„Anihilarea gurilor de prisos”: planul naziștilor de exterminare a populației din Estul Europei prin înfometare


„Spaţiul Rusiei este India noastră”, a declarat Hitler într-un monolog dintr-o seară din septembrie 1941. „India”, adică teritoriu de cucerit și transformat în sursă de acumulare capitalistă și expansiune imperialistă. Naziștii îi vedeau pe est-europeni așa cum colonizatorii europeni, în special englezi, vedeau populațiile non-albe de indigeni din America de nord, America de sud, Africa, Australia, Asia.

Imaginea Europei de Est, ca „Indie a Germaniei” a fost susţinută şi de ideologul nazist Alfred Rosenberg. Într-un discurs secret, pe care l-a ţinut în faţa naziştilor din Ministerul Reichului pentru Teritoriile Ocupate din Estul Europei, pe 18 noiembrie 1941, Rosenberg, după ce a menţionat că evreii urmau să fie împinşi dincolo de Urali „sau exterminaţi în alt fel”, a susţinut: „Această suprafaţă gigantică şi această misiune este la fel de grandioasă ca oricare alta cu care s-a confruntat poporul german de-a lungul secolelor. Şi aici aş vrea să fac o paralelă cu India. Când o mână de englezi aventuroşi de la Compania East India au pornit să cucerească India, doar câteva sute de mii au fost cei care au dus bătăliile decisive pentru istoria lumii”.

Planul pentru Est (GPO) nu a fost un singur plan grandios, ci a constat din mai multe proiecte elaborate pe parcursul a doi ani de către grupuri de experţi din Reich Main Security Office (RSHA, Departamentul Principal de Securitate al Imperiului) şi de experţi ai departamentului Comisariatului Imperiului pentru Consolidarea Imperiului German (RKF).

Acest plan reprezintă în miniatură o reinstaurare a capitalismului imperialist în Europa de Est, adică a unei ordini sociale capitaliste, în care să nu existe școli, iar populația să fie redusă la o masă de sclavi muncitori pentru Germania, ținuți în foame și lipsuri acasă la ei pentru a putea aprecia o bucată de pâine în plus în schimbul muncii pentru „cultura germană”. Această populație de sclavi muncitori trebuia să fie cât mai atomizată, cât mai alienată – prin alimentarea de conflicte etnice, și astăzi prin colonizare culturală atât de masivă încât orice creație culturală sau gândire politică să nu poată decât să copieze otrava capitalistă și imperialistă care să asigure menținerea oamenilor în stadiul de sclavi muncitori.

if-this-is-a-man-primo-levi-book-auschwitz-gate
Oamenii pe care naziştii îi aduceau în lagărul Auschwitz, pentru a-i extermina şi pentru a-i exploata ca sclavi muncitori, erau întâmpinaţi de “urarea”, de un sadism tipic german, “Arbeit Macht Frei”, care înseamnă “Munca te va face liber”.
Motiv 1 von 7Aufnahmedatum: 1943Systematik: Geschichte / Deutschland / 20. Jh. / NS-Zeit / Rassenpolitik / Juden / Vernichtung / Konzentrations- und Vernichtungslager / Zwangsarbeit / Rüstungsindustrie
1943: prizonieri sclavi-muncitori în lagărul din Dachau, Germania.
20080421_1452810447_big_829ohucn6imphcvqckhzpy
Prizonieri sclavi-muncitori într-un lagăr de concentrare din Estul Europei.
himmler-at-dachau2-240x250
Şeful SS Himmler într-o vizită la Dachau, în 1938, faţă în faţă cu un prizonier obligat să facă muncă forţată pentru industria germană.

Studiul care e tradus integral mai jos se referă doar la strategia de înfometare a populației și îl are ca autor pe Steven R. Welch.

