Geţii, fiii pămîntului


Să ne învrednicim a căuta urmele din vechimea timpurilor uitate a cuvîntelor Getia și geți, așa cum le-au scris alții pentru prima dată în urmă cu peste 5200 de ani, fiindcă aici în toriștea străbună hula și pupincurismul țin loc de orice dovadă sau logică a bunului simț în istoria noastră falsificată și batjocorită de fel de fel de stîrpituri şi trădători de Neam și Țară. Dar pentru început să ne lămurim pe unde îşi are obîrşia cuvîntul get cu variantele getu, geţi, Geta şi Getia. Avem în eme-gi: ge: a lega părul în moţ, nobil, pămînt, înţelept, a face dreptate, credincios + ti: rudenie, mîndrie, soţie, a dăinui, a fi numeroşi şi pentru varianta tu: strălucire, a conduce, a susţine, a încînta, adevărat, a căsători, cele 4 puncte cardinale. Iar pentru cuvîntul ta: tată, persoană, a străluci, caracter, a sfătui, cinste. Din aceste înşiruiri de sensuri putem desprinde singuri cîteva ce ne vor fi de mare folos în munca de scormonire a memoriei timpului, atîtea cît ne-au mai lăsat răii şi falsificatorii urme şi umbre din fabuloasa istorie şi mitologie a strămoşilor noştri carpatini. În străvechime acest cuvînt nu definea identitatea de neam a poporului carpatin, el ajungînd un etnonim poate pe la începutul mileniului ll î.e.n. fiindcă sensurile ce le voi da în continuare arată mai mult o trăsătură definitorie a Neamului Scoborîtor din Zei decît numele lui propriu-zis. Combinînd cele trei cuvinte vechi avem următoarele sensuri: neamul moţat, poporul ales, neamul înţelept, cei care iubesc dreptatea, a conduce cu puterea adevărului, neamul răspîndit în cele 4 zări, tatăl cu părul legat în moţ, pămîntul strălucitor sau ţara sfîntă. Toate aceste înţelesuri uluitoare   pentru cultura noastră şi a Europei dar şi altele necunoscute pînă în prezent, le voi lămuri în continuare ca să fie ceva lumină în această cloacă satanistă pusă la cale de Cacademia Română.
Aprecieri deosebite la adresa strămoşilor noştri găsim în lucrarea Legile morale și politice, apărute la editura Antet, București 2010, atribuită lui Pitagora(580 – 500 î.e.n.) unde se fac zece trimiteri la va-lorile sociale și morale ale geților. În Legea 1143, de la fila 70 se scrie: ,,Călătorește la geți, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învățăminte de la ei. La geți cîmpurile sînt fără margini, toate pământurile sînt comuneȘi dintre toate popoarele sînt cei mai înțelepți, spune Homer”.  
Clement  din Alexandria(150-215), în lucrarea Stromate 1,15 scrie despre ,,barbari” idei şi fapte ce nu pot fi înţelese astăzi după atîta minciună elenist-elitistă: ,,Astfel filosofia, o îndeletnicire de cea mai mare trebuinţă care aruncă lumina asupra națiunilor, a înflorit în antichitate printre barbari. Și apoi a venit în Grecia.… L,15 Și mi se pare, a fost datoria de a percepe binefacerea pe care o aduc înţelepţii, că oamenii înșiși i-au onorat, iar filozofia a fost cultivată public la brahmani odrysi, geții şi egiptenii. Și astfel au fost divinizaţi de către neamul egiptenilor, de caldeeni și arabi, fiind numiţi ,,fericiţi”, și cei ce locuiesc Palestina şi nu mai puțin poporul persan, și nenumărate alte popoare în afară de acestea… Anacharsis a fost un scit și este menţionat că au excelat mulți filozofi barbari printre greci…. Mai mult, spune că anume cei chemați cu numele fabulos de dactili ideeni au fost primii înțelepții; cărora le sînt atribuite inventarea ceea ce se numesc ,,literele din Efes”, și a numerelor în muzică. Pentru care motiv muzica a primit numele lor. Și dactilii ideeni erau frigieni și barbari.” Iar Strabon în Geografia X,3,19 lasă mărturie despre acest neam ciudat al dactililor ideeni care au fost descoperitorii prelucrării fierului: ,,Astfel este diferenţa de păreri care domneşte în aceste tradiţii: unii declară că coribanţii, cabirii, dactilii ideeni şi telchinii erau aceeaşi ca şi cureţii; ceilalţi pretindeau că sînt numai rude între ei, şi distinşi unii de alţii prin mici diferenţe; dar, spre a spune lucrul în tot şi în general, toţi fără excepţie, erau un fel de fanatici şi bachanţi; care sub forma de servitori sacri, izbeau spiritele în timpul celebrării sacrificiilor, dedîndu-se la jocuri cu zgomot şi tumult, fiind înarmaţi şi făcînd să răsune cimbalele, tobele şi armele, precum şi flautul şi scoţînd ţipete”. Spune despre cori-banţi că sînt fii ai lui Cronos adică ai Tatălui Ceresc ,,fiind ei aceeaşi cu cabirii” adică vechii titani din jurul Carpaţilor şi venind de la facerea lumii!
Mai dau o lămurire asupra înţelepciunii strămoşilor noştri, venită de la iudeo-ceştinul Origene(185-254) unde în lucrarea Contra Celsus găsim informaţii preţioase, criticîndu-l pe acesta amarnic fiindcă i-a pus la loc de mare cinste în răbojul istoriei și timpului pe strămoșii noștri geți: ,,Celsus a putut pune la un loc și pe odrizi, pe cei din Samothrace și din Eleusis, precum și pe hiperboreeni, socotindu-i printre popoarele cele mai vechi și mai înțelepte.” Şi continuă mofluzul iudeo-creştin cu nemulţumirea asupra neamului get scriind despre strămoșii noștri ceva ce nu poate intra în scăfîrliile românilor de astăzi: ,,geții de la Dunăre sînt un popor vechi și de înțelepciune foarte înaltă”, întocmai cum ne arată sensurile profunde ale cuvintelor getu sau geţi!
Aceleaşi aprecieri neverosimile pentru minţile mioriticilor, le găsim şi în scrierea lui Iordanes De origine actibusque Getarum unde la Xl,69 îi laudă pe geţi pentru inteligenţa lor nativă astfel: ,,Ceea ce le era geţilor prielnic, ce le era lesnicios, ce era de dorit, era să ducă la îndeplinire ceea ce sfătuitorul lor Deceneu îi învăţase să urmărească în toate chipurile, judecînd că le este de folos. Iar el observînd că în sufletele lor sînt gata să-l asculte în toate, şi că au o inteligenţă naturală, i-a iniţiat aproape în toată filozofia; căci era în această privinţă un maestru priceput… Ce fel de bucurie le va fi însă, mă întreb, unor bărbaţi atît de viteji – cînd abia mai aveau puţin răgaz între războaie – să se mai adape şi cu doctrine filozofice?”  
Pentru a încerca să înţelegem ceea ce este de neînţeles astăzi cam pentru toţi românii, adică trecutul fabulos al strămoşilor noştri geţi aşa cum l-am arătat în citatele de mai înainte, dar falsificat crunt de puhoaiele de ticăloşi şi de trădători de Neam şi Ţară, voi prezenta şi alte izvoare epigrafice şi arheolo- gice care dovedesc vechimea noastră pe aceste plaiuri din zorii desprinderii omului din starea de mi-grator, vînător şi culegător şi trecerea lui la sedentarism, venind pînă în zilele noastre.
