pe toriştea noastră demascînd făcăturile altora, ca să izbăvim istoria de minciună şi neamul rumun de prostie.

Lydus a trăit în secolul Vl şi a scris cartea Despre magistraturile romanilor citîndu-l pe Criton care l-a însoţit în toate războaiele pe Traian unde spune despre cucerirea parţială a Geţie astfel: ,,Traian cel mare cucerind Sciţia cu Decebal care era regele geţilor.”, cam aşa tinînd-o toţi istoricii greci şi romani cînd scriau despre strămoşii noştri. Şi Theophanes(741-817) a scris o Chronographierespectînd cronologia evenimentelor. ,,În anul 531 doi regi bulgari cu o nenumărată mulţime de bulgari şi cu drugul lor porniră cu război împotriva Sciţiei şi Mysiei, pe cînd în Mysia era ca general Justinus iar în Sciţia Baudarius”. Adică unii greci, din cea mai veche antichitate şi pînă în secolul lX al erei noastre foloseau denumirea de Sciţia şi pentru teritoriul locuit de geţii de la nordul Istrului, la fel ca şi Herodot. Dar cînd este vorba să ne revendicăm adevărata istorie a poporului de pe aceste meleaguri unde ei îi numesc geţi, misi sau sciţi pe băştinaşi, atunci numai hopa că vine istoricul sclivisit cu ceva cultură şi te trimite la Mama Dracului, adică la Iahwe să-ţi vezi fundul de atîta curiozitate neghioabă pentru că ,,adevărul” le-a fost revelat lor de pe timpul lui Burebista sau chiar mai devreme, că aici ar fi fost ceva urdii de aiurea sau de nicăieri, pentru cunoașterea misterului muncindu-se și azi pe brînci!

Mai aflăm despre Mitra că era însoţit în toate cele ce le înfăptuieşte de ,,zeii gemeni” numiţi şi cabiri pe care grecii i-au botezat după năravul lor diouscuri iar romanii le-au zis acvini dovedind originea lor carpatină pentru că în brahmanism, cei doi călăreţi gemeni născuţi din lumină se numesc aşvini. Tăbliţa 52, ne arată prin imagini această realitate cultică unde Mitra ca purtător al coroanei de raze solare are pe piept două figuri confirmînd informaţiile din vechime. Aceşti călăreţi solari apar numai pe artefactele – iconiţele mitraice de la sfîrşitul cărţii – descoperite pe teritoriile locuite de geţi, la Mitroviţa, Vucovar, în Cîmpia Munteniei şi pe plăcuţa de plumb de la Romula. Pe alte iconiţe, este doar Mitra călare cu securea dublă în mînă însoţit de cei doi purtători de flacără sau alte simboluri religioase însă şi ele sînt obiecte ale cultului mitraic sau arimin.

Un alt element al acestui cult este barca solară cu care Mitra străbătea cerul pe dedesupt spre a reveni în fiecare dimineaţă să răsară din locul potrivit. Arheologic, barca solară este atestată pe teritoriul ţării noastre din mileniul lV î.e.n.

Ne mai spune Herodot în cărticica lui despre numele unui popor danubian care făcea comerţul Dunării pînă în Marsilia: ,,Sigynii, pretindeau a fi o colonie a mezilor. Toţi au cai mici cu păr des şi lung care n-au forţă să ţină un călăreţ, dar care înhămaţi merg foarte repede, şi de aceea, aceste popoare se folosesc de căruţe”. Ori mezii erau perşii sau rudele sciţilor dacă nu chiar fraţii acestora, amintiţi mai sus, cum rezultă din unele izvoare vechi. Strabon în Geografia confirmă aceste informaţii iar Apolloniu din Rodos în Argonauticele spune că sigynii sînt lîngă traci şi senti, pe malurile Istrului, dacă nu cumva ne-am smintit de tot şi nu mai ştim pe unde trece acest fluviu. În alte izvoare sigynii şi sintii sînt un singur popor. Despre marele înţelept al geţilor Abaris/Zamolxe pe care grecii îl fac de neam scit, spun că era fiul regelui Sentu sau Senta care domnea la nord de Istru. Deci regele scit Sentu din Sciţia de la nord de Istru era conducătorul neamului senţilor sau sinţilor, adică a neamului sfînt sau ales de Sentu/Creatorul şi nu a smintiţilor de azi!

Homer care a trăit în secolul Vlll î.e.n. spune că aceşti senti au locuit şi prin insulele Mediteranei, în Asia Mică, Caucaz şi în centrul Europei, adică pe acolo pe unde istoria i-a menţionat pe pelasgi, cabiri şi mulţimea de neamuri arimine. Între cabirii din Samothrace şi senti, istoria spune că a existat o relaţie strînsă pentru că erau acelaşi neam şi practicau acelaşi cult religios. Adică, de am zice și noi ca poetul: de la Istru-n Smothrace, drumeag ariminu-și face!

Mai găsim la Herodot în Istorii lV,1, zicerea asta despre geţi: ,,căci ei nu cred că există o altă divinitate decît a lor” adică este vorba despre monoteism cu care cei ce l-au furat se fălesc cu atîta obrăznicie.

Strabon în Geografia Vll,3 vorbind despre marele înţelept Zamolxe şi rolul lui asupra culturii şi religiei geţilor spune: ,,Este foarte probabil ca în secolele de mai tîrziu, Zamolxe să fi convins pe geţi, să ducă o viaţă pitagoreică, fiindcă i-a găsit dispuşi pentru filozofie.” şi pe acest temei le-a dat legi scrise.

Iar Diodor în Biblioteca istorică scrie pe la anul 20 î.e.n. ,,la aşa numiţii geţi care se cred nemuritori, Zamolxis susţinea şi el că, a intrat în legătură cu zeiţa Hestia de unde a primit legile”, adică aveau un caracter divin tot aşa cum sînt Legile adevărului ale lui Mitra sau cărţile cu Legi sfinte primite de către Eno de la Sîntu. Şi ne mai spune Strabon un lucru uluitor despre strămoșii noștri: ,, În schimb este lucru care nu se poate pune la îndoială şi care reiese nu numai din amănuntele pe care ni le dă Poseidonios, dar din toată desfăşurarea istoriei geţilor; zelul religios a fost din toate timpurile trăsătura dominantă a acestui popor”! Istoricii români nu au găsit de cuviință să se scarpine pe undeva, poate așa aflau și ei neprihăniții despre ,,toată desfășurarea istoriei geților”menționată de Strabon în Geografia sa pe la anii 10 ai erei noastre, iar neamul mioritic nu ar mai fi fost obligat să le înghită istoriile și istorioarele lor neghioabe și ticăloase ce ne-au falsificat cultura și identitatea de Neam și Țară. Citatul dovedește că atunci cînd și-a scris lucrarea Strabonîn cultura imperiului roman existau numeroase manuscrise despre istoria geților, pe care pricepuți iudeo-creștini în ura lor nemărginită vărsată din preaplinul prepuțiul inimilor lor drăcești, după anii 381, le-au făcut cam pe toate cîte le-au intrat în gheare, uitate și dispărute! Au lucrat meserie la scoaterea în afara istoriei a geților, fioroasa Militie Cristi a grecilor și italicilor iar toată cultura neamului get a fost trimisă în iad să fie comoara Satanei!

Geţii sînt singurul popor din antichitate, menţionat pentru cinstea şi religia lui monoteistă. Alţii sînt menţionaţi pentru hoţie, piraterie, viclenie sau cruzime şi nu le este deloc ruşine cu asemenea apucături, ba chiar şi-au făcut religie din ele şi cu aceste năravuri mişele s-au crăcănat de nu-i mai poate încăpea pămîntul. Iar noi ne rostogolim în valuri şi plini de prosternare ne plecăm să-i pupăm în cur pe ivriţi pentru revelaţiile, inspiraţiile, conspiraţiile, vedeniile şi tîmpeniile lor urduroase şi odioase, batjocorindu-ne cu o ură fără margini istoria adevărată şi valorile spirituale cu care s-ar mîndri orice pămîntean!

Tot textele greceşti spun că Zamolxe ar fi primit legile lui frumoase de la divinitatea Hestia, numită la sciţi Tabiti şi care era zeiţa focului sacru la geţi. Iamblichos, în prima partea a secolului lV scrie despre Zamolxe că după ce i-a învăţat pe ai lui despre nemurirea sufletului şi alte lucruri trebuincioase, le-a scris legi drepte. Noi cei de astăzi avem parte numai de legi strîmbe şi minţi ticăloase și criminale.

Am arătat pînă acum că pe vechiul teritoriu locuit de geţi, era o cultură dezvoltată din care s-au înfruptat copios de-a lungul vremii atît grecii cît şi blestemaţii ivriţi şi nicidecum sălbăticia pe care ne-o îndeasă în cap istoricii mioritici și de aiurea. Tot pe aceste meleaguri existau legi scrise primite de la divinitate şi un cult monoteism al crucii atestat arheologic din mileniul lV î.e.n. iar cele mai vechi texte și dovezi care îl menţionează, se duc mai înainte de secolul Vll î.e.n. Mitra ca divinitate supremă pentru sciţi, este menţionat de Herodot ca fiind ,,din vremuri străvechi” ce avea de pereche pe Tabiti, adică Tatăl Ceresc şi Mama Pămîntească din scrierile geţilor şi esenilor dar şi din oracolele caldeene. Şi tot pe toriştea locuită de geţi s-au găsit cele mai multe monumente şi inscripţii închinate lui Mitra, dar scrise după limba fiecărui neam care îl venera şi ca Sebesio, Sabasius, Zabasios, Zabelo, Deus Aeternus, Sol Invictus şi altele.

Mitra cabirul din religia geţilor imortalizat pe iconiţele acestora şi pe diferite medalioane romane este Deus Aeternus de pe unele plăci votive pe care răii spun că le-au adus soldaţii romani din Asia Mică pentru că acolo se clocea la flacără mică, o mare minciună ce va să răsună peste lumea toată.

Timp de peste trei secole religia geţilor s-a răspîndit în imperiul roman fără pîrjol, fără sabie şi fără organizaţii oculte şi criminale care să urmărească să pună mîna pe conducerea statului pentru a se impune. Mitraismul a avut o teologie autentică şi unică în cultura lumii, organizarea lui fiind bazată pe cunoaşterea naturii şi a fiinţei umane ceea ce a dus la marele ei succes în imperiul roman.

Focul ceresc ce strălucea veşnic avea în mitraism focul nemuritor ce ardea veşnic într-o lucarnă care stătea în palatul împăraţilor şi era purtat la ceremonii înaintea lor. În ţinutul Asia Mică – Turcia de astăzi – unde spun specialiştii că ar fi apărut mitraismul ca religie autonomă nu există nici o urmă arheologică în secolele lll-l î.e.n. care să dovedească acest lucru, dar zisa a rămas sfîntă. La începutul erei noastre vedem religia mitraică apărînd brusc din întuneric la Dunărea de Jos şi înaintînd, rapid şi simultan mai iute decît fulgerul şi mai răsunător ca trăsnetul, spre izvoarele Istrului şi Rinului şi chiar pînă în inima Italiei, cuprinzînd în scurt timp mare parte din imperiul roman fără a o impune cineva prin foc, sabie sau ucaz aşa cum au făcut ,,nevinovaţii iudeo-creştini” cînd au ajuns stăpînii acestui imperiu în anul 380 printr-o lovitură de stat.

În Pont, Mitra apare urcat pe un cal asemenea lui Men, zeul lunii venerat de-a lungul întregii peninsule. Dar această imagine mitraică apare în iconiţele geţilor şi pe placa de la Romula, iar pe istorici i-a apucat bezmeticeala cu ,,cavalerul trac” aşa, ca să ne vină de hac întru totul cum ne fac.

Chiar Nero(54-68), veselul şi ciudatul împărat de tristă amintire – e bine că şi alţii au triste amintiri – îşi arătase interesul pentru a fi iniţiat în misterele lui Mitra. Iar dacă ajunsese şi la urechile împăratului acest cult stîrnindu-i interesul, înseamnă că nu era o jegoşenie cu care să se tămîieze drojdia Romei şi nici nu apăruse peste noapte pe străzile oraşului să facă balamuc aşa cum o ţineau fanaticii iudei în revelaţiile lor neostoite decît de sabie în timpul cînd au pus ceva mai mult jar prin Roma să aibă mai multă căldură și iluminare Nero!

Ca dovadă a înfloriri ariminismului/mitraismului la Roma în timpul împăratului Nero, sînt informaţiile venite chiar de la un duşman al acestui cult, Saul, care ajungînd de nevoie în capitala imperiului roman pentru a fi judecat de cezar, scrie plin de supărare despre unii iudei şi greci, ce îi deveniseră prieteni de maimuţăreli deşarte, în Epistola lui Pavel către romani la 1,23 că: ,,au schimbat slava lui Iahwe nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi tîrîtoare”. Dar descrierea icoanei de către ofuscatul fanatic ivrit este a unei plăci votive mitraice care era aşezată pe altarul de cult din incinta mitreumului cum s-au găsit în unele situri arheologice, iar aceasta dovedeşte că religia geţilor avea în anul 61 al erei noastre la Roma atît lăcaşe de cult cît şi adepţi, unii chiar dintre turbăcioșii iudei care s-au cam săturat de cotizări la templu, de întuneric şi întunecimi, dîndu-se și ei ca mulți alții din imperiul roman, mai spre lumină din lumina geţilor. Cinste lor!

Descoperind de ce ,,mişelii şi trădări” faţă de Iahwe sînt în stare unii tăiaţi împrejur cît şi grecii cu minţile aburite de aiurelile fariseului Saul, autorul ars la rînză scrie la 1,25 că: ,,au schimbat în minciună adevărul lui Elohim şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvîntat în veci.’’ O asemenea atitudine o găsim după vreo 330 de ani şi la întunecatul iudeo-cretin Augustin care îşi îndemna turma să se roage creatorului ceresc şi nu soarelui ca păgînii, de parcă ar fi pe pământ alţi păgîni decît slujitorii Satanei cu toţi uciganii lui!

     La cîtă făcătură au făcut ivriţii, l-au întrecut chiar şi pe Făcătorul lor!

Plutarh(46-126) aminteşte în scrierile sale despre cultul mitraic ce îşi făcuse apariţia în peisajul religios destul de cosmopolit al Romei dar prima inscripţie închinată acestei divinităţi datează sigur din perioada Flavilor(69-96). Trupele împăratului Vespasian(69-79) practicau acest cult la Carnuntum(Petronell în Austria) pe Istru în Panonia Superioară, provincie locuită de geţi şi care a ajuns sub stăpînire romană în anul 9 î.e.n. În anul 71 sau 72 în acest oraş a fost trimisă legio XV Apollinaris care a construit pe malul Istrului –apă sfîntă la geţi – o peşteră semicirculară ca lăcaş de cult pentru Mitra, unde s-a descoperit o inscripţie votivă închinată lui Sol Invictus(neînvins) de un soldat numit Barbarus – Străinul. În latină cuvîntul sol are sensul de  soare şi figurat de om strălucitor, adică cel născut din fulger sau lumină aşa cum este legenda lui Mitra. Pentru că latinii neavînd un cuvînt pentru conceptul religios ,,fiul luminii”, au folosit ceva asemănător din teologia lor.

În anul 28 al erei noastre a fost ocupată de către trupele romane şi Moesia, iar în anul 106 a fost ocupat de către romani o treime din regatul geţilor cu capitala la Sarmisetuza. Ori geţii erau la acea dată, cel mai numeros popor al Europei antice iar mulţi dintre ei au fost înrolaţi cu forţa în armata romană cum ne lasă mărturie şi scrierea lui Arrianus, amintită mai înainte. Plecînd de la baştina mioritică ei şi-au dus în bejenia militară şi religia strămoşească aşa cum o arată atît de limpede tăbliţele de plumb dar şi unii autori antici. Însă fel de fel de tîrîturi fără neam şi ţară, ne spun că religia mitraică a fost adusă pe meleagurile noastre din Capadochia, din Persia din Sulavesela numai nu unde s-au descoperit cele mai multe inscripţii – o treime din totalul acestora au fost găsite în ţinuturile locuite de geţi – Panonia, Moesia şi Dacia. Mai amintesc pentru vechimea cultului în imperiu, un grup de marmură închinat lui Mitra de către un sclav al lui T. Claudius Livianus ce a fost prefect pretorian în anul 102.

Traian, după ce a răzbit pe geţii cei nemuritori în războiul din anul 106, a scris pe soclul statuii sale aşezată pe Columnă – terminată în mai 113 – o zicere care spune: ,,Senatus Populusque Romanus, imperatori Caesari Divi Nervae fillio Nervae Traiano Augusta Germanico, Dacico, Pontifici Maximo, tribunicia potestate XlV , imperatori Vl, consului Vl”. Şi în română tălmăcirea sună aşa: ,,Senatul şi Poporul roman, Împăratului Caezar, fiul divinului Nerva, Traian Augustul învingătorul germanilor, învingătorul dacilor, învingătorul Marelui Preot, avînd pentru a patrusprezecea oară putere de tribun al plebei, fiind salutat a şasea oară ca şef al armatei.”. Nici un împărat roman nu s-a lăudat că a învins vreun mare preot iar dacă el a făcut-o însemnă că Marele Preot din Sarmisetuza avea o organizaţie întinsă mult în afara statului get şi el a distrus-o în totalitate. Dar înainte de a înţelege de ce hispanicul Traian se lăuda că a învins un mare preot să explic funcţia de pontifex maximus în imperiul roman.

Marele preot la romani – pontifex maximus – era şeful colegiului de pontifi şi cea mai importantă personalitate sacerdotală în statul roman, ales în această funcţie pe viaţă. Titulatura a fost preluată în anul 12 î.e.n. de către Augustus şi deţinută apoi de toţi împăraţii pînă în anul 383 cînd ultimul deţinător, împăratul get Graţian a fost asasinat la ordinele episcopului iudeo-creştin de Milano, Ambrosie, iar funcţia a revenit acestuia. Prin această funcţie, împăratul controla toate cultele din imperiu şi nimeni nu putea să scoată din pălărie în public vreo trăsnaie zurlie ce avea pretenții de revelații, fără edictul lui pontifex maximus. În timpul lui Augustus au fost desfiinţate toate societăţile cu excepţia celor funerare. Acestea puteau să se adune o dată pe lună cînd se strîngea cotizaţia dar şi alte întîlniri nerestricţionate legate de aducerea jertfei zeului patron şi de a sărbători împreună. Legea era se pare, valabilă numai pentru Roma iar împăratul trac Septimius Severus a extins-o pe la anul 200 pentru întreaga Italie şi a celorlalte provincii pentru că fanaticii farisei împreună cu leprele lor iudeo-creştine îşi arătau obrăznicia în public. Nici un cult nu era recunoscut în imperiu şi nu puteau funcţiona fără această autorizaţie specială din partea împăratului care era şi marele preot.

Roma avea separat organizat un colegiu numit pontifices – pontifi, cel mai important colegiu sacerdotal, format iniţial din 3, 9 apoi 15 preoţi, în frunte cu un pontifex maximus. Pontifii aveau ca îndatoriri, supravegherea cultelor oficiale şi private şi de aici vine supărarea lui Tertulian pe la anul 200 că iudeo-creştinii erau ţinuţi în îngrădirea cultului privat chiar dacă alţii mint că erau peste tot crăcănaţi în imperiul roman şi pînă la marginile pămîntului.

Distrugînd Frăţia Celui Ales din Sarmisetuza, Traian a vrut să arate tuturor şi posterităţii că zeii Romei au fost mai puternici decît cei ai geţilor şi astfel i-a învins, iar el ca mare preot al acestor zei este cel mai puternic din lume. Aceasta este explicaţia textului cu pontefex maximus de pe soclul columnei pe care istoricii români îl țin ciudat, îl fac uitat, ferindu-se de el să nu dea în sminteală!

Amintesc faptul că scapeţul ivrit, rabinul Apolo care s-a făcut stăpîn pe centrul de l-a Qumran pe la anul 26, şi-a luat titlul tot de ,,Mare Preot” chiar dacă tartorul religios de unde venea el, se numea Rabin şef, prin această diversiune urmărind să-şi subordoneze toate locurile unde locuiau esenii, numai că ticăloşia nu i-a reuşit.

Acum înţelegem şi unul din motivele necunoscute de istorie, de ce Traian a vrut să distrugă statul get. Fiind mare iubitor de mozaici, el a primit bani foarte mulţi de la aceştia după ce le-a acordat cetăţenia romană, astfel ca împreună, unii cu sabia şi alţi cu punga, să distrugă şi religia geţilor. La plăsmuirea pe care au pus-o la cale ivriţii de a se impune ca religie majoritară în imperiul roman, ei trebuiau să distrugă religia geţilor ce era deja răspîndită în multe regiuni ale statului şi chiar la Roma. Iar ceea ce a făcut Traian după cotropirea Geţiei, dovedeşte din plin această idee. În anul 112 acelaşi împărat a dat un edict prin care interzicea creştinismul spun plăsmuitorii de istorii iudeo-sataniste, dar acum ştim că era vorba de religia crucii sau creștinismul arimin care era de fapt religia geţilor de la strămoşul lor Părintele Eno şi nu cum mint de 1600 de ani secăturile ce trăiesc numai din negoţul cu vorbe!! Că edictul nu se referea nici la mozaici şi nici la turbăcioşii lor schismatici zeloţii farisei sau iudeo-creştini, o dovedesc informaţiile pe care le voi da în continuare să mai facem un strop de lumină în întunecimile Satanei.

Ioannes Malalas(491-578) a scris o Chronografie, un fel de istorie universală care este o sursă de informaţii foarte interesantă pentru acest subiect unde la Xl ne lasă mărturia: ,,Pe cînd Traian se afla în Siria, în Antiohia, şi se ocupa de afacerile statului, a primit o scrisoare de la Tiberian, prefectul Palestinei, concepută în termenii următori: Neînvinsului Caesar, Preadivinului Împărat Traian.Însărcinarea ta de a pedepsi pe galatienii care mi se prezintă ca creştini, am adus-o întru cît mă priveşte la îndeplinire. Dar ei vin de la sine la tortură şi la moarte şi cu toate îndemnurile şi ameninţările mele, spre a-i abate de a mi se preda, n-am izbutit pînă acum. De aceea Maiestatea Ta neînvinsă, să hotărască în această privinţă. Traian, a dat ordin lui Tiberian şi celorlalţi prefecţi, ca pe viitor să se abţină de a ucide pe creştini. Astfel pentru cîtva timp creştinii putură să răsufle în linişte.” Ori înscrisul istoric din jurul anului 110, desfiinţează minciuna ivritului Saul scrisă în Faptele apostolilor la 11,26, şi care pretinde că primii creştini au fost numai iudeii tăiaţi împrejur din cetatea Antiohia.

Să ne uităm în istorie cine erau aceşti creştini din Galatia ca să înţelegem pe unde şi cum s-a făcut falsul. Tăbliţa 11 turnată pe la mijlocul secolului lV î.e.n. ne spune că un geţişor de soi din acela pios, s-a dus în ceva vizite preacucernice la veseloşii gali ce locuiau printre şatrele geţilor în acele vremuri din Geţia şi Mesia. Şi spune el că a avut trecere chiar la rigă pe care l-a binecuvîntat ,,cu vin şi pîine strămoşească şi l-a numit cu epitetul de fiu al crucii strălucitoare”. În anul 275 î.e.n. mustăria geţilor cu galii cei veseli s-a înăcrit rău şi a dat în fiert, astfel că zburdalnicii au putut fi potoliţi numai cu sabia şi poftiţi să-şi mute şatrele dincolo de Dardanele. Prietenia s-a spart şi galii au trecut în Asia Mică unde au format statul Galatia iar mai la sud în Palestina au pus de o Galilee în anul 271 î.e.n.. În anul 63 î.e.n. Galatia devine regat clientelar Romei, iar în anul 29 î.e.n. romanii transformă micul teritoriu în provincie alipindu-l Siriei, dar populaţia de gali a rămas pe loc. Tăbliţa 54 ne spune că Noe împreună cu ceata lui de geţi, după ce au luat trupul lui Ili din groapa de la marginea Ierusalimului, au plecat în sudul Siriei unde au fost întîmpinaţi de ,,galii cei roşcaţi” veniţi în mare mulţime în frunte cu preotul Bofio care l-au jelit amarnic pe martirizatul get. Aceste informaţii arată că populaţia galică şi-a păstrat religia crucii pe care o preluaseră de la geţi în urmă cu peste 400 de ani iar Tiberian cînd scrie despre creştinii galatieni din fostul regat Galatia, îi scoate în lumina istoriei pe galii ce au trecut la religia geţilor cînd locuiau în Geţia şi Mesia. Nici urmă de tăiaţii împrejur, adică de turbaţii şi fanaticii farisei care îşi ziceau zeloţi şi nu creştini.

În aceeaşi perioadă cînd edictul lui Traian trimitea cu miile sau zecile de mii la moarte pe adepţii religiei crucii practicată de geţi dar şi de alte neamuri, Pliniu cel Tînăr(61-114) care a fost un apropiat al lui Tacit iar între anii 111-113 a ocupat funcția de guvernator al Bitiniei, scrie despre adepţii lui Iisus/creştini: ,,Şi molima acestei superstiţii s-a răspîndit nu numai în oraşe, dar şi în sate şi pe ogoare… Templele erau aproape părăsite, ceremoniile solemne multă vreme întrerupte… Obişnuiau să se adune într-o anumită zi în zori, să înalţe pe rînd cîntare lui Cristos ca unui zeu”. Reţinem zicerea latinului că adepţii religiei crucii se întîlneau în zori cam aşa cum spune Filon despre eseni, că se rugau la răsăritul soarelui, ceremonial identic şi în mitraism. Mai reţinem că aceste populaţii, care nu aparţineau etnic ivriţilor şi deci nici cultului mozaic cocoțat atunci pe cai mari în cvadriga împăratului Traian, trăiau nu numai în oraşe dar şi la sate, părăsindu-şi templele și nu templul din Ierusalim, arătînd că fenomenul era vechi şi a dus la prăbuşirea vechilor culte. Ştim din tăbliţa 60 că religia geţilor pe la anul 30, după asasinarea lui Ili de către ivriţi, era deja răspîndită la sciţi şi traci. După moartea lui Ili nişte preoţi cam mişei s-au pus cu zurba şi nu mai slujeau comunitatea religioasă astfel ca fiecare să devină OM iar dage balo din Sarmisetuza a trebuit să intervină energic. Dar ţinutul Bitiniei despre care scrie Pliniu cel Tînăr, era o regiune locuită de traci, situată între Galatia şi Tracia, teritorii unde sigur se practica religia crucii aşa cum dovedesc informaţiile de pe tăbliţele de plumb coroborate cu cele venite din antichitate şi menţionate mai sus, ca dovezi de netăgăduit în desluşirea adevărului despre religia strămoşească.

Şi tot de la acest autor care publică în anul 108 a Vlll-a carte de scrisori, găsim zapisul 4 către Caninius. ,,Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul cu dacii. Căci unde mai găseşti un subiect atît de actual, atît de bogat, atît de vast, în sfîrşit atît de plin de poezie şi cu toate că faptele sînt adevărate, atît de fabulos? Vei vorbi despre schimbarea albiei unor fluvii, despre tabere cocoţate pe munţi prăpăstioşi, despre un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu-şi pierde deloc nădejdea: şi pe deasupra despre sărbătorirea, a două triumfuri, unul pentru prima oară pînă atunci asupra unui popor neînfrînt, celălalt – pentru ultima oară. O singură, dar extremă dificultate, şi anume că este o teribilă cutezanţă să te măsori cu aceste fapte în poezie, chiar pentru talentul tău, care poate atinge totuşi sublimul şi poate să se ridice pînă la înălţimea celor mai măreţe opere. O dificultate mai este şi aceea că numele proprii barbare şi sălbatice, în primul rînd chiar acela al regelui, nu sînt potrivite cu versurile greceşti”. Ei, aici iarăşi v-am găbjit rău șleahtă de mişei. Spune latinul că atît ei cît şi grecoteii aveau mari probleme în scrierea numelor geţilor şi a locurilor unde hălăduiau aceştia, ori năpîrcile româneşti obişnuite să afle gustul culturii lingîndu-i pe alţii în dos, spun că numai numele transmise de scrierile grecilor şi romanilor sînt corecte şi folosesc acest argument tembel pentru a dovedi că ,,tăbliţele sînt false”!

Dar mai are textul în ascunziş o zicere năstruşnică şi dacă nu eşti cu toate acasă nu-i poţi da de meşteşug sau beteşug. Pliniu spune despre regele get Diogio, după tăblițe dar pe care el nu îl numește deși îl știe, sau Decebal după făcătura lui Dio Casius, că ,,izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă; nu-şi pierde deloc nădejdea” şi textul este ori un nonsens pentru că morţii nu mai au nădejde, ori cineva a umblat prin el cînd l-a copiat şi a scos ceva supărător pentru iudeo-creştini şi făcăturile lor criminale. Eu înclin către a doua cale şi cred că, falsificatorul copist a scot din scrierea latinului, numele adevărat al regelui și jurămîntul Frăţiei Celui Ales care cerea întregului neam get să-i alunge pe cotropitori şi să elibereze Ţara Sfîntă. Iar istoria ne arată că timp de 150 de ani, geţii din est, împreună cu goţii şi cu sprijinul celor ocupaţi, au luptat pînă au reuşit să-i răstoarne pe romani peste Dunăre şi să-şi elibereze glia cotropită. Numai că în acele vremuri strămoşii noştri geţi se ţinea tot de sfinte juruinţe, dar astăzi printre urmaşii lor, sînt foarte mulţi care se ţin numai de îndrăcite trădări.

Sfîntul Isidor de Sevilla(560-636), prelat spaniol pe care nu îl putem bănui de şuguieli mioritice, spune după 300 de ani trecuţi de la aceste fapte, că geţii din nordul Istrului amestecaţi cu goţii, bastarni şi alte seminţii germanice au distrus şi robit imperiul roman să fie spre luminare şi întunecaţilor noştri: ,,Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic”. Şi eu cer tuturor istoricilor şi lingviştilor români să primească jugul getic al adevărului triumfător şi din partea mea cîte o poacă!

Unii culturnici occidentali spun că răspîndirea mitraismului în Germania s-a făcut prin intermediul trupelor de la Dunăre, atunci cînd legiunea a opta, care a fost transferată din Moesia în Germania Superioară în anul 70 a practicat mai întîi acolo religia ce în curînd avea să devină predominantă în ţara aceea. Pentru a justifica apariţia mitraismului la Istru, ei spun că după ocuparea Moesiei, regiunea geţilor de la sudul Istrului la est de munţii Balcani, în anul 29, aici au fost colonizate puhoaie de capadocieni, frigieni, cilicieni şi bitini, toţi mari iubitori de Mitra. Adică într-un teritoriu care îl pui într-un căuş de palmă, mulţimi de soldăţoi venetici, în loc să se ocupe de meşteşugul armelor s-au apucat de a cloci o religie care şi astăzi uimeşte prin profunzimea şi umanismul ei şi cum erau uluitor de inteligenţi, le-a ieşit jucărica. Dar tot ei spun că în Asia Mică de unde a fost adusă soldăţimea, nu s-a descoperit din săpături nici un templu consacrat lui Mitra iar inscripţiile care menţionează numele său sînt, pînă acum, rare şi nesemnificative. Iarăşi nu se leagă minciunile! Şi s-au mai ţinut ei de un fals, spunînd că în imperiul roman, Mitra se numea Sol Invictus – Soarele Neînvins, deşi toate datele arată că Mitra nu avea nici o legătură cu astrul zilei, iar expresia latină a fost tradusă tendenţios, pentru că ea înseamnă ,,omul strălucitor” sau mai corect ,,fiul luminii” aşa cum se numeau şi esenii din Palestina şi Egipt pe care nişte canalii i-au tăiat împrejur prin minciună.