Anihilarea gurilor de prisos

„Folosirea deliberată a înfometării a fost o parte integrală din planurile naziștilor și din politicile lor privind estul Europei în timpul celui de-al doilea război mondial (și înainte). Acest articol examinează trei exemple cheie: primul, așa-zisul Plan General pentru Est (GPO), al doilea „strategia foametei”, pusă în aplicare de germani în regiunile din Uniunea Sovietică pe care le-au ocupat în urma invaziei din iunie 1941, care a rezultat în înfometarea a milioane de civili sovietici și de prizonieri de război sovietici; și al treilea, politicile de ghetoizare naziste impuse între 1940 și 1942 care au creat condiții de apariție a foametei, în urma cărora sute de mii de evrei au murit de foame și de boli provocate de inaniție.

1.Planul general pentru Est (GPO)

Primul proiect al planului general pentru est i-a fost prezentat lui Heinrich Himmler în iulie 1941. Acest plan expunea viziunea naziștilor privind o totală și atrocerevoluție demografică în Europa de Est.

Premisa elaborării GPO a fost credința că Wehrmacht va distuge rapid și decisiv Uniunea Sovietică și că astfel va aduce un vast teritoriu cucerit de imperiu sub controlul nazist.

Hitler și alți naziști de frunte concepeau noile teritorii, pe care urmăreau să le cucerească, ca pe o „Indie” germană. Asupra acestor teritorii din Europa de Est intenționau și plănuiau să exercite o putere absolută și aveau de gând să-și pună cu rapiditate în aplicare planurile pentru o reorganizare rasistă a Europei de Est și a Uniunii Sovietice.

GPO urma să ofere pașii de urmat pentru desăvârșirea noului imperiu colonial (al treilea reich). Planul cerea ca Polonia, Cehoslovacia, și regiuni întinse din Uniunea Sovietică să fie transformate în colonii germane. Asta ar fi permis deportarea sau uciderea unei populații între 30 și 50 de milioane de oameni, locuitori care trăiau pe teritoriile pe care naziștii doreau să le colonizeze. Asta însemna 85% din populația Poloniei, 75% din populația din Belarus, și 65% din populația de pe teritoriul actual al Ucrainei.

GPO în mod explicit a fost conceput pe calculul sinistru că multe milioane de oameni urmau să moară de foame sau de boli provocate de malnutriție sau de exploatare prin muncă.

După masiva lichidare a unei mari părți din populația de slavi din Europa de Est, cele 14 milioane de oameni care ar fi rămas în viață urmau să fie reduși la condiția de sclavi muncitori pentru stăpânii lor germani, care urmau să controleze toate proprietățile și să monopolizeze toate pozițiile pentru muncitorii calificați (n.t.: adică, est-europenii aveau să fie reduși la muncă manuală, necalificată).

Teritoriul care ar fi fost „eliberat” de milioane de slavi lichidați sau deportați urma să fie ocupat de 4,5 milioane de germani aduși din Reich, de pe alte continente și de alte grupări germanice (cum ar fi norvegienii sau danezii) din Europa. Întregul proces a fost prevăzut inițial să dureze 30 de ani. Ulterior, Himmler a insistat că ritmul trebuia accelerat astfel încât programul de germanizare să fie finalizat în cel mult 20 de ani.

Primul proiect al planului a inclus deportarea unei populații de 5-6 milioane de evrei ca parte a proiectului de germanizare. Până în anul următor când proiectul fost revizuit, această prevedere a dispărut, pentru că deja uciderea în masă a evreilor din Europa, în lagăre ale morții construite cu scopul de a-i extermina, era în toi.

Aşa cum un oficial al Ministerului Reich-ului pentru Teritoriile Ocupate în Est, condus de Alfred Rosenberg, a remarcat în aprilie 1942, „nu mai era nevoie ca evreii din Estul Europei să fie incluşi în versiunea revizuită a GPO”, pentru că „ei aveau să fie deja lichidaţi înainte de a fi evacuaţi (în Estul îndepărtat)”.

Graţie înfrângerii armatei naziste de către forţele sovietice, prevederile GPO au rămas în mare parte neaplicate.