Poetul latin Virgiliu(70-19 î.e.n.) în Eneida la Vl, 580 îi numeşte pe titanii ,,genus antiquum Terrae, Titania pubes…”, adică neamul antic al Pămîntului, titanii cei tineri, iar înţelegerea acestei expresii ,,titania pubes” o găsim tot în această scriere, la lV, 179 care spune: ,,Gigantes, Titanis ac terrae filii”, adică aceştia au fost după cultura romană a secolului l î.e.n. fiii Maicii Pămînt cum găsim şi în scrierile esene sau ale geţilor pripăşiţi în Palestina, sau primul neam omenesc după cultura antică ce a apărut pe pămînt, fiindcă legenda o vom găsi chiar mai dezvoltată şi la subţirii şi hoţomanii greci pe care însă au grecizat-o ca să nu-i mai dea nimeni de socoteală şi vicleşug. Poetul mai aminteşte aceste cete de divinităţi şi la Vl, 14-17 şi Vlll, 416, dar şi în Georgicele lV, 173.
Însă aceste idei despre primele cete de zeităţi care au populat Pămîntul, le găsim exprimate chiar mai devreme în lucrarea Bellum Punicum a poetului şi dramaturgului roman Gnaeus Naevius(275-201 î.e.n.) care a scris la 1,7 astfel: ,,Inerant signa expressa, quomodo Titani, Bicorpores Gigantes magnique Atlantcs, Runcus atque Purpureus, filii Terras”. Iar traducerea pentru noi este: Au fost sem-ne clare cum titanii, giganţii cu două trupuri(aceştia aveau în loc de picioare două trupuri de şarpe, dar înainte de secolul lV î.e.n. ei erau reprezentaţi ca luptători), atlanţii cei mari. Runcus şi chiar Purpureussînt copiii Pămîntului”. Şi tot la latini găsim informaţii despre locul unde au coborît din ceruri  cetele de zeităţi amintite de cei doi romani, care s-au ostenit să clădească neamul omenesc pentru a se bucura de Zidirea de început a lumii aşa cum o ştiau ei în acele vremuri.
Roma, prin cohortele sale trece sub sabia ei în anul 9 al erei noastre partea de vest a Dio Getia, numită Panonia după scrierile romanilor sau Pananeo după tăbliţele noastre de plumb, isprăvile de jaf şi jale fiind cinstite în capitala imperiului din porunca lui Octavianus Augustus cu mare fast prin ridicarea unui templu în Forum ce era închinat lui Marte. Poetul Ovidiu care era mazîlit la Tomis din ordinul împăratului şi mai spera să-şi vadă locurile natale, scrie în Fastele Vl,131 următoarele: ,,Măreț este monumentul, măreață este statuia zeului și demne de trofeele luate de la giganți.” Adică romanii ştiau la începutul secolului l al erei noastre că neamul get era cunoscut în acele vremuri ca fiind urmaşul giganţilor şi nu al pîrliţilor ieşiţi din legămîntul Talpei Iadului sau puşcoacea focosului Hercules, după unele născociri ale stîrpiturilor eleniste!
În anul 86 Roma se încrîncenează iarăşi şi porneşte cu mare puhoi de legionari să dărîme Ţara Sfîntă Dio Geta pentru a robi Neamul Scoborîtor din Zei, adică falnicii geţi, cum ne-a lăsat mărturie poetul Marţial, care îl numește pe împăratul Domițian, ,,învingător al giganților”, iar poetul Arruntius Stella, îl laudă pe același împărat că a obținut un ,,triumf asupra giganților”. Nu cred că sărmanii romani au stat prea mult timp cu ţăcăliile în soare şi i-a luat rău aiureala de au scris asemenea vorbe uluitoare despre strămoşii noştri pe care românii de astăzi nu sînt în stare a le crede. Acesta era adevărul despre Neamul Scoborîtor din Zei sau falnicii geţi în acele vremuri, dar fiindcă istoria antică ne este falsificată în întregul ei, noi cei de astăzi nu putem înţelege nimic din informaţiile de mai înainte, care, dacă ar fi puse în firescul timpului şi al istoriei, ar arunca în aer întreaga cultură europeană cu scorţoasa şi puturoasa ei antichitate clasică greacă şi romană!
Dar să-i aducem sub lumina adevărului şi pe titanii amintiţi de poetul latin Virgiliu şi Naevius. În mitologia grecilor era un monstru jumătate șarpe și jumătate femeie, numit Echidna care a fost născut într-o peşteră prin unirea a doi monştri; Phorcys și Ceto ce au apărut odată cu apele de început. În alte legende Echidna este fiica titanilor Tartaros din nordul Istrului și Gaia, avînd un trup jumătate om, partea de sus și jumătatea de jos de șarpe, iar pe trup erau două aripi amintindu-ne nouă de zgripțuroii carpatini. Împreună cu Thyphon au dat naștere altor monștri: Himera, Prometeu, Cerberul, Hidra din Lernae, Scylla, etc. Dar pe cît era Echidna de monstruoasă, vînosul lor Hercules pe cînd umbla după adăpat muştele la apa sfîntă a Istrului, a dat cu ochii de dihanie şi pe loc i-a luat foc arzătorul de femei și din această aprindere îndrăcită şi încolăcită aşişderea, zic ei că s-au născut Scithus, Gelonus și Agatîrsus ca părinți ziditori ai neamurilor respective. Blestemaţilor, prea spurcaţi sînteţi în gîndirea voastră de pederaşti! Dar întreb plin de neînţelegere: ce făcea Thyphon al Echidnei cînd aceasta a fost găbuită şi pîrjolită de pîrdalnicul elenist venit tocmai din Atica să-şi răcorească oful în ţara Arima?
Hesiod scrie în Teogonia prin secolul Vlll î.e.n. că această fiică de titani cu chip de şerpoaică, îşi făcea felul în țara Arima mîncînd carne vie din oamenii ademeniți și prinși cu vicleșug într-un loc as-cuns al pămîntului sfînt. În acest tărîm al zeilor, era o peșteră adîncă făcută de aceştia care seamănă cu un palat strălucitor, sub o stîncă golașă departe de zeii nemuritori și de larma muritorilor, de unde veghea întreg ținutul. Și tot de acest monstru înfricoșător Echidna, pricepuții greci au legat istoria strămoșilor latinilor prin voinicul Latinus. Zicerea o găsim în lucrarea Romaike arhaiologia, Cartea l,43 scrisă de Dionisie din Halicarnas(secolul l î.e.n.), ca spune că: ,,Latinus, regele latinilor, a fost unul dintre fiii lui Hercules si al fecioarei hiperboreene Echidna”. Iar Pliniu cel Bătrîn(23-79 e.n.) în Naturalis Historie lV, 26 scrie că: ,,axa boreală, în jurul căreia se învîrtea Universul, atingea pămîntul la gurile Istrului, pe teritoriul hiperboreenilor sau geților”, iar aceste date venite atît de la greci cît şi de la romani ne precizează că ţinutul titanilor era în jurul Carpaţilor, el confundîndu-se şi cu împăraţia atlanţilor a titanului Atlas.