În Comagene, provincie romană din anul 17 al erei noastre, pe Eufrat la graniţa cu imperiul persan, în orăşelul Doliche, se sărbătorea pe o culme de deal, o divinitate solară care, chiar mult mai înainte era venerată pe crestele munţilor. Se considera că ea inventase folosirea fierului şi a fost adusă în regiune de către un trib de făurari numiţi kabiri veniţi din nord. Dar cabirii erau populaţia getică din Asia Mică pe care Zamolxe o trecuse pe la mijlocul secolului Vl î.e.n. la religia crucii practicată de Frăţia Celui Ales din Sarmisetuza. Divinitatea era reprezentată la început călărind pe un taur, ţinînd în mînă securea dublă ce simboliza în vechime universul. Asta spune şi legenda lui Mitra despre sacrificarea taurului ceresc. Pe iconiţele geţilor chiar aşa apare Mitra dar călare pe un cal, imagine specifică regiunilor pontice şi nord-dunărene. O inscripţie greacă vorbeşte despre ,,tronurile celeste” unde divinitatea primeşte sufletele fidelilor săi, şi nu-mi rămîne decît să vă zic: iu și iu și iarăși iu! Nemurire neică şi teozofie mioritică, chiar mai mult decît încape în tărtăcuţele voastre! În imperiul roman această divinitate supremă din Doliche era numită Jupiter Caelus(cer, înălţme) sau Jupiter Dolichenus iar templele lui erau totdeauna alături de cele ale lui Mitra, adică cultul mitraic dar practicat de capadocieni. La greci Mitra, asimilat lui Phaeton, era privit ca autorul conflagraţiei finale. Fiecare, după limba şi înţelegerea lui se ruga însă unei divinităţi cereşti unice. Asta da cultură de minte pestriţă!

Cazarii înveninaţi pînă în vîrful frezei împotriva noastră şi care revendică în surdină pentru ei de pe la 1860 plaiurile mioritice, spun că aici s-au revărsat puhoaie de soldăţoi ivriţi ce îl pupau în bot numai pe Iahwe. Iar latriniştii spun că după exterminarea geţilor de către romani adică şi de soldăţoii ivriţi şi nu cazari chiar dacă ambele popoare practică mozaismul, ţinutul a fost repopulat cu urdii aduse din tot imperiul roman, ce au chezăşuit prin sămînţa lor, formarea poporului român cîteva secole mai tîrziu. Îţi vine să pui mîna pe par cînd citeşti asemenea mişelii spuse la adresa neamului nostru şi cu care ţucalii ne tîrtăie/înjură în draci.

Religia mitraică s-a extins în Germania nu numai în ţinuturile ocupate de romani dar şi în teritoriilor ubilor şi batavilor răspîndindu-se ca o epidemie acolo unde poposeau armatele imperiale formate în mare parte din soldaţi arimini. Dar acelaşi fenomen se întîlneşte în Galia secolului ll şi mai ales lll. Un soldat al legiunii Vlll a dedicat o placă votivă descoperită la Geneva şi închinată lui Deo Invicto. În Marea Britanie monumentele închinate lui Mitra se află în fostele garnizoane romane sau în apropierea acestora dovedind că a fost adus de armată şi venerat mai mult de soldaţi, dar sigur el era instalat bine pe la mijlocul secolului ll. Şi în nordul Africii s-au descoperit monumente mitraice, însă mai puţine ca în regiunile din nordul Mediteranei şi mai ales din regiunile locuite de geţi. Misterele lui Mitra s-au celebrat numai între graniţele imperiului roman iar cultul a apărut după cucerirea provinciilor geţilor Panonia în anul 9 î.e.n. şi Moesia în anul 29  e.n. şi nicăieri în afara acestuia.

Modelul de construcţie al unui mitreum a fost preluat de către biserica catolică şi el se compunea dintr-un pridvor, un pronaos care avea pe laterale bănci, naos unde exista altarul de cult deschis la care se ajungea pe nişte scări, pe lateralele acestuia erau locurile ocupate de cor. Peste tot în imperiul roman, în nordul Africii, în Spania, în Galia, Germania şi Britania, în provinciile din partea de est, s-au format asociaţii oficiale ale clerului şi enoriaşilor acestei religii ce a cuprins fără sabie şi pîrjol orice persoană doritoare să-şi caute singură mîntuirea.

 Încă înainte de anul 181 cînd Commodus a impus mitraismul ca religie oficială de stat a împăratului, acest cult era deja bine instalat la Roma chiar în rîndurile aristocraţiei. Dar pînă să ajungă atît de sus în imperiu, mitraismul a fost la început religia sclavilor duşi din Dacia de către armatele lui Traian şi a populaţiei sărace. Sub domnia Flaviilor s-au descoperit primele texte scrise închinate lui Mitra iar sub domnia Antoninilor(138-180), oamenii de litere şi filozofii au început să se intereseze de această religie care cuprinsese mare parte a populaţiei imperiului roman. Lucian glumeşte pe seama ceremonialului mitraic iar Celsus în Calea adevărului scrisă în anul 177 arată că cei care încercau să facă tămbălău cu iudeo-creştinismul lor erau nişte impostori care şi-au permis să preia în mare parte acest cult şi să spună că s-a născut din mozaism, tot aşa cum Filon din Alexandria spunea că toată filozofia greacă este născută din înţelepciunile lui Moşe. Tertulian s-a obrăznicit la culme şi pe anul 200 a scris că mitraismul era erezie creştină! Cu aceasta, sataniştii ce vînau puterea în imperiul roman şi-au arătat o parte din hidoşenia lor.

Cam în aceeaşi perioadă, scriitorul Pallas a dedicat o carte mitraismului în secolul ll iar Porfir îl citează pe Eubulus care a trăit în secolul lll şi a scris Cercetări mitraiceToate au fost nimicite pentru a se şterge orice urmă a religiei geţilor care a fost religie oficială în imperiul roman timp de 200 ani pînă ce iudeo-sataniştii au interzis-o în anul 381, punînd peste ea marea plăsmuire a fariseilor.

Lampridius în scrierea Commodus 9, închinată împăratului ce a domnit la Roma timp de 12 ani(180-192), spune că acesta era iniţiat în mistere mitraice şi a preluat-o ca religia lui oficială de la început, poziţie păstrată pînă la interzicerea ei din anul 381. În noiembrie 308 Diocleţian şi Maximian, care au abdicat din funcţiile de împăraţi pentru a se forma a doua tetrarhie, au o întîlnire solemnă la Carnuntum pe Istru şi îi ridică lui Mitra un lăcaş de cult ca ,,protectorul imperiului lor”.

La noi s-au descoperit piese arheologice închinate cultului ceresc al ,,fiului luminii” pe care l-au numit fie Deus Aeternus, fie Mitra sau după limba fiecărui donator, în localităţile Apulum, Ulpia Triana Sarmisetuza, Micia, Ampelum, Tibiscum, Germisara, Sighişoara. Adoratorii priveau această făptură de lumină, ca fiu născut din fulgerul Creatorul şi îl numeau ion pe limba strămoşească şi eon sau aion cum i-au spus grecii ce se ţineau că toate vin de la ei. Divinitatea reprezenta o întrupare a lumii şi a timpului etern, entitate imuabilă care garantează veşnicia şi durata misterelor. Aeternus sau deus Aeternus este atestat epigrafic numai odată cu începutul secolului ll erei noastre cînd în cetăţile Babarului din Carpaţi, solomonarii geţi s-au întrupat din lumina Marii Creaţii, au scris mulţime de cărţi pline de înţelepciune pe care le răspîndeau în tot imperiul roman inclusiv în Palestina sataniştilor mozaici şi de aici s-a născut cea mai oarbă şi mai turbată ură a ivriţilor împotriva neamului get care dăinuie și în pezent. De aceea religia geţilor se numea mitraism, adică a înţelepţilor iar grecii cînd au furat-o şi au ,,grecizat-o” i-au spus gnosticism, adică a cunoaşterii, dar după năravul lor de hoţomani.

M. J. Vermaseren în Mithraic Studies ll remarcă prezenţa şi alăturarea Soarelui şi Lunii pe majoritatea reprezentărilor mitraice şi care subliniază ideea de eternitate, una din trăsăturile divine ale lui Mithra. Cine are ochi de văzut să privească tăbliţa 53 şi iconiţele! În Occident se discută că şi tăbliţele de aur –  lamelae aureae – care aparţineau sectelor orfice ar avea legături cu mitraismul. Ba bine că nu drăguţilor, sau poate reuşiţi să le faceţi şi pe acestea revelaţii mozaice! Ce era orfismul, decît religia geţilor practicată de geţii din Tracia şi pe care nişte greci prea ţîfnoşi în fudulia lor, au ,,împrumutat-o” prin secolul Vl î.e.n. pentru ceva meditaţii vîrtoase şi aşa s-au îndrăgostit de ea încît au zis că-i chiar a lor!

 Deus Aeternus din latină este fără echivalent atît în inscripţiile greceşti cît şi cele siriene sau palmiriene. În provinciile din nordul Africii unde trupele de geţi au ajuns la mijlocul secolului ll, divinitatea apare scrisă deo Aeterno sau deo magno Aeterno, adică aşa cum apar divinităţile scrise pe tăbliţele de plumb cu prefixul deo sau dio. Una din dedicaţiile din Dacia este făcută de către Betulo Galato, un urmaş al galilor care au plecat de aici pe la anul 275 î.e.n. În unele dedicaţii Aeterenus este însoţit de Jupiter optimus maximus sau apare alături de Junona şi angeli(deo Aeterno et Junoni et angelis) fiind inscripţie cu sens unic în epigrafia romană şi din Dacia. Vedem prin dovada acestor probe arheologie, şi care sînt confirmate de tăbliţele de plumb, că în Geţia în secolul ll al erei noastre există mărturii scrise ale unui cult religios cu o divinitate unică şi care este Creaţia de început a luminii, însoţită de îngeri. Despre îngeri vorbesc mai multe tăbliţe dar şi scrierile esenilor, care, toate au fost săvîrşite înainte de anul 26, însă vechimea religiei este indiscutabil mult mai mare. Ori în acele vremuri iudeo-sataniştii nici nu ştiau bine ce se bolboroseşte în closetul lui Iahwe de care ei se simt aşa de legaţi ca viermele de hoit! Mai menţionez epigrafele de la Viminacium în Moesia Superioară către Dis Angelis şi cea de la Ostia I(ovi) O(ptimo) M(aximo) angelo Heliopolitano. Cuvîntul heliopolitano este din româna veche, compus însă de un grec astfel: helio: soare + polei: îngeri, făpturi cereşti cu chip de lumină, zîne + tană: ceaţă, boare, iar sensul este de făpturi de lumină cu chip invizibil sau nevăzut

Deus Aeternus este o putere eternă, omnipotentă, incognoscibilă, avînd lăcaşul dincolo de sfera stelelor. El comunica cu muritorii prin intermediul îngerilor. De mai avem ceva strîmbături la minte, atunci le putem îndrepta cu scrierile esenilor sau ale lui Eno. Grecii, după ce au cotit-o ,,greceşte” cu şiretlicul numit gnosticism, au schimbat calea şi caii, născocindu-l pe Theos Hypsistos, divinitate care are multe elemente comune cu deus Aeternus şi cu cultul lui Sabazios. Şi ivriţii din Palmira, de religie mozaică dar care călcau mai mult prin şanţ decît pe la templu, se rugau acestui Hypsistos fără ca Întunecimea Sa să-i fi trăsnit cu vreo belea. Dar Jupîn Hypsistos în buna tradiție greacă și ivrită, avea un ,,pește” sau ,,legămînt” după zicerile mozaice pus peste tot la vedere și cinstit cu mare fervoare în temple!

O inscripţie de pe la anul 175 din oraşul italian Venusia este închinată lui Ilio Mitra scris cu litere greceşti spun ei, dar eu spun că este o dedicaţie scrisă de un getbeget către Mîntuitorul lui cum apare pe mai multe tăbliţe; Ili, Ilo sau Ilio. Ce mai, de atîta apăraie ne vom da cu tesla-n… cap! Placa votivă a fost plătită de către Sagaris, un nume latinizat al lui şăgar sau şagariu cu sensul de glumeţul.

Cea mai veche rugăciune adresată lui Mitra apare în imperiul roman în perioada Flaviilor(69-96), iar religia geţilor se va răspîndi în tot imperiul în ceva mai mult de 100 de ani. În jurul anul 148 trupele romane din Germania practicau acest cult unde s-a descoperit inscripţia Soli Invicto Mithrae. Alături de trupele recrutate dintre locuitorii  provinciilor ocupate de romani dar comandate de către romani erau şi trupele auxiliare formate şi conduse în totalitate din străini care îşi foloseau cu libertate totală limba şi religia.

Cele mai multe mărturii ale religiei mitraice sînt în fostele regiuni locuite de geţi, realitate recunoscută de toate căpăţânele specializate în plăsmuiri dar care o explică pe după deget, pe după colţ sau deloc. Către est de Carnuntum, în centrul Panoniei s-a descoperit o inscripţie votivă adresată Patriae Genetrici(Patria Mamă, sau Născătoare), de nu va fi fost adusă aici de la Ierusalim, de vreun strîmbăcios de istorii şi plin de revelaţii prin părţile dorsale!

Mitraismul a ajuns la Roma un cult cunoscut, răspîndit şi acceptat de societatea romană în timpul împăratului Hadrian(117-138). Cultul lui Mithra a fost răspîndit în Africa la Constantine în Algeria unde s-a descoperit o peşteră artificială în care se oficiau ritualurile religioase, dar situaţia este asemănătoare peste tot acolo unde trupele imperiale aveau garnizoane.

 Asociaţiile mitraice se numeau Cultires Solis invicti Mithrae iar împăratul Marcus Aurelius(161-180) a acordat acestui cult imunităţi civile chiar înainte de a deveni cult oficial al împăratului, însă cu satanismul mozaic nu dorea să se întovărăşească nimeni deşi plăsmuitorii lui au scris că Iahwe avea bătături la bot de cîte pupăciuni primise de la toţi muritorii. Începînd cu domnia fiului acestui împărat – Commodus(180-192) – religia mitraică îşi avea preotul în palatul auguştilor. De acum nimic nu a mai deranjat religia geţilor în existenţa imperiului roman pînă în anul 379 cînd grecii şi italicii şi-au impus la conducerea imperiului tîrîtura hispanică Teodosius cu care se începe holocaustul împotriva acestei religii. O inscripţie găsită la Buda în Ungaria pomeneşte de Deus Arimanius ca epitet pentru Mitra, aşa ca să le dea în bot latiniştilor şi amintind de strămoşul ancestral al neamului get Moş Arimin dar și de originea lui curat getă! Tot ca Deus Arimanius apare Mitra şi la Roma iar menţionarea este făcută de marele preot al cultului mitraic, adică să ne fie spre învăţătură de minte la cei cu tărtăcuţele dogite, Mitra era Dumnezeul neamului arimin şi nu al ivriţilor, pîrliților, învîrtiţilor sau afurisiţilor!

Soarele ca divinitate cu capul înconjurat de raze, apare începînd cu monedele împăratului Commodus după anul 180 şi continuă la Constantius ll în anul 361, pînă la moartea lui Valens din anul 378.

În timpul dinastiei Severilor, la Roma se instalase religia lui Mitra pe care pretinşii specialişti l-au interpretat ca un cult al Soarelui, celelalte divinităţi nefiind decît ipostaze ale acestuia. Ariminul din Tracia, Septimius Severus care ajunge împărat în martie 193, proclamat de trupele de ausoni de la Dunărea de Jos impune acest cult la Roma chiar dacă toată oligarhia de purpurele sughiţa amarnic. Nici pe timpul invaziei lui Hanibal nu suferiseră sărăcuţii asemenea umilire. În anul 203 Septimius Severus, a organizat sărbători pentru aniversarea celor 10 ani de domnie la care iudeo-cretinii nu au servit petrecerea, deşi îi invitase pe năzuroşi să pună şi ei, acolo, o tămîie la altarul Înţeleptului(Mitra) din a cărui învăţătură ciuguleau vîrtos nemernicii dar strigau că este erezie aşa cum ne-a lăsat mărturie învrăjmășitul  Tertulian. Pentru purtarea lor ușuratică și obraznică, împăratul a dat un decret să-i scuture bine, pe unii cu vorba, pe alţii cu sabia pînă s-au dat la brazdă. Şi Caracalla (211-217), fiul lui Severus, a fost mare preot al cultului mitraic, adică creştinismul arimin sau ariminismului după logica adevărului, aşa cum a fost tatăl lui şi împăratul de neam latin Commodus.

Heliogabal(218-222), ajunge împărat la vîrsta de 14 ani fiind un paravan pentru bunica şi mama sa care conduceau în realitate imperiul. Fiind investit ca preot al unui cult solar ce îl practica în oraşul de baştină Emessa el i-a construit un templul pe colina Palatinului şi s-a pus pe rugi şi pe extravaganţe. Prezenţa în templu şi-o făcea alături de un leu, o maimuţă sau un şarpe, slujba făcînd-o numai în siriacă iar în timp a devenit tot mai apropiat de cultul fariseilor fanatici şi ai celor dintre Neamuri ce îşi spuneau iudeo-creştini şi care i-au ciripit visătorului că a venit vremea ca el să impună în imperiu o religie unică. Şi dacă s-o învrednici, să răspîndească cu sabia acest cult satanist pe întreg pămîntul, pînă unde bate vîntul, dar rău a băgat-o pe mînecă iar din poveste a ieşit o nimică sîngeroasă. Populaţia Romei cînd s-a văzut ameninţată de o iudaizare făcută cu sabia iar masculicii erau batjocoriţi cu pierderea abajurului bărbăţiei, fiind chemaţi toţi să se pupe numai cu Iahwe, în anul 222 s-au răsculat şi le-au făcut de petrecanie împăratului Heliogabal şi mamei acestuia Iulia Soemia, iar corpurile le-au fost aruncate în Tibru. Dar atît mozaicii cît şi iudeo-creştinii au fost luaţi rău la rost, episcopul Calixt împreună cu preoţi Calepodius şi Asclepiades au fost umflaţi şi ucişi imediat iar cadavrele tîrîte pe străzile Romei. Cu practicanţii cultului crucii – gnostici, montanişti, marcioni, creştinii arimini – consideraţi eretici de către jegurile iudeo-creştine, răsculaţii cetății nu au avut a se socoti. Suspectă realitate pentru plăsmuitorii de istorii! Acest împărat şi-a păstrat cultul lui asiatic pentru oful inimii scoţînd din palatul auguştilor cultul lui Mitra sau creştinismul arimin, dar a fost  în continuare cinstit ca apărător al imperiului cum arată moneda de mai josemisă în timpul lui. Pe una din fețe apare carul solar tras de cei patru cai avînd inscripția SANT DEO SOLI adică Sfîntul Soare îndumnezeit, iar sub cai scrie Elagabal. Alături am pus un zodiac din timpul aceluiași împărat. Spre dreapta, lîngă zodiac este o monedă a regelui Macedoniei Filip(359-336 î.e.n.) unde apare carul solar dar tras numai de doi cai dovedind arheologic faptul că ariminii de la sudul Istrului aveau o religie asemănătoare cu cei din nord în acele vremuri. Sub cai scrie cu alfabet get FILIPPOI, la fel ca pe tăblița 16 descoperită la Sinaia, iar încapăt este un car solar descoperit în anul 1902 în localitatea  în localitatea Trundholm din Danemarca fiind din epoca bronzului(2400-900 î.e.n.) prin aceste dovezi arheologice se dovedește că religia geților se practica de la Marea Baltică pînă la Marea Mediterană încă din mileniul ll î.e.n. fără revelații, incantații și conspirații ivrite și apoi grecești și italice, rezistînd în mitologie pînă în zilele noastre! Mai multe legende neaoș mioritice spun că Sfîntul Ili(III pe tăblițele geților dar și la emeși era Salvatorul neamului omenesc, Mîntuitorul, Strălucitorul din ceruri), un personaj foarte ciudat în firele mentalului colectiv, a primit de la Sîntu/Dumnezeu un car cu doi sau patru cai și un bici de foc cu care să alerge dracii prin ceruri și cum îi prinde, pe loc îi plesnește cu para focului gîrbaciului, iar întuencații se fac scrum. Dovezile arheologice de mai jos chiar asta arată, dar nouă cele trei neamuri blestemate ne-au făcut scrum istoria și cultura identitară de nu mai știm pe unde ne este curu.

O monedă de bronz emisă de Alexandru Sever(222-235), care l-a urmat la domnie pe Heliogabal, are pe avers bustul împăratului cu coroană de lauri pe cap iar pe revers Mitra urcat pe cal ce aleargă spre dreapta purtînd costumaţia specifică geţilor şi ţăranilor români şi pe care toţi specialiştii o numesc oriental-frigiană, orienta-i-ar moartea către frigăruia lui Iahwe. În faţa calului este un altar, iar la dreapta un copac al cărui crengi se întind pînă deasupra călăreţului. Dovada numismatică arată că religia geţilor a revenit în palatul imperial, fiind cultul oficial al împăratului care îndeplinea şi funcţia de pontifex maximus. Atît mozaicii cît şi iudeo-creştinii în timpul lui Heliogabal dar şi mai înainte, s-au infiltrat în toate structurile de putere din aparatul statului, pîndind momentul prielnic pentru a-l înhăţa şi încăleca spre gloria şi veşnica lor nemurire. Ajuns împărat la 13 ani şi fiind un copil, imperiul a fost condus de mama sa Iulia Mamaea care a redat senatului multe din prerogativele luate de Septimius Severus prin Consiliul principelui.

Strecurarea şărpăriei iahviste şi a celei iudeo-creştine în cercurile de putere ale imperiului, nu a plăcut deloc soldăţimii getice şi a generalilor din acest neam care conduceau mare parte din armată. Chiar Dio Casius, trăitor prin acele vremuri, scrie despre cei mazîliţi sau trecuţi prin sabie de către Domiţian, că erau pătrunşi de ,,ateism şi obiceiuri mozaice” iar situaţia era asemănătoare şi în timpul lui dar mult mai gravă. Împăratul Alexandru Severus este asasinat în primăvara anului 235 împreună cu mama sa cînd se aflau în pregătirea unei campanie pe Rin iar împărat este proclamat de către armată generalul trac Maximin. Ştiind cît venin şi cîtă viclenie zace prin toate cotloanele Romei şi prin minţile jinduitorilor de putere, Maximin nu se duce să-şi preia scaunul imperial şi să fie aclamat de senat ci le trimite numai răvaşe pentru a desface cît mai larg pungile iar aurul şi argintul să vină în vistieria armatei, astfel va tăia chiar el cu sabia baierele. Pentru că erau foarte mulţi care foşcăiau prin puterea imperiului, a hotărît să bage sabia fără cruţare în şărpăria ce se înmulţise şi devenise foarte periculoasă chiar la adresa împăratului.

Pe episcopul Romei care diriguia sărpăria iudeo-creştină, Pontianus(230-235), l-a trimis la muncă silnică în minele din Sardinia să se mai răcorească sfărîmînd bolovanii cu ciocanul. Pe mulţi alţii i-a trimis chiar în sabie pentru că doreau să pună mîna pe putere, dar numai prin bani şi şiretlicuri, mituind liotele de senatori.

În această atitudine a cîntărit foarte mult şi originea împăratului care arăta pe faţă dispreţ senatului roman, pentru că nu mai avea bărbaţi capabili să pună mîna pe sabie şi să facă fapte demne de asemenea oameni. Au înghiţit ei ce au înghiţit aceste sarmale cu nisip dar pînă la urmă le-a plesnit orgoliul rău şi au dat într-o răzmeriţă declarîndu-l pe vajnicul trac, ca duşman al poporului roman, povestea sfîrşindu-se urît pentru acesta. Iordanes în Getica, falsificînd adevărul spune la paragraful 83: ,,El, (Maximun Tracul), după ce a domnit trei ani, în timp ce urmărea cu armatele pe creştini şi-a pierdut totodată imperiul şi viaţa.” Daţi dracului iudeo-creştinii, erau furnicar în imperiul roman de nu puteai să te mişti să faci semnul crucii de atîta înghesuială! Doar cîţiva ani mai tîrziu, acest puhoi de nestăvilit de creştini ai lui Iordanes, se vor dovedi a fi zece sau două zeci de mii de zurbagii vicleniţi.

Prima monedă are pe o față chipul lui Maximin Tracul cu coroana de raze a lui Mitra, iar pe cealaltă față este o construcție ce are deasupra un copil cu mîinile întinse. Inscripția este următoarea: OUL NON ANGEA LEON și trebuie înțeleasă ca ,,oul nou/nașterea nouă a îngerilor puternici. În mitraism leones era a treia etapă a inițierii, dar uneori Mitra apare cu cap de leu. Pe moneda a doua Maximin apare cu coronița de lauri ca împărat roman, iar pe cealaltă față în jurul unei clădiri este scris:  OULP IANO NAG GI ILEON. Vechii greci spuneau cîntecelor închinate lui Zabelo/Apolo ,,peon” iar muntelui Ceahlău în scrierile lui Gh. Asachi este numit Pion, adică unul din munții sfinți ai geților. Inscripția trebuie grupată astfel: OUL PIAN ON(a aduna) AGGI(aci) ILE(III, Mîntuitorul) ON(neam), și tălmăcită sună așa: aici Mîntuitorul și neamul său, s-au adunat pe Muntele Sfînt(Cetatea Zidirii).

După asasinarea lui Maximin, este recunoscut de senat ca împărat copilul de 13 ani Gordian lll(238-244) care, în calitatea lui de conducător al imperiului roman, a redat senatului toate privilegiile pierdute pe timpul lui Septimius Severus iar conducerea efectivă a fost asigurată de către şeful pretorienilor. Religia geţilor rămâne în palatul imperial drept cult oficial al împăratului. La răzmeriţa împotriva lui Maximin Tracul, un rol important a jucat bănetul ivrit iar ei se aşteptau să fie răsplătiţi pe cinste, adică mozaismul şi schisma numită iudeo-creştinism să ajungă religie oficială şi chiar unică în imperiu. Dar viclenii senatori au zis că s-au cîrdăşit împreună doar pentru a trece hopul ,,trac” şi de acuma înainte, trag nădejde să nu le mai scape jucărica imperială din mînă. Întunecaţii ivriţii au rămas cu ochii beliţi, constatînd că au fost traşi pe sfoară în această tărăşenie, dar s-au chitit ei şi au aranjat o nouă afacere prin care să le scoată pe nas romanilor, tot vicleşugul. Le-au pus acestora de o criză economică cu care i-au adus aproape la ruină. Mari sume de bani ale cămătarilor mozaici, care dominau finanţele imperiului fiind şi principalii colectori de impozite, s-au scurs discret către Orient înfiripîndu-se o nouă alianţă, a ivriţilor cu verişorii lor arabi. Baierele pungii fiind tot mai strunite la Roma, cheagul şi-a luat zborul uşurel, fîl, fîl, fîl către Petra dar mai ales Palmyra unde erau colonii puternice de mozaici.

Un medalion turnat după asasinarea împăratului Gordian lll, are pe avers bustul acestuia purtînd pe cap o coroană cu raze. Pe margine piesei este scris următorul text: AST.K.M. ANTONIOS GORDIANOS SEB pe care ,,specialiştii” l-au tălmăcit că ar fi o medalie emisă la Tarsus în Cilicia fără a preciza sensul inscripţiilor. De o parte şi de alta a capului împăratului apare litera P. Textul a fost scris atît pe avers cît şi pe revers în limba română aşa cum o vorbeau strămoşii noştri geţi în secolul lll şi trebuie citit astfel ast(ruc): a înmormînta, a acoperi; k(abir): entităţile cereşti din religia geţilor care aduceau protecţia şi îi ajutau pe oameni să găsească drumul  mîntuire; M(ithra): divinitatea supremă, Înţeleptul sau Creatorul, seb(şiba în română): cumpănă, cumpănire. Gordianus Antonius. Textul are următoarea tălmăcire: după moarte va fi cîntărit/judecat de către cabirul Mitra. Părintele Patriei. În această religie Mitra îndeplinea şi rolul de călăuzitor şi judecător al sufletelor decedaţilor iar împăratul era chiar marele lui preot.

Pe revers este reprezentat Mitra sacrificaînd taurul, îmbrăcat în costumul specific geţilor şi purtînd pe cap tot o coroană cu raze ca a împăratului cu următorul text: TARSO(tarză: atitudine, chemare) I(a merge, a alerga) MITRO POLE(polei: fiinţe supranaturale din mitologia românească, un fel de zîne sau îngeri) OS(puternic, viguros), iar în interior M. KABIR cu litere R/P lipită de botul taurului. Tălmăcirea zice aşa: chemarea puternică a îngerilor lui Mitra. Mitra cabirul. Cele două cuvinte care desemnează principalele construcţii religioase în creştinismul ortodox – mitropolie şi mănăstire – sînt cuvinte vechi româneşti aşa cum dovedeşte acest text şi cel de la eseni, pentru monasterion.

Pe iconiţele geţilor descoperite la noi, călăreţul get/cabirul sau Mitra este chiar Vindecătorul şi Ispăşitorul. Eleniştii nu foloseau litera C – se citeşte în text S – dar era folosită de geţi de sute de ani aşa cum arată tăbliţele descoperite la Sinaia. Nu foloseau nici S din AST, semn specific numai alfabetului get. Gordian lll s-a născut în anul 225 şi a fost numit cezar de către împăraţii Pupienus şi Balbinus în anul 238 dar conducerea imperiului o exercită socrul său Timesitheus, seful pretorilor între anii 241-243 şi apoi de Filip Arabul care îl asasinează în apropiere de Eufrat în timpul campaniei împotriva regelui sasanid Shapur l. Textul medalionului, nu poate fi interpretat în limba greacă fiindcă atunci nu se mai vorbea ci ei foloseau numai koine, sau latină cum o bîlbîie unii specialişti. El poate fi înțeles numai în limba getă în care se oficia slujba acestui cult aşa cum spune şi senatorul roman Firmicus Maternus pe la anul 350.