În noiembrie 1942, Himmler a încercat într-adevăr să aplice un plan masiv de deportare în regiunea Zamosc, administrată de Guvernul General (administrația de ocupație colonială a reichului în Estul Europei). Mii de ţărani polonezi au fost scoşi cu forţa din casele lor pentru a le face loc etnicilor germani, în număr de 27.000. Din perspectiva germanilor, operaţiunea a fost un eşec total: în toată regiunea, securitatea s-a înrăutăţit, asigurarea cu produse s-a prăbuşit, iar rezistenţa poloneză a escaladat.

Deteriorarea situaţiei de război începând din 1943 a dus la oprirea altor experimente similare de deportare în masă.

După dezastruoasa înfrângere suferită de nazişti la Stalingrad, Hitler a ordonat ca alte operaţiuni de punere în aplicare a GPO să fie suspendate. Dacă trupele lui Hitler ar fi avut succes în Est însă, fără îndoială că zeci de milioane de slavi ar fi fost victimele unui program de ucidere în masă în care înfometarea impusă deliberat ar fi fost o componentă majoră.

2. „Strategia înfometării” din 1941-1942

În primăvara lui 1941, ministrul pentru produse alimentare din Reich şi Comandamentul Înalt al Forţelor (OKW) au elaborat ceea ce Rolf-Dieter Muller a numit „strategia înfometării”, concepută pentru a lipsi de hrană milioane de cetăţeni sovietici, cu scopul de a obține un surplus de hrană pentru întreținerea armatei germane, care invadase Rusia. Trupele de invadatori urma să fie hrănite din resursele populației ocupate, iar proviziile de alimente (furate de la localnici) să fie trimise din teritoriile ocupate în Est în Reich, adică în Germania.

Această „strategie a înfometării”, aşa cum a demonstrat Muller, nu a fost un rezultat neintenţionat sau un efect inevitabil al invadării Uniunii Sovietice de către nazişti, ci a fost în mod deliberat stabilită în avans, şi trebuie înţeleasă ca „o politică de exterminare implementată în mod conştient.”

Planuri pentru exploatarea economică a teritoriilor ocupate fuseseră elaborate în detaliu de experţii civili şi militari, în pregătirea invaziei naziste a URSS. O declaraţie privind scopurile care trebuiau atinse de campania nazistă, elaborată în mai 1941, susţinea succint:

„1. Războiul poate continua doar dacă forţele armate sunt hrănite din produsele Rusiei în al treilea an al războiului,

2. Nu există nici o îndoială că o consecinţă va fi faptul că multe milioane de oameni vor fi înfometaţi până vor muri, dacă luăm din această ţară tot ce ne e necesar.”

Un document mult mai detaliat pregătit de „personalul economic pentru Est şi de grupul pentru agricultură”, pe 23 mai 1941, expunea o imagine şi mai sinistră a înfometării în masă şi a deindustrializării prevăzute a fi aplicate în anumite regiuni din Uniunea Sovietică.

Din toate afirmaţiile naziştilor reiese că administraţia germană din aceste teritorii trebuia chiar să ia în considerare măsuri de accelerare a întoarcerii la o formă de agricultură în condiţii primitive. O încercare ar fi putut fi făcută pentru a intensifica cultivarea în aceste regiuni prin extinderea culturilor de cartofi sau de alte legume importante, care puteau da o producţie bună. Însă, aceste măsuri nu erau concepute de nazişti pentru a preveni înfometarea populaţiei ocupate. Multe zeci de milioane de oameni din aceste regiuni erau considerate ca fiind „guri de prisos” şi soarta acestor oameni a fost pecetluită: fie moartea prin înfometare, fie fuga în exil în Siberia. Orice încercare de a salva populaţia prin importul surplusului de hrană din restul Europei era considerată că s-ar fi făcut cu preţul lipsirii de produse alimentare destinate Europei. Ar fi redus puterea Germaniei şi a Europei de a rezista blocadei. Acest lucru trebuie explicat foarte clar şi trebuie înţeles foarte bine.