Mai aduc spre înluminarea întunericului istoric pe poetul latin Publius Papinius Statius(45-96), care în lucrarea Silvae, lăudînd isprăvile împăratului Domițian ce a purtat lupte crîncene cu geții, face precizarea că pe aceste locuri s-au luptat zeii cu titanii în locul numit Phlegra. Dar nouă ar trebui să ne amintească de vîrful Pelega din munții Retezat. Cuvîntul titan în limba greacă definește numai aceste duhuri cerești, bătute măr de Zeus apoi aruncate din înaltul cerului pe pămînt și înghesuite în Tartaros adică Tartar(ia: pămînt, ţinut) sau undeva pe sub munții Atlas după alte povești. Numai limba noastră cea străbună păstrează sensul profund al cuvîntului ,,titani” ca ființe fără trup, adică numai făpturi nebuloase sau năluci, fiindcă în eme-gi ti înseamnă neam, clan, rubedenii, cei care trăiesc împreună, iar tană are sensul se ceață, nebuloasă, pîclă şi rău ne-aţi băgat în ceată istoria tagmă de ticăloşi!
De la poetul grec Pindar(522-443 î.e.n.) ne-au venit informaţii despre titani, pe care le-a preluat de la un înaintaş de-al său, poetul Pherenicos din Heracleea ce a scris în versuri că: ,,Hiperboreii locuiesc în părţile îndepărtate lîngă templul lui Apolo. Ei sînt cu totul nedeprinși la război și se trag, după cum spun tradiţiile, din neamul titanilor celor vechi; ei sînt stabiliţi sub suflul cel rece al lui Boreas și cinstesc pe un rege din neamul arimaspilor… la hiperboreeni s-au născut zeii”. Şi fiindcă neamul lor a mînuit foarte bine toate scrierile antice spre a le fi numai lor cîntare cu chemare, titanii au rămas în mare ceaţă de atunci, aşa fiind şi astăzi. Ca să le credem zicerea înseamnă că la nord de Istru era o Ţară a Zeilor sau Ţară Sfîntă şi tot aşa ne spune tăbliţa de plumb 41 unde expresia ,,patri deo” în limba străbună sau getă ori rumună înseamnă Ţara Sfîntă!
Pentru trebuinţa noastră găsim la Strabon(63 î.e.n. – 21 e.n.) în lucrarea Geografia la X1,6,2 precizarea unde îşi aveau sălaşurile aceşti hiperboreeni care erau urmaşii titanilor din vechime. ,,Cei dintîi care au descris diferite părţi ale lumii spun că hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei”, adică marele teritoriu al Dio Getia sau Ţara Sfîntă(patri deo) cum am arătat mai înainte! Tot la acest autor, dar la  Vll,40, găsim informaţia potrivit căreia ,,peanul tracilor este numit de eleni imnul titanilor”, fiindcă asta ştia lumea pe la sfîrşitul secolului l î.e.n., iar unul din munţii sfinţi ai geţilor – Ceahlău – localnicii îl numeau Peon sau Pion, să fie lumină şi pe Acropole nu numai în Carpaţi! Ca să nu ne mai încîlcească istoria întunecaţii după vrerea lor, mai vin cu o precizare din acelaş autor, care la Vll,3,12-13 a scris că: ,,geţii şi dacii sînt un singur neam dar numiţi diferit după ținutul în care locuiesc… Dacii vorbesc aceeaşi limbă ca şi geţii. Dacă noi grecii îi cunoaștem mai bine pe geţi, cauza este că aceştia şi-au schimbat necontenit așezările şi au trecut de pe un mal pe altul al Istrului, amestecîndu-se cu tracii şi cu misienii iar limba tracilor era identică cu a geţilor”, adică sînt acelaşi neam şi nu unii ţigani iar alţii semiţi cum încearcă o ceată de lepre să ne convingă astăzi!
Că acest adevăr – geţii sînt hiperboreenii care se trag din giganţii sau titanii cei vechi şi tot la ei s-au născut zeii – se ştia şi în primele secole ale erei noastre, ne-a lăsat mărturie Dio Cassius în Istoria romana LXVll, 7, unde, după luptele de la Tapae din anul 89 e.n. mato Diogio cum scrie pe tăbliţe- le de plumb(botezat Decebal de Cassius) care era basileul oştirii geţilor, a fost înfrînt de către Tettius Iulianus după minciuna latinului. Generalul roman ia cognomenul de Hiperboreanu(victor Hiperboreo namen ab orbe tulit – învingător, a luat de pe lume numele de hiperborean). Un martor al evenimentelor trăite de Domitian, poetul Marţial, într-o epigramă adresată prietenului său care făcea parte din armata romană ce urma să ducă lupte cu neînfricaţii geţi, scrie: ,,Soldat Marcellin tu pleci ca să iei pe umerii tăi cerul hiperboreean şi astrele polului getic”. Acelaşi autor numeşte victoria lui Domiţian asupra lui Gezino ,,hiperboreus triumphus” şi mai departe: ,,De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori şi-a scăldat calul în zăpezile geţilor; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita şi n-a adus cu sine decît renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor”. Nu pot leprele să ne falsifice la nesfîrşit adevărata noatrsă istorie fiindcă a venit vremea să le cerem soco- teală pentru nelegiuire şi tîlhărie!
Poetul Apollonius din Rodos care a trăit în secolul lll î.e.n. în poemul Argonautice scrie căhiperboreenii sînt pelasgi locuind în nordul Traciei, iar graniţa de sud a Dio Getia era cu Tracia prin Mesia, ţinutul de la sudul Istrului cum ne spun numeroase izvoare istorice. Şi în acele vremuri adică sfîr-șitul secolului lll al erei noastre, ţinutul din partea stîngă a Istrului era cunoscut de către romani şi greci ca ţara hiperboreilor.
Claudius Claudianus a fost un poet roman de origine greacă născut în Alexandria şi a murit în anul 404. Ajunge în imperiul roman de apus în anul 395 şi intră în grupul de apropiaţi ai împăratului Honorius, găsind suficent lipici şi la șeful armatei Stilicon pentru care scrie mai multe panegirice și satire împotriva celor neascultători sau clevetitori, adunate în De raptu Proserpinae, De bello gothico, Gigantomachia dar și alte cărticele. În lucrarea în care îi laudă pe romani că i-au bătut pe goţi şi geți în luptele din anii 402 și 403, el spune că i-au învins pe titani, adică acel Neam Scoborîtor din Zei aciuat în jurul Carpaților pe care toată antichitatea din vremuri așa îl știa. Ciudată istorie avem! Poporul care, după scăfîrliile istoricilor români ar fi dispărut din istoria antică în anul 106 după ce legionarii romani i-au trecut pe toţi prin sabie, este amintit că în anii 402 şi 403, împreună cu alte urdii mişcătoare au atacat imperiul roman de apus! Făpturile cereşti numite ,,titani” în mitologia grecilor, erau cei șase fii ai lui Uranus și ai Gaiei: Coeus, Crius, Cronos, Hiperion, Iapetus, Oceanos și cele șase fiice: Mnemosyne, Phoebe, Rhea, Theia, Themis și Thetys. Aceştia formau prima generație de zei după scornelile lor, însă cu multă vreme înaintea cetei de răi ce s-a aciuat în Olimp unde au stabilit ei cuibarul fiorosu- lui Zeus. Însă Diodor în Biblioteca istorică, Cartea lll, LX, ne spune că erau şapte băieţi cucueţi, fiindcă îl bagă în poveste şi pe Atlas care era fratele lui Cronos. Scorneala este străvezie rău fiindcă nouă ne aminteşte de scrierile esene cu cei şapte îngeri bătrîni sau veghetorii cereşti, ajunşi în iudeo-creş-tinism ,,arhangheli”, iar pricepuţii hoţomani după ce au grecizat bine legenda, au început să strige către păgubiţii istoriei că erau numai nişte sălbătăciuni care au îngrozit ceriul şi pămîntul. Mari afurisenii aţi fost şi aşa aţi rămas pînă astăzi! Primul care s-a pus pe hulit cu mare năduf, făcîndu-le de petrecanie titanilor în faţa istoriei, a fost Onomacritus ce a trăit în partea a doua a secolului Vl î.e.n. Pausanias(110-180), în Descrierea Greciei, l, 22,7 amintindu-l pe acest înverşunat împotriva titanilor, spune că ar fi fost cel care i-a adus în mitologia lor ca simboluri ale sălbăticiei și răului pentru a-i nimici fiindcă la nord de Istru se ţineau moţaţi şi foarte civilizaţi. El spune că l-ar fi supărat amarnic faptul că titanii l-ar fi mîncat pe Dionysos, deși în timp aceste mituri nu au vreo legătură, iar în orfism ,,a mînca” în sens metaforic însemna a se întrupa, preluînd o parte din atributele celui ,,mîncat”. Cum ei aveau la acea vreme nobila misiune de a civiliza întreaga lume prin vîna lui Hercules, nu se putea să existe pe alte meleaguri cineva sau ceva cu sclipici la minte şi lipici la suflet dacă nu era ieşit din puş-coacea îndrăcitului pederast din Pelopones, deci aceste divinități fiind din ceață sau umbre nu se pu-teau mînca unele pe altele, cum erau zeii lor care făceau chiolhanuri de se cutremurau cerurile.