Inscripţii închinate lui Mithra nu s-au găsit deloc în Egipt, Siria sau Asiria, ci numai lui Deus Aeternus. Cam tot din vremea supărării ivriţilor pe senatorii romani, dăinuie şi despărţirea pe faţă a mozaicilor de frăţiorii lor întru întunecimi, iudeo-creştinii care, zburătăciţi puţin şi infiltraţi în societatea avută a Romei, au început să tragă sforile pentru vremea lor şi turta Satanei. Locul lui Gordian lll este luat chiar de către asasinul Filip Arabul ce se face foarte flexibil în faţa senatului şi arată înţelegere pentru schisma iudeo-creştină care se dorea cît mai sus în ierarhia puterii imperiale. Nu sînt informaţii dacă acest împărat a mai păstrat drept cult oficial religia geţilor, dar şi-a sfîrşit domnia de sabie numai după 5 ani, cînd a fost ucis în luptă de către senatorul get, generalul Decius. Însă în imperiu religia creștinilor arimini era la mare cinste cum arată chiar moneda de mai jos. Dar ea prezintă și gustul împăratului pentru cultul satanist al mozaicilor așa cum se vede din analiza persoanei din fața bustului împăratului care are o podoabă identică cu a Satanei descoperită în sudul Israelului. În partea dreaptă în culoare gri este o monedă bătută în provincia Dacia. Dar învățînd ceva din pățania lui Heliogabal, el a lăsat în continuare în imperiul ca religie principală creștinismul arimin așa cum dovedește șarpele divin de pe cealaltă față a monedei. Vedem că șarpele are o înfășurare identică cu mucenicii sau măcinicii de azi ai românilor, cu funda făcută din șnurul de mărțișor și asemănător cu simbolul Fiului Omului descoperit la Vinča. Textul din jurul șarpelui este MITRO II TOIEG(sau TOMEO: cel patru puncte cardinale sau crucea). Cuvîntul de sub șarpe este scris intenționat cu litera M într-u fel aparte care poate fi citită și IE, iar ultimul semn poate fi citit atît G, dar și O, din alfabetul religios get. Sensul este: ,,toiagul Mîntuitorului Mitra” sau ,,Mîntuitorul Mitra pe întreg Pămîntul”.

  Decius(249-251) a ajuns împărat datorită trupelor de geţi de la Istru, după ce ani buni a fost senator în senatul Romei şi apoi prefect, iar din această poziţie el a cunoscut toate vicleşugurile ce se puneau la cale de diferite clici pentru a controla imperiul. Decis să nu se lase prizonierul sau păpuşa acestor găşti de lichele, getul Decius, convins fiind că toţi iudeo-creştinii erau periculoşi din punct de vedere politic, pentru că reuşiseră să se strecoare în cercurile cele mai înalte ale puterii şi doreau să conducă imperiul, a dat un decret prin care îi obliga pe toţi supuşii imperiului să se prezinte în faţa unei comisii formate din cinci membri şi să aducă o ofrandă zeilor, pentru ca, în felul aceasta să-şi dovedească ataşamentul faţă de cultul oficial de stat, religia lui Mitra. Urmau să primească un certificat imperial în acest sens numit libellus. Majoritatea celor care au fost chemaţi la mărturisire, au respectat dorinţa împăratului dar unii s-au arătat habotnici şi au plătit cu viaţa fiind ucişi episcopii de Antiohia şi Ierusalim precum şi cel de Roma iar cîteva mii de creştini au fost trimişi la muncă silnică, informaţia ajutîndu-ne să apreciem clar asupra numărului real al celor ce îşi spuneau iudeo-creştini.

După moartea lui Decius nu mai avem informaţii dacă creştinismul arimin a mai fost cult oficial pentru împăraţii romani Trebonianus Gallus(251-253), şi Valerian(253-260) împreună cu fiul său Gallienus(253-268).

În august 257, împăratul Valerianus, avînd informaţii că Frăţia iudeo-creştină pune stăpînire pe bunurile statului, emite un decret de persecuţie a episcopilor, preoţilor şi diaconilor; obligîndu-i pe aceştia să recunoască divinităţile oficiale imperiale – religia geţilor sau cultul mitraic cum îi spun mincinoşii – iar cultul pe care îl practică, să se maimuţărească cu el doar în particular. În prima parte a anului 258 împăratul Valerianus le mai dă un edict iudeo-cretinilor prin care le cere să şază blînd, altfel îi îmblînzeşte el cu sabia. În anul următor Valerianus cade prizonier la perşi şi moare după un an iar fiul său Gallienus, abrogă în anul 260 edictele tatălui şi restituie bunurile confiscate ajungînd la înţelegere cu iudeo-creştinii într-un imperiu prăbuşit economic şi rămas doar 10%  din ce a lăsat Septimius Severus ca moştenire senatorilor Romei cu numai 45 de ani în urmă!

 În toamna sau iarna anului 257 geţii din provinciile Panonia, Dacia şi Moesia se răscoală împotriva stăpînirii romane, Ingenuus, conducătorul rebelilor luînd titlul de imperator. În primăvara lui 258, armatele romane îi înfrîng pe răsculaţi şi urmează o represiune cruntă care îi înfurie pe numeroşii arimini din armată, hotărîţi să nu mai participe la măceluri. În fruntea acestor nemulţumiţi se pune guvernatorul provinciilor, getul Regalianus chiar în vara anului 258, şi cu toate silinţele lui Gallienus, el rămîne ,,imperator” peste Panonia, Dacia, Moesia, Tracia, Iliria, Dalmaţia, Macedonia, Dardania pînă în anul 268 cînd este asasinat de hicleniţi trimişi de împăratul de la Roma, dar teritoriul lui va fi stăpînit de soţie încă doi ani, apoi provincia Dacia va reintra în componenţa imperiului get de la nord de Istru iar restul ţinuturilor în imperiul roman de neam get. El bate monedă şi apare cu chipul lui purtînd pe cap o coroană de raze specifică protectorului său ceresc Mitra, avînd inscripţia IMP. C.P.C. REGALIANUS, dorind să arate că atît el cît şi neamul său erau sub protecţia Fiului Strălucitor sau Fiului Omului ceresc.

 În anul 268 Gallienus este asasinat de generalul get Claudius, care este proclamat împărat de trupele de geţi ce le comanda, dar preferă să conducă imperiul din Sirmium, oraş situat în provincia Illyricum la cîteva zeci de kilometri sud de Istru. Oraşul astăzi se numeşte Mitroviţa şi este în sud-estul Serbiei. Chiar numele sîrb al aşezării arată că el a fost un centru puternic al cultului lui Mitra(Mitra + viţă: neam, rădăcină) iar sîrbii cînd au venit în secolul Vl, au preluat de la băştinaşii geţi/valahi această denumire. Claudius moare de ciumă în vara anului 270 în Sirmium şi ajunge împărat, getul Aurelianus care a fost comandantul cavaleriei lui Gallienus.

Pe monezile lui Aurelianus după anul 270, Soarele este reprezentat ca divinitate supremă şi deci religioasă a întregului imperiu roman, după ce unii dintre împăraţii nearimini cam umblaseră cu şopîrcăieli în perioada ,,anarhiei militare” pe seama creştinismului arimin. În această perioadă Mitra devine principalul cult al soldaţilor şi se impune la Roma cu mare fervoare. Istoricii spun că Aurelian a introdus în imperiul roman cultul lui Sol Invictus ori expresia este întîlnită prima dată prin anii 70-72 pe o placă votivă descoperită la Carnuntum, unul dintre marile centre ale religiei geţilor, deci nimic nou sub soare, poate neruşinarea de a minţi cu adevărul în faţă. Pricepuţii în plăsmuiri au legat aceste texte şi restabilirea cultului lui Mitra drept cult oficial al împăratului de cultul lui Jupiter pe care l-au slujit romanii pînă în anul 181 cînd a fost înlocuit cu mitraismul de către împăratul Commodus. Ideea este greşită pentru că el nu introduce un cult nou şi nu reformează unul vechi iar personificarea soarelui ca divinitate era la latini Febus-Apolo, deci confuzia este exclusă. O inscripţie în limba latină găsită în Moesia spune: Jupiter Optimus Maximus Paternus Aepilofius şi care a fost interpretată greşit ca adresată lui Jupiter, cel mai bun părinte născut din stîncă pentru că în mitologia romană Iove nu avea nici o legătură cu naşterea din stîncă. Doar Mitra era omul strălucitor sau Fiul luminii care s-a născut dintr-un fulger al Creatorului ce a lovit o stîncă. Realitatea din inscripţie este foarte clară iar adevărul nu poate fi ascuns la nesfîrşit.

Împăratul s-a născut la Sirmium, localitate la sudul Dunării pe actualul teritoriu al Serbiei, într-o familie modestă de geţi. Mama lui era preotesă într-un templu închinat cultului lui Mitra iar el considera că a fost apărat de pericole de acest Tată Ceresc şi ajutat să devină împărat. La Roma construieşte un mare lăcaş de cult pentru Sol Invictus sau Domini imperii romani. Sărbătoarea avea loc la 25 decembrie iar romanii au botezat-o, plăcîndu-le, Natalis Soli Invicti, adică ziua de naştere a fiului luminii sau omului strălucitor, dar cei care se ţin numai de suceli îi spun ,,soarele neînvins” la fel cum aveau şi geţii sărbătoarea Crăciunului la aceeaşi dată! Sărbătoarea sublinia renaşterea luminii adică, creşterea zilei faţă de noapte sau o înnoire prin purificare. Francezii spun sărbătorii Crăciunului Noel, şi nu Natalis Soli Invicti cum ar trebui să zică orice catolic. Cuvîntul francez îşi are originea în vechiul cult mitraic pe care galii l-au practicat cu mare tragere de inimă şi vine de la cuvîntul românesc noi cu sensul de apă neîncepută pentru agheasmă, a se înnoi, sau noială: înnoire, renaştere. Dacă mitraismul nu era oficiat în româna veche sau limba getă nu aveau cum să ajungă la francezi aceste cuvinte care sînt astăzi printre fundamentele cultului iudeo-creştin.

Cultul lui Sol Invictus nu poate fi confundat nici cu vechiul cult solar, divinitate de origine sabină care se ţinea la 9 august. Imaginea lui Mitra era a unui tînăr cu cap înconjurat de raze solare care mîna pe cer carul său tras de 4 cai. Această imagine se găseşte pe iconiţele geţilor I 1, unde se vede numai capul în colţul stînga sus iar pe I 9 şi 10 divinitatea cu capul înconjurat de raze mînă carul tras de cei 4 bidivii. Se credea că zeul solar ştie toate cele ascunse şi are puterea de a vedea toate şi pentru aceasta i s-a cerut păzirea monumentelor publice. Mai apare şi sub numele de Sol Oriens, arătînd partea geografică răsăriteană a imperiului roman unde el era adorat cu mare fervoare şi de unde a venit la Roma. De aceea getul Regalianus care s-a proclamat conducător al neamului său şi-a pus pe monedă divinitatea supremă cu legenda Oriens aug(ustus), adică sfîntul sau veneratul din răsărit şi nu tîmpeniile tălmăcite de specialiştii în plăsmuiri. Cultul are legătură cu supărarea lui Lactanţiu şi situaţia politică din răsăritul imperiului roman cînd împăraţii geţi au urmărit să desfiinţeze imperiul roman transformîndu-l într-un imperiu universal bazat pe o conducere colectivă şi electivă nu pe una personală, ereditară şi de ordin divin. Iar de la conducerea lui Aurelian la cea a lui Galeriu sînt numai 30 de ani aşa că trebuie să căutăm această divinitate în credinţele ,,adoratoare a divinităţilor munţilor” cum spunea Lactanţiu. Aceşti înrăiţi erau geţii cu duhurile lor sălăşluite pe crestele munţilor avînd ca lăcaş sacru vîrful Omu şi imaginea misterioasă a capului de get cu cuşma specifică. Geţii aveau pe Zabelo ca duh al luminii şi al creaţiei lumii din lumină iar pe tăbliţa 57 se spune despre sufletul lui Ili că se va duce să locuiască în cetatea luminii la unicul Zabelo.

O legendă românească spune că Maica Precistă a născut pe o piatră ,,fiul din piatră, Misterul Misterelor” cu referire clară la religia lui Mitra păstrată în mentalul colectiv al neamului mioritic. Alta, venind cu o variantă a creaţiei divine spune cum este săvîrşit misterul pietrei care-l ascunde pe Dumnezeu şi care este salvat de sfinţi prin lungi rugăciuni citite din cărţi. După trei zile şi trei nopţi ,,Stîlp de piatră în patru crapă, Iată Dumnezeu că scapă”. Cam aşa stau amintirile străvechi în memoria timpului luat ca rezervor de informaţii. Religia geţilor avea pe fiul luminii sau al Omului ca element fundamental al sistemului de valori spirituale iar acesta nu a fost tradus identic în latină pentru că nu aveau un sinonim şi atunci s-a folosit sintagma Jupiter ca zeu al luminii şi cel mai bun părinte care iese din stîncă. Să mai amintesc aici că şi goţii se considerau născuţi din zeul/duhul Pămîntului(adică din piatră) şi Fiul Omului.

Iudeo-cretinii care au tot stat la pîndă, poate, poate le fac de petrecanie înrăiţilor geţi, au încercat să se burzuluiască împotriva mitraismului în timpul lui Aurelian, dar au fost repede aduşi la ascultare şi la locul lor de cult privat. În anul 272 împăratul get Aurelian reuşeşte, în urma a două sîngeroase bătălii, să învingă armatele imperiale palmyrote şi să cucerească capitala, desfiinţînd statul creat de arabi şi mozaici ce-şi doreau să pună de o frăţie veşnică. Vajnicul get moare asasinat în Bizanţ cînd pregătea o nouă păruială cu perşii. Oligarhia romană, săturată de atîta zarvă arimină la urechile ei, proclamă împărat pe senatorul Tacitus care nu rezistă decît 11 luni pentru că este asasinat de către soldaţi cînd se afla în campanie împotriva goţilor ce au năvălit în Asia Mică.

Împăratul Probus(276-282) de neam get ajunge la această demnitate datorită proclamării trupelor de la Istru pe care le comanda, reuşeşte să restabilească finanţele imperiului să întărească graniţele peste care prădătorii treceau în bună voie, mişunînd ca muştele la hoit. Pe mulţi i-a liniştit cu fierul, pe alţii cu banii căutînd să poată dispune de bani şi oameni pentru apărarea statului. Ariminismul sau creştinismul arimin se răspîndeşte tot mai mult în imperiu, datorită noii structuri de putere care era formată din militari şi funcţionari, în mare parte veniţi din rîndul neamului get. Timp de doi ani conducerea imperiului este în mîinile generalilor gali Carus şi a fiilor săi Carinus şi Numerianus care sînt asasinaţi pe rînd de soldaţii lor şi în vara anului 284 ajunge împărat getul Diocleţian, arimin din provincia Dalmaţia, asociindu-şi pe tovarăşul de arme Maximianus. Puterea geţilor este absolută în imperiu, religia lor – creştinismul arimin sau ariminismul/mitraismul – devine religie majoritară în imperiu iar limba getă sau rumună a cărui nume, liftelor le este greaţă să-l pronunţe, este limba de circulaţie în imperiu. Oricît au fost de înverşunaţi falsificatorii satanismului iudeo-creştin, totuşi mai avem destule informaţii ca să ne rescriem adevărata istorie şi să ieşim din starea de îndobitocire în care ne-au adus vînzătorii de neam şi ţară. Capitala imperiului roman de neam get este adusă la Nicomedia, oraş în Bitinia tracilor.

 La 23 februarie 303, palatul lui Diocleţian din Nicomedia este dat pradă focului, împăratul îi torturează pe slujitori pentru a afla adevărul dar după cîteva zile a izbucnit un nou incendiu. ,,Oameni în negru” cu mult venin în rînză, au încercat să-i cresteze şoricul lui Diocleţian dar împăratului nu i-a plăcut deloc trebuşoara şi a strigat din toţi rărunchii: Gărzi! Iar acestea au apărut ca nişte năluci salvîndu-l pe getul speriat rău de şiş. Dar gruparea a dat concomitent şi foc palatului aşa că în Nicomedia la acea dată, s-a putut ,,lua lumină” de la kilometri. După această grozăvie, cezarul Galerius, get născut la Romula – Teleorman, care era coîmpărat, a tras cu urechea şi a auzit zumzăială parşivă din cloaca iudeo-creştinilor care se mîndreau cu isprava lor şi că data viitoare o vor face şi mai lată. Pe dat’ i-a acuzat pe întunecaţi de ceva incendieri chiar sub nasul împăratului iar Diocleţian dă un prim decret prin care sînt distruse toate bisericile iudeo-creştinilor iar cărţile acestor nelegiuiţi sînt arse. Fără a le lăsa loc de scăpare întunecaţilor, Galeriu a pornit să-i caute cu sabia pe ,,oamenii în negru – iudeo-creştinii sau militia cristi” prin tot oraşul Nicomedia, apoi prin Bitinia, prin toată regiunea şi a poruncit să fie scotociţi cu mare sîrg în Alexandria unde era marea şărpărie. Tot aici – uite ce coincidenţă – era şi şărpăria iahvistă(după datină, toţi umblau îmbrăcaţi în negru şi erau mai întunecaţi decît întunericul) Acţiunea ,,oamenilor în negru” s-a vrut o răzbunare pentru ce suferiseră ei de la getul Aurelian care trecuse prin foc şi sabie şărpăria ce au clocit-o la Palmyra cînd visau la imperiul universal şi stăpînirea lumii iar pre mulţi i-a spintecat să le iasă aburii de mărire şi veninul iahvist. Tot el a distrus Didascalia din Palestina unde se cloceau numai ouă de basilisc, punînd în sabie şi şărpăria din Alexandria care se bucura de mare preţuire în ochii Zenobiei.

 Este prima dată în istoria noii structuri statale cînd un cult religios şi acela privat, pune la cale un atentat împotriva împăratului dar şi împotriva religiei oficiale din imperiu pe care o practica majoritatea populaţiei, împăratul Diocleţian îndeplinind şi funcţia de pontifex maximus.

Culturnicii occidentali, scărpinîndu-se mai mult în dos decît în cap pentru a descoperi ceva înţelepciune, spun că numai turbarea lui Galerius şi fanatismul său păgîn şi orb, legat de un tradiţionalism exacerbat şi sălbatic – fără a preciza, cine, ce şi cum? – l-au făcut pe Diocleţian să pornească represiunile împotriva nevinovaţilor satanişti iudeo-cretini. Asemenea comentarii sînt specifice jegurilor îndrăcite, care nu s-au mulţumit cu falsificarea istoriei dar au ucis zeci şi sute de mii de preoţi şi credincioşi ai religiei geţilor atunci cînd ei au dat lovitura de stat în anul 380. Acest model de gîndire caracteristic mozaismului şi ideologiilor fanatice ieşite din el, se găseşte în tot, în ideologia bolşevicilor cazari ce ne-au fost stăpîni direcţi timp de peste 20 ani. Nu poporul român avea dreptul să se conducă şi să-şi diriguiască ţara şi neamul, ci tîrîturile cazarilor/jidanilor bolşevici, aduşi de ruşi, dar cea mai mare parte pripăşiţi printre români, nu mai mult de 70-80 de ani. Asta urmăreau şi aceste grupări criminale ale sataniştilor iudeo-creştini care doreau să se facă stăpîni pe imperiul roman de neam get, pentru a instaura cultul minciunii, al urii şi al sclaviei veşnice, unde numai ei să fie, tot veşnici stăpîni!

A venit timpul ca şi noi să ne luminăm la minte şi la suflet şi să spunem: bună dimineaţa Sfinte Soare, neamul rumun a ieşit din Întunericul Satanei!

Diocleţian a mai emis trei decrete în anii următori împotriva iudeo-creştinilor iar cei care s-au opus au fost exilaţi sau condamnaţi la închisoare sau moarte. În urma acestor întîmplări, mulţi s-au dezis de iudeo-creştinism. În concepţia vechilor religii, albul, culoare pe care o purta clerul get, aparţinea binelui şi luminii iar negrul aparţinea răului şi întunericului şi ,,oamenilor în negru” care au pus stăpînire pe imperiul roman după anul 380.

  ,,Oamenii în negru” au fost o grupare ocultă înveşmîntată numai în negru, care se opunea adevăratei ştiinţe divine a cunoaşterii, încercînd să impună prin orice mijloace mozaismul şi erezia fariseilor numită de ei iudeo-creştinism ca religie unică, dorind să pună mîna pe conducerea imperiului roman pentru a-şi duce la îndeplinire acest plan criminal. Erau un fel de serviciu secret sau poliţie secretă constituită în Palestina după ce s-a format Frăţia lui Israel în secolul lV î.e.n., dar răspîndită peste tot pe unde existau comunităţi însemnate de mozaici şi răspundea numai în faţa rabinului şef. Iudeo-creştinii cînd au făcut înţelegerea cu Satana, pentru a-şi mări şi extinde puterea, şi-au înfiinţat o asemenea structură ce a participat la multe acţiuni criminale iar indicaţiile preţioase le primeau numai de la episcopul Alexandriei și mai tîrziu, al Romei.

La 15 august 1534, această societate ocultă a ieşit la lumină prin Societas Jesu sau iezuiţii cum îi cunoaşte lumea mai bine şi care avea ca scop declarat extinderea catolicismului în toată lumea prin orice mijloace chiar şi minciuna, calomnia, intriga, sperjurul, provocarea, complotul şi crima erau sfinte dacă le slujeau interesele. Şi bolşevismul ieşit tot din mozaism şi-a propus acelaşi scop ,,nobil” de a stăpîni lumea şi de va rămîne numai un sfert din populaţia pămîntului. Mijloacele de ,,convingere” a celor trei societăţi secrete sînt identice pentru că toate au devenit, după zisa lui Clement din Alexandria: verus Israel, adică verus Satanel după cunoaşterea noastră!

În Alexandria în acele vremuri, era cea mai mare comunitate mozaică din imperiul roman condus de geţi dar şi o comunitate iudeo-creştină importantă, de aceea s-au unit ei în gând şi faptă şi au venit la Nicomedia să îi facă o comedie împăratului Diocleţian. Dar ei aveau precedente, chiar ,,strălucitoare” în această direcţie şi amintesc incendierea bibliotecii din Alexandria în anul 47 î.e.n. pe care unii istorici o pun în seama trupelor romane. Să analizăm acest fapt pentru a înţelege năravul şi crima din umbra istoriei falsificate. În gîlceava care izbucnise între Cleopatra şi fratele ei pentru conducerea Egiptului, Cezar intervine cu ceva soldaţi de partea femeii mai mult pentru a evita un război între cei doi fraţi decît să facă el o cucerire militară. Cînd încăierările erau în toi pe străzile oraşului, biblioteca oraşului a fost incendiată şi au ars zeci de mii de manuscrise unice în lume care ne puteau da foarte multe informații despre antichitatea egipteană, dar și a celorlalte popoare cu care ei au avut legături timp de peste 3000 de ani!

Biblioteca a fost constituită de regele macedonean Ptolomeu Filadelful la începutul secolului lll î.e.n. propunîndu-şi să prezinte lumii antice, cultura egipteană, cea greacă dar şi alte culturi adunate împreună, din care lipsea sigur cultura mozaică pentru că aceasta nu exista. În acest lăcaș sfînt al gîndirii umane au fost adunate cu mare acribie aproximativ 700000 de manuscrise ce cuprindeau cam tot ce se cunoștea atunci și demn de ținut minte în Asia, nordul Africii și Europa! Macedonenii care conduceau Egiptul şi au fondat biblioteca nu aveau interes să facă o asemenea faptă criminală. Grecii nu puteau face ticăloșia pentru că biblioteca era tocmai un centru de cultură iubit de ei. Pe romani nu îi prea ardea la tălpi cultura şi nu aveau interes să distrugă oraşul cu o asemenea comoară pentru că regatul era subordonat Romei. Mai rămîn în discuţie ivriţii mozaici, care, au fost adevăraţii autori ai distrugerii bibliotecii.

Deşi se stabiliseră în oraş, intrînd mai mult pe furiş în cursul secolul lll î.e.n. după redeschiderea canalului care lega Marea Roșie de Marea Mediterană, unde şi-au făcut un cartier izolat de restul populaţiilor, ei urau de moarte pe toţi netăiaţii împrejur aşa cum o dovedesc fără dubiu scrierile lor îndrăcit de ,,sfinte”, o parte din manuscrisele de la Qumran şi Protocoalele înţelepţilor Sionului. Şi nu de puţine ori, au pornit răzmeriţe împotriva macedonenilor, grecilor şi a egiptenilor chiar în timpul Filadelfului. În secolul l î.e.n., în acest oraş au pus la clocit visul de mărire şi stăpînire asupra lumii prin intermediul mozaismului şi fariseismului şi a plăsmuirilor numite Tora şi Talmud.

Cum minciunile lor privind revelarea scrierilor primite de la Iahwe au fost demascate de preotul egiptean Manethon, dar sigur şi de alţii despre care nu mai avem informaţii, iar această bibliotecă devenise cel mai mare duşman al lor prin adevărurile conţinute în manuscrise, ei au prins prilejul să ,,scape” de groaza demascării şi a umilirii pentru pretinsele revelaţii. Îi mai acuză în această direcţia acţiunea de iudaizare a culturii greceşti şi a întregii culturi din Orient care a început în prima partea a secolului ll î.e.n. şi a durat trei secole, unde ei pretindeau că toate cîte le-au trecut prin cap grecilor, au fost luate din scrierile lui Moşe!

Motivul principal al incendierii bibliotecii din Alexandria a fost nu numai rolul ei de izvor al unei cunoaşteri fabuloase a antichităţii şi mitologiei foarte vechi din care ivriţii lipseau cu desăvîrşire, dar şi argumentul infailibil pentru greci cînd îi combăteau pe mozaicii care se îmbolnăviseră atît de rău de năravul revelaţiilor, adică a minciunilor gogonate încît a dat turbarea în ei prin fanatismul zeloţilor.

O altă dovadă a acuzaţiei privind incendierea bibliotecii de către ivriţi este mărturia despre situaţia creată de Origene cînd şi-a propus să traducă în greacă Tora şi să o compare cu celelalte tălmăciri existente, într-un amplu studiu numit Hexapla. Pentru că Origene făcea această treabă în Cezareea Palestinei şi deci ivriţii ştiau ce gînduri are tălmaciul, odată le-a sărit rău ţandăra pe la anul 231 şi au început să se oţoiască la acesta că nu vrea să prindă în studiul său şi faimoasa traducere a lor din secolul lV-lll î.e.n. numită Septuaginta, despre care renumitul cărturar nu avea nici o dovadă a existenţei și ca bun iudeo-creștin nu auzise de o asemenea scriere nici cînd dormea și nici cînd era treaz. Ofuscaţii ivriţi i-au adus ei dovada pretinsei tălmăciri, prezentîndu-i cîteva fragmente de manuscrise, cu urme de ardere, pe care, pretindeau ei că le-au salvat cînd a ars biblioteca din Alexandria în anul î.e.n. 47 şi  trebuia neapărat să le studieze şi să le includă în lucrarea lui. Am să-i întreb pe acești netrebnici plini de ură și venin împotriva tuturor cum stă scris la Tora: ce căutau ivriții în biblioteca înghițită de flăcări? Sigur vreo scînteie a iluminării!

Păi drăguţilor dacă murea lumea după făcătura voastră, de ce era scris numai un singur exemplar într-un timp de aproape 500 de ani şi acela păstrat în bibliotecă şi nu se folosea ca text liturgic copiat în zeci și sute de cărţi în toate cuiburile voastre de întunecaţi farisei din care să se adape toţi cei negri în cerul gurii sau cu păr pe creier? Prin această obrăznicia ei recunosc explicit că erau în bibliotecă cînd aceasta a fost dată pradă focului. Fiind o construcţie masivă cu ziduri din piatră, nu putea fi incendiată decît din interior unde existau obiecte din lemn atît în acoperiş cît şi mobilier, dar mai erau sutele de mii de papirusuri care puteau arde ca benzina, iar mînuţa lor milostivă şi-a făcut treaba pentru Iahwe aşa cum i-a fost dorinţa! Dacă ivriţii care trebăluiau cu focul prin biblioteca din Alexandria erau îmbrăcaţi în negru sau numai întunecat, nu mai are aşa mare relevanţă, însă istoria trebuie să judece aceste informaţii năucitoare! Acest lăcaș al spiritualității omenești antice s-a mai refăcut în parte după prăpăd dar a venit blestematul an 640 cu arabii cuceritori ai Egiptului care au distrus-o pentru totdeauna din ordinul califului Omar. Acesta justifica ordinul de nimicire a tezaurului cultural al vechilor civilizații, astfel: ,,Dacă toate aceste cărți sînt conforme cu învățătura din Coran, sînt complet inutile. Dacă susțin altceva decât învățăturile din Coran, sînt vătămătoare și periculoase. În ambele cazuri, cărțile se cuvin nimicite.” Întocmai așa au procedat iudeo-creștinii cu scrierile teologice și filozofice ale geților de nu a mai rămas urmă în istorie despre ele!

Pentru a le dovedi ivriților ura ancestrală împotriva neamului omenesc, amintesc pe satanistul lor Hegesip, strecurat în şărpăria iudeo-cretină şi care, pe la anul 165 propune confiscarea şi distrugerea tuturor manuscriselor ce nu serveau sau contraziceau făcătura lor drăcească. La fel au procedat cînd au dat lovitura de stat în imperiul rus şi apoi s-au răspîndit prin bolşevism şi peste noi după anul 1944; au interzis prin ucaz și apoi au distrus toate scrierile dinainte astfel ca cei ocupați să nu știe decît ,,adevărurile” lor criminale revelate de sub talpa iadului!

Istoricul francez Jacques Bergier în lucrarea Le livres maudits, Paris 1927, la pagina 19, folosindu-se de informaţiile scrise în mai multe texte antice, spune că biblioteca din Alexandria a fost incendiată în anul 47 î.e.n. de ,,oamenii în negru.’’ Ori miliţia secretă a rabinilor umbla îmbrăcată numai în negru, iar iudeo-creştinii sau Militia Cristi care se născuse în aceeaşi şărpărie iahvistă, aveau veşmintele tot negre iar cei care au vrut să-l ucidă pe Diocletian erau toţi ,,oameni în negru”, adică membrii acestei organizaţii criminale vechi de peste 2000 de ani.

Prin distrugerea bibliotecii, ivriţii au urmărit să dispară principala sursă scrisă ce le demasca minciunile şi plăsmuirile lor cu pretenţii de revelaţii divine, pentru că manuscrisele din bibliotecă arătau o altă realitate unde ei nu erau nici cît punctul sau virgula. Şi sataniştii iudeo-creştini au procedat la fel cu sute de mii de manuscrise ale cultului creştinismului arimin, arzîndu-le pentru a nu mai exista dovezile monstruozităţii şi ticăloşiei fără margini, pentru că sfînt, sfînt, sfînt şi revelat este numai ce iese de sub peană mozaică! Ardă-v-ar flăcările iadului pe unde vă ies revelațiile voastre drăcești.