În contextul ideologiei rasiste a nazismului, care poziţiona supremaţia ”rasei ariene stăpâne” deasupra slavilor „inferiori” şi evreilor, uciderea a „multe zeci de milioane de oameni” prin înfometare premeditată era acceptată ca perfect legitimă şi cu adevărat de dorit. Totala negare a oricăror valori umane de către experţii germani a oferit dovezi izbitoare pentru ceea ce Hans Mommsen a numit „deformarea moralităţii publice şi private în timpul celui de-al treilea Imperiu”.

Strategia înfometării pe care experţii economici ai armatei germane, Wehrmacht, şi ai ministerelor statului au formulat-o a fost o violare clară a legii internaţionale, care cerea ca forţele de ocupaţie să asigure hrana adecvată pentru populaţiile pe care le-au subjugat.

Experţii economici în mod cinic au ales să ignore aceste obligaţii prevăzute de legea internaţională şi să susţină o politică care în mod garantat condamna la moarte prin înfometare milioane de oameni.

În comentariile făcute în ajunul invadării Uniunii Sovietice, Alfred Rosenberg, în mod explicit, a respins noţiunea că Germania ar fi avut vreo obligaţie faţă de popoarele pe care urma să le subjuge. Interesele germane erau singura lege obligatorie pentru nazişti: „Misiunea de a asigura hrana pentru poporul german stă, în acest an, fără nici o îndoială, în vârful listei obiectivelor pentru care Germania va ocupa Estul… Nu vedem absolut nici un motiv pentru a ne face vreo obligaţie să hrănim şi poporul rus cu produsele care sunt în plus pe acest teritoriu. Ştim că aceasta este o necesitate dură, golită de orice sentimente”.

Rosenberg exprima o gândire care era împărtășită de toți cei din vârful ierarhiei naziste. La trei săptămâni după declanșarea Operațiunii Barbarossa (invazia URSS), Herman Goering a exprimat pe șleau prioritățile germane, când a venit vorba despre distribuirea proviziilor de hrană: „Este evident că e necesară o scală graduală de alocare a hranei. Primii care trebuie să primească mâncare sunt cei din trupele de pe front, apoi trupele care rămân staţionate pe teritoriul inamic, şi apoi trupele care sunt staţionate acasă. Raţiile trebuie ajustate în această ordine. Apoi trebuie asigurată hrana pentru populaţia ne-militară a Germaniei şi numai după aceea vine rândul populaţiei de pe teritoriile ocupate.” Şi a continuat: „În teritoriile ocupate principiul este că doar cei care muncesc pentru noi vor primi raţii adecvate de hrană. Chiar dacă am vrea să-i hrănim şi pe toţi ceilalţi locuitori, nu am putea s-o facem în teritoriile recent ocupate în Est. Prin urmare, e greşit să încercăm să folosim proviziile de hrană în acest scop, pentru că vom lipsi armata de provizii şi nu vom putea asigura necesarul pentru populaţia germană de acasă”. Supravieţuirea populaţiilor subjugate urma să fie cinic şi criminal negată, tot ce conta era beneficiul pe care îl putea obţine Germania din teritoriile ocupate.

Hitler susţinea fără tăgadă politica de exploatare totală şi de minimă preocupare pentru populaţia din teritoriile ocupate: „Principiul după care ne ghidăm trebuie să fie că aceste popoare mai au o singură justificare pentru existenţa lor – de a ne fi de folos economic nouă. Trebuie să ne concentrăm pe extragerea din aceste teritorii a tot ce e posibil să fie extras”.

Prin urmare, nu e nici o surpriză că Hitler susţinea cu entuziasm strategia de înfometare. Pe 8 iulie 1941, generalul Franz Halder, comandantul statului major al armatei germane, a remarcat că Fuhrerul a indicat că era „decizia sa fermă să radă Moscova şi Leningradul de pe faţa pământului şi să le facă de nelocuit, pentru a ne uşura de necesitatea de a fi obligaţi să hrănim populaţia locală pe timpul iernii”.