A treia ceată de divinităţi amintite în scrierile lui Naevius şi Virgilius au fost atlanţii, aceştia fiind poporul titanului Atlas care îşi avea împărăţia în ţărmurii de apus ai Oceanului. Grecul Apollonius din Rodos care şi-a dus viaţa în secolul lll î.e.n., în Argonautica(IV. 282) scrie că apele Dunării de Jos se varsă în golful lui Oceanus, ori de atunci nimeni nu a mutat Istrul undeva prin Africa de nord sau ei dibacii au dus Oceanus în vestul continentului negru să ne poată falsifica în totalitate istoria, cultura şi religia geţilor fără ca cineva să-i poată acuza de genocid şi crimă aşa cum se obişnuieşte azi dacă dai o labă leprelor specialitate în vedenii şi holocaustizări, adică născociri drăceşti şi numai atît.
Ariminul născut în Tracia, Hecateu din Abdera care a trăit în Egipt în secolul lll î.e.n., în lucrarea  dispărută astăzi, intitulată Hiperboreenii(unele bucăţi fiind preluate de Diodor în Biblioteca istorică ll, 47) susţine după cunoştinţele vremurilor sale că Oceanus de la hiperboreeni nu este nici Oceanul Arctic, nici Oceanul de Vest, ci marea situată la nord de lumea antică greacă(adică Marea Neagră de astăzi!), numită ,,cea mai minunată dintre toate mările”, după timpurile acelea, fiindcă în prezent s-au pornit fel de fel de maimuţe urlătoare care vor să zăpăcească Europa şi lumea cu cultura neanderthalienilor şi a faimoşilor dar necunoscuţilor ,,cazari semiţi”. Ne-a mai lăsat mărturie peste timp tracul din vechime, referindu-se la insula lui Apollo, că este situată în Oceanos aproape de ținutul hiperboreenilor, adică al strămoșilor geților, ca să nu mai umblăm după lumină la alte bordeie.
Diodor din Sicilia în lucrarea Biblioteca istorică, Cartea lll, LX ne-a lăsat spre aducere-aminte o legendă a titanului Atlas astfel: ,,După moartea lui Hyperion – se povesteşte – fiii lui Uranos şi-au îm-părţit între ei domnia. Cei mai vestiţi au fost Atlas şi Cronos, Atlas a primit domnia de lîngă Ocean, iar oamenilor de pe acele meleaguri li s-a spus atlanţi. Atlas şi-a dat numele său şi celui mai înalt munte din ţara sa. Se mai spune despre el că ar fi cunoscut cu deamănuntul legile mişcărilor cereşti, împărtăşind oamenilor şi teoria formei sferice; de aici vine legenda că Atlas duce pe umerii săi pă-mîntul… Atlanții care locuiesc în regiunile roditoare pe țărmurile Oceanului, întreceau cu mult – pare-se – pe vecinii lor prin evlavie și prin ospitalitateEi pretind că leagănul zeilor este țara lor…” Cum această fabuloasă împărăţie de lîngă Oceanos a ajuns o ceaţă veşnică fiindcă vechii greci nu doreau să se mai ştie nimic despre civilizaţia de la nordul Istrului, am să continui povestioara, adu-cînd mărturii din acelaşi autor, dar din Cartea ll,XLlll, spre a limpezi geografia acelor vremuri. Chiar Diodor fără să vrea ne, luminează unde este acest Ocean ceţos şi misterios că nimeni nu-i poate da de capăt unde se află şi împărăţia lui Atlas. Scrie despre sciţii păstori care își întindeau țara din sudul munţilor Caucaz pînă în nordul lor: ,,ajungînd pînă la Ocean(adică Marea Neagră pentru că sciţii nu au fost niciodată în Europa de vest cum ne zăpăcesc niște lepre de ceva vreme, ci numai la est de Nis-tru) şi lacul Maiotis(Marea de Azov pe care încă nu au reuşti să o mute în Neanderthalia sau la mama dracilor), au mai ocupat şi restul teritoriului pînă la fluviul Tanais(fluviul Don care ştie oricine din Europa de Est că se varsă în Marea de Azov).” Situaţia este mai mult decît clară dacă nu vrem să o vedem în ceaţă cam aşa cum este toată istoria veche a Europei, iar a nostră chiar în beznă că-ţi rupi gîtul orbecăind prin ea! În Cartea ll,XLVll, Diodor amintind despre misteriosul popor al hiperboreeni- lor care îşi ducea viaţa la nordul Istrului, adică străbunii mei falnicii geți, ne-a lăsat mărturie că: ,,se află în Oceanos(Marea Neagră), o insulă care nu este mai mică decît Sicilia. Aceasta ar fi aşezată spre miazănoapte, fiind locuită de hiperboreeni, oameni cărora li se spune astfel fiindcă, locuiesc dincolo de unde bate vîntul Boreas… Mai departe se spune că zeul Apolo vine în această insulă, tot la 19 ani, în care timp constelațiile de pe cer îşi îndeplinesc drumul lor periodic…” Dar alte scrieri din acele vremuri spun că Apolo al lor care era Zabelo din religia străbună, venea în fiecare primăvară în lumea geţilor nu a fantomelor cu barbă albastră şi lungă pînă la capătul lumii, din care au făcut ei o groaznică bărbărie, iar bieţii români de astăzi nu mai sînt în stare să scape din ea!
Scriitorul Pseudo-Apollodor ce a trăit în secolul ll î.e.n., în Biblioteca, (II,II.5,11 şi 119,120), scrie că ,,muntele Atlas este situat în ținutul hyperboreenilor, la nord de Marea Neagră. Nu există nici un motiv pentru a face o legătură pentru a căuta Muntele Atlas în Atlantida”. Dar de cînd vechii greci s-au pus rău cu minciuna pe istoria geţilor, totul s-a schimbat, iar ,,adevărul clocit pe Acropole” este te-melia culturii europene! Tot de la ei avem zicerea că spuneau Istrului, Oceanos Potamos, expresie ce înseamnă fluviul Oceanului. Atât Homer în Odiseea, XII. 1, cît și Hesiod în Theogonia, v. 242. 959 spun despre Okeanos Potamos, că este rîul, fluviul sau potopul de ape ale lui Oceanos.  