Alt motiv al incendierii bibliotecii din Alexandria, a fost acela că macedonenii şi grecii practicau religia egiptenilor chiar în forma ei originară dar se fereau de mozaism ca de lepră. Disputa dintre greci şi mozaici a apărut după anul 176 î.e.n. cînd rabinii şefi Oneas şi Menelas i-au prezentat lui Antioh lV, regele macedonean al Siriei, textul pretinselor revelaţii şi planul lor de crăcănare universală. Acest text – doar amintit ca informaţie istorică – se poate presupune că ar fi fost pretinsa lor Septuaginta –care, după răbufnirea fanatismului mozaic şi scoaterea saduceilor în afara istoriei, a fost rescris după noile lor planuri şi prezentat ca revelaţie grecilor şi romanilor. Făcătura a fost canonizată în anul 90 al erei noastre prin conclavul rabinilor ţinut la Jamnia. Aceste informaţii despre ,,oamenii în negru” ar trebui să dea de gîndit tuturor celor ce nu vreau să se lase îndobitociţi de fel de fel de lepre şi tîrîturi cu pretenţii de genii, oameni providenţiali sau profeţi, toţi născuţi din făcătura unor grupări criminale pentru a domina societatea cum se întîmplă şi azi!

În noiembrie a anului 307 Diocleţian, Galeriu şi Licinius s-au întîlnit la Carnuntum şi s-au închinat împreună la lăcaşul lui Mitra fautori imperii sui, lăcaş extins de ei peste unul construit la începutul secolului ll. Împăraţii au dorit să aducă o dovadă publică a credinţei lor în religia mitraică sau creştinismul arimin, în oraşul sfînt consacrat acestui cult.

La 29 octombrie 312 împăratul Constantin cel Mare ordonă armatei sale ca semnul crucii să fie pus pe steagurile militare cum îl aveau geţii din secolul ll î.e.n. aşa cum arată tăbliţele de plumb, dosite încă la Institutul de Arheologie din Bucureşti. Dar semnul crucii îl purtau pe scuturi şi soldaţii persani pe care Tertulian nu a apucat să-i acuze de erezie, înleşătorie şi ceva cîrdăşeli cu Satana.

În anul 313 se acordă libertatea cultelor în imperiu de către împăraţii Constantin şi Licinius prin edictul de la Milano care însă nu poate fi dovedit, iar povestea are iz de poveste pentru că nu a fost susţinută decît tîrziu de către iudeo-creştini.

 În anul 321 împăratul get Constantin cel Mare introduce în imperiul roman sărbătoarea Duminica ,,dies solis: soare, fiinţă strălucitoare” ca zi obligatorie de odihnă, fiind o sărbătoare arimină sau mithraică cum ar trebui să spună înveninaţii latini sau făcătorii de istorii îndrăcite şi sataniste. Duminica peste care patrona Fiul Omului sau Fiul Luminii, Mitra şi Sfîntul Soarele era zi sfîntă în cultul arimin şi nici un membru al acestei religii nu lucra. Dar ariminismul era cultul împăratului şi religia oficială a imperiului roman, deci sărbătoarea zilei de odihnă duminica s-a impus de la sine ca un firesc pentru armată şi funcţionărime.

Catolicii au făcut din acest împărat, părintele politic al creştinismului ori este o mare minciună toată făcătura papistaşilor şi a înfierbîntaţilor grecotei ortodocşi. Ei pun în seama împăratului convocarea unui sinod ecumenic la Niceea în Tracia în anul 325, unde s-au discutat probleme de teologie iudeo-creştină şi condamnarea arianismului, care stîrnise şi tulburase multe minţi printre adevăraţii apărători ai lui Iahwe. Afirmaţia poate fi adevărată dar nu pentru cei care au colportat minciuna timp de peste 1670 de ani. Împăratul care era şi pontifex maximus, avea în prerogativele sale vegherea bunei desfăşurări a cultelor oficiale şi private.

Dacă ei pretind că a fost condamnat arianismul, ca erezie iudeo-creştină, atunci ei au mers cu pîra la împărat şi l-au implorat pe acesta să-i taie craca lui Arie şi astfel să-l reducă la tăcere pe cîrîitorul de vorbe necuviincioase.

Arie a fost un preot de origine libiană, uns la Alexandria, dar pentru că tot băga strîmbe în dreapta credinţă a lui Iahwe, cei mai mari ca el l-au expulzat din frăţie apoi reprimit şi iar expulzat prin conciliul de la Ierusalim din anul 335, după care moare la scurt timp. Amestecul împăratului Constantin cel Mare în această poveste este numai unul administrativ datorită funcţiei pe care o avea şi nu unul teologic aşa cum susţin iudeo-creştinii prin minciunile lor. Şi tot la acest conciliu ecumenic participă şi episcopul Teofil al goţilor spun mincinoşii, dar el era în realitate al geţilor. La acea dată goţii nu erau arieni pentru că Wulfila – pretinsul episcop care i-a trecut pe aceştia la arianism, o altă făcătură a iudeo-creştinilor – avea numai 14 ani şi nu se luase de mînă cu minciuna.

Dar adunarea fiind ecumenică, înseamnă că erau de faţă toţi reprezentanţii cultelor oficiale şi particulare din imperiu. Deci episcopul Teofil nu putea fi decît trimisul geţilor nord-dunăreni ca împuternicit al creştinismului arimin iar zicerile făcătorilor de adevăruri sfinte trebuie să le punem la zidul infamiei.

Filozoful grec Iamblichos, care a trăit în timpul împăratului Constantin şi a murit în anul 333, în lucrarea Viaţa lui Pitagora scrie despre Zamolxe că după ce ,,s-a întors între geţi şi le-a dat legi scrise”, astfel îndreptîndu-le moravurile şi convingîndu-i că sufletul este nemuritor. Dar înţelepciunea lui teozofică era gustată cu mare plăcere de galaţi, tribali şi alte neamuri care îl considerau drept fiul lor. Grecul nu vorbeşte decît de teozofia lui Zamolxe care era atunci religie oficială în imperiul roman oricît s-au ofusca leprele iudeo-sataniste.

 Iulian Apostatul(361-363) nepotul lui Constantin cel Mare a fost un adept înflăcărat al acestei religii după ce a ajuns împărat şi spune despre unchiul său în scrierea Cezarii la p. 38: ,,Cît despre Constantin care nu găsea printre zei un model pentru comportarea sa, descoperind nu departe de el Slăbiciunea, s-a grăbit să i se alăture. Aceasta l-a primit cu tandreţe, l-a strîns în braţe, l-a înveşmîntat şi l-a împodobit în culori strălucitoare, apoi l-a condus la Desfrîu. Astfel prinţul a putut să-l găsească pe IU care bîntuia prin acele locuri şi striga oricărui nou venit: «Orice seducător, orice ucigaş, orice om lovit de blestem şi de ocară să vină cu încredere. Scăldîndu-l cu apa pe care o vedeţi, îl voi purifica imediat, şi dacă va cădea din nou în acelaşi păcat, cînd se va bate cu pumnul în piept, îşi va lovi capul, îi voi permite să redevină pur». Fermecat de această întîlnire, Constantin şi-a scos copiii în afara adunării zeilor. Dar, au fost hăituiţi, atît el, cît şi ei, de demonii răzbunării, nu numai din cauza ateismului lor, ci şi pentru a ispăşi sîngele rudelor lor, pînă cînd Zeus, din consideraţie pentru Claudius şi pentru Constantius, le-au permis să-şi tragă sufletul”. Iulian scrie ca un scriitor grec neoplatonician şi supărarea lui pe Constantin este determinată de faptele acestuia; uciderea celei de-a doua soţii împreună cu fiul acesteia Crispus iar despre împăratul Constantius ll(337-361), pentru că şi-a ucis propriul tată pe Constantin, pe fratele mai mare şi pe tatăl lui Iulian care era fratele vitreg al lui Constantin, fapte care l-au determinat pe acesta din urmă să treacă la religia grecilor – neoplatonism, dar ajuns împărat a revenit la religia geţilor în virtutea funcţiei de pontifex maximus. Aceste fapte atît de cumplite, petrecute în timpul lui Constantin şi a lui Constantius nu mai sînt pomenite de istorie pentru că nu dau bine la făcătura iudeo-creştină.

Pe tăbliţele de plumb, Mîntuitorul este scris şi prin cuvîntul IO iar în scrierile gnostice din Egipt spun că a doua fiinţă de lumină din teologia şi teozofia lor este IAO, sau IOU cum este scris personajul în Evanghelia egiptenilor. Fel de fel de răzgîiaţi, a căror minte fierbea mai rău decît o erupţie vulcanică, s-au apucat să scormonească din IU, pe un anume Iisus pe care îl ştiau după o zicere tembelă şi ticăloasă. Personajul ceresc IU din scrierea lui Iulian este IO sau IU din scrierile geţilor cum apare pe tăbliţele de plumb dar el este scris şi pe statueta descoperită la Cîrna din judeţul Dolj, veche de prin secolul Xll î.e.n. Nu pentru toţi românii, istoria a ajuns baba-oarba lepădăturilor! Textul mai dovedeşte că împăratul Constantin cel Mare nu s-a pupat vreodată cu Iahwe nici cît a fost în putere şi nici cînd l-a îndemnat moartea pe ultimul drum cum spun unii păduchi de vorbe spurcate.

Chiar scrierea lui Iulian zice că împăratul a murit asasinat de mîna fiului său, deci nu aveau cum să-l păduchiască pe Iahwe în lungi şi găunoase dizertaţii, pentru că neamul său discuta mai bine cu sabia.

Un medalion turnat de Constantius pe la anii 356 are pe o parte barca solară pe care stă împăratul pe un scaun simplu. În faţa lui, sus în partea stîngă este îngerul păzitor cu roata vieţii. Ori aceste simboluri, aparţin numai culturii geţilor aşa cum dovedesc tăbliţele de plumb şi resturile de ceramică venite din mileniul lV î.e.n. Pe monezile împăraţilor geţi care au condus imperiul roman de neam get, începînd cu împăratul Constantin cel Mare, fiii şi nepoţii acestuia, toţi poartă capul legat cu o bentiţă care are fixată pe frunte piatra clarvăzătoare arimaspă, arătînd că deţineau şi funcţia de pontifex maximus în religia imperiului geţilor. Aceeaşi bentiţă o poartă Zamolxe şi Ili ca mari preoţi ai Frăţiei Celui Ales dar şi Sîntu aşa cum a fost el zugrăvit prin mileniul lV î.e.n. în lăcaşul de cult de la Şinca Mare. Şi aceste informaţii dau în vileag mişelia iudeo-sataniştilor, indiferent din ce neam şi cultură vin, dar şi pe istoricii români şi străini care ne tot sluţesc minţile cu făcăturile şi neghiobiile lor sacrosancte.

Şi tot lui Constantin cel Mare îi leagă la cap, construirea bisericii pe mormîntul lui Iisus la anul 335, edificiu care a fost distrus de sarazini în anul 614. După cîţiva ani construcţia a fost refăcută din ruine dar la dimensiuni mai mici. În anul 1009, califul Hakem, bolnav mintal a ordonat dărîmarea bisericii creştine fiind distrusă şi peştera-mormînt clădită de împăratul Constantin. Califii care i-au urmat nebunului au fost mai toleranţi şi au refăcut biserica ce a fost sfinţită în anul 1048. După cucerirea Ierusalimului de către cruciaţi şi măcelărirea populaţiei indiferent de credinţă în anul 1099, s-a impus refacerea bisericii care a fost terminată în anul 1149, zidire ce este şi astăzi în picioare.

Povestea are ceva dubios pe ici pe acolo prin părţile esenţiale! Iudeii nu îşi înmormîntau decedaţii în peşteri, dar cultul lui Mitra se ţinea cu adevărat în peşteri sau construcţii care imitau peşterile iar tăbliţa lui boero Bisto care ne povesteşte moartea acestuia, are chiar imaginea unei peşteri unde apar îngerul păzitor şi capul de taur, Mitra fiind şi călăuza sufletelor morţilor. Deci este vorba de o construcţie a creştinismului arimin pe care iudeo-sataniştii au confiscat-o după anul 381 şi modificat-o pentru lălăiala lor otrăvitoare, aşa cum au făcut cu sute sau mii de asemenea lăcaşe de cult.

Constantin cum nu era iudeo-creştin, nu avea de ce să facă lăcaşe de cult pentru Iahwe, fiindcă aceştia erau numai împotriva împăratului şi a puterii imperiale pe care o rîvneau pentru ei şi tartorii lor întunecaţi şi înveninaţi. Iar Mîntuitorul lui Constantin cel Mare – IU cum spune Iulian sau IO, IOU, IU cum apare pe tăbliţe şi la gnostici – era Fiul Omului şi nu avea nici o legătură cu mozaicii sau crima de asasinat a acestora asupra lui Ili, marele preot al geţilor şi a Frăţiei Celui Ales. Iarăşi nu şi-au ales bine drumul mincinoşii iudeo-creştini.

Monedă care arată că împăratul Constantin cel Mare purta pe cap bentița cu piatra clarvăzătoare iar ca simbol al sacrului apare curcea cu brațele egale specifică religiei geților de peste 4000 de ani! Moneda în verde ne arată pe Constantin ca împărat cu coroana de lauri iar pe revers apare șarpele înțelepciunii cerești, tot așa cum era cu vreo 70 de ani și la împăratul Filip Arabul, totem specific numai religiei geților!

Auxentius Durostorensis, a fost episcop arian şi a trăit în secolul lV, fiind elevul lui Wulfila(311-381) ne-a lăsat o scrisoare Epistola de fide, vita et obitu Ulfilae unde ne povesteşte ce a păţit acesta cînd era episcop în Dacia şi a predicat goţilor. Fapta se petrece de la anul 341 pînă la 348 cînd geţii şi goţii, săturîndu-se de balivernele şi smintelile acestuia, prea şăgalnicul vorbăreţ a fost luat cu reteveiul şi îndemnat peste Istru: ,,Şi bîntuind acolo cu furie persecuţia, după pătimirea glorioasă a mai multor slujitori şi slujitoare ale lui Cristos şi după împlinirea a şapte ani de episcopat, pomenitul bărbat, preasfîntul şi preafericitul Ulfila, fiind izgonit cu o mare mulţime de credincioşi din ţinutul barbar pe pămîntul Romaniei, a fost primit cu cinste de împăratul Constantius, de fericită pomenire pînă astăzi.” Textul dovedeşte că geţilor nu le plăcea să vină nişte mincinoşi să le spună cum se face brînza, pentru că ei cunoşteau foarte bine ce le poate mintea.

Iordanes care a fost episcop iudeo-creştin, scrie pe la anii 550 în Getica la paragraful 132: ,,Şi fiindcă atunci împăratul Valens(anul 376) răpit de perfidia arienilor, închisese toate bisericile din părţile noastre, a trimis la ei predicatori din partea sa care au turnat veninul perfidiei în sufletul celor care veniseră neştiutori şi fără pregătirea necesară. Astfel şi vizigoţii au fost făcuţi de către împăratul Valens mai degrabă arieni decît creştini.” Să ne dumirim puţin şi cu aceste scrieri care spun numai ce le convin şi lasă adevărul în întuneric. Dacă religia geţilor a fost numită multă vreme în imperiul roman de neam latin, mitraism, după începutul secolului lV, ea apare tot mai des în scrierile plăsmuitorilor cu numele de arianism iar pe credincioşi îi numeşte arieni, adică adepţii ereziei lui Arie apărută pe la anii 314 în Alexandria, ori ei practicau ariminismul adică religia lui Deus Ariminus cum se găseşte pe mai multe monumente vechi. Mari canalii au fost şi numai din minciună au trăit pînă în ziua de astăzi.

Te uimeşte la episcopul iudeo-creştin Iordanes, afirmaţia că arienii nu ar fi creştini, însă au această calitate geţii şi preoţii lor cum arată în alt capitol; ori îi stătea mişelului prea rău minciuna în gît ori îi crăpase obrazul de atîta neruşinare.

Comunităţile mitraice nu erau doar frăţii unite prin legături spirituale; erau de asemenea asociaţii avînd o existenţă juridică şi se bucurau de dreptul de proprietate. Pentru administrarea afacerilor lor şi îngrijirea intereselor lumeşti comunităţile angajau funcţionari, care nu trebuie confundaţi nici cu iniţiaţii şi nici cu preoţii. Comunitatea era pentru iniţiaţi o largă familie unde fiecare se cunoştea şi ajuta pe fiecare, principiu dezvoltat la eseni.

     Nu există nici cea mai mică urmă că această religie universalistă ar fi avut erezii cît timp ea a fost cult oficial în imperiul roman din anii 182 pînă în 381.

Dacă ne uităm în borşul iudeo-creştinilor, vedem că fiecare neam care aveau ceva stîrlici la minte se apuca de o religie a înţelepciunii dar trasă de păr tot din cea a geţilor pentru că din mozaism nu iese decît satanism. În multe locuri mitreumul se învecina cu dolichenumul. Mithra a fost totdeauna invocat ca garant al cuvîntului dat ce asigura realizarea strictă a angajamentelor luate. Fidelitatea absolută faţă de jurămînt trebuia să fie una din virtuţile principale ale acestui cult. Se cinstea astfel loialismul şi ascultarea, trăsături apropiate de onoarea modernă. Alături de respectul pentru autoritate se predica fraternitatea.

     Iudeii exaltau minciuna, viclenia, lăcomia, turnătoria, hoţia şi crima puse pentru cuprinderea întregului pământ în ghearele lui Iahwe.

Iniţiaţii mitraici se considerau ca toţi fiii aceluiaşi Tată Ceresc şi trebuiau să se iubească veşnic cu o afecţiune sinceră. Se ajungea cu dragostea pentru aproapele pînă la acea caritate universală predicată atît de neaoş în filozofie şi creştinism. Împăratul Iulian, şi-a propus să reformeze imperiul pe acest ideal, dar timpul nu l-a lăsat, poate nu ne-am fi zbătut acum în acest mîl otrăvitor.

Ca să înţelegem ce ,,fraternitate” arată scrisorelele mozaicilor şi deci ale iudeo-creştinilor satanişti, dau cîteva bucăţi din Isaia, unde numai ivriţii au dreptul la viaţă iar ceilalţi nu pot fi decît robii lor! 60,4 ,,Ridică-ţi ochii împrejur şi priveşte; toţi se strîng şi vin spre tine.” 60,5 ,,Cînd vei vedea aceste lucruri, vei tresări de bucurie, şi îţi va bate inima şi se va lărgi, căci bogăţiile mării se vor întoarce spre tine şi vistieriile neamurilor vor veni la tine.” 60,7 ,,Vei suge laptele Neamurilor, vei suge ţîţa împăraţilor…” 61,6 ,,…veţi mînca bogăţiile Neamurilor şi vă veţi făli cu fala lor.” 60,12 ,,Căci neamul şi împărăţia care nu-ţi vor sluji, vor pieri şi neamurile acelea vor fi în totul nimicite.” Așa arată adevărata față a mozaismului!

 Lumea prin fariseism sau iudeo-cretinism trebuia transformată într-un uriaş lagăr sau ghetou unde portărei şi stăpîni sînt numai ivriţii iar Neamurile, slugile lor preasupuse şi cine nu vrea să înţeleagă porunca Întunecimii sale, repede va fi pus pe năsălie. Iar această stăpînire se va realiza prin viclenie şi crimă! Şi chiar aşa s-a întîmplat cu iudeo-creştinismul şi mai tîrziu cu bolşevismul cazar. Textul ne mai spune că hoţia la mozaici era nu numai o datorie sacră şi o cinstire deosebită adusă tartorului Iahwe, dar şi o cale vrednică de urmat pentru a ajunge stăpîni. Ei au dreptul să fure nu numai bunurile materiale ci şi cele spirituale şi ,,vă veţi făli cu fala lor”, astfel tîlhăria şi viclenia sînt fundamentele moralei lor. Aici sînt ,,sfintele lor învăţături” şi morala satanistă de la care nu s-au dezis o cît de mică santimă!

Dacă iudeo-creştinismul pînă la mijlocul secolului lll a fost legat de coloniile mozaice, nescoţîndu-şi nasul în afara cetăţilor cum amarnic se plîngea și îndrăcitul Tertulian, creștinismul arimin, ariminismul sau mitraismul s-a dezvoltat în tot imperiul roman atît în oraşe cît şi în mediul rural fără a face deosebire de neam sau religia precedentă. Furtişagul făcut de iudeo-creştini în dauna religiei geţilor a fost atît de evident încît chiar începînd cu secolul ll filozofii greci făceau paralele între cele două religii, considertînd că iudeo-creştinii nu fac decît să copie ritualurile şi credinţele religiei crucii sau ,,religia lui Zamolxe” născută în Carpaţi. Dar întunecaţii nu s-au dat bătuţi şi au scris mari tratate explicînd mitraismul ca o erezie ieșită din closetul lor, încondeind-o ca făcătură satanistă.

Frăţia iudeo-creştină s-a format avînd la origine o asociaţie secretă, desprinsă din sinagogă şi separată în timp de aceasta. Termenul de ,,biserică” este folosit în mod fals şi tendenţios pentru că atunci această frăţie nu era recunoscută oficial, nu avea lăcaşe de cult, ei ţinîndu-şi ritualurile pînă la începutul secolului lV în case particulare şi nu aveau o doctrină a lor tot aşa cum nu o au nici astăzi! Să-i căutăm puţin pe aceşti întunecaţi cu nemerniciile lor numite istorii revelate şi adevărate. Ei folosesc astăzi cuvîntul ,,revelate” pentru toate născocirile, dar citirea corectă a textului, unde scrie ,,vedenii”, ar fi îndemnat pe mulţi să se ducă la balamuc!

 Suetoniu(75-160), în scrierea Vieţile Cezarilor, Doisprezece cezari ne lasă date preţioase şi veridice despre istoria iudeo-creştinismului spunînd că împăratul Tiberius(14-37) a deportat neamul iudeilor în zone cu climat aspru ,,iar pe ceilalţi membri ai neamului acesta, pe cei care aveau un cult similar, i-a izgonit din Roma”. Şi împăratul Claudius(41-54) îi izgoneşte pe aceşti schismatici iudei care se răzvrăteau continuu la instigarea unui individ ce îşi spunea Chrestos(om bun), de nu va fi cumva un fals făcut tîrziu, pentru că manuscrisul istoricului latin este din secolul Xl. Nero(54-68) i-a trimis la supliciu pe aceşti iudei schismatici pe care lumea îi numea creştini, pentru zarva ce o făceau cînd li se punea sub freză de o revelaţie. Despre Vespasian spune că a avut de înfruntat revolta iudeilor care urmăreau să pună mîna pe imperiul roman pentru a unge un împărat de-al lor, fiindcă aşa le șoptise la urechile tembele, întunecatul Iahwe. Domitian are şi el necazuri cu cei care s-au dat în ,,obiceiuri mozaice” din sînul oligarhiei romane şi chiar din familia sa, pentru care a dat sentinţe foarte aspre. Împăratul Nerva alungă şi el din Roma pe mai mulţi tăiaţi împrejur inclusiv pe tartorul lor numit mult mai tîrziu ,,episcop” pentru că făceau mereu tulburări şi urmăreau să se urce pe greabănul imperiului.

Scrierea lui Suetoniu întocmită pe la mijlocul secolului ll este foarte clară, el comentează comportamentul scandalos şi revoltător al unei secte desprinsă din mozaism, pe care noi o ştim din alte surse că se numea fariseism iar turbarea lor cea mare a extremiştilor se numea zelotism. Nu se vede, nu se aude şi nu se miroase încă fantoma întunecată şi înveninată a iudeo-creştinismului, se pare că oul de basilisc din care trebuia să iasă încă nu îl clocise Satana destul! În anul 139, în timpul domniei împăratului Antonius Pius(138-161) pretorul Romei îi expulzează din oraş pe iudeii care îşi revendicau niscai împărăţii chiar la urechea romanilor. Înfierbîntaţilor le mai rămăsese ceva gând belicos din vremea revoltei iudeilor condusă în Palestina de Bar-Kochba, înfrîntă în anul 135.

Mai amintesc iudeo-creştinii că şi împăratul Marcus Aurelius(151-180), îi condamnă pe ,,creştini” pentru tulburările care le fac în imperiu. Ori împăratul avea o mare belea chiar în propria familie cu fiica sa Antonia Minor, din căsătoria cu Octavia şi care era descrisă de un istoric contemporan ,,ca fiind complet elenizată şi iudaizată.” Să fie clar pentru toată lumea, cei din perioada cînd se pretinde că s-a născut iudeo-creştinismul, anii 50-200, au văzut în acest cult o erezie mozaică şi au spus-o în zeci de texte, ori creştinismul ca teologie şi teozofie nu are nimic, dar absolut nimic cu mozaismul! Chiar Clement din Alexandria unul dintre părinţeii iudeo-creştinismului scria pe la anii 195 despre ideologia în care credea că este ,,verus Israel”, dar mai tîrziu toţi episcopii au considerat-o drept erezie la începutul secolului V! Este nevoie de alte dovezi mai convingătoare? Ce să mai spunem ce au pățit scrierile lui Origene, părinte al lor chiar mai mult decît Clement, care au fost considerate eretice și arse în totalitate după ce sataniltii au devenit stăpînii imperiului roman!

Numai ibericul Traian(98-117) a fost cel care le-a suflat în borş, i-a scărpinat între coarne, le-a dat cetăţenia romană în anul 98 şi a distrus statul get aşa cum doreau toţi întunecaţii iar religia neamului arimin, a adevăraţilor creştini, a interzis-o în imperiul roman prin edictul din anul 112. Şi acum să arăt unul din cazurile cum au falsificat istoria, jegurile vrednice numai de dispreţ şi veşnică hulă.

Sfîntul întunecat Augustin(354-430) care a trecut la iudeo-creştinism în anul 387, şi a scris mulţime de cărţi pentru a slăvi făcătura mozaică, în Cronica ll,31 reproduce textul lui B. Sulpicius Severus(365-425) cu privire la Apocalipsa lui Ioan şi faptele povestite de Suetoniu. ,,În urmă Domiţian a persecutat apoi pe creştini (istoricul Suetoniu spune că cei mazîliţi şi condamnaţi de împărat erau romani care practicau ,,obiceiuri mozaice”), în care vreme a surghiunit pe apostolul şi evanghelistul Ioan în insula Pathmos, unde printr-o revelaţie misterioasă a scris cartea sfîntă a Apocalipsuluisocotită de multă lume ca o nebunie şi ca o împietate. Nu după multă vreme a fost a treia prigoană a creştinilor sub Traian”. Apocalipsa plăsmuitorului din Pathmos a fost acceptată drept scriere sacră în cultul iudeo-creştin în Conciliul de la Cartagena ţinut în anul 419 chiar dacă era o ,,nebunie şi o impietate”. La fel spunea Origene cu vreo 180  mai devreme despre multe părţi din Tora şi Talmud, pentru că în realitate acesta este iudeo-creştinimsul, un cult satanist al falusului unde minciuna, viclenia, lăcomia, nebunia, teroarea, crima, monstruozitățile, dezmățul drăcesc, bestialitățile şi tot ce este josnic în mintea unor canalii, au devenit repere unice de moralitatea şi înţelepciune!

Faptul că Augustin reproduce acest text mă face să cred că el nu punea nici un temei pe făcătura lui Ioan sau că scrierea care i se atribuie este o plăsmuire intercalată în cartea sa de către cei ce au falsificat istoria popoarelor europene pentru a urca drept moţ acest cult plin de ură şi venin împotriva neamului omenesc.

Dar Tiberian şi Pliniu cel Tînăr arată în scrierile lor că cei pe care îi numeau ei creştini nu erau iudei ci veneau din neamul galatilor şi a galilor, populaţii ce practicau de peste patru sute de ani religia geţilor, adică religia crucii. Deci Traian după spusa colaboratorilor lui, s-a răfuit cu religie geţilor – creştinismul arimin – şi nu s-a atins de mozaici sau schismaticii farisei ori de turbaţii zeloţi, toţi tăiaţi împrejur şi cu venin împotriva neamului omenesc pînă în vîrful frezei aşa cum ne dezvăluie scrisorelele lor de la Qumran şi care le-au fost program de luptă şi meditație adîncă timp de două milenii.

Cît priveşte caracterizarea Apocalispei, zicerea este valabilă pentru toate scrierile mozaicilor pe care le-au dăruit goimilor cap de lut. La fel şi zicerile lui Saul erau luate de nebunii chiar de către iudeii din vremea lui, iar romanii şi grecii îl considerau un şarlatan plin de viclenie cînd bătea el cîmpii şi coclaurile cu vînturile revelaţiilor şi alte răsuflări puturoase.

După 250 de ani, toate aceste urdori şi nebunii au devenit adevăruri sacre iar dacă le contraziceai, erai trimis repede, repede la ultima judecată a tartorului Iahwe cel Întunecat. Acesta este verus Israel!

Toţi papii pînă în secolul X se rădeau pe creştetul capului precum făceau mozaicii cînd se duceau la templu pentru mărturisirea păcatelor şi aveau săracii ce mărturisi pentru că în întunecimile lor se întîmplau multe grozăvii.

În timpul lui Sixtus l(115-125) apar primele divergenţe dogmatice şi de subordonare dintre frăţia iudeo-creştină din Roma şi cea din Asia. Gnosticii se manifestă mai puternic la Roma iar după moartea lui, vine aici şi Valentin, născut în Egipt, care a adunat un număr mare de adepţi în cei peste douăzeci de ani cît a stat în oraş. Pius l(140-155), episcopul Romei, îi primeşte pe ereticii mozaici – ebionţi şi farisei – în frăţia lui convertindu-i şi botezîndu-i, dovedind că nu se prea trăgeau din ,,verus Israel” ci din altă parte, dar dacă ar fi spus adevărul ar fi comis cel mai mare păcat şi ar fi rămas fără iubirea, dar mai ales bănetul lui Iahwe. Episcopul Iustin a înfiinţat la Roma o şcoală pentru apărarea tradiţiei iudeo-apostolice la lumina zilei, iar în întuneric îşi consolidează militia Cristi pregătindu-se pentru momentul cînd ei vor ajunge să pună mîna pe imperiul roman.

Iudeo-creştinii s-au organizat după desprinderea de mozaici pe la mijlocul secolului ll, într-o Militia Christi înveşmîntaţi numai în negru fiind cunoscuţi în epocă sub numele de ,,oamenii în negru” şi care, după impunerea plăsmuirii lor în imperiul roman ca religie de stat în anul 380, au devastat toate monumentele de cult ale religiei geţilor, au distrus toate scrierile omorînd zeci de mii de preoţi ce au refuzat convertirea. Și bolșevicii cazari, după ce le-a reușit lovitura de stat din octombrie 1917 dată împotriva popoarelor din fostul imperiu rus, și-au tras tot o miliție, care nu se mai numea cristi, însă ieșită tot de sub patrafirul lui Ucigă-l Toaca!

Despre acest uriaş holocaust nu se interesează nimeni şi nu s-a scris un cuvinţel, fie el cît de pirpiriu. Dacă nu ne putem imagina ce grozăvii au făcut miliţiile iudeo-creştine, atunci sigur avem încă viu în memorie ce au făcut miliţiile bolşevicilor cazari numite şi comuniste, conduse de Cominfern – ambele ideologii venind din aceeaşi cloacă satanistă – mozaismul. Mozaismul și iudeo-creștinismul sînt instrument și cult al urii și terorii, controlînd absolut mentalul colectiv și individual prin frică și îndobitocire.