Toate dovezile în mod amplu justifică evaluarea făcută de Theo J. Schulte, conform căreia „conducerea militară şi economică a Reich-ului… a pledat pentru o politică radicală de exploatare, care nu doar a permis, dar mai mult a fost bazată pe nevoia de exterminare a milioane de oameni”.

Strategia de înfometare a avut un impact devastator asupra populaţiei Uniunii Sovietice din teritoriile ocupate. Una dintre cele mai remarcabile şi brutal de directe estimări a consecinţelor acestei strategii a fost oferită de un raport al unui inspector pentru înarmare pentru Ucraina, generalul maior Hans Leykauf, datat 2 decembrie 1941. Raportul lui este important pentru că admite ca fapt dimensiunea uciderii în masă la care recurgeau forţele germane în Est:

„Când îi împuşcăm pe evrei, când îi lăsăm pe prizonierii de război să moară, când expunem segmente considerabile de populaţie de la oraşe să moară de foame şi în anul următor avem în vedere să pierdem şi o parte masivă a populaţiei de la sate tot prin înfometare, rămâne întrebarea la care trebuie să se răspundă: Cine trebuie de fapt să producă valoare economică (pentru Germania)?”

Desigur, atenţia lui Leykauff nu era concentrată asupra consecinţelor letale umane ale strategiei de înfometare şi asupra altor atrocităţi comise împotriva populaţiei sovietice, ci doar asupra efectelor pe care această strategie le avea asupra productivităţii din regiunile ocupate (pentru că Germania nu mai avea cu cine şi cum să extragă din aceste regiuni). Aşa cum s-a exprimat foarte clar, evaluările sale nu se bazau pe vreun „sentiment”, ci doar pe „calcule reci economice”. Fără îndoială, aceste calcule se bazau pe faptul că și el susţinea continuarea acestei strategii de înfometare.

Confiscarea surplusului agricol din Ucraina, de exemplu, pentru hrănirea populaţiei şi armatei Reichului, era fezabilă doar prin reducerea populaţiei Ucrainei la minimum. Asta urma să se realizeze prin

1. anihilarea gurilor de hrănit care erau de prisos (evreii, populaţia civilă din marile oraşe ale Ucrainei, care, aşa cum a fost cazul în Kiev, urmau să nu primească nici un fel de raţii de hrană)

2. reducerea extremă a raţiilor pentru ucrainienii din celelalte oraşe

3. micşorarea raţiilor de hrană pentru populaţia care lucra în agricultură.

Aşa cum rapoartele militare din 1942 indică, insistenţa germanilor pentru anihilarea gurilor de prisos a contribuit la crearea condiţiilor foametei care a afectat segmente masive din populaţia Uniunii Sovietice.

Un grup de infanterie al armatei germane a raportat în mai 1942: „Populaţia e lovită de foamete şi prin urmare se află sub presiunea de a hoinări prin sate pentru a schimba produse şi a obţine hrană. Faptul că armata germană nu a făcut nimic pentru a garanta hrănirea populaţiei civile a influenţat opinia şi a făcut ca populaţia să nu mai aibă încredere în forţele victorioase germane.”

Cei 3,3 milioane de prizonieri de război sovietici care au fost capturaţi de Wehrmacht în 1941 au avut de suferit într-un mod şi mai dezastruos decât civilii, pentru că germanii i-au supus direct înfometării. Christian Streit a estimat că aproximativ 2 milioane din aceşti prizonieri sovietici au murit de foame sau au fost executaţi. Streit a fost primul care a studiat modul în care germanii i-au tratat pe prizonierii sovietici şi a demonstrat că în pregătirea invadării Uniunii Sovietice, armata germană nu a făcut absolut nici o pregătire în privinţa numărului masiv de prizonieri care era previzibil că vor fi capturaţi în urma invaziei. „Fiind deplin conştienţi de consecinţe, asigurarea de hrană pentru prizonieri a fost cu totul subordonată scopului de a exploata resursele de hrană ale Estului pentru a creşte raţiile de hrană pentru populaţia din Germania”. În mod previzibil, rezultatele au fost catastrofale. Generalul maior Wagner, comandantul major însărcinat cu situaţia prizonierilor de război, a declarat la o conferinţă din 13 noiembrie 1941: „Prizonierii de război care nu muncesc în lagărele din închisori trebuie să moară de foame. Prizonierii de război care muncesc, pe baze individuale, pot primi raţii de hrană de la armată. Dar din păcate acest lucru nu poate fi asigurat pe o bază generală, dată fiind situaţia generală a proviziilor de hrană”.