Însă Strabon în Geografia, l, 2 ne-a lăsat dovada minciunilor greceşti şi a falsurilor puse la cale de această ceată de ticăloşi împotriva istoriei şi culturii geţilor scriind: ,,Cei de pe atunci(de pe vremea lui Homer) socoteau Marea Pontului un al doilea Ocean și erau de părere că oamenii care veneau în corăbii pînă acolo călătoreau tot atît de departe ca și cei care depășeau Coloanele lui Hera-cles. Căci dintre mările cunoscute azi, Pontul Euxin era socotită cea mai mare și de aceea îi dădeau numele de «pont»(adînc) – tot așa cum îi ziceau lui Homer «poetul». Poate și din această cauză a mutat Homer întîmplările din Pont, socotind că lumea – din pricina prejudecăților – va primi mai ușor aceasta…” Şi iudeii au venit cu aceleaşi metode bune pentru zăpăcit lumea goilor, prin vedenii sataniste, adică minciuni gogonate şi nici urmă de cultură sau civilizaţie. Vechii egipteni au lăsat scris în manuscrisele lor, că au venit în Valea Nilului de undeva de foarte departe, locul fiind numit Puntsau Pont(pont: termen foarte vechi în limba română care înseamnă punct ce fixează o limită în spațiu sau în timp; punt: semn rotund, împunsătură, gaură, adîncitură, loc anume, stare, lucru, epocă, timp, intersecţia a do-uă linii, cum se vede pe tăbliţa de la Tărtăria) sau ,,Ta Natura”(Ţara Zeilor).
Ne-au mai rămas să-i căutăm în răbojul timpului cetele lui Runcus şi Purpureus cum i-a scris poetului şi dramaturgului roman Gnaeus Naevius în partea a doua a secolui lll î.e.n. în lucrarea Bellum Punicum, fie-i numele de veşnică pomenire fiindcă ne-a dat şi el un licăr de adevăr. Cele două grupuri de fiinţe cereşti nu mai sînt amintite de nici un autor antic să ne putem face o părere ce rosturi aveau ele în mitologia străbunilor noştri. Deci Naevius a cunoscut şi alte izvoare mitologice pe care Virgiliu nu le aminteşte sau erau dispărute cînd a scris el. Şi atunci trebuie să stabilim adevărul trecîndu-i alături de giganţi, atlanţi şi titani pe Runcus(pădurenii) şi Purpureus(roşcovanii). În această trudă pentru a-l descoperi pe ,,runcus”, ne pot ajuta puţin basmele şi legendele noastre – ale lor sînt numai vedenii sacre, chiar dacă put a minciună şi ticăloşie că te trăsnesc de moarte – care ne spun de o ceată de zgripţuroi ce vegheau munţii împăduriţi ai Dio Geta şi păzeau aurul strîns cu multă muncă din trupul Maicii Pămînt. Aceste fiinţe fabuloase aveau trupul de leu, aripi mari pentru a zbura, iar capul se termina cu un cioc. În alte ipostaze trupul era a unui taur, grecii spunîndu-le grifoni. Dar pe tăbliţele 31 şi 70 aces-te fiinţe apar cu trupul de pasăre avînd aripi foarte mari, cu gheare foarte puternice, iar capul este de get cu căciula specifică! Şi în prezent aceste păsări fabuloase le mai găsim amintite sub numele de zgripţuroi, imaginate ca o specie de acvilă mare, iar în vechime ea a apărut pe unele steme ca un vultur cu două capete. O altă interpretare este a unui animal fantastic uriaş cu gheare puternice şi aripi sau ființă închipuită ca o pasăre uriașă cu două capete. În povestea Prîslea cel voinic şi merele de aur, zgripţuroiul îl salvează pe acesta din prăpastia unde se aflau palatele de aur, de argint şi de aramă. E o pasăre de temut, fiindcă l-ar fi putut mînca dacă nu i-ar fi salvat puii. Zgripţuroiul avea darul de a găsi aurul şi îşi făceau cuiburile din bucăţele de aur furate de la ocne. Cuiburile lor nu puteau fi găsite de muritori fiindcă erau făcute pe cele mai înalte creste ale munţilor. În tradiţiile populare aceşti paznici ai aurului din înălţimile munţilor mai erau numiţi Vîlva Muntelui, Vîlva Codrului sau Vîlva Aurului. În limba română veche cuvîntul ,,runc” înseamnă loc despădurit folosit ca pășune sau pentru a fi cultivat; curătură, poiană în pădurea de munte. Pricepuţii noştri lingvişti spun că acest cuvînt vine din latinescul runcus dar el nu există în latinăla fel cum nu există peste 22000(douăzeci şi două de mii!) de cuvinte din limba română născocite de ei că ar avea origine latină. 
Zînele sînt fiinţe semidivine care se împart în două grupuri distincte; unele sînt bune şi îl ajută pe om, iar altele sînt rele, aducîndu-i necazuri cînd le supără. Acestea în anumite împrejurări iau chipul unor fecioare frumoase, cu haine vaporoase, părul despletit de culoare roşcată sau galben-castaniu, dansînd în poienile luminoase din păduri la anumite sărbători ale anului. Poate că Naevius cînd a scris despre ,,purpureus” ca fiinţe fără trup asociate celorlalte cete cereşti, a avut în vedere existenţa zînelor în vechea mitologie a geţilor, despre care Virgilius nu mai aminteşte deloc.
Poetul latin Ovidiu care a murit la Tomis în anul 17 sau 18 al erei noastre, fiind exilat aici din po-runca împăratului roman Octavianus Agustus în anul 8, a scris mai multe poezii foarte importante pentru istoria noastră adevărată. Din Pontice I,2, 83-84 aflăm că neamul nostru străbun mai era cunoscut în acele vremuri cu numele de ausoni: ,,Maxima pars hominum nec te, pulcherinna, curant/ Roma, nec Ausoniimilitis arma tinent.’’ Şi tradus: În cel mai înalt grad grupul omenesc al luptătorilor ausoni îşi zăngăne armele şi nu tu frumoasă şi îngrijită Romă, nu tu! Iar în Tristele ll.1, 199 scrie despre ţinutu- rile surghiunului pontic: ,,Am fost exilat la marginea Ausoniei, în hotar cu Sarmația”. Acest adevăr nici nu este amintit în cărţile de istorie, iar unii dintre cei care au tradus versurile din latină în română au falsificat tălmăcirea să nu supere pe latinişti, tracişti sau jegurile jidoveşti ce se pretind de cca 150 de ani, băştinaşii plaiurilor carpatine. Dar şi populaţiile din sudul peninsulei italice s-au numit ausoni, iar teritoriul s-a numit Saturnia Ausonia în secolele Vlll-Vll î.e.n. Această ,,ciudăţenie” se datorează unei migraţii masive din Carpaţi, cetele fiind conduse de către Auson, unul din fiii lui Atlas. Iar Apollonius Rhodius, scrie în Argonautica 4, 825 că ,,ura ce o purta Scylla Ausona, fiica monștrilor Phorkys rătăcitoarei nocturne Hekate, pe care oamenii o numesc Crataeis…” şi pentru înţelegerea celor  povestite amintesc că cea care plesnea de ură era fiica titanidei Echidna care îşi avea sălaşul la nord de Istru în împărăţia lui Atlas. În timpurile de glorie ale hunilor, împăratul bizantin Teodosiu ll trimite în anul 448 o solie la Atila din care a făcut parte și istoricul Priscus, povestind în lucrarea Istoria Bizanțului, că apropiindu-se de reşedinţa hunilor stabilită undeva în Banat, a întilnit un băștinaș ce i-a spus că este de neam auson. La ospățul dat de Atila în cinstea soliei bizantine, istoricul a stat tot lîngă un auson care vorbea cu ceilalţi dar și cu el în limba ausonă, iar mesenii mai vorbeau în hună şi gotă. Cuvîntul ,,auson” dupre rînduiala limbii noastre cea rumună se descompune astfel: auş: neam străbun, strămoş + on: neam, clan, adică neamul cel mai vechi sau neamul străbuncel venit din titani, giganţi, atlanţi, runcus şi purpureus cum am arăta pînă acum. Iar Ausonia este ţinutul unde îşi duceau viaţa aceşti ausoni fiindcă ia după vechea limbă carpatină înseamnă piatră, pămînt, palmă şi cinci. Şi într-adevăr cetele fiinţelor cereşti care au zămislit neamul ausonilor au fost în număr de cinci.