Că adevărul despre iudeo-creştinism şi religia geţilor s-a cunoscut în antichitate, o dovedesc chiar scrierile unor apologeţi ai minciunii şi ai religiei pretinse revelate lotrilor mozaici şi predată la cheie, altor tîlhari la fel de odioşi. Şi în acele vremuri cînd se clocea marea făcătură a fariseilor au existat unii contestatari ce nu vroiau să înghită vicleniile şi falsurile plăsmuite în şcoala din Alexandria.

Un sfînt de-al lor, Iustin care a mai ajuns şi martir, ne lasă înainte de anul 150 două scrieri Apologia şi Dialogul cu evreii, unde spune ,,că ideile creştine sînt cunoscute de sciţi”, adică de geţii din nordul Istrului şi a Mării Negre cum erau ei numiţi în alte texte din vremurile respective. Ce simplu era adevărul atunci despre creştinism, ivriţii încă nu renunţaseră la planul lor de a stăpîni imperiul roman prin mozaismul fariseic şi turbăciunea zeloţilor iar liftele nemozaice încă nu-şi frecaseră puchii de la ochi să scoată muştele la plimbare în afara cetăţilor.

Şi episcopul Meliton al Asiei pe la anii 175 spune ,,că filozofia creştină după ce a înflorit la barbari, s-a răspîndit în imperiu”. Această sentinţă de condamnare a făcăturilor iudeo-creştinismului şi tot potopul lui de revelaţii, minciuni, sminteli, grozăvii şi inepţii se găseşte înIstoria bisericească scrisă de Eusebiu din Cezareea după anul 330. Cele două mărturii confirmă scrierile lui Tiberian şi Pliniu cel Tînăr despre persecuţia creştinilor – galatieni şi traci bitini – ca urmare a edictului dat de Traian în anul 112 şi nicidecum iudei care era chiar iubiţi în imperiu datorită grosimii deosebite a purcoaielor de aur şi arginţi zăngănitori şi foarte iubiţi de senatori şi oligarhia romană. Cam în aceeaşi perioadă cu episcopul Meliton, filozoful grec Celsus, care a trăit la Alexandria şi cunoştea foarte bine mozaismul şi fariseismul, numit mai tîrziu de unii ,,iudeo-creştinism”, le-a combătut cu multă vigoare şi argumente în lucrarea Alethes Logos/Calea Adevărului scrisă la anii 178. El spune despre scrierile acestor două culte că sînt pline de falsuri, de inepţii, de lucruri absurde, de grozăvii şi masacre înspăimîntătoare pentru orice religie iar iudeo-creştinismul nu este decît o erezie mozaică. Acest adevăr năucitor este ascuns cu mare furie de către toţi apologeţii celor două culte să nu iasă la lumină fiindcă i-ar distruge pe întunecaţi. Despre teologia creştină spune că este o hoţie făcută în dauna religiei lui Zamolxe al geţilor pe care iudeii au prelucrat-o după mintea lor!

Filozoful şi sofistul grec Lucian(125-190) din Samosata, considerat ,,Voltaire al antichităţii clasice” în lucrarea Istoria adevărată dă mai multe informaţii despre religia geţilor şi menţionează că învăţătura lui Zamolxe despre nemurirea sufletului dovedeşte cultura minunată a acestui neam. Dar leprele mioritice de astăzi spun că geţii, înaintea venirii romanilor erau nişte sălbătăciuni ce aveau o limbă formată din onomatopeele hî şi îhi iar restul vocabularului se completa cu mişcări de ghioagă şi urlete de fiară. Religia geţilor este lăudată şi de Clement din Alexandria pe la 193 iar ceva timp mai tîrziu o face şi Tertulian. Origene, alt apologet şi mincinos al iudeo-creştinismului scrie pe la începutul secolului lll că ,,învăţăturile lui Zamolxe la geţi au multe elemente asemănătoare cu mozaismul iudeilor”! Tare de tot obrăznicia spurcatului, ar merita cîteva peste bot! Dar făcînd aceste afirmații uimitoare, el în fapt dezvăluie că iudaizarea scrierilor geților și implicit a religiei acestora de către oculta Militia Cristi era o treabă în plin ,,proces creator” al hoției, fiindcă în prezent și cu microscopul dacă te boldești în textele mozaice nu vei mai vedea așa idei cum scrie el. Dar afirmațiile lui Origene sînt dovedite de unele manuscrise descoperite la Qumran și în Arhiva Secretă a Vaticanului, care arată că Saul și cei din ceata lui umblau prin sinagogi cu scrierea esenă Evanghelia păcii dar și altele!

După Celsus, şi Porphyrios(235-305), în scrierea Contra Christianos arată cu degetul asupra acestui cult plin de ură şi violenţă ce urmărea să instaureze ca unice adevăruri, scrierile lui Moşe drept singură sursă de adevăr uman şi divin. El demonstrează inconsecvenţele evangheliilor, şubrezenia discursurilor lui Iisus, autoritatea textelor este demolată cu argumente ştiinţifice, fiind dovedit caracterul apocrif al acestora. Dar soarta cărţii a fost, ca a tuturor celor ce au demascat această uriaşă escrocherie iudaică, interzisă şi arsă pe rug în anul 448 din porunca împăratului Teodosie ll al imperiului roman de răsărit.

Iamblichos, matematician şi filozof grec, ce a murit pe la anul 330 spune că religia geţilor sau cultul lui Zamolxe era practicat cu mare cinstire şi de către goţi. Iar asta înainte de pretinsa creştinare a lor prin arianism făcută de Wulfila pe la anii 341-348. Adevărul este recunoscut chiar de patriarhul Constantinopolului în anul 398, Ioan Chrisostomus care converteşte mulţi goţi la iudeo-creştinism dar căpetenia lor mai de seamă împreună cu neamul său, ,,Travitter, rămîne fidel credinţei lui Zamolxe”, dovedind că religia geţilor era încă un cult practicat de multe neamuri.

Scrisoarea episcopului arian de Durostorum, Auxentius, fost elev al lui Wulfila, este inclusă în scrierea episcopului arian Maximinus, intitulată Dissertatio Maximini contra Ambrosium. Deci exista un cler şi o biserică ariană zic leprele, dar arimină după lumina adevărului, recunoscută de împăraţii romani iar Valens a fost şi el de religie ,,ariană” şi i-a pedepsit cu mult năduf nimicind pe iudeo-creştini distrugînd multe biserici. Dar arienii din scrierile născocitorilor iudeo-cretini, nu puteau fi cei după schisma lui Arie(256-336), pentru că ea a fost interzisă în anul 325. Deci aceşti ,,arieni’’ nu sînt după învățăturile episcopului alexandrin, ci aşa cum a scris patriarhul Constantinopolului Ioan Chrisostomus erau ,,fidelii credinţei lui Zamolxe”. Împăratul Iulian zis Apostatul a dat şi el cu sabia în sataniştii iudeo-creştini cînd au început să se obrăznicească iar unul din consilierii lui era Cesarion, fratele lui Grigore Teologul.

Şi Întunecimea Sa, S. Aurelius Augustinus(354-430) zis şi sfîntul Augustin, în scrierea De civitate Dei, plîngîndu-le de milă iudeo-creştinilor persecutaţi, zice: ,,Dar în zilele noastre, Valens, fratele lui Valentinian, fiind arian, n-a lovit oare, în regiunile din Orient, biserica noastră catolică cu o mare prigoană? Căci cum adică, o biserică în plină creştere şi înflorire poţi să o consideri că în unele părţi suferă prigonire din partea regilor, iar în alte părţi nu suferă?’’ Textul în substratul lui conţine informaţii uluitoare pentru istoria religiei creştinismului arimin. Aici găsim recunoaşterea explicită din partea iudeo-creştinilor că imperiul roman avea un cult oficial pe care ei îl numeau arianism sau ,,religia lui Zamolxe” după alte surse.

Fălosul iudeo-cretinism abia îşi scotea nasul în public ,,în plină creştere şi înflorire” numai că florile lui erau toate otrăvitoare şi nu le iubea decît Satana așa cum o dovedesc imaginile de mai înainte. Împăraţii romani de neam get ca mari preoţi ai imperiului, puteau interzice orice cult care se obrăznicea pe seama celorlalte sau se ţinea numai de mişelii aşa cum făceau iudeo-creştinii pînă au pus mîna pe conducerea statului.

Nici în regatul get de la nordul Istrului în acele vremuri, iudeo-cretinii nu aveau trecere mai mare pentru că regele Atanaric, i-a persecutat, arzîndu-l pe Nicetas şi înecînd în rîul Buzău 27 de prozeliţi, dar informaţia vine tot din partea lor şi trebuie privită cu rezerve, fiindcă la martiraje născocite au fost mari meşteri.

Oare cîtă zoaie şi otravă trebuie să mai înghiţim de la profesioniştii minciunii pînă vom accepta şi adevărata istoriei a neamului nostru străbun? Dar informaţia ne mai dezvăluie şi faptul că geţii nord-dunăreni pe la anul 400 nu erau doritori de a se pupa cu întunecatul Iahwe şi cu lepădăturile lui dintre Neamuri care s-au strîns cioată în Militia Cristi şi Ucigă-i Toaca, iar povestea cu sfîntul Andrei este numai o snoavă de-a lor!

Paulus Orosius, preot spaniol a terminat în anul 420 la îndemnul Sfîntului Augustin, o istorie universală pentru preamărirea(mai corect este falsificarea adevărului) iudeo-creştinismului Historiarum adversum paganos unde la l,16 găsim informaţii despre religia strămoşilor noştri geţi care îi mai numeau şi goţi pentru că începuse procesul de falsificare a istoriei acestora. Cetele de prădători geto-goţi, după ce devastează Roma şi o trec prin foc şi sabie, se odihnesc ceva ani în sudul Galiei, apoi se năpustesc mai amarnici decît crivăţul peste Pirinei, băgînd groaza în toţi iudeo-creştinii. ,,Şi totuşi oarba păgînătate, cu toate că nu vede că acestea s-au petrecut prin virtutea romană, nu crede şi nu se linişteşte că acestea au fost dobîndite prin credinţa romanilor.” Încă un prelat iudeo-creştin care spune despre geţii ajunşi în Spania că practicau altă religie considerîndu-i ,,păgîni.” Mai face pe grozavul şi spune că toate realizările din imperiu s-au făcut numai prin virtutea şi credinţa romanilor. Ori geţii ştiau că ei au condus imperiul în ultimii 200 de ani şi tot ei au fost cei care şi-au vărsat sîngele acolo unde erau greul mai mare iar credinţa majorităţii cetățenilor din imperiu era religia geţilor, adică ariminismul sau mitraismul pe care ei lucrau de zor să îl ascundă istoriei.

Tertulian dar şi alţi apologeţi ai iudeo-creştinismului considerau ca şi Origene pe adepţii acestui cult drept verus(adevărat) Israel care l-au recunoscut pe Mesia cel vestit de vechile texte ale iudeilor, deși acolo scrie că salvatorul ivriților se numește Șilo, iar religia lor era moştenitoarea de necontestat a iahwismului şi putea să se revendice de la aceeaşi antichitate a scrierilor sacre mozaice. Clar ca lumina zilei pentru oricine își folosește creierii ca să gîndească! Pentru noi cei de astăzi, cunoscători ai cumplitelor adevăruri, pretenţiile lui Tertulian şi ai celorlalţi apologeţi satanişti, zicerea ar suna: verus Belial.

Această confiscare a religiei geţilor, a continuat şi în secolele următoare pentru că pe la sfîrşitul secolului lV găsim la un scriitor creştin anonim din Siria cum sărbătoarea Crăciunului specifică acestui cult, a ajuns în biserica latină. ,,Obiceiul păgînilor era de a sărbători în ziua de 25 decembrie naşterea Soarelui(latinii îl sărbătoreau la 5 ianuarie), iar în timpul serbărilor aprindeau lumini. La aceste festivităţi şi sărbători participau şi creştinii. De aceea, cînd părinţii Bisericii au observat creştinii manifestînd înclinaţii spre aceste festivităţi, au hotărît că în această zi trebuie sărbătorită Naşterea Domnului”. Ce să mai spui despre nevinovăţia hoţului, era dreptul lor de a fura şi minţi pentru că cinstita faţă bisericească nu vrea să ne spună ce păgîni practicau această sărbătoare.

Chiar şi un secol mai tîrziu Papa Leon cel Mare(440-461) a dat o epistolă pastorală în care scria: ,,Sînt printre noi din cei care consideră că sărbătoarea trebuie ţinută nu atît din cauza naşterii lui Cristos, cît din motivul răsăritului unui nou soare”. O recunoaştere mai clară nici că se poate, biserica a urmărit să deturneze sensul sărbătorii din religia geţilor în scopul ei chiar dacă a păstrat data şi ritualul religios. Să nu-i uităm niciodată pe făcătorii de rele şi nemernicii!

Episcopul Gheorghios al Alexandriei, după ce a încercat să construiască o biserică peste un mitreum, a fost arestat de magistraţi iar în 24 decembrie 361 a fost ucis de către mitraici după ce l-au scos cu forţa din închisoarea unde era ascuns pentru mişelia pusă la cale. Asemenea practici ale iudeo-creştinilor – construirea de biserici peste lăcaşele de cult ale mitraicilor pentru a le şterge complet urma – s-a răspîndit în tot imperiul roman după anul 381 cînd religia lor a fost interzisă, bunurile confiscate şi s-a pornit un adevărat genocid împotriva adepţilor acestui cult.

Odată cu transformarea Italiei în provincie a imperiului roman şi mutarea capitalei la Sirmium apoi la Niceea în Bitinia, împăraţii geţi care conduceau statul dar şi toate armiile fioroşilor ausoni, au ajuns ţinta nemulţumirilor vechilor stăpîni romani dar şi a grecilor care erau tare subţiri în pretenţiile lor. Pe lîngă faptul că geţii erau stăpînii imperiului roman, i-au mai obligat pe greci şi pe italici să le înveţe limba rumună şi să se adreseze cuviincios celor puternici, aşa cum precizează Iordanes în GeticaXXV,133. Iar mitraismul/ariminismul era religia împăraţilor şi principalul cult public din imperiu practicat de majoritatea populaţie, fiind slujit numai în limba rumună/getă, ceea ce le-a adus foştilor ,,stăpîni şi înţelepţi” ai lumii mult of la lingurea. Toate acestea le-au umplut de venin şi ură inimile şi minţile atît grecilor cît şi pe italicilor, care i-au ,,păstorit” pe ariminii carpatini timp de 200 de ani, aşteptîndu-i la cotitură pînă le-au venit de hac. Tartorul care a conceput şi urmărit planul ce avea ca scop eliminarea geţilor din conducerea imperiul roman şi interzicerea religiei lor, a fost întunecatul satanist Ambrosie, episcop de Mediolanum, capitala imperiului roman de apus după anul 370.

După moartea lui Valentinian în anul 375 dar mai ales după moartea lui Valens în vara anului 378, s-a declanşat pe faţă un adevărat război de exterminare a preaiubiţilor iudeo-creştini şi grupările lor înarmate puse pe crime şi jaf – Militia Cristi – împotriva adepţilor religiei geţilor la îndrumarea directă a marelui întunecat episcopul Ambrosie. Mulţimi turbate, plătite şi înarmate de sataniştii creştini mergeau şi devastau lăcaşele de cult incendiindu-le şi distrugînd tot ce le amintea de această religie. Era un adevărat delir al ororii în imperiul roman de apus unde şărpăria iudeo-creştină, se întreceau în a distruge cît mai repede orice urmă a acestei religii iar autorităţile dădeau exemplul în devastări. Tartorul Ambrosie, venit dintr-o famile aristocratică romană de origine ivrită, ajuns guvernatorul provinciilor Emilia și Liguria unde era și Mediolanum, împreună cu ceata lui de întunecaţi iudeo-creştini, devine stăpînul absolut al imperiului roman de apus, întrucît Graţian avea numai 16 ani, iar fratele său Valentinian ll, doar 4 ani, iar la Mediolanum şărpăria pe care o conducea, controla totul, inclusiv aerul ce se respira, cei doi copii de neam get fiind numai nişte păpuşi de care s-au folosit pentru interesele lor criminale.

În anul 377 după cum ne spune învăţatul Ieronim în Epistola 107 ad Laetam, prefectul Romei Grachus, fandosindu-se pentru a primi de la jegoşeniile iudeo-sataniste botezul şi pentru a da garanţie despre gîndurile sale pioase şi pline de iubire pentru Iahwe, a dat foc mitreumului pentru ,,nimicirea, zdrobirea şi sfărîmarea” Satanei, făcîndu-i pe iudeo-creştini să urle de bucurie din toţi rărunchii, băgînd groaza în restul lumii. Ce blînzi şi neprihăniţi erau fioroşii satanişti atunci, aşa cum ne-au dovedit-o că nu le-a pierit deloc năravul drăcesc cînd s-au botezat bolşevici. Ce să mai vorbim despre fanatismul sălbatic al monahismului belicos iudeo-creştin, care s-a repezit cu suliţe, topoare şi torţe să distrugă comorile religioase ale ariminismului din întreaga lume a romanităţii tîrzii.

Şi tot aşa, blînzii creştini au ucis cu sîrg în cîţiva ani, zeci de mii de preoţi şi credincioși, au distrus lăcaşele de cult şi cimitirele, au distrus zeci de mii de manuscrise aparţinînd culturii geţilor, astfel ca să nu mai rămînă nici urmă din această religie pe care o urau de moarte.

La 9 august 378, Valens, împăratul get al imperiului roman de răsărit şi fratele lui Valentinian l, moare la Adrianopol în confruntarea cu goţii răsculaţi datorită foametei şi împilărilor la care au fost supuşi de către generalii romani Lupicinus şi Maximus. Graţian trimite pe generalul spaniol Theodosius să potolească urdiile răsculate şi după ce ajung la înţelegere, podul de peste Istru, construit în 5 iulie 328 de împăratul get Constantin cel Mare la Sucidava/Celei, este distrus în noiembrie 378 din ordinul împăratului Graţian la cererea lui Ambrosie, astfel că regatul get din nordul Istrului, este izolat de masa de geţi şi goţi din sudul fluviului, acţiune cu mare importanţă strategică pentru planul episcopului iubit de Satana.

La 19 ianuarie 379, Theodosius, fiul generalului Theodosius care a fost condamnat şi executat pentru că a încercat să-l asasineze pe împăratul Valentinian l, este numit coîmpărat de către Graţian, fiul lui Valentinian l, în imperiul roman de răsărit. În realitate generalul spaniol a fost numit de Ambrosie care controla întreg imperiul roman, impunîndu-i hispanicului devenit imperator, să renunţe la creştinismul arimin şi să treacă în tabăra Satanei, să impună iudeo-creştinismul ca religie a lui, să interzică ariminismul sau creştinismul arimin, şi să distrugă toate lăcaşele de cult ale vechii religii imperiale. Goţii şi grupul de geţi care erau federaţi în imperiul roman, au primit din nou garanţii că nu vor mai fi asupriţi, aşezîndu-se în Asia Mică, Moesia, Tracia şi Iliria.

La 28 februarie 380, prin edictul de la Tesalonic, împăratul Graţian impune ca religie a împăraţilor în imperiul roman, iudeo-satanismul care peste timp se va numi iudeo-creştinism, apoi numai creştinism deşi toată istoria acestui cult satanist este cea mai mare monstruozitate din istoria omenirii. Asta spune istoria iudeo-creștinismului, dar pe monede, acest împărat apare purtînd pe cap bentița cu piatra clarvăzătoare simbol specific marelui preot din religia geților pe care l-au purtat toți împărații imperiului roman de neam get ca mari preoți. Iar simbolul vine din lumea arimaspilor de la nordul Istrului și niciodată din Iudeea unde s-a puit Satana.Olăcari imperiali trimişi de Ambrosie, ajung la căpeteniile hunilor în vara anului 379, care se învecinau cu imperiul get la răsărit pe Nistru, graniţă stabilită în anul 370 în urma unui sălbatic atac al acestora cînd o parte dintre goţi s-au refugiat în imperiul roman de răsărit. Trimişii de taină îi îndeamnă pe huni cu vorbe meşteşugite, dar mai ales cu foarte mult bănet, să atace şi să ocupe regatul/imperiul get care se întindea de la Nistru pînă dincolo de Istru în Panonia şi în nord se învecina cu balţii. Tot așa a făcut împăratul roman Galienus cu 121 de ani în urmă năimindu-i pe sarmați pentru a nimici regatul get întemeiat cu sabia de către Regalianus.

 În primăvara sau vara anului 381, hunii pornesc o devastatoare invazie împotriva geţilor şi goţilor, reuşind pe parcursul anului 381 să ocupe tot regatul get dar se opresc la graniţele imperiului roman, salutînd respectuos din şaua cailor pe tartorul Ambrosie că i-a îndeplinit dorinţa. O parte a geţilor şi cei mai mulţi dintre goţi au trecut în imperiul roman să se salveze de hoardele sălbaticilor asiatici, fiind acceptaţi de nevoie ca foedus – federaţi prin tratatul din 3 octombrie 382, întrucît armata romană era foarte slabă şi nu se putea împotrivi, lăsîndu-le teritoriile din nordul Greciei pînă la Istru, inclusiv Panonia. Mare parte dintre geţi sînt scoşi metodic din armatele romane fiind înlocuiţi cu goţi, iar toate funcţiile sînt preluate de iudeo-creştini, care duc statul, în mai puţin de 20 de ani la un dezastru total. Hunii stăpîni la nordul Istrului, plătiţi cinstit de imperiul roman ţin din scurt neliniştiţii geţi să nu se burzuluiască peste fluviu, prieteşug ce va dura mai bine de 30 de ani între asiatici și iudeo-creștini, cîrdășie făcută numai împotriva creștinismului arimin și a neamului get.

 În mai-iulie 381, are loc la Constantinopol al doilea conciliu al frăţiei iudeo-sataniste care interzice creştinismul arimin(mitraismul, ariminismul) sau arianism cum l-au spurcat leprele din frăţia lui Ucigă-l Toaca în scrierile lor.

 La începutul anului 382, Graţian, păpuşa lui Ambrosie, mai dă un edict prin care toate lăcaşele de cult arimine din imperiul roman trebuie să fie jefuite şi distruse. Prăpădul pus la cale de bandele criminale ale iudeo-creştinilor a fost întrecut numai de bandele bolşevice cînd au interzis creştinismul în imperiul rus în anul 1924. În cultura europenilor nu se suflă un cuvînt despre acest holocaust pornit din satanismul mozaic şi care a dus la sute de mii de morţi.

Trebuie precizat că edictul se îndrepta numai împotriva ariminismului  – religia geţilor – dar nu şi împotriva celorlalte culte. Creştinismul arimin era îmbrăţişat de majoritatea populaţie din imperiu, iar funcţionarii şi soldaţii aveau un număr chiar covîrşitor de practicanţi. În istoria Europei despre aceste edict nu s-a scris un cuvînt să nu scormonească vreun curios sub întunericul minciunilor iudeo-sataniste, şi astfel lumina adevărului să iasă din nou în ochii lumii!

 În primăvara anului 383, generalul Maximus Magnus este proclamat de trupele din Britania ca împărat, soldăţimea cerîndu-i să-i scape de blestemul şărpăriei lui Iahwe – Militia Cristi care se înstăpînea tot mai vîrtos pe imperiu şi pe sufletele oamenilor. Armatele vin în Galia şi se îndreaptă spre Italia să bage sabia cît mai adînc în Satana. Împăratul Graţian al imperiului roman de apus, este îmboldit de tartorul Ambrosie să-i sfîşie pe creştinii arimini, dar în bătălia de Lugdunum/Lyon din 25 august 383, păpuşelul iudeo-satanist este ucis de propriii soldați iar trupele trec alături de răzvrătiţi. Întunecaţii verus Israel se văd cu poalele în cap şi propun răsculaţilor să rămînă stăpîni pe ce au, adică Britania, Galia şi Spania, iar ei să nu fie tulburaţi în Italia, punîndu-l în locul lui Graţian pe fratele acestuia Valentinian ll, în vîrstă de numai 12 ani. Şărpăria lui Ambrosie trebuia să-şi lingă rănile şi să-şi refacă cuibarele Satanei, altfel dispărea şi din aceste teritorii.

 În vara anului 384, prefectul Romei, senatorul Symmachus(345-402) orator şi ultimul mare om politic roman, înaintează la Mediolanum/Milano unde era capitala, un raport oficial împăratului Valentinian ll – recte şărpăriei lui Ambrosie – prin care cerea încetarea atrocităţilor, crimelor şi jafurilor făcute de iudeo-creştini împotriva locuitorilor ce nu se pupau în bot cu Satana şi Iahwe, a persecuţiilor împotriva creştinilor arimini şi oprirea distrugerii lăcaşelor de cult ale acestora, dreptul de a-şi practica religia şi reinstalarea în curia senatului Romei a statuii zeiţei Victoria, îndepărtată din ordinul lui Graţian în urmă cu doi ani. Întunecaţii au rămas neclintiţi în puhoiul de fărădelegi şi parcă se dovedeau mai amarnici. Textul romanului Symmachus contemporanul acestor orori, spulberă fără putinţă de tăgadă pretenţia sataniştilor că au devenit stăpînii imperiului roman numai prin voia lui Iahwe chiar dacă ei erau la acea dată cam la 200000 de spurcaţi întunecaţi de ură şi înveninaţi de prostie mozaică în tot imperiul roman.

Cum iudeo-creştinismul nu avea o doctrină închegată şi nici scrieri acceptate de toate frăţiile din imperiul roman, pentru a redacta o carte canonică unică a Noului Legămînt, în anul 380 papa Damasus îl cheamă la Roma pe Ieronim care era la o mănăstire în Palestina, făcîndu-l secretar particular şi cerîndu-l să traducă manuscrisele vechi care erau incluse în această parte a textelor sacre. Ieronim era cunoscut ca un mare erudit al scrierilor ivrite şi aramaice. Papa spunea despre scrierile folosite în ritualul iudeo-creştin, că, datorită deselor copieri, au ajuns scrieri de sine stătătoare, foarte diferite unele de altele. fiind ,,pline de erori şi pasaje dubioase” sau mai pe zisa cea dreaptă, pasaje ruşinoase. Cît timp a trăit papa, traducerile lui n-au fost puse la îndoială, dar după moartea acestuia din anul 384, o furtună nimicitoare au pornit asupra lui Ieronim, revărsată din prea plinul urii întunecatului Augustin pe care catolicii îl au de fericit, băitănaşul de tejghea a fioroasei leprei Ambrosie, precum şi focoasa popime greacă. Pentru a-l da în gît pe Ieronim, aceştia i-au chemat pe rabinii iudei să depună mărturie că ce a tălmăcit Ieronim era numai o făcătură iar ivriţii plini de sfială au spus da!

Cît a stat în Palestina, Ieronim a adunat numeroase scrieri esene ale căror idei le-a inclus în Noul Legămînt. Fiind otrăvit pînă peste poate de furia iudeo-sataniştilor Neamurilor, Ieronim părăseşte Roma ,,Babilonul” şi se întoarce în Palestina. Grecii şi italicii îi roagă pe rabini să mai facă o corectură adică făcătură asupra lucrării lui Ieronim iar aceştia plini de vedenii şi tîmpenii s-au pus cu josul în sus, să proorocească după bunul nărav al lor, plăsmuind un nou text foarte diferit de cel al lui Ieronim dar şi de scrierile esene descoperite la Qumran şi astfel minunile au curs gîrlă în căpăţînele lor şi pe nevinovata hîrtie care trebuie să suporte orice golănie mîzgălită de vreo minte îndrăcită.

Scrierile esene se găsesc din belşug în Noul Legămînt atît în epistolele apostolilor, în evanghelii dar şi în Apocalipsă, însă doar cele scăpate de la iudaizarea făcută de către rabini după anul 386 a acestor texte. Potrivirea pentru gustul lor, adică iudaizarea scrierilor folosite de membrii Frăţiei Noului Legămînt, atît la Qumran dar şi mai tîrziu inclusiv de învăţatul iudeo-creştin Ieronim, ivriţii au falsificat încă odată scrierile geţilor spre a le fi de folos, de data aceasta grecilor şi italicilor care se ţineau stăpînii imperiului roman. Ivriţii au sperat că vor aveau şi ei un ce mărinimos din această făcătură dar prietenia cu leprele Neamurilor nu a durat prea mult şi ei s-au dus ca nişte sclifosiţi către verişorii lor arabii cu care se vor înţelege foarte bine pe seama altora pornind un nou asalt împotriva goimilor cap de lut în direcția Spaniei pe care o vor stăpîni mai bine de 700 de ani.

Pentru a dovedi făcătura criminală a acestor lepre numite Militia Cristi, Frăţia lui Israel sau a Noului Legămînt, dau în continuare Cartea lui Moşe în tălmăcirea ocultatului E. Bordeaux Szekely, manuscris descoperit în peşterile de la Qumran.
,,Şi muntele Sinai se afla în întregime în fum, deoarece Elohim pogorîse pe el în flăcări: şi fumul se înălţa ca fumul unui cuptor şi întregul munte se cutremura puternic.
Şi Elohim coborî pe vîrful muntelui Sinai; şi Ehohim chemă pe Moşe la el şi Moşe se duse la el.
Şi Elohim în chemă pe Moşe în afara muntelui, zicînd: «Vino la Mine pentru că vreau să-ţi dau Legea pentru poporul tău, care va fi un legămînt pentru Copiii Luminii». Şi Moşe merse la Elohim, şi Elohim îi spuse aceste cuvinte:
«Eu sînt Legea, Elohimul tău care te-am scos din adîncurile întunericului.
Tu nu vei avea altă Lege în afară de Mine.
Tu nu-ţi vei face nici un alt chip al Legii, nici în ceruri nici pe pământ. Eu sînt Legea nevăzută, fără început şi fără sfîrşit.
Tu nu-ţi vei face legi false pentru că Eu sînt Legea şi întreaga Lege a tuturor legilor. Dacă tu te vei lepăda de Mine, vei avea parte de nenorociri şi prăpăduri neam după neam.
Dacă tu păstrezi poruncile Mele, tu vei intra în Grădina Vieţii, unde se află Arborele Vieţii în mijlocul Mării Veşnice.
Tu nu vei călca Legea. legea este Elohimul tău, care te va judeca.
Respectă pe Maica ta Pămîntească, ca zilele tale să fie îndelungate pe pământ şi cinsteşte pe Tatăl tău Ceresc ca să ai viaţă veşnică în ceruri, pentru că pămînturile şi cerurile sînt date ţie de Lege care este Elohimul tău.
Tu vei saluta pe Maica ta Pămîntească în dimineaţa Sabatului.
Tu vei saluta Îngerului Pămîntului în dimineaţa celei de-a doua zi după Sabat.
Tu vei saluta Îngerul Vieţii în a trei dimineaţă după Sabat.
Tu vei saluta Îngerul Bucuriei în a patra dimineaţă după Sabat.
Tu vei saluta Îngerul Soarelui în a cincia dimineaţă de la Sabat.
Tu vei saluta Îngerul Apei în a şasea dimineaţă de la Sabat.
Tu vei saluta Îngerul Aerului în a şaptea dimineaţă de la Sabat.
Tu te vei închina Tatălui Ceresc în seara Sabatului.
Tu vei face comuniuni cu Îngerul Vieţii Veşnice a doua seară de la Sabat.
Tu vei face comuniuni cu Îngerul Creaţiei în a treia seară de la Sabat.
Tu vei face comuniuni cu Îngerul Păcii în a patra seară de la Sabat.
Tu vei face comuniuni cu Îngerul Puterii în a cincia seară de la Sabat.
Tu vei face comuniuni cu Îngerul Iubirii în a şasea seară de la Sabat.
Tu vei face comuniuni cu Îngerul Înţelepciunii în a şaptea seară de la Sabat.
Tu vei face comuniuni cu toţi aceşti îngeri ai Tatălui Ceresc ca sufletul tău să se îmbăieze în Fîntîna Luminii şi să intre în Marea Veşnică.»” Textul continuă în acelaşi fel fiind o prelucrare după conceptele teologice din religia geţilor a capitolelor 19-20 a Ieşirii din Tora dar aşa cum o cunoaştem noi astăzi nu cum a fost ea în secolul l î.e.n. Mai amintesc Apocalipsa lui Ioan unde la 16,5 îl pomeneşte pe îngerul apelor, personaj inexistent în Vechiul sau Noul Legămînt însă prezent cu un imn în scrierile esene. Dar furturile din religia geţilor nu se opresc aici, şi mai dau cîteva exemple descoperite de mine dar fără revelaţii, vedenii, conspiraţii sau alte parascovenii, ci numai muncă de rob şi minte isteaţă veşnic trează pentru a mai scoate cîte ceva la lumină din comoara înţelepciunii strămoşeşti.