Această politică a garantat că numărul de morţi în rândul prizonierilor de război va fi extraordinar de mare. Generalul maior Leykauff în raportul său celebru din decembrie 1941 privind soarta „gurilor în plus de hrănit”, citat mai sus, a declarat direct referitor la situaţia prizonierilor de război sovietici: „Mâncarea, îmbrăcămintea şi starea de sănătate a prizonierilor de război este proastă. Mortalitatea este foarte ridicată. Ne aşteptăm ca în această iarnă să pierdem zeci de mii, poate sute de mii de prizonieri”.

Numai în urma eşecului Operaţiunii Barbarossa şi după ce şi-au dat seama că un război de durată cu Uniunea Sovietică va necesita folosirea tuturor forţelor productive cu putinţă, autorităţile germane au modificat politica de înfometare cu privire la prizonierii de război cu intenţia de a păstra şi de a exploata puterea lor de muncă.

Rolf Dieter Muller a oferit o estimare generală asupra consecinţelor strategiei de înfometare adoptată de regimul nazist în 1941-1942:

„Victimele acestui plan nu au fost pierderi de război care nu puteau fi evitate, ci martiri ai unei politici deliberate din partea autorităţilor de ocupaţie, care au implementat prima fază a planului lor de colonizare şi germanizare a teritoriilor din Uniunea Sovietică. A fost începutul unui genocid premeditat, un genocid de dimensiuni colosale. Populaţia a fost împărţită pe categorii rasiste, iar „elementele indezirabile” şi „gurile în plus de hrănit” au fost lăsate să moară de foame sau pur şi simplu omorâte”.

german-brutality-russia-ww2-second-world-war-008

3. Foametea din ghetourile evreieşti, 1940-1942

Exemplul final al modului în care naziştii au folosit înfometarea este oferit de politicile de ghetoizare, adoptate în perioada 1940-1942. Aşa cum Cristopher Browning a arătat, politica de ghetoizare a apărut în urma iniţiativelor autorităţilor locale şi în contextul dezbaterilor între două grupuri de oficiali pe care el îi etichetează ca fiind „de partea producției” (cei care erau în favoarea folosirii evreilor la muncă şi a le permite să se hrănească) şi cei care erau de partea exterminării prin austeritate (cei care susţineau o politică brutală prin care evreii să fie lăsaţi să moară de foame ca mijloc de a extrage toate bunurile pe care presupuneau ei că evreii ghetoizaţi le ţineau ascunse).

La sfârşitul anului 1940 şi la începutul anului 1941, cei care susțineau exterminarea prin austeritate au avut câştig de cauză în rândul autorităţilor germane din Varşovia şi prin urmare au impus în mod deliberat o politică de înfometare a populaţiei închisă în ghetouri, care a avut consecinţe dezastruoase pentru locuitorii evrei. Aşa cum comisarul pentru ghetoul din Varşovia, Heinz Auerswald, a remarcat: „Creşterea abruptă a numărului de morţi arată că lipsirea de hrană are deja efecte de foamete”.