Tăbliţa de plumb nr. 13 turnată pe la anii 375 î.e.n. ne povesteşte că getul Maico din Enisala care era căpetenia Neamului Scoborîtor din Zei – cum a scris Ovidius Naso în Pontice ll, 9, Lui Cotys, despre neamul nostru străbun – a trimis pe Eno să cerceteze şi să dea chemare pentru sărbătoarea neamului get la fraţii lor tracii, telagii şi ilirii lui Coe. Îi mai invită la petrecere şi pe macedoneni ca ,,să se ia aminte că toate aceste neamuri au o singură mamă”. De la aceste cete cereşti care şi-au avut sălaşu- rile în împărăţia lui Atlas la nord de Istru, falnicii geţi şi-au brodat legenda cu Maia – fiica titanului Atlas – ce ar fi binecuvîntat neamul get ca Neam Scoborîtor din Zei, nu ieşit din legămîntul Talpei Ia-dului sau vreo bărbăţie elenistă plină de pohte! Cuvîntul Maia se poate descompune după limba noas-tră cea străbun vorbită pe plaiurile carpatine în mileniile lV-ll î.e.n. astfel: ma: mamă, a da naştere, a se naşte din, Născătoarea tuturor văzutelor şi nevăzutelor, aşa cum era Cybele sau Ma la frigieni + ia: pămînt, piatră, palmă, cinci. Sensul ei era de Maica Pămîntească sau Maica ce a dat naştere celor cinci neamuri, adică cele cinci cete cereşti din care se trag cele cinci popoare amintite de tăbliţa 13 – geţii, tracii, telagii, macedonenii şi ilirii – fiind cunoscute în antichitate ca Neamuri Scoborîtoare din Zei, sau fiii pămîntului – terrae filii – cum au scris poeţii latini Naevius şi Virgilius! Asta ştiau atunci falnicii geţi cînd au scris tăbliţele de plumb, iar ce ştiu astăzi românii este numai un lung şi monstruos proces de spălare a creierilor mioriticilor carpatini, dar şi falsificarea istoriei precum şi distrugerea în perioada 1945-1953, în totalitate prin ardere sau tocare la Fabrica de Cartoane de la Suceava a culturii scrise. Mincinosul Herodot în Istorii ne dă o altă genealogie de nemuritori ieşită însă din trupul Echid-nei cînd a fost cinstită cu ţîşnitoare lui Hercules al lor, scriind că a prăsit neamul sciţilor, tracilor şi agatîrşilor, noi trebuind să-l credem pe ticălos fiindcă este ,,părintele istoriei”!
În manuscrisele egiptenilor se găseşte informaţia potrivit căreia zeul Seth(Sete) care ajunsese la ei din nordul întunecat, mai este numit Typhon ca ,,fiul pămîntului”. Însă în mitologia grecilor Typhon era soțul Echidnei, iar poemul Iliada ll,782 scris de Homer, ne spune despre cele două ființe cerești (fiind titani și nu ieșite din mădularul lui Zeus, Hercule sau Iahweh) că aveau un regat al lor la nord de Istru numit Țara Arima sau Ariminia cum ne învață tăblița de plumb nr. 21 descoperită la Sinaia.
În vechea limbă carpatină cuvîntul ,,oceanu” este compus din oci/uş cu sensul de placentă, temelie, fundament, zidire de început, neam, a sparge sau a găuri + Anu care era Tatăl Ceresc sau Ziditorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor cum apare scris pe pereţii stîncilor şi peşterilor Carpaţilor de Curbură din comuna Bozioru, judeţul Buzău. Sensul mitologic al cuvîntului era de ,,locul unde a fost făcută lumea şi primul neam omenesc”! Numele de oceanu venit din limba getă, a fost folosit şi de gali care prin accion sau ocean înţelegeau lacurile foarte mari, cum ne-a lăsat mărturie în lucrarea Ora mari-tima, romanul Rufus Avienus ce a trăit în secolul lV. Dar limba română veche spune oci sau ochi la o baltă de apă mică şi oceansau ochian, la o baltă foarte mare, cam tot aşa cum era în prima parte a  mileniului Vl î.e.n. Marea Neagră, fiindcă s-a dovedit prin mai multe expediţii oceanografice că era izolată de Marea Mediterană printr-un istm în teritoriul care formează astăzi strîmtoarea Bosfor şi Dardanele. Atunci Marea Neagră era un lac cu apă dulce cu un nivel mai jos cu 180 de metri.
Mitologia carpatină era foarte bine cunoscută de toată antichitatea şi de elitiştii elenişti, fiindcă o găsim pusă de ,,poetul” lor Homer în Iliada la XlV, v. 200 care a pus în gura Herei vorbele: ,,Pină la hotarul pămîntului a toate hrănitor vreau să mă duc spre vederea/ Lui Oceanos, al zeilor tată.” PoemulOdiseea Xll, 105 este mai explicit cu aceste concepte mitologice carpatine fiindcă scrie: ,,De trei ori pe zi sloboade ea apa/ Şi de trei ori o înghite groaznic.” Poetul vorbește de „curentul adînc” şi „curentul invers” dar şi de un „fluviu” cînd se referă la Oceanos care înconjoară pămîntul, rămas peste timpuri cu numele Oceanos Potamos, adică fluviul Oceanului sau Istru pentru minţile zăpăcite ale românilor de astăzi. În teologia străbună exista conceptul potrivit căruia pămîntul era de forma unei turte cu marginile ridicate puţin în sus, care plutea pe o mare uriaşă. În mijlocul pămîntului era Muntele Sfînt unde se afla şi cetatea Ziditorului sau a lui Anu, dar şi osia lumii sau axis mundi. În apropiere era Oceanos(Pont, Punt sau Marea Neagră) care primea apele rîurilor şi pentru a nu se revărsa peste pămînt, ea avea o gaură la fund pe unde se scurgea apa în marea ce înconjura pămîntul. Dar  conceptele teozofice amintite mai înainte, pe care le considerăm ca forme de misticism, au fost temelia religiei strămoşilor noştri geţi şi ai celor dinaintea lor cu cîteva mii de ani, adică de prin mileniul Vll î.e.n. găsindu-se şi în scrierile esenilor şi Cartea lui EnoAceste concepte ale teozofiei arimine sînt astăzi fundamentul teoriei torului din fizica modernă! Grecii şi-au creat propria mitologie după ce au furat mare parte din ea de la geţii din nordul Istrului, punînd-o sub puterea împerecherii lui Zeus dar şi a celorlalţi înfierbîntaţi, iar ivriţii cînd au văzut ce trecere are împerecherea şi pederastia la edu-caţii eleni, şi-au pus şi ei de stăpîn şi mîrlitor general un tartor din străfundurile iadului gata oricînd de împerecheat numai că i-au şonţit moţul bărbăţiei să fie cu noroc numai neamului lor răpănos şi plin de venin împotriva celorlalţi.