În Manualul de Disciplină, descoperit la Qumran, la capitolul Despre bunurile preoţilor se zice: ,,Pînă la venirea Profetului şi a Unsului sfînt şi lumesc, aceştia nu trebuie să se abată de la temeiul Legii urmînd vreo pornire a inimii lor.” Saul care făcea parte din conducerea Frăţiei Noului Legămînt aşa cum scrie el de mai multe ori nu putea să zică de nebun că a sosit Profetul pentru că aşa ne spun aceste manuscrise netrecute prin industria falsurilor, deci scrisorelele din Noul Legămînt atribuite lui, sînt nişte falsuri tîrzii ale grecilor şi italicilor sau pricepuţilor rabini îndemnaţi de cele două clici de conspiratori făcute după anul 386 cînd au interzis Noul Legămînt tălmăcit de Ieronim sub influenţa scrierilor esene.

În capitolul Despre pedeapsa viitoare a celor nesupuşi din acelaşi text găsim cu privire la pretinsul Cristos al lui Saul din făcătura Noului Legămînt că ei aşteptau cu mare nădejde: ,,vremea în care laicul şi preoţescul Mesia îşi va asuma fiecare slujirea”, deci el nu venise încă pe la anii 60 ai erei noastre iar această mărturie nealterată de istorie și de veninul celor trei popoare blestemate, dovedește că toate scrierile din Noul Legămînt sînt niște falsuri tîrzii. Mai încolo spune că Elohim le-a făcut o făgăduință în ,,«pămîntul Damascului» – adică Noul Legămînt”, dar cel descoperit la Qumran şi nu cel plăsmuit după anii 386 şi prezentat goimilor cap de lut ca mare revelaţie şi reverberație divină toată numai aberaţie şi incantaţie satanistă!

La capitolul despre aşezările din tabere scrie ,,Aici este dată regula pentru comunităţile din tabere cîtă vreme acestea se vor afla în Veacul Fărădelegii – adică pînă cînd «preotul-mesia» şi «laicul-mesia» vor începe din nou să slujească.” Este clar ca lumina zilei la aceşti fii ai întunericului, ei aşteptau un Mîntuitor dar care nu dorea încă să se arate printre dunele de nisip sau dealurile deșertice cu toate rugile lor fierbinţi, iar Saul a bătut pe la porţile sinagogilor din Neamuri cu aceste texte şi altele, mai ales din acele scrieri esene ocultate cu atîta grijă de către pricepuţii în adevăruri plăsmuite.

Ce ştim noi astăzi ca Noul Legămînt este numai o făcătură realizată după anii 384 ai erei noastre și pusă în seama lui Saul şi a altor căpetenii din conducerea Frăţiei Noului Legămînt de la Ierusalim.

În lucrarea Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România ed. Hassefer 1990, vol ll, cu o prefaţă de rabinul şef Moses Rosen, cuvînt înainte de Gh. Buzatu prof. de istorie la Universitatea A. I. Cuza din Iaşi, iar colectivul de redacţie a cărţii fiind compus din: J. Alexandru, Lya Benjamin, D. Brumfeld, P. Litman şi S. Stanciu. La pagina 342 este prezentat un manuscris cu sigiliul sinagogii din Tîrgu-Neamţ, care pecetluiește reclădirea lăcaşului de cult al aşchenazilor sau jidovilor în anul 1776. În mijlocul unui cerc este ,,steaua lui David”, flancată de o parte şi de alta de nişte animale fabuloase, poate păsări, care seamănă mult cu cele de pe placa de plumb descoperită la Romula, unde sprijină ,,vasul cunoaşterii”. Sub stea sînt doi peşti în poziţie orizontală, cu capetele lipite unul de altul, cum apar şi pe iconiţa I 9 şi 10, dar toate aceste simboluri religioase aparțin doar religiei strămoșești a geților.

 Monezile ivriţilor din perioada haşmoneilor(135-37 î.e.n.) au imprimate pe ele simboluri sacre ale geţilordovadă clară a influenţei religiei esenilor asupra celei mozaice. Pe o monedă apare vasul cunoaşterii, foarte apropiat ca formă de cel imprimat pe tăbliţa de plumb descoperit la Romula. Pe o altă monedă este reprezentat Arborele Vieţii sau Pomul Cunoaşterii binelui şi răului, aşa cum este el şi pe sigiliile emeş, dar care au fost descoperite abia în partea a doua a secolului XlX, deci sursa de inspiraţie rămîne tot teozofia mioritică care avea atunci mare trecere la ivriţi cînd i-a apucat într-o frenezie de zeloţi numai vedenii, tîmpenii şi fel de fel de proorociri. Sub ultimele ramuri de jos, se văd două fructe, unul la stînga şi celălalt la dreapta tulpinei, ce stau deasupra unor vase identice cu cel dardan pe care ,,specialiştii” l-au citit că ar fi al lui Cotys. Arborele Vieţii sau Pomul Cunoaşterii binelui şi răului apare ca simbol în ceramica de la Lepenski Vir încă de la mijlocul mileniului Vlll î.e.n. şi este păstrat de-a lungul istoriei pînă în zilele de azi pe covoarele și porțile de lemn ale românilor care nu s-au smintit încă de atîta iudeo-cretinism. O altă monedă prezintă menora dar numai cu trei braţe aşa cum apare pe tăbliţa 20 şi reprezintă în scrierea getă litera S pentru forma prescurtată a dabo geto Sarmisetuzo, cu apelativul de sfîntă.

Şi ,,steaua lui David”, este tot o minciună venită din feudalismul secolelor Xlll-XVll, pentru că pe vechile monede ale lor din secolul ll î.e.n. apare steaua cu cinci colţuri, luată de la egipteni care era simbolul sufletelor celor virtuoşi ce s-au înălţat la ceruri. Steaua cu şase colţuri formată din două triunghiuri isoscele, răsturnate unul peste celălalt, se găseşte în lăcaşul de cult get de la Şinca Veche iar peştii sînt în interior, stilizaţi cum apar în lamaismul tibetan şi cultura chineză. Aceste exemple sînt doar cîteva din ce ne-ar oferi un studiu pertinent asupra simbolisticii fariseismului şi a scrierilor acestora ticluite în parte după religia geţilor.

Iudeo-creştinii, pentru a nu fi demascaţi că au furat cam tot din religia geţilor dar se ţineau că nu aveau nimic cu acest cult blestemîndu-l ca ieșind din născocirile Satanei, au reiudaizat scrierile teologice mozaice însă practicile de cult şi simbolistica religioasă precum și formele lăcașelor au rămas toate sau aproape toate cele arimine.

În anul 387, Maximus Magnus cucereşte şi Italia, alungîndu-l pe Valentinian ll la Theodosius în imperiul roman de răsărit. Abrogă edictele lui Graţian care au fost date pentru distrugerea creştinismului arimin, iar şărpăria lui Ambroosie este redusă la un cuib de vipere ce scoteau pe nas numai pucioasă iar din limbă le curgea venin din cel mai otrăvitor, fiind mai nimicitor decît sabia cum scrie făcătorul Ioan în Apocaleapşa lui la 19,11-16.

  În anul 388, Theodosius, pentru a-l salva pe Satana din strînsoarea ariminilor, porneşte o campanie de distrugere a acestora, avînd loc două confruntări sîngeroase la Siscia şi Poetovio în Panonia, unde îl învinge pe Maximus Magnus care se retrage spre Italia. Theodosius vrea să repună păpuşelul Valentinian ll pe tronul de la Mediolanum şi să restaureze iudeo-creştinismul cum i-a cerut disperat tartorul Ambrosie, angajînd o nouă bătălie cu Magnus la Aquilea în 28 august, unde duşmanul iudeo-sataniştilor moare pe cîmpul de luptă împreună cu fiul său Victor.

La 24 februarie 392, împăratul Theorodius dă un edict prin care se interzice frecventarea templelor şi săvîrşirea jertfelor în aceste lăcaşe de cult. Sub această  interdicţie nu intra mozaismul cu templul Satanei şi celelalte cuiburi ale întunericului nemărginit. Din toată istoria romanilor şi a tradiţiilor vechi de peste 1000 de ani, leprele iudeo-sataniste i-au făcut nişte pupincurişti ai lui Ambrosie, secătură care nu poţi spune cît a fost de italic tot aşa cum bolşevicul ,,rus” V. I. Lenin, era în fapt un monstru cazar, duşman al neamului omenesc.

 La 22 august 392, romanii au ultima zvîcnire de orgoliu naţional şi în Galia proclamă pe retorul Flavius Eugenius, prieten apropiat al lui Symmachus, împărat al imperiului roman de apus, de către soldaţi după ce Valentinian ll, a fost asasinat din ordinul generalului Arbogat la 15 mai. El restaurează creştinismul arimin în imperiul roman de apus şi repune în drepturi toate celelalte culte. Theodosius nu mai poate interveni să oprească răsturnarea de situaţie cu toate blestemele şi chemările către Iahwe ale lui Ambrosie, sau împăratul hispanic nu a uitat umilirea la care a fost supus în anul 390 de către tartorul iudeo-sataniştilor care, i-a cerut penitenţă publică pentru că a trecut prin sabie nişte grupuri de iudeo-creştini din Constantinopol ce le fumega rău hornurile a revelaţie şi răzmeriţă. După mai multe insistenţe ale şărpăriei de la Mediolanum, Theodosius porneşte o campanie militară împotriva lui Flavius Eugenius şi în bătălia de la rîul Frigidus în apropiere de Aquileia, din 6 septembrie 394, îl înfrînge pe împăratul italian care moare pe cîmpul de luptă. Furia iudeo-sataniştilor din imperiul roman de apus este fără margini şi îl conving pe învingător să dea un edict la 8 noiembrie 394 prin carte sînt distruse toate lăcaşele de cult unde nu era stăpîn Iahwe şi preaiubitul său fiu, Satana.

Iudeo-satanismul este decretat drept religie unică în imperiul roman şi aici vedem adevărata faţă a acestui cult drăcesc ieşit din mozaism care şi-a propus să stăpînească întreaga lume. Vor dispărea pentru totdeauna mii și mii de valori ale culturii popoarelor europene care au fost adunate în secole sau milenii, cărţile acestor culte au fost distruse, lumea intrînd în stăpînirea Satanei şi a Talpei Iadului. Theodosius moare în 17 ianuarie 395 iar imperiul este împărţit între cei doi fii minori ai lui. Tartorul Ambrosie moare în anul 397, văzîndu-și cu ochii împlinirea legămîntului făcut cu Satana, tot așa cum a reușit și Lenin prin bolșevizarea imperiului rus. Cînd Tertulian tuna şi fulgera pe la anii 200 împotriva ,,soldaţilor lui Mitra” sau creştinii arimini, că au furat de la ei – iudeo-creştinii – sfintele sacramente cu care se făleau în lume ca religie de mare cinste, turbarea lui de lepră odioasă confirmă în totalitate conţinutul Cărţii lui Moşe, dar chiar mai mult de atît, confirmă falsificarea acestor scrieri de către ivriţi, greci şi italici făcută după anul 386, aşa cum am dovedit mai sus. Cu vreo 30 de ani mai înainte de tăicuţul Tertulian, filozoful Celsus cînd îi critica pe maimuţoii iudeo-cretini spunea că au luat religia lui Zamolxe pe care au batjocorit-o. Mai sînt două mărturii din timpurile vechi la fel de năucitoare care demască făcătura iudeo-satanistă împotriva creştinismului arimin. Cam în acelaşi timp cu Celsus, episcopul iudeo-creştin din Sardes, Meliton spune adevărul despre obîrşiile religiie pe care o slujea contrazicîndu-l pe focosul Tertulian că: ,,filozofia creştină a venit de la barbari” adică din nordul Istrului pentru că numai aici se practica de mii de ani religia crucii, de unde s-a răspîndit în întregul imperiu roman. Un alt iudeo-creştin Justin care spun ei că a fost şi o leacă Martir, chiar înainte de anii 150 scrie despre sciţi/geţi că erau mari iubitori de filozofie creştină şi nu de avere sau de tină, zicere strigată în lumină ca să ştie toată lumea de atunci, poate or auzi şi cei de azi!

Și să mergem în timp chiar ceva mai devreme folosind informațiile transmise de ivritul Josephus Flavius în Antichități iudaice, și vorbind despre școlile filozofice care făceau mare vîlvă prin mințile celor cu ceva glagorie din neamul lui, scrie  despre gruparea filozofică a esenilor, că ei duc o viață la fel cu a geților polistai, adică nu era nici un dubiu în acele vremuri că o parte a geților – cei care cercetează ființele din ceruri – erau tare subțiri în cuget și multor ivriți le plăcea aceasta. Cei trei autori, în interval de peste 100 de ani spun că filozofia creștină care s-a răspîndit în imperiul roman, era la mare cinste la ,,barbari”, sciți dar și la eseni ori toate aceste nume se refereau numai la strămoșii noștri geți din nordul Istrului!

Aceste adevăruri uluitoare despre religia geţilor au reuşit să străbată istoria şi ura nemărginită a iudeo-creştinilor fără ca cineva să le poată înţelege pînă în prezent neasemuita valoare! Pentru că scrierile lui Origene le demasca făcătura şi crima, papa Athanasius a decretat textele ca eretice şi le-a ars în public în anul 401 ca să scape iudeo-satanismul de o dovadă nimicitoare privind originile acestui cult. După descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă, Vaticanul a pus mîna pe o parte dintre ele, iar pe unele le-a aranjat la întuneric pe vecie în anul 1960 fiindcă nu dă bine la făcătura ,,poporului ales” ivrit.

     Reiudaizarea scrierilor Frăţiei Noului Legămînt s-a făcut în perioada 386-419 cînd şi făcătura lui Ioan Apocalipsa, a fost inclusă în textul canonic iudeo-creştin!

Aceşti doi ucigani – Teodosius și Ambrosie – dornici de putere şi mărire sînt autorii instaurării iudeo-satanismului în imperiul roman prin foc şi sabie, distrugînd valori materiale şi spirituale la care deocamdată Europa nu s-a gîndit vreodată pentru că se simte destul de bine în closetul cultului minciunii şi al lăcomiei veșnice.

Dar în imperiul roman de răsărit goţii şi geţii care formau grosul armatei romane nu s-au supus edictului din anul 392 de a renunţa la religia lor din bătrîni – creştinismul arimin – şi grecii au început să se uite chiorîş la ei. Goţii şi geţii nu erau nişte căcaţi cu ochi așa cum sînt românii azi după zisa cazarului H. R. Patapievici, ci aveau statutul de federaţi, adică asociați, primit în octombrie 382, iar Iordanes ne spune în Getica la XVlll, 145 că Theodosius ţinea în armata sa în confruntarea cu Flavius Eugenius ,,mai mult de 20000 de soldaţi înarmaţi, pe care i-a numit amicii fideli ai săi”. Acest statut le dădea dreptul goţilor şi geţilor să-şi păstreze propria formă de organizare socială și religioasă în teritoriile Asia Mică, Moesia, Tracia şi Iliria unde erau aşezaţi, dar aveau obligaţia să se prezinte la chemarea pentru luptă a împăratului cu un număr de soldaţi. Ținuturile din nordul imperiului unde s-au stabilit îi mai obliga să apere graniţa de pe Istru de orice năvălire venită din afară, ei bucurîndu-se de un statut special față de restul locuitorilor.

După cum găsim în scrierile lui Ioan Chrisostomus, episcop al Constantinopolului, pe la anul 398 acesta reuşeşte convertirea la iudeo-creştinism a unui grup de goţi dar cei mai mulţi în frunte cu căpetenia ,,Travitter, rămîne fidel credinţei lui Zamolxe”, pentru că aşa se ştia atunci. Șireții greci îi iau pe goţi ba cu zăhărelul, ba cu vorbe meşteşugite să pună şi ei botul sub coada Satanei să afle adevăratele gusturi. Aceştia le-au spus-o iubitorilor lui Iahwe de la obraz că pot puţi a cîine, a cal, a oaie, a vită, dar niciodată a pucioasă aşa cum vreau ei. De aici a pornit vrăjmăşia grecilor împotriva goţilor şi geţilor care erau baza armatei imperiale. Săturîndu-se de insistenţele popimii de a da şi aceşti răi un pup întunecimii sale Iahwe sau zburdalnicului Satana, goţii din Asia Mică au pus de o răzmeriţă în vara anului 400, au trecut Bosforul şi au curăţat suburbiile capitalei de tot ce se putea prăda. Apoi prin Tracia s-au adunat cu neamurile și tot celetul lor care străjuiau la Istru şi se tot uitau nedumeriţi la hunii de peste fluviu ce făcuseră bătături prin părţile ruşinoase de atîta şezut şi aşteptat, arătînd că sînt cuminţi şi cu educaţie aleasă, după darurile uluitoare pe care le primeau anual de la romani.

În primăvara anului 401, goţii şi geţii în frunte cu Alaric părăsesc Balcanii şi se îndreaptă spre Italia, asediază Mediolanum, iar în anul 402 romanii îşi încoardă braţele în bătălia de la Pollentia dar nu reuşesc să-i alunge pe nepoftiţi. Îi pune pe fugă în anul următor, generalul Stilicon în bătălia de la Verona, iar urdiile mişcătoare se stabilesc pe rîul Sava pînă dincolo de Hemus, căpetenia Alaric încheind un tratat de pace cu magister militum în numele imperiului roman de apus. Deşi graniţa de nord a imperiului roman de răsărit este la discreţia hunilor, aceştia preferă să primească plocoanele de la Constantinopol decît să meargă ei să adune tot ce le-ar fi ieşit în cale cum au făcut în imperiul get. În anul 405 goţii din Panonia conduși de regele Radagaisus năvălesc în Italia dar sînt respinşi de acelaşi Stilicon în bătălia de la Fesulae din anul 406 întorcîndu-se în imperiul roman de răsărit de unde au plecat o parte dintre ei, fără a-i întreba cineva, ce poftesc și de ce umblă creanga peste șapte mări și țări! Însă căpetenia a fost capturată și executată după legile timpului cînd s-au petrecut faptele. Trebuie să amintesc aici că în trupele imperiului roman de apus au luptat atît gali cît și cetele de huni conduse de Uldin, adică prietenia pusă la cale de către Ambrosie cu hunii încă mai era la vedere, trainică și dădea roade! Împuțită istorie mai avem scrisă și toată numai de către jegurile sataniste.

Dar generalii romani invidioși pe gloria lui Stilicon au început să se uite chiorîș la el mai ales că era de origine vandal, născut în Germania iar ca religie practica fără să-l fi spart cineva cu sabia sau sulița, creștinismul arimin sau arianismul cum îi spunea pocitaniile iudeo-sataniste. S-au unit cu uneltitorii din armată și unii dintre funcționarii de la curtea imperială îndemnați cu zel iudeo-creștin de către papa Inocențiu l care se înnădușea de atîta ariminism venit în șărpăria Vaticanului și toată Italia. Stilicon este acuzat de trădare de către clica de conspiratori și la 22 august 408 este ucis din ordinul împăratului Honorius. La scurt timp este asasinat și fiul său. Pentru a-și duce ticăloșia la capăt, împăratul mai dă, la cererea complotiștilor și a Vaticanului, un edict prin care impunea ca toate funcțiile de stat și militare să fie ocupate numai de către persoane cu religie iudeo-creștină aflată sub controlul bisericii de la Romei. Prin acest edict creștinismul arimin era încă odată interzis în imperiul roman de apus chiar și populației de neam germanic care forma baza armatei romane și pe care Teodosiu l o apărase de edictul din anul 381 cînd a fost interzisă ,,religia lui Zamolxe” în imperiul roman.

După asasinarea lui Stilicon, sataniștii iudeo-creștini și ,,civilizatorii romani”, au aprins fitilul hoardelor de ,,dreptcredincioși” care au ucis mii și zeci de mii de arimini de neam germanic dar și italic, le-au jefuit proprietățile după care le-au dat foc, iar cei mai mulți – cam 30000 de luptători – și-au găsit scăparea în regatul lui Alaric din sudul Dunării, deși majoritatea dintre ei aveau cetățenie romană. Istoricul britanic E. Gibbon(1737-1794) în lucrarea The Decline and fall of the Roman Empire, London, 1960, scrie că în ultimele luni ale anului 408, în orașele din nordul și centrul Italiei, popimea iudeo-cretină și sutașii lui Ucigă-l Toaca au reușit să facă adevărate băi de sînge cum îi este atît de dragă jertfa de om, Satanei și Talpei Iadului! Cînd Alaric a invadat Italia în vara anului 410 împreună cu cei 30000 de proscriși creștini arimini și au urmat răzbunările în lanț asupra leprelor iudeo-sataniste, cultura europeană a reținut numai sălbăticia și ferocitatea vizigoților iar ce a făcut popimea înfrățită cu Dracu a fost judecată ca binecuvîntare trimisă de Iahwe! Una din condițiile de încetare a jafului și măcelului făcut de soldații lui Alaric impusă împăratului Honorius, a fost tocmai anularea decretului dat care îi excludea pe creștinii arimini din funcțiile publice și armată! Despre acest adevărat masacru asupra practicanților ,,religiei lui Zamolxe” numiți în fals arieni de către fiii întunericului, ,,istoria subțire” nu răsuflă o vorbă, însă au reținut cumplitele răgete ale cinstitelor fețe iudeo-cretine și pe deasupra foc de civilizate ca toată cultura occidentală, rămînînd în răbojul timpului că sălbaticul got a profanat și distrus Roma creștină. Sigur se creștinase cu crima, ura, minciuna, lăcomia și jaful, dar toate aceste  ,,podoabe” erau rodul tîrgului făcut numai cu Satana și Talpa Iadului și nu ieșite din ,,filozofia creștină venită de la barbari” în imperiul roman!

Mare curvărie a ajuns această formă de manipulare oribilă numită cultură!

Scîrbindu-se de duhoarea curvei romane și luîndu-și tot celetul, goții și geții care îi însoțeau, au plecat împinși de dorul de ducă, pînă în Spania unde și-au făurit un stat al lor, dar și vandalii, alanii și suebii și-au găsit loc de izbăvire sub a cerurilor cort în peninsula iberică, ei dăinuind independenți pînă la ocupația arabilor.

Împuţindu-se de atît stat pe loc, hunii pornesc în vara anului 406 o năvălire nimicitoare în nord asupra suebilor şi alanilor, care fug de groaza lor în Galia. Despre această ,,ciudăţenie istorică” a comportamentului hunilor, în cultura Europei nu este scris un rînd, poate să nu dea cuiva, vreo bănuială. Cei care au făcut vălătuc atîtea neamuri şi popoare pînă au ajuns la graniţa imperiului roman, stăpînind un teritoriu din estul Caucazului pînă în Noricum, cum, necum, nu se încumetau să-i atace pe romanii de răsărit – grecii cei viteji în vorbe și iepuroi în fapte – care nu mai erau în stare nici să ţină sabia în mînă?

 În anul 407 prefectul Britaniei Constantin, nu mai recunoaște autoritatea  de la Ravena a lui Honorius și se proclamă împărat adoptînd ,,religia lui Zamolxe” drept cult oficial. Trece în anul 408 și ocupă Galia de unde supraveghează atent ce se întîmplă în Italia și la Constantinopol. După ,,vizita” lui Alaric în Italia, creștinismul arimin a fost din nou lăsat liber să se manifeste ca religie publică iar din anul 421, sub Constantius lll care a fost împărat cîteva luni, tatăl lui Valentinian lll, a impus cultul ca religie oficială a sa, iar iudeo-satanismul s-a pus din nou să clocească ouă de basilisc pentru a le ieși un nou basileu. După moartea lui Honorius din anul 423, ,,religia lui Zamolxe” devine cult oficial al imperiului roman de apus atît cît mai era și așa va rămîne pînă la desființarea lui din anul 476, fiindcă toți împărații cum arată monedele imprimate cu chipul lor, au pe cap bentița cu piatra clarvăzătoare specifică numai cultului arimin venit din lumea mitologică a arimaspilor și dovedit arheologic de situl de la Șinca Veche din mileniul lV î.e.n. unde apare imaginea lui Gog sau Sîntu cu această bentiță!

Constantius ll(337-361) Iulian Apostatul(361-363) Iovian(363-364)

Valens(364-378), vezi îngerul SENTA-GOG cu simbolul arimasp pe cap  Șinca Veche, mileniul lV î.e.n.  Valentinian l(364-375), cu înger.

 

Grațian(368-383) Valentinian ll(375-392) Constantius lll anul 421

Deși creștinismul arimin a fost religie oficială după anul 421, încă 114 ani în Italia, 170 de ani în Galia și Britania și peste 200 de ani în regatele goților și germanilor din Spania, din scrierile lor de cult care erau cu zecile nu a ajuns pînă la noi nici o filă. Asta dovedește sălbăticia și fanatismul iudeo-sataniștilor ce s-au botezat singuri creștinii adevărați, și care, nu numai că au distrus cu o ură nemaiauzită toate scrierile sfinte ale creștinilor arimini, dar le-au falsificat întreaga istorie să nu se mai știe în veci nimic despre ei.

În anul 408 hunii ocupă ușor Panonia, după ce au reușit cu vreo 27 de ani în urmă să supună pe geții și goții din ținuturile carpatine care s-au apărat de prădătorii asiatici doi ani prin lupte crîncene, dar aceste informații nu-i interesează pe istoricii români fiindcă ei ne scriu adevăruri revelate și povești cazare sau slave.

 La 14 august 410, geţii şi goţii conduși de Alaric cuceresc Roma, oraşul fiind jefuit metodic timp de trei zile. Vrea să treacă în Africa plin ochi de strînsură din ogrăzile romanilor dar moartea nu îl lasă. Este prima cucerire a Romei după aproape 1000 de ani. Ausonii din Carpaţi, le-au întors prăpădul făcut asupra Sarmisetuzei în anul 106, de către ibericul Traianus care conducea trupele romane, arătîndu-le că nu este bine să ai sîrmă în rît şi să gozăi tot ce-ţi iese înainte. În Getica, Iordanes ne spune că Alaric numai a jefuit oraşul dar nu l-a incendiat cum aveau bunul obicei romanii, însă după ce acesta moare la cîteva luni, conducerea urdiilor este preluată de ruda sa Atavulf. Noua căpetenie a goţilor şi geţilor se întoarce la Roma unde un curajos se încorda pentru răzmeriță, pe care drept pedeapsă, o mai jefuiește de ce scăpase în primul prăpăd apoi o incendiază şi i-a ca roabă pe Placida, sora împăratului Honoriu care stătea la Ravena ca un iepure în gura lupului, și așa îngheboșat de atîta prădăciune, goții și-au mișcat cetele de năluci spre Galia cu gînduri de cercetare.

Dar liniştea făcăturii iudeo-creștine nu i-a fost de lungă durată pentru că au apărut schismaticii nestorieni, cu erezia lor în Bizanţ, predicată de episcopul Nestorius din Antiohia care nega natura divină a lui Iisus Crsitos, susţinînd că trupul celui care a fost Iisus, trebuia să fie Templul viu în care să sălăşluiască cunoaşterea divină. Doctrina îi este condamnată în anul 431 prin Conciliul de la Efes, el fiind exilat într-o oază din Egipt unde va muri în anul 451. Adepţii lui se vor răspîndi către răsărit ajungînd pînă în China cum predică mincinoșii, fiindcă aceia nu aveau nimic cu născocirea ivrită. Originar din Germanikeia de pe Eufratul superior, capadocianul Nestorios(381-451), devine celebru prin predicile sale fiind chemat în Bizanţ de către împăratul Theodosius ll, unde ajunge patriarh al Constantinopolului(428-431), dar conceptele sale teologice cu privire la natura lui Iisus, îi aduc depunerea şi exilul.

Scrierea esenă Evanghelia păcii care se află în manuscris aramaic în arhivele secrete ale Vaticanului, se pretinde că ar fi ajuns în Europa adusă de către preoţii nestorieni ce ar fi fugit din cauza lui Gingis han. Eu cred că textul a fost ascuns de leprele iudeo-creștine să nu se vadă de unde a furat tîlharul Saul şi celelalte lichele ale şărpăriei de la Qumran, cînd i-a pălit damblaua vedeniilor şi tîmpeniilor, ce s-au terminat într-o monstruoasă conspiraţie împotriva romanilor în secolul l şi ulterior împotriva istoriei şi culturii geţilor. Dar scrierea în sine contrazice în tot făcăturile mozaice și deci nu poate veni din această înrîurire satanistă.

Grecii ajunseseră aşa de nevolnici, încît pe la anii 430, după Getica lui Iordanes, un conte Gaina, a prădat după pofta inimii suburbiile capitalei Constantinopol. Dacă o găina valahă a reuşit să-i zboare fulgii întregii cocoşimi elene, apoi vai şi amar de toată fala şi puterea lor. Numai după anul 434, hunii conduşi de Atila fac raiduri pustiitoare în imperiul roman, pentru că el stînd la Roma mai mulţi ani, a ajuns să cunoască foarte bine statul din interiorul lui cu toate slăbiciunile şi problemele.

Despre istoria goţilor se ştiu numai făcăturile istoricilor germani, fiindcă aceştia i-au confiscat spunînd că sînt strămoşii lor deşi toate urmele istorice şi epigrafice duc în Scandinavia, nu în Germania.

La peste 1100 de ani după acest holocaust cultural făcut împotriva istoriei, culturii şi religiei geţilor de către iudeo-creştini, încă mai răzbăteau ecourile monstruozităţilor în scrierile lui Bonaventura Vulcanius.