În primăvara lui 1941 – în aceeaşi perioadă în care strategia de înfometare era elaborată pentru Uniunea Sovietică – autorităţile germane din Guvernul General au adoptat o modificare fundamentală a politicii germane faţă de evreii din ghetourile din Lodz şi Varşovia, susţinând poziţia „celor care erau pentru producție”, care insistau ca locuitorii din ghetouri să nu fie lăsaţi să moară de foame ci să li se asigure hrană pentru a transforma ghetoul într-o entitate productivă. Această modificare a politicii germane a încetinit, dar nu a oprit înfometarea şi lipsirea de hrană din ghetouri. „În 1941 şi 1942,” a scris Israel Gutman, „în cele două ghetouri, 112.463 de persoane au murit de foame şi de boli, ceea ce înseamnă că 20 la sută din populaţia ghetourilor a pierit în decurs de 2 ani”.

În ciuda faptului că „cei care erau de partea producției” au avut succes pentru moment, înfometarea tot a rămas una dintre armele principale în arsenalul folosit de nazişti împotriva evreilor. În august 1942, Hans Frank, guvernatorul general al Poloniei, a declarat: „În mod clar, condamnăm la moarte prin înfometare un număr de 1,2 milioane de evrei, şi, dacă nu mor de foame, va trebui să adoptăm alte măsuri împotriva evreilor”.

În aceeaşi perioadă din 1941, autorităţile locale germane dezbăteau cum să se ocupe de populaţia de evrei închisă în ghetouri. Reinhard Heydrich, şeful Departamentului Principal de Securitate al Reich-ului, era ocupat cu formularea unor planuri mult mai exhaustive şi mai ucigătoare privind populaţia de evrei din Europa, planuri care cuprindeau şi înfometarea ca metodă deliberată de exterminare. Gotz Aly a susţinut că, în martie 1941, Heydrich a elaborat un plan care cerea ca evreii să fie deportaţi pentru început la periferia de est a Guvernului General şi apoi în urma anticipatei şi rapidei înfrângeri a Uniunii Sovietice, să fie deportaţi în ariile de stepă din regiunea Pripyat. Evreii care ar fi supravieţuit, ar fi urmat să fie deportaţi mai departe, în Siberia. În cuvintele lui Aly, „evreii deportaţi ar fi urmat să moară din cauze „naturale”, în parte în urma înfometării şi a faptului că ar fi murit de frig în ghetouri şi lagăre, în parte pentru că ar fi murit exploataţi în munci sub supravegherea unei poliţii barbare”. Înfometarea a jucat astfel un rol integral în planurile iniţiale care eventual au culminat cu Soluţia Finală”.

Aceste două imagini surprind ruinele din Stalingrad după invazia şi bombardamentele naziste:

main_900-4

main_900-24. Concluzii

Cele trei exemple care au fost pe scurt descrise mai sus sunt dovezi de netăgăduit că înfometarea a fost o componentă centrală a planurilor naziste privind teritoriile ocupate în Est şi în Uniunea Sovietică. Deşi reorganizarea demografică ambiguă şi letală a apărut în Planul General pentru Est, nu a fost niciodată pusă în aplicare dincolo de fazele iniţiale, dar strategia de înfometare de fapt a fost implementată odată cu Operaţiunea Barbarossa, precum şi cu condiţiile inumane create în ghetourile din Europa de Est. toate acestea au avut consecinţe catastrofale pentru populaţiile de slavi şi de evrei din aceste regiuni.

Raul Hilberg a estimat că peste jumătate de milion de evrei din Polonia au murit în ghetouri. Aproximativ 7,5 milioane de civili ucrainieni non-evrei, ruşi şi polonezi au murit în urma ocupaţiei germane. În plus 3,3 milioane de prizonieri de război sovietici au murit în urma înfometării, bolilor şi execuţiilor sumare ca urmare a ocupaţiei germane.

Aceste cifre înfiorătoare arată magnitudinea morţii şi suferinţei produsă de strategiile calculate de înfometare, aplicate de regimul nazist. Pe lângă multe alte numeroase metode de ucidere şi de distrugere, folosirea deliberată a înfometării trebuie considerată unul dintre mijloacele favorite ale naziştilor de a extermina inamicii rasiali şi ideologici ai regimului lor”.