Amintirea acestor concepte unice în cultura lumii o găsim în numele muntelui Domogled din judeţul Caraş-Severin, cuvînt care înseamnă fiul Pămîntului(domo: copil, fiu + gled la ei sau glod în  alte părţi locuite de români înseamnă, noroi, mocirlă, mîl, nămol, pămînt moale îmbibat cu apă, tină). În munţii Bucegi avem vîrful Omu unde s-a născut din Maica Pămînt un fiu al Omului, iar în eme-gi omu avea şi sensul de persoana care îngrijeşte un copil mic.
Şi emeşii aveau un fiu al Omului, adică cel ce regenera în fiecare an natura dar şi neamul omenesc împreună cu toate vietăţile pămîntului numit Dumuzi(dumu: copil + zi: suflet, om), sărbătoarea lui fiind Anul nou. Divinitatea mai era numită și ,,Regele Păstor” care ne amintește nouă de Poimandres (Păstorul Ceresc, sau Păstorul Neamurilor Omeneşti) din scrierile trismegiste și Moș Crăciun din tradi- ţiile noastre populare, adică getbeget! Pe tăbliţele de plumb găsim expresia Domoz Tomu cu sensul de Fiul Credinței în Crucea Strălucitoare cu trimitere directă la unul din simbolurile Tatălui Ceresc care era Crucea Nordului, sau Fiul Crucii Strălucitoare, referindu-se la binecuvîntarea Mamei Pămînt de către Ziditorul Ceresc. Cuvîntul chiar dacă în semantica lui nu spune explicit ,,Fiul Omului”, el totuși ne trimite la credința sau înțelepciunea divină care se mai numea în emegi Omu.
Cînd grecii s-au pus să fure pe rupte din teologia geţilor, l-au dus pe acest copil născut din Maica Pămîntească la ei scriind că îl cheamă Pelasgos şi s-a născut din pămîntul negru al Arkadiei fiind fiul lui Zeus cu Niobe, dar şi strămoşul neamului pelasg(Pelas + gi: pămînt, negru, nobil, frumos, civilizat, ales) care însă nu era grec cum recunosc chiar ei. Dar cred că şmecherii greci au inversat vocalele divi-nităţii Pales de la romani în Pelas care era zeiţa păstorilor de oi şi vite şi a agricultorilor în general, avînd la 21 aprilie o mare sărbătoare intitulată Palilies sau Palilia ce coincidea cu cea a fondării Romei de către Romulus. Ciobanii făceau mari focuri de paie şi vreascuri peste care săreau. Pales a fost la început o divinitate masculină, adică un fel de căpetenie cerească a păstorilor pămînteni, apoi timpul a transformat-o în zeiţă. Românii pînă mai ieri sărbătorea Palilia, sau Palalaia care se ţinea la 21 aprilie, fiind numită de către ciobanii carpatini şi focul viu, unde oile înainte de a fi urcate pe munte erau trecute printr-un foc de paie pentru a fi purificate. Peste acelaşi foc purificator săreau şi ciobanii turmelor respective dar şi toţi tinerii satului. Ei au scris în antichitate de zeci de ori că pelasgii erau mai toţi păstori iscusiţi şi foarte înţelepţi, dar asta pînă să-i fericească pricepuţii eleni cu minciuna şi hoţia ca afacere cinstită, scoţîndu-i din istoria antică. Ca fii ai pămîntului îi scrie Naevius pe titani, giganţi, atlanţi, runcus şi purpureus, ceată de fiinţe cereşte ce au zidit neamul omenesc în împărăţia lui Atlas la nord de Istru, lîngă Oceanos, Teritoriul acesta fabulos cunoscut în străvechime ca Ţara Zeilor sau locul unde s-au născut zeii, ducîndu-şi existenţa o lungă vreme, este amintit de Ovidiu Naso în Pontice lll, 2 ca ,,pămînt getic” şi nimeni încă nu s-a pornit să răcnească ca turbatul că poetul latin a fost uns să ne cînte de să sperie minţile ţuguiate ale istoricilor români şi de aiurea că şi geţii ca fiii pămîntului, dar şi urmaşii lor românii de azi, ar avea drept la istorie!
În Odiseea scrisă de Homer, găsim la XV, 402-482 zicerea despre Syria străveche care era o in-sulă în centrul lumii, unde vrăjitorul Ormenos l-a eliberat pe titanul Typhon, dar acesta era soţul Echidnei care îşi avea sălaşul la nord de Istru, acolo unde este și axul pămîntului sau polul getic cum au scris unii romani despre toriștea geților ori osia pămîntului dupre limba noastră cea străbună. Dacă privim geografic România Mare, atunci avem la est şi nord-est rîul Nistru, la nord-vest şi vest este rîul Tisa, la sud este Oceanos Potamos, Istru sau Dunărea, iar la est este Marea Neagră sau Oceanos, deci o mare insulă aşa cum a scris şi Homer! Cuvîntul syria folosit de Homer în poemul Odiseea, se găsește și la neamul aryas plecat din Carpați și ajuns în India pe la începutul mileniului lll î.e.n., unde avem forma suria cu sensul de Lumină Supremă, Conducătorul Ceresc, soare, luminos, strălucitor sau româ- nescul soria cu sensul de a sta la soare. El mai era numit Bhanu şi Mithra, avînd templele închinate astrului solar iar sărbătoarea era totdeauna în a şaptea sau duminica noastră. Deci această insulă este un loc binecuvîntat unde se află cetatea Ziditorului lumii şi raiul care primeşte sufletele celor vrednici de iubirea Tatălui Ceresc. Mitologia emeşilor din Ki-en-gi spune că raiul este undeva pe o insulă înde-părtată, către apus, unde era cetatea lui Dumnezeu şi tot acolo neamul lor îşi are baştina. La noi munții Șurianu din judeţele Hunedoara şi Alba, scris în prezent Șureanu, sînt tulpina Maicii Pămîntești care îmbrățișa dago geto Sarmisetuso, fiind un cuvînt compus din Șuria: soare, a străluci + Anu: Creatorul sau Ziditorul lumii, adică muntele lui Dumnezeu sau cetatea luminii dumnezeiești! Mai găsim ceva fărîme din vechile adevăruri ale neamului nostru în numele muntelui Godeanu, cuvînt compus din gud: cuib, mulțime, a se cuibări + i: a merge, a fi + Anu: Izvoditorul lumii, cu sensul de locul unde Dumnezeu a făcut cuibul neamului omenesc sau poate este o rămășită a vechiului mit al fenixului sau șoimului arimin așa cum îl cunoaștem azi fiind transmis prin intermediul grecilor. Cuvîntul mai poate veni din vechea structură lingvistă prin godă: mireasa în prima zi + Anu. Vechile mitologii emeş, egiptene şi aryas în unele variante îl prezintă pe Creator sub forma unui vultur, șoim sau ibis, cînd se pune să zidească neamul omenesc.
Dar mitologia Zidirii de început a lumilor văzute şi nevăzute, unde Creatorul şi-a aşezat şi tronul de cîrmuire, are o reprezentare grafică în Carpaţii de Curbură, din comuna Bozioru, judeţul Buzău.