În anul 1597, belgianul arătat mai sus a scris în latină lucrarea Despre literele şi limba Geţilor sau Goţilor tipărită la Bruxelles, ajunsă şi pe plaiuri mioritice la Academia Română pe la anii 1900, fiind publicată parţial în revista Getica tom 1, nr. 5-6, anul 2005 p. 161-189, de unde voi da cîteva extrase. Autorul scrie că s-a ostenit în această muncă ,,Spre pilda celei mai vechi, Limbi a geţilor”, aducînd un omagiu, acestui brav popor scos din istoria şi cultura Europei.

,,Naso, locuitor al pămîntului tomitan
A învăţat să introducă în versuri romane cuvinte barbare
Iar tu, Vulcanius, scoţi la iveală din ţinutul îngheţat
Pe geţi, pentru ca neamul latin să le înveţe cuvintele,
Se întîmplă strămoşului nostru ceea ce nu s-a întîmplat nimănui
Să dea cuvintelor latine sunet hiperborean
Nici nu putea face ceea ce odinioară a făcut Naso,
Decît cel ce are inima şi sufletul lui Naso.”

Astăzi, vechiul ţinut îngheţat al geţilor amintit de latinul Naso, a ajuns ţinutul destrăbălat al hoţilor şi trădătorilor de Neam şi Ţară, unde nu mai există adevăr şi respect  pentru dreptate şi bun simţ!

Din textul publicat de revista Getica, am reprodus pasajele de mai jos fiindcă le consider mai mult decît acuzatoare faţă de cei care ne-au falsificat cu bună ştiinţă istoria, limba şi cultura strămoşească. Mai zice Vulcanius plin de supărare despre dezastrul culturii geţilor: ,,Rămîne ca eu să adaug cîteva consideraţii despre limba getică, despre care aproape că nu se găsesc nimic arătat în monumentele literare, chiar dacă Iohanes cel Mare Gotul, arhiepiscop de Upsala, în a sa Istorie a goţilor şi suconilor ne-a arătat literele getice, ale căror forme de deosebită mărime mărturiseşte că stau la goţi sculptate în peşteri şi morminte, pe pietre care, fie înainte de potop, fie puţin după aceea, au fost ridicate de puterea giganţilor, aşa încît, poate cu mult înainte de născocirea literelor latine şi înainte de a fi ajuns Carmenta din Grecia la gurile Tibrului şi pe pământ roman cu Evandru, după ce au fost alungaţi băştinaşii şi înainte de a fi învăţat pe acest neam înapoiat obiceiurile şi scrierea, geţii şi-au avut literele lor….(Îi aminteşte în continuare pe Iordanes, Ulfila şi Ricobaldus din Ferrara care au scris în gotă) Iar eu, slavă acestor autori, aş putea socoti că folosirea literelor getice a existat la geţi înainte de venirea lui Ulfila, dar că a devenit cunoscută romanilor pentru prima dată prin Ulfila, ca unul care a tradus în limba gotică sfînta Biblie… Cele mai multe litere ale geţilor seamănă cu literele greceşti, cu care au avut şi limba amestecată… Despre această limbă a geţilor au ajuns pînă la mine nişte file rupte din bibliotecile belgice publice, ca nişte rămăşiţe dintr-un naufragiu… Dar oricît de mare este asemănarea dintre această limbă getică şi vechea teutonică se simt totuşi deosebirile, mai ales în denumiri… Dar a căuta aceasta în toate şi a voi să reducă toate cuvintele, fie getice, fie gotice, la teutonică(aşa cum caută să demonstreze Goropius) înseamnă a-ţi bate joc de muncă… Nu ştiu dacă acest Antonius Schoonhovius să-l numesc sau nu autorul comentariului despre limba getică. Dar, oricine a fost merită desigur laudă şi gratitudine pentru cel ce se mişcă uşor în domeniul scrierii getice şi în redarea ei corectă ca şi în greacă, latină şi ebraică… Am socotit că trebuie să vă ofer şi să vă dedic, iluştri şi prea însemnaţi bărbaţi, această osteneală depusă de mine întru arătarea limbii getice, necunoscută pînă acum, împreună cu o mostră de diferite limbi care are o afinitate cu gotica sau cu teutonica noastră.”
În sinteză se desprind cîteva idei uluitoare din scrierea lui Vulcanius în demascarea acţiunilor criminale privind falsificarea istoriei, culturii şi limbii geţilor.

  • autorul face tot timpul o distincţie clară între limba getă, limba gotă şi teutonică, dar noi, după mai bine de 400 de ani nici nu vrem să auzim de aşa ceva şi o tot dăm cu latrineasca păcălitoare;
  • despre limba getică spune că nu se mai găseşte aproape nimic în scrierile literare, dovadă clară că sataniştii iudeo-creştini şi-au făcut ,,munculiţa” cu mult fanatism distrugînd cam tot ce era scris în această limbă. Afirmaţia lui ne mai duce la concluzia, că în vremea cînd trăia, încă se mai vorbea despre o literatură getică, păstrată în amintirea oamenilor cultivaţi.
  • autorul scrie că literele geţilor sînt mult înaintea celor latine şi greceşti, adevăr dovedit şi de tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia, dar menționat de mai multe ori chiar de vechii greci!
  • geţii scriau cu mult înaintea născocirii alfabetului lui Ulfila.
  • ,,Cele mai multe litere ale geţilor seamănă cu literele greceşti”, aşa arată şi tăbliţele de plumb pe care nişte criminali le ţin ascunse pentru a pune mereu ca moţ, dogmele cu care ne-au falsificat istoria şi cultura, iar cea mai mare parte dintre ele au fost făcute dispărute. Afirmaţia lui este susţinută şi de izvoare antice greceşti care spun că hiperboreenii le-au adus la începuturile civilizaţiei lor nişte table cu scrieri sacre. Adică fudulii greci şi-au luat şi ei ceva alfabete de la geţi aşa cum au luat, fără a cere voie, o mulţime de idei din filozofia lor.
  • el identifică pe vechii geţi cu hiperboreenii, idee exprimată de mai mulţi scriitori latini antici dar respinsă cu mare turbare de către istoricii şi limbiştii români sau cei care ne vreau numai ,,binele” internaţionalist.
  • spune că din literatura geţilor la el au ajuns doar cîteva file rupte ,,ca nişte rămăşiţe dintr-un naufragiu”, mintea lui intuind corect că o mare nenorocire a venit peste această literatură şi cultură. Monstruozitatea care a distrus toate scrierile getice, se numeşte iudeo-creştinism; cult al întunericului, lăcomiei şi urii nemărginite, ieşit din leprozeria mozaică a Satanei, cunoscută şi ca şărpăria lui Iahwe.

Hoţii istoriei antice şi cei mai mari criminali ai umanităţii, sataniştii ivriţi, greci şi romani sînt autorii marii monstruozităţi, unică în istoria lumii, iar adevărul încă mai aşteaptă să fie scos la lumină şi pus în rostul lui cuvenit de drept. Acest holocaust a început cu edictul împăratului Graţian(375-383) dat la Tesalonic în 25 februarie 380 prin care iudeo-satanismul este impus ca religie principală a imperiului iar crezul nicenian devine obligatoriu pentru toţi prozeliţii acestui cult falic-satanist numit iudeo-creștinism.

Autorul de fapt şi de drept a monstruozităţii fără seamăn în istoria lumii este episcopul iudeo-creştin de Mediolanum/Milano, Ambrosie care deţinea toată puterea în imperiul roman de apus după moartea împăratului Valentinian l în anul 375, iar din vara anului 378, cînd a murit şi Valens, i-a intrat pe mînă şi imperiul roman de răsărit. Crimele ordonate de acest monstru şi urmările faptelor lui sînt la fel de grave sau poate chiar mai îngrozitoare decît crimele şi atrocităţile clicii sataniştilor cazari, bolșevicii Lenin, Troţki, Zinoviev, Kamenev şi Derjinski care au pus mîna pe imperiul rus în octombrie 1917, tot printr-o lovitură de stat după planul Întunecimii Sale Iahwe și a întîiului fecior Satana.

Dar alături de Ambrosie ca cea mai sinistră şi odioasă figură a antichităţii, trebuie pus rabinul eretic ivrit Filon ca autor al planului criminal de confiscare a religiei geţilor pentru neamul lui de nemernici. Şi aproape de ei, ucenicii care i-au dus ideile mai departe, rabinul Josephus Flavius şi iudeo-creştinul Augustin. Filon şi cu Flavius, prin minciună şi falsificarea istoriei au creat mitul ,,poporului ales” pe care Ambrosie, Augustin şi tot puhoiul lor de secături l-au băgat cu sabia şi focul în minţile popoarelor din Europa şi de aiurea.

După al doilea război mondial, un alt mozaic dar de neam cazar, Ellie Wiesel, a scornit holocaustul ca nouă religie a goimilor cap de lut şi mitul ,,poporului martir”, adică tot ei au fost salvatorii neamului omenesc prin martiraje şi suplicii puhoi pe care trebuie să le cinstească toată lumea. Minciuna şi făcătura în cultura lor, sînt cele mai apreciate trăsături ale individului.

Astfel iudeo-creștinismul a distrus valori inestimabile ale spiritualităţii umane, religia crucii născută şi dezvoltată în sînul neamului get pe care grupările criminale ale ivriţilor, la care s-au asociat mai tîrziu grecii şi romanii au furat-o şi i-au pus o pălărie nouă numită iudeo-creştinism, dar mai corect dacă mergi la textele lor, este iudeo-satanism sau cultul păgîn al falusului unde curge numai dezmăț, minciună, viclenie, lăcomie, tîlhărie şi ură împotriva neamului omenesc. Avem şi descrieri veridice privind  începuturile acestui cult și comportamentul iudeo-creştinilor aşa cum îi vedeau creştini de-ai lor, ca să nu ne spună că ura păgînă este pusă în texte.

Sfîntul Ciprian episcop al Cartaginei, scrie pe la anii 250 despre enoriaşii şi prelaţii iudeo-creştini: ,,Erau cu toţii porniţi pe agonisire de bunuri; uitau de ceea ce făceau creştinii pe vremea apostolilor şi de ceea ce trebuiau să facă ei, ardeau de dorinţa nesăbuită de a se îmbogăţi şi nu se gîndeau decît să adune cît mai multe averi. Dispăruse la preoţi caritatea religioasă, la prelaţi cultul credinţei şi cinstei; nu mai exista milă în viaţa creştinilor şi nici o normalitate a obiceiurilor; bărbaţii îşi pieptănau barba, femeile se sulemeneau, îşi boiau ochii, îşi îngrijeau mîinile şi-şi vopseau părul. Se foloseau de şiretlicuri şi de chiţibuşuri ca să amăgească pe oamenii de rînd; îi uimeau pe fraţii întru credinţă prin infidelitate şi viclenie. Se împreunau cu păgîni, terfelindu-şi trupul lor cel creştin. Jurau pentru orice şi-şi călcau de îndată jurămintele. Îi dispreţuiau cu trufie pe prelaţi; se înjurau şi se urau de moarte. Nu ţineau seama de simplitatea pe care o cerea credinţa, atraşi de tot ce era deşertăciune; renunţau la viaţa lumească doar în vorbă şi nu în faptă; şi fiecare se iubea într-o asemenea măsură pe el însuşi încît nu mai era iubit de nimeni”. Cutremurătoare descriere a unei realităţi pe care astăzi, după atîta falsificare nici n-am avea puterea imaginaţiei de a o bănui dacă nu citim cu mare atenție Vechiul și Noul Legămînt scris atît de măiastru de ivriții din Alexandria și Iudeea!

Papa Damasius(366-384) episcop al Romei de origine spaniol a ajuns să ocupe această funcţie numai după ce a dus adevărate lupte cu rivalul său baricadat în biserica Sicinnius. Sărutul frăţesc a fost dat numai cu fierul pentru a potoli înfierbinţeala potrivnicilor, trimiţînd la Domnul pentru mărturisire 137 de ,,fraţi creştini” prea aprinşi la suflet şi astfel a ajuns să se urce pe scaunul mult rîvnit şi cu sînge din belşug stropit.

Sfîntul Ieronim(345-420) sau Hieronymus, născut din neamul geţilor sud-dunăreni la Stridon – actualul teritoriu al Serbiei, de tînăr a fost un mare erudit iudeo-creştin. Cunoştea latina, greaca, aramaica şi ivrita, a trecut la creştinism în anul 365 şi se călugăreşte. În anul 375 s-a dus în Siria în pustiul Chalkis(375-378) apoi în Palestina unde a trăit într-o mănăstire ce se afla în apropiere de mai multe lăcaşuri ale esenilor care trăiau numai din agricultura irigată cum făceau mentorii lor în urmă cu 300 de ani. La ei a găsit mai multe fragmente cu scrieri în aramaică ce le era călăuză spirituală tuturor celor ce trăiau retraşi. Ca urmare a unui conflict religios, Ieronim pleacă la nazarienii din Beroce unde studiază scrierile sacre ale acestora, dar după liniştirea apelor se întoarce la vechea mănăstire. Mergîndu-i vestea pentru erudiţia sa, papa Damasius îl cheamă la Roma ca secretar particular(382-385) apoi îl împuterniceşte să traducă Noul Testament după documentele vremii.

Deşi existau mai multe traduceri, între ele erau diferenţe aşa de mari încît fiecare constituia practic o lucrare separată şi nu o copie. Potrivit scrierilor rămase de la acest papă, traducerile Vechiului şi Noului Legămînt, făcute în secolele ll-lV erau ,,pline de erori şi pasaje dubioase” datorită copierilor şi recopierilor de către scribi. Dar astăzi nu găsim în pretinsele scrieri revelate şi sfinte, aceleaşi ,,pasaje dubioase”, ură, tiranie, mişelie, crime, măceluri, bestialităţi şi monstruozităţi?

Nu numai că şi-a dus la capăt munca dar a tradus în latină Tora cît şi alte texte considerate utile cultului creştin adunate de acesta de-a lungul vieţii, însă toată scriitura lui se afla sub influenţa puternică a conceptelor esene pe care le cunoştea foarte bine. După moartea papei în anul 384, înalţii prelaţii romani în frunte cu Fericitul – de tristă şi nefericită pomenire – Augustin, îndrumat de Ambrosie, dar şi focoasa clică de clerici greci, au pus parul pe sfîntul Ieronim, textele scrise de el au fost interzise iar învăţatul s-a retras scîrbit de vanitatea oamenilor, în anul 386 înapoi în Palestina într-o mănăstire lîngă Bethleem, în apropierea esenilor unde şi-a găsit şi sfîrşitul. Aici a trebăluit, cîte zile a mai avut, în a aduna manuscrise ale esenilor iar comoara lui, după multe urgii îndurate de-a lungul timpului a ajuns în parte în Arhiva Secretă a Vaticanului. Ieronim, într-una din scrisorile sale pe la anul 390 scrie despre creştini următoarele: ,,Sînt cîte unii dintre ei care urmăresc să fie consacraţi diaconi sau preoţi numai pentru a putea face mai uşor vizite femeilor… Se gîndesc doar să se îmbrace bine şi să se dea cu mii de parfumuri. Încălţările trebuie să fie fără cusur. Îşi ondulează părul cu fierul încins, degetele le scînteiază de inele şi de frică să nu-şi murdărească pantofii îi vezi călcînd ca şi cum ar călca în vîrful picioarelor. Privindu-i cum merg îţi vine să crezi că sînt mai degrabă curtezani decît clerici. Hărnicia şi cultura multora dintre ei consta exclusiv în a cunoaşte cît mai multă lume, case şi felul de trai al doamnelor nobile ale oraşului”. La asemenea afirmații nu mai poate fi loc de comentarii și unii creștini și-au căutat înțelegerea rostului pe pămînt tot în vechile înțelepciuni ale geților dar îndrăcita popime i-a ars pe toți cei ce doreau să scape din chinga Satanei.

Episcopul Romei începe campania împotriva ideilor lui Pellagius iar în anul 411 într-un conciliu ţinut la Cartagina, Celestius, discipolul lui, a fost acuzat de Ieronim şi excomunicat. Doctrina pelagiană, care nu recunoştea păcatul originar, şi considera important pentru mîntuire liberul arbitru, a avut, în ciuda acestor condamnări oficiale, numeroşi adepţi în special în Palestina, pentru că şi episcopul Ierusalimului, Ioan, o privea favorabil, ,,erezia” fiind de fapt o revoltă a adepţilor religiei geţilor împotriva iudeo-creştinismului totalitar şi odios impus de Ambrosie. Pelagienii erau caracterizaţi de Roma ca un fel de fanatici pentru că au dat foc unor mănăstiri care numai bine nu le doreau. Însuşi Ieronim s-a salvat cu greu dintr-un incendiu provocat cu o asemenea ocazie. Papa Inocenţiu convoacă în anul 417 un conciliu la Roma şi condamnă pelagismul ca erezie.

 Monofiziţii în frunte cu patriarhul Alexandriei Dioscur şi Eutihie, stareţul unei mănăstiri de lîngă Constantinopol, au făcut mare zarvă în imperiu, dar acuzat de erezie, a fost depus de un sinod din Constantinopol în anul 448. Spiritele s-au aprins şi mai rău de dragul minciunii pentru făcătura mozaicilor şi astfel patriarhul Alexandriei, reuşeşte să convoace la Efes în anul 449 un nou sinod ecumenic prin care este reabilitat Eutihie şi dogma potrivit căreia Cristos a avut numai o natură divină, adică era o scorneală ivrită cum au scris mandeenii cu trei sute de ani mai înainte, adevăr de care s-ar cutremura toată gloata goimilor cap de lut! Dar deciziile acestui sinod numit ,,tîlhăresc” au fost anulate de cel din anul 451 de la Calcedon care condamnă din nou pe Eutihie şi scoate din scaunul de patriarh pe Dioscur. După această decizie, mulţimi de fanatici şi de călugări produc grave dezordini sîngeroase în tot imperiul bizantin. Patriarhul Proteu al Alexandriei care se opunea monofiziţilor din Egipt a fost ucis cu sabia chiar în altarul bisericii, în locul lui fiind numiţi patriarhi monofiziţi, situaţia fiind asemănătoare la Ierusalim şi Antiohia.

Pentru a înţelege statutul de sclavie absolută de ordin divin, pregătit de mozaici şi preluat de iudeo-creştini pentru întreg neamul omenesc tot aşa cum doreau şi rabinii mozaici cînd au început să le fumege rău furnalele a revelaţii drăceşti, dau scrisoarea papei Gelasius(492-496) către împăratul Anastasius l al Bizanţului care sprijinea schisma monofizită. ,,Două sînt puterile mărite împărat care conduc, în principiu această lume, puterea sfîntă a episcopilor şi cea lumească a regilor. Între aceste două, puterea cîrmuitoare a episcopilor are o greutate mai mare, pentru că ei trebuie să dea socoteală în faţa tribunalului lui Dumnezeu chiar şi pentru regii cei muritori. Îţi este totuşi cunoscut faptul că, pentru a te împărtăşi din tainele divine, trebuie să respecţi preceptele religiei, pe care ţie nu-ţi este îngăduit să le stabileşti, pentru că, în asemenea privinţe depinzi de înţelepciunea preoţilor pe care nu-i poţi îndupleca să-ţi îndeplinească dorinţele… Şi dacă este nevoie ca toţi credincioşii să se supună episcopilor, care cu dreptate îi împărtăşesc din lucrurile sfinte, cu atît mai mult este necesar ca ei să facă acest lucru faţă de cel pe care Dumnezeu l-a aşezat pe tronul aflat mai presus de toate celelalte, fiind venerat din totdeauna de Biserica universală cu sentimente filiale”. Cît de sfinte erau lucrurile iudeo-sataniştilor a spus-o mai mult decît limpede episcopul Ciprian pe la anul 250, apoi Ieronim pe la anul 390 şi mai amintesc depravarea absolută şi valul de crime care s-au făcut în spatele zidurilor Vaticanului în secolele Xlll-XVl, ce îngrozesc orice minte sănătoasă. Acesta nu este un cult al iubirii şi într-ajutorării, ci al urii, lăcomiei, destrăbălării, jafului şi crimei dusă pînă la exterminarea unor popoare întregi cum s-a întîmplat în America de Nord, Centrală şi de Sud în numele crucii şi a omeniei de care ar trebui să aibă şi ei parte din belşug!

Dar în Orient religia geţilor sub diferite variante a rezistat cîteva sute de ani iar în jurul Carpaţilor şi pe la anul 1270 încă se practica vechea credinţă strămoşească, iar domnitorul cărturar Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei ne-a lăsat mărturie că pe la anii 1716 poporul rumun din Moldova încă mai practica la sărbătorile lor de tot felul, precum și nunți, botezuri, cumetrii, obiceiuri vechi venite de la zeii daci!

Împăratul bizantin Constantinus Vll Porphyrogenitus(912-959), ne dă în lucrarea De administrando imperio informaţii despre realităţile din nord-estul Mării Negre şi a Mării Caspice, locuri unde îşi duceau traiul fel de fel de urdii ale stepei prin secolele V-Vll şi care a fost vechea patrie a sciţilor şi a geţilor. Spune despre ţara pecenegilor(neam scitic numit și uzi, sau Uț cum apare în Tora) că era aşezată de o parte şi de alta a Niprului iar în partea de răsărit se văd ruine de cetăţi. ,,Între edificiile dărîmate se găsesc unele urme de biserici şi cruci tăiate în piatră poroasă; de aceea unii cred că romanii au avut odată aici locuinţe ale lor”. Aici cuvîntul romani îi desemnează pe bizantini dar ei nu au avut în stăpînire niciodată stepa din nordul Mării Caspice. Bisericile şi crucile de piatră au fost construite de sciţii care erau încă din anii 30 trecuţi la religia geţilor sau poate goţii veniţi aici în prima parte a secolului l şi care împreună cu geţii răsăriteni formau imperiul amal pînă a fost nimicit de huni pe la anul 370. Ruinele mai pot aparţine goţilor care s-au retras pe Nipru şi Volga după distrugerea imperiului hunilor de la mijlocul secolului V. Toate cele trei popoare menţionate practicau religia lui Zamolxe încă din secolul l al erei noastre şi numai ei puteau să-şi facă lăcaşe de cult unde crucea era simbolul sacrului.

Cultul sau ..religia lui Zamolxe” este amintit şi de Theophylactus, arhiepiscop al Ohridei în secolul Xl, care în lucrarea Istoria celor XV martiri spunea despre bulgarii ajunşi la sud de Istru pe la mijlocul secolului Vll, că practicau: ,,o nebunie scitică, se închinau soarelui, lunii şi celorlalte stele… ei înşişi fiind robiei, ticăloşiei şi duşmani ai adevăratului Dumenzeu”. Rezon conaşule că tot ce ai spus mata este de bonton mai puţin zicerea cu ,,adevăratul Dumnezeu” care, pentru voi era Satana! Prelatul grec se oţoieşte că îl ardea un mare foc la rînză fiindcă aceştia ţineau un alt Dumnezeu, pe cel scitic şi nu cel plăsmuit de farisei şi leprele lor iţite dintre Neamuri. Împăratul bizantin Justinian(527 -565) înfiinţează la nord de Istru în anul 531, thema Sciţia, în amintirea vechii provincii romane cu acelaşi nume dar la sudul fluviului şi în Dobrogea. Acest teritoriu ca posesiune bizantină este amintit de către Theophanes(741-817) în scrierea intitulată Chronographie un fel de pomelnic al împăraţilor dinaintea lui iar pentru anul 531 descrie evenimentele astfel: ,,În anul 531 doi regi bulgari cu o nenumărată mulţime de bulgari şi cu drugul(corp de oaste de 1000-3000 infanterişti) lor porniră cu război împotriva Sciţiei şi Mysiei, pe cînd în Mysia era ca general Justinus iar în Sciţia Baudarius.” ,,Nebunia scitică” din textul de sus şi ,,limba scitică” din textul de mai jos se referă în fapt la religia şi limba strămoşilor noştri geţi ce locuiau la nordul fluviului Istru şi care în scrierile grecilor din acele vremuri erau numiţi geţi, daci, sciţi sau valahi/vlahi.

Papa Nicolae scrie la anul 858, împăratului bizantin Mihail(842-867) o scrisoare în latină în care îl urecheşte rău pentru ceea ce se întîmplă cu iudeo-creştinismul şi limba latină în ograda sa: ,,În vreme ce toţi barbarii şi sciţii din Sciţia(ţinutul din nordul Istrului care la acea vreme era locuit de geţi sau valahi), îndată ce se strecoară aceste vieţuitoare, strigă zeului lor dar pe de altă parte nu cunosc limba şi se roagă acolo şi pietrelor de atîta timp singuri, însă undeva zeul îi strînge laolaltă în limba latina, sau numărul mare al barbarilor şi limba scitică se aude că au depăşit-o.” Papa este foarte îngrijorat că în imperiul bizantin limba scitică – sau rumuna ori geta după tăbliţele de plumb – era o limbă curentă şi foarte răspîndită în tot imperiul. Dacă barbarii nu puteau fi decît slavii şi bulgarii care s-au aşezat în sudul Dunării la sfîrşitul secolului Vl şi în secolul Vll, sciţii sînt geţii sau valahii cum apar deja în alte texte ale vremii şi care treceau de pe un mal pe celălalt al fluviului după nevoi. Ne mai spune supăratul papă, că sciţii îşi cheamă zeul lor şi nu cunosc limba latină, adică ioc nebunie latrinistă la fel şi iudeo-creştinism, ei ţinîndu-se tare numai după religia lui Zamolxe şi rugîndu-se în limba scitică adică rumună!

De aceea plăsmuitorii de istorii ocolesc asemenea izvoare ,,scandaloase”, ele ar mătura ca un puhoi tot mîlul otrăvitor aranjat cu atîta grijă timp de peste 150 de ani în capul bieților români buimăciți de minciună și otravă satanistă.

Şi continuă supăratul papă cu alte reproşuri la fel de grave: ,,Iată zilnic, ba chiar de fapt mai cu seamă veselia dintre limba greacă ca cineva bogat, şi limba barbară şi scitică vorbită, cu care se amestecă, ca şi cum puţinul vostru farmec îl pierdeţi, şi de acea latinei nu-i este bine în acest caz, ca aici, şi cu toată înţelegerea pentru ascultarea voastră, să nu dăunaţi vieţii. Desigur, limba romanilor pe aici, pe cît este barbara şi scitica pe la voi, este prima vorbire. Acum, într-adevăr dacă limba barbară a fost consacrată – recunoscută oficial – nu din judecata voastră inteligentă, fiindcă gluma este a voastră care vă chemaţi împăraţi romani, şi totuşi limba nu este a noastră a romanilor.”

La asemenea constatări din secolul lX, făcute de un papă latin, năucitoare însă pentru orice român cu mintea acasă, nu mai pot fi aduse nici un fel de comentarii. Numai această scrisoare este suficientă pentru a nimici ticăloşia latinităţii pusă la cale în partea a doua a secolului XlX în capul românilor de trădătorii iezuiţi veniţi din şcoala ardeleană şi masoni ciocoimii liberale!

În secolul X a izbucnit în ţinutul locuit de vechii geţi din Bulgaria, Serbia, Macedonia şi Grecia, o revoltă paşnică a călugărilor români păstrători ai vechii credinţe străbune pe care slavii i-au numit bogomili. Faptele sînt confirmate de o sursă mozaică din acea perioadă. În anul 1173, rabinul Beniamin din Toledo, în lunga lui călătorie din Spania către Ierusalim, a trecut prin Italia, apoi prin Grecia, urmînd să ia calea Palestinei. Ajungînd în Zeitun, orașul Volos de azi el scrie: ,,Aici e începutul Vlahiei, ai cărei locuitori poartă numele de vlahi. Asemenea căprioarelor de iuți la fugă ei se coboară în țara grecilor ca să despoie și să prade. Nimeni nu-i poate ataca prin războiu și nici un împărat nu-i poate supune. Datinile creștinești nu le păzesc și-și dau nume jidovești, din care pricină unii spun că sînt de neam jidovesc și pe creștini îi despoie, nu-i ucid ca pe greci.” Fragmentul este din scrierea Originea macedoromânilor de Theodor Capidan și Constantin Noe. Editura etnologică București 2008. Nu știu de ce călătorul ovreu scrie că ei își dădeau nume jidovești, poate că el considera numele Ion, Luca, Matei și Marcu drept nume jidovești, dar acestea sînt nume getice folosite și pe tăblițele de plumb iar mai tîrziu românii le-au preluat în onomastica lor, dar el le știa ovreiești după făcătura iudeo-creștinilor. Cît privește religia lor, nu încape nici o îndoială pentru că izvorul spune că ei nu se dădeau în aceleași bărci cu grecii sau cu ceilalți iudeo-creștini din jur și chiar acesta este adevărul!

Slavii şi grecii s-au uitat chiorîş la ei şi pe mulţi i-au îndemnat cu sabia să-şi caute alte locuri sub soare, aşa ajungînd în Germania, Occitania şi Italia unde au fost cunoscuți sub numele de catari. Bogomilii au fost iniţiatorii în anul 1185 a creării primului stat al românilor de pe ambele maluri ale Dunării cu capitala la Tîrnovo, condus de frații Aseneşti şi care a dăinuit aproape 100 de ani iar pe la anii 1240 ajungînd cel mai puternic din sud-estul Europei. Istoricii şi lingviştii români nu vor înţelege niciodată aceste informaţii cît timp vor umbla în cap cu făcăturile lui Alexandre Hirth(A. Cihac) A.T. Laurian, Eliezer Shein(cazarul Lazăr Șăineanu), A. I. Candrea(cazar pur sînge), Ovid Densușianu şi V. Pîrvan sau a turbaților profeţi de dată mai recentă.

Patriarhul României este locţiitorul tronului Cezareei şi Capadociei, adică acolo unde erau esenii şi mai tîrziu prin secolele lll-Vl besii cu bisericile lor unde se slujea în limba besă şi nici un istoric nu l-a întrebat sau nu s-a întrebat, de ce poartă aceste titluri şi la ce talcioc le-a precupeţit!

Iudeo-satanismul romanic cu tartorul încuibat în şărpăria de la Roma, a pus repede anatema pe acești neascultări ai neamului mioritic atît din Balcani cît şi din Occitania. În anul 1209, papa Inocenţiu lll organizează în sudul Franţei cruciada împotriva catarilor sau albigenzilor, pe care îi trece prin sabie sau flăcările rugului. Au fost măcelăriţi sau arşi de vii cca 40000 de suflete nevinovate. Trebuie arătat că alături de catari au murit şi catolici care vedeau în aceşti ,,oameni buni” un model de urmat în viaţă. Procedeul arderi pe rug a ,,duşmanilor” practicat de catolici, sute de ani este, în realitate jertfirea/sacrificarea oamenilor din cultele antice, pe care iudeo-sataniştii le-au preluat în folosul lor criminal pentru că aşa au făcut şi mozaicii, iar ei se considerau verus Israel.