(1) citat în „Conversaţiile secrete, 1941-1944, New York, Octagon Books, 1972.

f95a0e740b9fd02d8a5e509f2e01dd12
Femeie înfometată în ghetoul din Varşovia.

Experţii nazişti au comentat, fără nici un pic de emoţie, că „populaţia din aceste zone, în particular populaţia de la oraşe, va avea de îndurat cea mai mare catastrofă din cauza foametei”. Documentul a continuat cu afirmaţia brutal de directă că politica astfel elaborată va însemna uciderea prin înfometare în masă a populaţiei din aceste regiuni.

601181 01.01.1942 На улице Ленинграда после налета фашистской авиации. Великая Отечественная война 1941-1945 годов. Борис Кудояров/РИА Новости
1 ianuarie 1942, Stalingrad, imediat după un bombardament nazist asupra populaţiei civile. Sursa: RiaNovosti
burning-proskurov_zps82kqco0l
Naziştii atacau populaţia civilă din localităţile pe care le invadau, pentru a produce cele mai mari distrugeri şi pentru a le nega localnicilor posibilitatea să supravieţuiască ocupaţiei. Satul incendiat de nazişti şi care apare în această imagine este Proskurov.
bfe8a022495414b672c21d8b0504234c
Un copil evreu, mort de foame, în ghetoul din Varşovia.
216 01.10.1942 Трое мужчин хоронят умерших в дни блокады в Ленинграде. Волково кладбище. Борис Кудояров/РИА Новости
1 ianuarie 1942, Leningrad: Civili morţi de foame sunt adunaţi de pe străzi în timpul blocadei impusă de nazişti.
j800x562-03482
Civili care s-au ascuns de nazişti într-un sat din Estul Europei.
j999x715-06649
Stalingrad în ziua în care armata nazistă a fost înfrântă şi forţată să se retragă de pe teritoriul ocupat în URSS şi în Estul Europei.
21 Oct 1941, USSR --- 10/21/1941-Slobin, Russia: With the background of a blazing building, this German Panzer Wagon and an Anti tank gun are hauled to a more advantageous position as the German Armed forces roll ever closer to Moscow. --- Image by © Bettmann/CORBIS
Imaginea e datată 21 octombrie 1941, URSS, Slobin, Rusia: Soldaţi Wehrmacht dând foc unui sat, din apropierea Moscovei. Sursa: Bettmann/CORBIS
cartel
Cartelă cu raţii impuse nu pentru raţionalizare, ci pentru înfometarea populaţiei, în ceea ce, în mod interesant, aşa-zisul partid “comunist” (PCR) şi anti-comuniştii fanatici de dreapta susţin că însemna “comunism”. De fapt, înfometarea populaţiei a fost o politică de austeritate tipică FMI, ceea ce nici PCR, nici anti-comuniştii fanatici de dreapta nu recunosc nici azi.
muz_3bis
Cartelă de înfometare a populaţiei impusă de dictatura fascistă a criminalului nazist, Ion Antonescu. Înfometarea populaţiei respecta politicile naziste împotriva evreilor, care erau condamnaţi de statul fascist român la 100 de grame, cam cât primeau şi evreii închişi în lagărele de exterminare naziste.
images-3
Sluga imperiului nazist, Antonescu, şi mareşalul nazist Keitel.
download
Sluga imperiului nazist, Antonescu şi liderul nazist Goering, zâmbind încântaţi în timpul războiului de colonizare al Europei de est, dus de al treilea reich împotriva URSS.
clipboard01_101-465x390
Sluga imperiului nazist, Antonescu, şi şeful său pentru care a sacrificat 300.000 de ţărani pe care i-a trimis carne de tun pe frontul din est.
ion-antonescu-si-codreanu1
Slugile imperiului nazist, Antonescu şi Codreanu, azi consideraţi “mari eroi ai naţiunii române” de către alte slugi ale celor care colonizează azi Estul Europei.
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ISTORIE INTERBELICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s