Pentru că ţîţîna răului catar era înrădăcinată pe plaiurile dunărene, papalitatea a organizat o cruciadă cerînd regelui Ungariei să-i stîrpească pe schismaticii valahi considerîndu-i mai periculoşi chiar decît păgînii! Ascultătorii unguri ciordesc cu sabia de la regele român Ioan Asan, cetatea Severinului în anul 1238 şi înfiinţează o episcopie catolică ce urmărea convertirea valahilor din regatul Asaneştilor la catolicismul romanic. Numai că socotelile le-au ieşit pe dos pentru că în anul 1244 urdiile tătărăşti/momgole s-au bulucit ca un uragan peste pusta regelui ungur şi săracul a rămas fără acoperiş deasupra capului pribegind pe la alţii mai feriţi de urgie, spre a primi oblăduire. Ne-au mai încercat papistaşii credinţa strămoşească pe la anul 1776, cu tunul pentru că le cereau valahilor din Ardeal să se unească, așa de dorul lelii cu sataniştii din Vatican şi de atunci diavolul iezuit a pătruns pe nesimţite în sufletul multor români din acest ținut.

Acţiunea de falsificare a religiei şi istoriei vechi a strămoşilor noştri, a început să se manifeste, după sursele disponibile dacă acestea nu au fost falsificate cînd au fost copiate, odată cu mijlocul secolului ll al erei noastre cînd din frăţia fariseilor fanatici care îşi mai spuneau zeloţi sau adevăraţii credincioşi ai lui Iahwe, s-au desprins acei indivizi dintre neamuri ce nu respectau principalele dogme ale sectei.

De fapt ei au preluat din religia geţilor unele idei şi au încercat să le ducă în mozaism dar cei tăiaţi împrejur le-au cerut să se lase de corcituri pentru că numai ei sînt cei puri, curaţi şi chemaţi să conducă lumea. În secolul următor, fiindcă geţii ajunseseră stăpînii imperiul iar religia lor era cultul împăraţilor romani chiar din anul 181, teozofia creştină ,,venită de la barbarii de peste Istru” devenind o preocupare pentru mulţi gînditori, ura grecilor, italicilor şi mozaicilor faţă de aceştia, a dus la acele conspiraţii ale ,,oamenilor în negru” ce au culminat cu anul 381. Faptele ce au urmat, au întunecat complet atît istoria cît şi religia Europei iar astăzi cunoaştem numai ce au vrut ei să se ştie, ca unic adevăr, pentru că sataniştii ivriţi şi ai Neamurilor au ieşit învingători şi au rescris istoria acestor civilizaţii europene după interesele lor odioase.

Herodian grămăticul trăitor în a doua jumătate a secolului ll, consemnează că ,,neamul Dacilor care se mai numeşte şi neamul Dailor, Daii sau Daos”. La alţi autori din aceeaşi vreme, dacii sînt numiţi davi sau dabi, adică locuitori ai davelor cum spuneau grecii sau ai dabelor cum scrie pe tăbliţele de plumb la fel de limpede ca lumina soarelui dacă nu porţi ochelari de tîmpit sau nu eşti vîndut dușmanilor.

Dio Cassius(155-240), a scris o Istorie romană unde la LI, 22 găsim următoarele cu privire la geţi, daci, sciţi, dar nu-i aminteşte pe goţi pentru că încă nu erau apăruţi în ochii romanilor: ,,aceia(dacii) locuiesc pe ambele maluri ale Istrului”, cei care locuiesc în dreapta fluviului şi fac parte din prefectura Mysiei îi numeşte mysieni, iar pe cei ce vin mai în sud, adică în Tracia îi numeşte  ,,daci sau geţi sau traci”.  Ne mai spune scriitorul roman ca o certitudine că în vremuri foarte vechi o parte din acest neam a migrat în sud ,,căci poporul dacilor îşi stabilise odinioară colonii în apropiere de Rodope.” Tot la el găsim informaţia că în anul 55 î.e.n. ,,În timpul acesta M. Crassus este trimis în Macedonia şi Grecia să se lupte împotriva dacilor şi bastarnilor…Aceştia sînt socotiţi ca sciţi.” La acest autor, strămoşii noştri au fost numiţi daci, geţi, traci şi sciţi, deşi toţi erau un singur popor. Pricepuţii mioritici în plăsmuiri şi făcături spun că sînt patru neamuri şi dacă este nevoie ei vor găsi opt sau oricîte le cer stăpînii lor!

Eusebiu din Cezareea(260-340) în lucrarea Constantin către sacra adunare scrie: ,,Te întreb pe tine Decius… cînd ai văzut tu această oştire pe cîmpiile scitice, conducînd mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor, în bătaie de joc”. Este vorba despre năvălirea geţilor în sudul Istrului din anul 251 unde romanii au fost rău peniţi şi păliţi de fioroasele oştiri de ausoni, fiind omorît la locul faptei chiar împăratul Decius şi unul din fiii săi. Şi aici geţii se luptau nu în baştina lor ci la sud de Istru, pe ,,cîmpiile scitice” astfel ca nimeni dintre cei de la nordul Istrului să nu înţeleagă în ce oală se învîrtea istoria.

Iordanes în Getica la paragraful 90 spune: ,,Ce să mai lungesc vorba? Trecînd atunci Ostrogotha cu ai săi Dunărea, a devastat Moesia şi Tracia, Contra lui, împăratul Filip l-a trimis pe senatorul Decius. Acesta venind, fiindcă n-au putut fi alungaţi geţii, a scos din armată soldaţii şi i-a trimis să se ocupe de altceva ca şi cum din cauza lor trecuseră goţii Dunărea şi oarecum drept răzbunare împotriva lor s-a întors la Filip.” Este vorba de invazia din anii 245-247 cînd geţii şi aliaţii lor goţii au început să fie numiţi numai goţi chiar dacă erau popoare diferite ca neam şi limbă. Ei însă de mai bine de 200 de ani locuiau ca vecini şi împreună au format imperiul get de răsărit cunoscut şi ca imperiul amal pe care culturnicii din Occident l-au mirosit numai ca regat ostrogot, fiindcă pe ei nu-i doare nici în cot de adevăr şi le place numai zoaia îngrășată de minciunele cu revelaţii iudaice şi antichităţi clasice greco-romane. Textul lui Iordanes este scris pe la anii 550, cînd falsificarea adevărului despre neamul get era o datorie şi o jertfă de cinstire adusă Întunecimii Sale şi Satanei, pentru orice iudeo-creştin mînuitor de peană.

Pe Tabela Peutingeriană întocmită pe la anul 251 apar menţionaţi pe teritoriul baştinei străbune doar geţi şi daci, goţii nefiind amintiţi. În comediile grecilor, numele Geta apare ca un nume de ocară fiind purtat numai de sclavi sau oameni degeneraţi, unul din mijloacele prin care ei ne-au falsificat istoria. Tot aşa un mic grup dintre ivriţii farisei şi-au însuşit numele de ,,creştin” cu sensul de ,,om bun”, furîndu-ne şi falsificîndu-ne identitatea religioasă. Dar oamenii vremii îi ştiau că erau o erezie mozaică, practicată la început numai de ivriţii turbăcioşi din ceata zeloţilor şi care imitau după mintea lor, unele concepte din religia lui Zamolxe.

Împăratul Claudius învinge o coaliţie a goţilor şi herulilor în anul 269 la Naissus – Niş, ce ieşise la pradă în Balcani. Este prima menţionare corectă din istorie a goţilor în teritoriile locuite de geţi. În partea a doua a secolului lll, începe procesul de falsificare, aşa cum rezultă din textele ajunse la noi în copii, de nu au fost chiar acestea falsificate prin copiere după anul 381, unde geţii sînt ,,confundaţi” şi  înlocuiţi cu goţii şi de unde tot săltîndu-se vîrtos minciuna le-a fost de mare folos.

Ulfila a fost hirotonit episcop şi a venit pentru ceva prozeliţi în ţara geţilor în anul 341, dar zurba i-a fost întreruptă şapte ani mai tîrziu pentru că atît geţii cît şi goţii nu aveau urechi pentru trăsnăile ivriţilor şi maimuţărelile grecilor, romanilor dar şi a altor lepre care se dădeau în bărci numai cu Satana. Fi-le-ar năravul blestemat în vecii vecilor!

Ieronim(345-420) mare erudit al antichităţii tîrzii, scrie că ,,există autoritate – îndreptăţire – pentru a-i numi pe goţi geţi”. Vedeţi! Adevărul nu are nevoie nici de opaiţ nici de barcagii iscusiţi şi înfrăţiţi cu Belial, trebuie numai căutat şi găsit acolo unde încă nu a fost distrus de cetaşii întunericului, îndobitocirii şi urii. Aici nu este vorba de nici o confuzie pentru că el era contemporanul acestui eveniment de falsificare cu intenţie a istoriei geţilor. Mai găsim la prelatul creştin următoarea zicere: ,,El certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appelare consueverunt/ Şi în mod cert toţi învăţaţii din trecut au folosit … pentru goţi, numele get, decît Gog şi Magog”. Cu discreţie ne deschide portiţa către drumul criminal şi odios pe care ivriţii au păşit voios, furîndu-ne şi falsificîndu-ne religia. Tartorul Ioan, îndrăcit evanghelist şi zic unii, mare hoţoman apocaliptic, ticluindu-şi făcătura numită Apocalipsa în mare parte după o scriere esenă pe care noi o cunoaştem graţie descoperirii lui E. Bordeaux Szekey în Arhivele Secrete ale Vaticanulu în anii 1925, numită Cartea esenă a revelaţiilor, a furat cu toptanul, a minţit ca golanul şi a fost judecat ca mîrlanul, multe secole după apariţia plagiatului născocitor. În această ticluire satanistă el descrie un plan pus la cale de către ,,Mielul” Ambrosie, pentru distrugerea Dumnezeului Gog(divinitatea supremă) din ţara Magog(Gitia după Tora și Midrașim) ce le stătea ivriţilor ca jarul pe limbă, iar Ieronim ne luminează mintea, ce şi cum!

Pînă către primii ani ai secolului V, scrierea lui era considerată o nebunie şi o impietate!!! Dar aşa sînt toate scrierile revelate numai ivriţilor, şi pe care iudeo-cretinii din ură fără margini împotriva culturii geţilor, le-au preluat ca scrieri sacre chiar dacă duhnesc de te otrăvesc. Însă prima încercare de falsificare şi iudaizare a religiei geţilor s-a făcut în şărpăria de la Qumran, după ce au ocupat-o şi confiscat-o ivriţii conduşi de rabinul fariseu Apolo în anul 26 al erei noastre, trimis de tartorii din Alexandria. Dovada acuzatoare este textul intitulat de cei care l-au tălmăcit Cartea esenă a lui Moise – Cele zece porunci unde se vede clar iudaizarea teologiei şi teozofiei geţilor prin introducerea multor elemente din mozaism. Sublinierea lui Ieronim exclude orice interpretare sau confuzie ulterioară.

Getica lui Iordanes la paragraful 29 ne spune următoarele: ,,Nu ştiu de ce Josephus… arătînd începuturile şi cauzele lucrurilor, a trecut totuşi cu vederea cele pe care le-am povestit despre începuturile goţilor. Numai atunci cînd aminteşte despre Magog, din neamul lor, afirmă că ei ca neam şi ca nume, au fost numiţi sciţi.” Iordanes arată în continuare unde este ţinutul Sciţia şi care include şi teritoriul locuit de geţi. Ca să-i lămuresc lui Iordanes nedumerirea, trebuie să spun că rabinul J. Flavius nu a făcut această precizare fiindcă s-ar fi demascat singur ca autor al falsificării istoriei antice prin iudaizare şi minciună golănoasă trasă numai pe turta lor. Totodată ar fi ieşit la lumină şi acţiunea de falsificare a religiei geţilor la care lucra de zor şărpăria iahwistă cunoscută pe la anii 400 ca Apocalipsa lui Ioan, ce s-a constituit într-un adevărat plan de distrugere a creştinismului arimin, tot aşa cum la Qumran, acelaşi neam ivrit a clocit între anii 26-66 ai erei noastre, planul de a se înstăpîni pe imperiul roman, gînduri de mărire neghioabă ce se găsesc în scrierile: Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, Manualul de disciplină pentru viitoarea frăţiei a lui Israel şi Noul Legămînt. Aceste texte sînt scrise în ivrită, ca măsură de siguranţă să nu poată fi citite de Neamuri. În acele vremuri, erau foarte puţini mozaici care mai ştiau a scrie şi citi ivrita şi aceştia se găseau majoritatea în tagma rabinilor. Saduceii şi unii farisei considerau ivrita drept limbă sfîntă şi numai în ea trebuia Tora citită, interpretată şi înțeleasă. Dar rabinii eretici Filon din Alexandria, J. Flavius şi apologetul Ioan cu Apocalipsa, au scris numai în greacă, deci scrierile lor nu se adresau în primul rînd iudeilor, ci elenilor şi romanilor. Aici se vede clar acţiunea de iudaizare a culturii greceşti în general, a culturii din imperiul roman şi a creştinismului arimin – religia crucii – care se răspîndise cu mare putere printre Neamuri începînd cu secolul ll.
Acţiunea rabinilor ivriţi din secolul l al erei noastre, prin care urmăreau să devină stăpînii lumii a avut trei direcţii:

  • ocuparea prin puterea armelor a conducerii imperiului roman şi a întregului pământ, după planurile întocmite de ei sub îndrumarea lui Iahwe,
  • iudaizarea culturii greceşti şi romane prin scrierile rabinilor eretici Filon din Alexandria şi J. Flavius,
  • iudaizarea religiei geţilor, practicată de o mare parte a populaţiei din imperiul roman, prin impunerea Torei, a evangheliilor şi Apocalipsei.

Deşi nu au reuşit în planul lor satanist, totuşi ivriţii au tras foloase mari datorită ticăloşiei romanilor şi grecilor.

Iudeii au tradus Tora pe la anul 130 în koine și nu greacă cum se minte mereu, care era limba intelectualilor, dar necunoscută de majoritatea populaţiilor din imperiul roman. Ei sperau că, adresîndu-se grupurilor din cercul de putere al conducerii imperiului, vor reuşi să impună schisma fariseică desprinsă din mozaismul ortodox, ca religiei unică în imperiu. De aceea istoricii romani au vorbit pînă către sfîrşitul secolului ll de ,,obiceiurile mozaice” ale unor romani din cercurile puterii imperiale iar Celsius spunea despre indivizii care se maimuţăreau cu noua lor religie ,,revelată” că este o ,,erezie mozaică”. În acele vremuri se ştia precis, cine, ce şi cum, numai noi astăzi nu vrem să ştim nimic!

Cînd au pus stăpînire pe imperiul rus, primele decrete ale tartorului cazar Lenin au fost date şi în ivrită să fie anunţat şi întunecatul Iahwe, că planul lor a reuşit. În marile oraşe ale imperiului rus au fost afişate proclamaţii şi în limba întunecaților chiar dacă mozaicii erau cam 2,5 milioane, dar vorbind idișul – un dialect înrudit cu limba germană feudală din est, și numai foarte puțini cunoșteau ivrita. Victoria lor asupra Neamurilor trebuia să o cunoască toată lumea şi să se cutremure în faţa ei, iar Întunecimea Sa să-şi frece mîinile şi coada de mulţumire. Iar Noul Legămînt al iudeo-creştinilor din făcătura numită Sfînta Scriptură nu este decît o continuare firească a planului de stăpînire a lumii prin orice mijloace de către turbaţii ivriţi, chiar dacă din această poveste de înrăiţi pîrliţi s-a ales fumul.

Philostorgius(368-425) scrie în Istoria eclesiastică despre sciţii de dincolo de Istru ,,pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi.” Mama lor de hoţi, le-aş da foc la toţi să scăpăm de tonţi!

Lydus(490-565) cunoscut şi sub numele de Ioan Laurentius a scris cartea Despre magistraturile romanilor citîndu-l pe Criton care l-a însoţit în toate războaiele pe Traian, cu următorul tras: ,,Traian cel mare cucerind Sciţia cu Decebal care era regele geţilor…”! Deci nu mai sîntem geţi ci goţi, ţara nu mai este Geţia ci Sciţia iar religie nu mai este creştinismul arimin sau religia lui Zamolxe ci iudeo-satanism cu ,,legămîntul” în frunte şi mitra pe cap sprijintă pe cele trei coarne ale Talpei Iadului.

Textele menţionate mai înainte arată că în secolele V-Vl falsificarea istoriei, culturii şi religiei geţilor s-a realizat în mare măsură iar strămoşii noştri erau scoşi în afara istoriei de către clasicii culturii antice grecii şi romanii, dar care au continuat pe cont propriu şi numai în interesul lor planul întunecaţilor şi înveninaţilor ivriţi clocit cu cîteva sute de ani mai devreme.

Paulus Orosius în Historiarum adversum paganos terminată în anul 420, la l, 16 îi aminteşte şi el pe strămoşii noştri geţi: ,,Acum, de curînd însă geţii, care se numesc astăzi şi goţi, de care Alexandru cel Mare declarase că trebuie să se ferească, de care Pirrhus avea groază şi Caesar chiar i-a ocolit, părăsindu-şi şi golindu-şi locuinţele lor, au intrat cu toate forţele lor, cu toţii împreună, în provinciile romane şi fîlfîind în înaintea lor spectrul groazei, nădăjduiesc ca prin rugăciuni să cîştige prietenia romană ca federaţi… Ba încă se oferă ei înşişi pentru apărarea imperiului roman, ei, de care sigur s-au temut regatele nebiruite” Şi continuă la lX,58: ,,însă se mai numesc şi geţi aceia care şi astăzi se numesc goţi”. Tare rău de gură fudulul prelat, dar cînd a aflat că urdiile geţilor şi goţilor, după ce au cucerit Roma la 14 august 410 şi au devastat-o timp de trei zile ca nişte meseriaşi cum numai romanii ştiau să o facă şi care se îndreptau ca un blestem asupra Spaniei, dintr-un pas sprinten a trecut Gibraltarul de teamă să nu-i prindă antereul vreun nelegiuit carpatin şi să-l întrebe cum mai stau vremurile pe la stăpînul lui Iahwe!

Geţii împreună cu goţii sînt primele popoare care au cucerit şi jefuit Roma uşurînd-o de multe comori pe care măcelarii istoriei le-au adunat cu sabia timp de secole. Ajungînd în Spania ei au dus religia lui Zamolxe, amintită de toţi marii cărturari ai lor fără a se întreba însă cineva cum au venit aceste informaţii acolo.

Claudius Claudianus în lucrările Panegeric, terminată în anul 395; Împotriva lui Rufinus, şi De bello Gothico, terminată în anul 402, scrie de zeci de ori getic, dac, cetele getice, cetele blonde şi o singură dată gotic, în titlul pe care l-a considerat o altă variantă atunci la mare circulaţie, fiindcă din circumstanţă, nu putea să sfideze toată liota de falsificatori.

 Belizarie, vestitul general al lui Iustinian, învingîndu-i pe aşa zişii goţi care stăpîneau Italia prin regatul ostrogot spun istoricii dar creat de geţi după calea adevărului, ia titlul triumfal de GETICUS MAXIMUS. Ca să vezi! Mare Smintilă a mai fost generalul sau grecul era cu toate acasă iar pe plaiurile mioritice pute rău a mişelie şi trădare de neam şi ţară! Şi bizantinii se luptau cu un popor de fantome pe la anul 553 tot aşa cum romanii s-au luptat cu acelaşi popor de stafii după anul 106 peste malurile Dunării timp de peste 150 de ani. De aceea unii români se ţin nărăvaşi în drumul adevăratei istorii, pentru că le umblă prin cap mulţimi de năluci ale strămoșilor ce nu le dau pace să-şi veşnicească plăsmuirile.

Cuvîntul got apare în scrierile anticilor după anul 250, adică după alungarea romanilor din provincia Dacia iar cei care au scris înainte de această dată nu îi pomenesc pe goţi ci pe iazigi, termen ce apare şi pe tăbliţele de plumb ale strămoşilor noştri turnate înainte de anul 106.

Iordanes în Getica la paragraful 24, lăudînd vitejia goţilor veniţi din Scandzia în partea de est a Europei şi care se stabiliseră la nord de Marea Neagră la începutul secolului l al erei noastre scrie:  ,,Astfel aceste neamuri, mai mari la trup decît germanii, luptau cu sălbăticie de fiară”. În secolul XlX, culturnicii germani nu au mai vrut să ştie acest pasaj şi celelalte scrise privind originea goţilor şi i-au pus la temelia istoriei lor pentru că dădea foarte bine la pohtele şi pretenţiile apărute printre urmaşii teutonilor, francilor, alamanilor şi a celorlalte seminţii ce se sumețeau amarnic la un imperiu european ca moștenitori și ai romanilor!

Teofilact Simocata, cronicarul împăratului bizantin Mauricius(582-602), scrie despre geţi, despre oştirile geţilor dar niciodată despre goţi pentru că acest popor dispăruse din arealul carpatic după destrămarea imperiului hunilor la mijlocul secolului V! Unii au plecat la începutul secolului din bazinul dunărean împreună cu geţii, făcînd o vizită de lucru la Roma şi apoi s-au străduit şi au ajuns fără oprelişti în Spania, rugîndu-i pe băştinaşi, după spusa prelatului Orosius, să-i lase să-i apere de muşte şi alte gîngănii, astfel ca ei să se poată ruga în linişte şi deplină cucernicie întunecatului Iahwiţă. Cealaltă ramură care a luptat alături de huni aproape o sută de ani, după dezmembrarea imperiului, s-au retras în nordul Mării Caspice şi au mai supravieţuit ca neam distinct în regiune încă vreo opt sute de ani. Iar o parte dintre ei care au rămas pe malurile fluviului Volga, împreună cu sciții roxolani sau rosomani(oamenii roșii), sarmații dar și alte seminţii mai mari sau mai mici, au format poporul cazar care a trecut după anul 820 la o schismă mozaică – sefarzii ivriţi îi numeau degeneraţi – ce a adus Europei şi lumii numai rău pînă în zilele noastre.

În primăvara anului 1245 din Lyon, papa Inocenţiu lV îndruma misionari franciscani spre ,,ţările bulgarilor, vlahilor, chazarilor, slavilor, sîrbilor, alanilor, goţilor, iberilor şi celorlalţi creştini din Orient” să accepte Unirea cu Biserica romană pentru organizarea rezistenţei antimongole. Înscrisul papal vorbind de ,,țările vlahilor” avem confirmarea din izvoare străine, că textul descoperit de B. P. Hașdeu la mănăstirea Zografu care vorbește de țările Moldova și Valahia, este autentic iar ,,înrăitul” lingvist a citit corect ce a văzut scris, însă istoricii noștri nu au acceptat niciodată acest adevăr, fiindcă nu le-ar mai fi ieșit povestioara pusă la cale în Academia Română privind baștina cazarilor pe plaiurile carpatine și înființarea Israelului european la est de Carpați!

Din izvoarele prezentate mai sus, am arătat că geţii de la nord de Istru au fost numiţi, din secolul V î.e.n. pînă în secolul Vl al erei noastre, geţi, sciţi, traci, daci şi goţi iar tara lor Sciţia, Geţia, Dacia şi Gotia. Dacă noi nu am avut demnitatea de a ne recunoaşte şi a ne apăra trecutul, fiecare interesat în ceva plăsmuiri şi furtişaguri, a lucrat cu mare furie pentru ei şi numai împotriva noastră.

La casa fără stăpîn, nici umbrele nu mai rămîn!

Să fac puţină lumină, din sărăcia informaţiilor ajunse pînă la noi, de felul cum ne-au falsificat şi mistificat istoria religiei strămoşeşti. Cartea lui Eno sau Enoh cum îi spuneau mozaicii, făcea parte din textul lor canonic, iar informaţia o găsim în Apocriful Genezei care ne spune că Avram folosea această carte drept cale de înţelepciune cînd a vorbit cu slujitorii faraonului din Tanis, şi asta cu mult timp înainte ca Moşe să urdească împreună cu Iahwe, trăsnăile cu care ne îngrozesc!

În Epistola lui Pavel către evrei, autorul prin informaţiile de la 11,5 arată că el cunoştea bine scrierile lui Eno şi le accepta ca pe un text sacru mozaic!

Scrierea esenă și-a păstrat acest statut de carte sacră a cultului lui Iahwe pînă după înfrîngerea iudeilor din anul 70 de către romani, fiind interzisă la scurtă vreme de către rabinul Simon Ben Jochai care a condamnat-o ca o scriere antimozaică, blestemînd cu furie pe oricine o va citi!

Dar iudeo-creştinii care nu aveau un cult definit teozofic, au menţinut-o ca text sacru pînă către sfîrşitul secolul lll, cînd este condamnată şi de către episcopul Romei, iar la Constantinopol a mai fost tolerată, făcînd-o dispărută din cult în secolele Vll-Vlll. Prelaţii iudeo-creştini prezenţi în conciliul de la Niceea din anul 325 au hotărît că vulgul lor nu trebuie să mai ştie de existenţa acestei scriituri atît de periculoasă pentru ei cum a fost şi pentru mozaici, fiindcă le demasca de la cine au furat ei pretinsele revelații. Prelatul roman Filastrus din Brescia, în anul 325 o consideră precum şi cea a lui Tobias prea deocheate pentru purismul iudeo-creştin şi le-a scos din textul catalogului său Liber de Haeresibus. După ce iudeo-creştinii au ajuns să conducă imperiul roman, Cartea lui Eno a fost cea mai vînată scriere ,,eretică” pentru a fi distrusă fiindcă ea dezvăluia în ochii tuturor adevărata origine a ,,filozofiei creştine”, făcînd parte din scrierile principale ale creştinismul arimin pînă în anul 381 şi împreună cu altele formau încă din secolul V î.e.n. lucrarea sfîntă numită Biblia.

Puţinele exemplare ale Cărţii lui Eno, salvate de erudiţi sau adepţii bogomilismului au fost nimicite de inchiziţie împreună cu proprietarii lor. Ea a fost redescoperită în anul 1773 de către James Bruce în Etiopia unde este considerată o scriere sfîntă şi face parte din textul canonic, Alte variante care nu au suferit un fenomen de iudaizare s-au descoperit în Serbia şi în Moldova dintre Prut şi Carpaţi. În anul 1887, arheologii francezi au descoperit în Egipt o versiune greacă! Cartea a fost scrisă iniţial în versuri dar după atîtea traducere succesive a ajuns un text de proză.

Papa Grigorie cel Mare(542-604) a dat ordin în anul 604 ca toate scrierile lui Titus Livius dar şi a altor scriitori păgîni să fie arse pentru că în ele se vorbea de minuni, înaintea iudeo-creştinismului şi a făcăturilor mozaice! După cucerirea de către cruciați a Constantinopolului la 12 aprilie 1204, biblioteca patriarhiei a fost luată de papistaşi şi dusă la Vatican, nemaifiind văzută de nimeni de atunci.

În timpul celui de-al doilea război mondial, papa a criticat internarea mozaicilor în lagărele naziste în anul 1943. Hitler l-a ameninţat pe papă că va trimite meseriaşi în arhivele secrete ale Vaticanului şi va scoate la lumină ceea ce ascund ei de două mii de ani. Papa a făcut ciocul mic de teamă să nu intre lumina în întunecatele cuiburi ale şărpăriei Satanei.

Printre textele descoperite la Qumran, sînt mai multe variante ale celui masoretic anterior celui canonic al Vechiului Legămînt – Torei despre care nu se aminteşte un cuvînt în nici un studiu. Contrazice el textul canonic dat goimilor ca învăţătură divină şi astfel ar da în gît marea plăsmuire a fariseilor cu complicitatea grecilor şi mai tîrziu a romanilor? Eu cred că sînt mai multe texte care nu trebuie văzute de vulg pentru că ar arunca în aer mitul mozaicilor ca ,,popor ales” şi alte sacramente mincinoase puse la cale de mozaici, greci şi latini prin hoţia făcută în dauna religiei și culturii strămoşilor noştri. Chiar Vaticanul nu se sfiește să susţină în public asemenea idei. În mai multe articole apărute în anul 1955 sub semnătura lui Edmond Wilson în publicaţia New-Yorker, ziaristul explică atitudinea Vaticanului de a ţine la întuneric o parte dintre manuscrisele descoperite la Marea Moartă, fiindcă ar ,,revela” informaţii defavorabile iudeo-creştinismului cît şi comunităţii mozaice aflată la originea Noului Legămînt! Adică recunosc cinstit şi fără sule în coaste, că au cunoştinţă de marea mişelie făcută de iudei împotriva religiei şi culturii geţilor, dar o susţin în continuare aşa cum au făcut-o de aproape 1700 de ani fiindcă ei sînt principalii beneficiari!

     Între Frăţia lui Israel şi Vatican există o complicitate criminală privind ascunderea istoriei adevărate a iudeo-cretinismului şi a creştinismului arimin.

Dau mai jos cîteva dintre absurdităţile şi contradicţiile fundamentale ce există între teologia şi practica religioasă creștină şi Vechiul şi Noul Legămînt, scrieri pretins revelate şi venite numai de la fariseii mozaici.

  • nu le păstrăm onomastica;
  • teologia şi teozofia nu numai că nu au nimic comun cu mozaismul, dar sînt ideologii adverse care se exclud.
  • ritualul cultic în cele două religii nu are nimic comun,
  • lăcaşele de cult ale creştinilor ortodocşi vin din lăcaşele religioase ale geţilor iar catolicii au imitat mitreumul, modele arhitectonice străine de templu mozaic, care este o copie a templului egiptean.
  • toate sărbătorile creştinilor vin din religia geţilor fiind străine de cele mozaice.
  • simbolul sacru al religiei mozaice este steaua cu cinci colţuri cum apare pentru prima dată pe monezile bătute după anul 140 î.e.n., aşa cum ne-au adus-o pe cap bolşevici cazari ca simbol satanist pentru comunism şi care urmăreau să cotropească toată lumea şi să o treacă prin foc şi sabie pentru că sosise Veacul Răzbunării lor asupra Neamurilor. Creştinismul are ca simbol al sacrului crucea luată din sfînta religie strămoşească. În secolul XVl, mozaicii au schimbat steaua cu cinci colţuri pe cea cu şase colţuri luată tot din cultura strămoşească, cum se vede pe zidul lăcaşului de cult de la Şinca Veche din mileniul lV î.e.n. şi alte artefacte. Steaua cu şase colţuri apare în cultura mozaicilor pe o pictură pe sticlă din Italia din sec. XVll alături de Pomul Vieţii iar deasupra acestuia, doi îngeri ţin vasul cunoaşterii. Din Pomul Vieţii a religiei strămoşeşti tîlharii mozaici şi-au făcut menorah!

Dacă istoricul latin Suetoniu scria despre belicoşii ivriţi numiţi creştini(oameni buni) de către vulg, că erau o sectă iudaică pe care o pălise rău damblaua iar Celsus spunea despre iudeo-creştinism că este o erezie mozaică în care au fost amestecate concepte din religia lui Zamolxe, argumentele de mai sus dovedesc faptul că religia creştină nu are nimic comun cu mozaismul iar în spatele acestei făcături se ascunde cea mai mare crimă din istoria omenirii înfăptuită de iudei, romani şi greci împotriva istoriei şi culturii geţilor!

CONSTANTIN OLARIU ARIMIN

http://www.ariminia.ro/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în URMASII DACILOR. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la CREȘTINISMUL ARIMIN/MITRAISMUL

  1. CK zice:

    Superb.Sper din inima ca aceasta elevata documentare sa fie citita si inteleasa de cat mai multi romani.

    Apreciază

  2. simona zice:

    Multumesc celui care s-a straduit sa aduca laolalta atata informatie .

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s