Aici există în mai multe locuri desene şi incizări făcute în piatră pe care arheologii şi istoricii români le ignoră cu rea-credinţă fiindcă nu intră în tiparele pe care le au ei în cap despre istoria acestor pămîn- turi. Locuitorii din comuna Bozioru numesc teritoriul lor dar şi cel din împrejurimi ca Țara Luanei, iar numele se găsește în mai multe legende transmise din generație în generație prin glasul bătrînilor, ele evocînd locurile ansamblului rupestru format din bisericuța lui Iosif, chilia lui Dionisie Torcătorul, Agatonul Mic, Agatonul Mare și Fundul Peşterii. Zic legendele că în vremurile fără de început, acest tărîm minunat era stăpînit de bătrînul Luana(lu: om, puternic, a locui, neam + Ana: Tatăl Ceresc) mai înțelept și mai vechi decît timpul, care domnea ca un părinte ocrotitor peste o cetate puternică înălțată în piscul muntelui ale cărei ziduri sprijineau cerul. Iar cetatea era vegheată zi și noapte de un soare strălucitor care o și apăra de răi sau rele. Dar numele bătrînului care îşi avea cetatea de domnie în Carpaţi, îl găsim în istoria mitică a emeșilor fiind purtat de către lugal(conducător civil) En-Men-Lu-Ana din Bar-Tabira care a domnit 12 sars(43200 ani) și En-Men-Ana despre domnia căruia nu se ştie cît a fost. Emeşii au plecat din Carpaţi, sau Ţara Zeilor în două valuri; primul pe mijlocul secolului V î.e.n., iar al doilea o mie de ani mai tîrziu. Își spunea sang-gi care înseamnă Neam Scoborîtor din Zei, tot aşa cum i-a numit Ovidiu Naso pe falnicii geţi, iar pămînturile dintre Tigru şi Eufrat pe care le locuiau, le-au numit Ki-en-gi(ki: pământ, aşezare + en: profet, strămoş + gi: nobil, ales), adică Țară Sfîntă.
Numele En-Men-Lu-Ana înțeles prin semantica eme-gi are sensul de profetul/preotul care a condus neamul creat de Dumnezeu(en: demnitate, preot, strămoş + men: putere regală, faimă, cinste + lu: om, familie, neam, a locui, bărbat, a se naște + Ana: Ziditorul lumii), iar scaunul lui de domnie din cetatea Bad-Tabira însemna ,,cetatea Tatălui Ceresc”(bad: zid, a împrejmui cu ziduri + ta: tată + bir-a: a străluci, căpetenia păstorilor) ca o amintire de neșters în mentalul colectiv al celor plecați din curbura Carpaților, a cetății Ziditorului lăsată în acești munți sau a Raiului cum zice mitul lui Ziusudra. Țara Luanei din legendele noastre înseamnă Țara binecuvîntată de Tatăl Ceresc sau Țara Sfîntă, ori Ţara Zeilor așa cum apare pe tăblițele de plumb expresia Dio Geta sau Dio Gitii cu același sens religios.
Imaginea de mai înainte arată explicit că zona se numea ,,cetatea lui Dumnezeu” cum ne-a fost transmis prin legendele locale care au răzbătut pînă la noi. Pe perete este zgîrîiat un cerc cu un punct în mijloc și care în simbolistica strămoșească însemna Tatăl Ceresc, iar în alfabetul get era litera T(a), sens identic pentru cuvîntul ,,tată” așa cum s-a folosit pînă mai ieri în Moldova. Însă numele lui în timpul cînd s-au făcut scrijelările pe pereții peșterii nu era nici Dumnezeu, nici Senta, Santa ori Sîntu, ci AN sau ANUși GOG. Dacă ne uităm cu atenție pe imaginea mare din stînga sus, vedem în centrul ei o cetate cu ziduri foarte înalte  ce are sus pe marginea celor două ziduri de pe laterale, cîte o cruce cu bratele egale, numită de hoții și sutașii lui Ucigă-l Toaca, ,,cruce greacă”. Acoperișul este sub for-ma unui triunghi – alt simbol al Tatălui Ceresc – care și el are în vîrf o cruce, însă cu un braț mai lung, botezată de pricepuții în făcături drept ,,cruce italică”! Deasupra acestei cruci, este scris de la dreapta la stînga cuvîntul GOG(cum se vede în dreapta). La stînga cetății este șarpele ceresc care se înalță de jos pînă sub acoperiș, iar lîngă el este Pomul Vieții, Pomul Cunoașterii Binelui și Răului, Osia Pămîn- tului, prezentat sub forma unui brad cum ne spun unele legende ale noastre avînd niște fructe aproape de vîrf. Lîngă acesta este scris cuvîntul ANU, însă deasupra cuvîntului GOG, apare incizat cuvîntul AN cu o buclă asemănătoare cu hieroglifa lui Pitah care are un semn cu 3 bucle.
O altă legendă despre Țara Luanei spune că Luana era o fată foarte frumoasa care a coborît din cer venind cu un car de foc. Pe acest tărîm ea a prins drag de un localnic și nu a mai vrut sa plece de aici, învățîndu-i pe băștinași medicina, scrisul, cititul, vindecîndu-i de toate bolile. După ceva vreme fostul ei iubit a găsit-o și făcîndu-se chibrit de supărare a venit hotărît să distrugă ținutul. Din dragoste pentru neamul omenesc Luana i-a învățat pe localnici să se ascundă sub stînci acolo unde nu ajungea focul aruncat de ofuscatul iubăreț, ceea ce ar explica existenta asezărilor rupestre de la Bozioru.
Cred că această formă a legendei conține în fapt vechiul mit al geților privind formarea neamului omenesc și implicit al geților scoborîtori din zei, fiindcă ei se considerau că vin din Maia, una din fiicele titanului Atlas pe care le-a avut cu Pleona. Dar tot această legendă ne duce la povestea Păstorului Ceresc de la noi şi din mitologia romanilor Pales care la început a fost bărbat, apoi timpul şi oamenii l-au transformat în femeie, aşa cum s-a întîmplat şi în Curbura Carpaţilor cu Anu şi Ana, care au zidit Neamul Scoborîtor din Zei sau Lu(popor, neam) Anu după zisa cea străveche!
Acest concept teologic ,,poporul lui Anu(An sau Ana)” ori Ţara poporului lui Anu, a fost dus din spaţiul Carpaţilor acolo unde au migrat în străvechimea timpului urdiile de carpatini. La vechii egip-teni în perioada predinastică(cca 3300-2900 î.e.n.) s-a folosit atît expresia ,,poporul lui Anu” de către o parte a populaţiei ce a creat vechiul Egipt, cît şi cetatea sau lăcaşul lui An, pentru unele centre urba- ne întemeiate de ei. Informaţiile au fost scoase la lumina zilei de foarte mulţi ani, de către arheologul francez Emile Amelineau(1850-1915), care a făcut săpături în locurile unde îşi aveau mormintele pri-mele dinastii în sudul Egiptului. Aici a descoperit dovezi ale existenței unor grupuri de oameni cu un nivel de civilizaţie evoluat chiar înaintea constituirii statului, remarcîndu-se cel ce a apărut în îns-crisuri ,,poporul lui Anu” care se ocupa cu creşterea animalelor, agricultura extensivă de-a lungul Ni-lului, trăind în centre portejate de ziduri de piatră constituite în adevărate oraşe. În Les Nouvelles d’Fouilles Abydos 1896-1897, E. Leroux, Paris, 1902, autorul aminteşte cetăţile acestui neam de soi care erau închinate lui Anu: Esna(Anu Tseni), Erment(Anu Menti), Qush, Gebelein(An-ti) și chiar Heliopolis(care a fost numit initial ,,Anu”). Orașele includ în scrierea numelor, semnul caracteristic – cele trei coloane ale lui User– care desemna ,,poporul Anu”. Dar stîlpul Geţi(scris de mincinoşi djed ca să nu şe ştie despre a cui istorie s-a trecut prin urdiniş) scris în vechea egipteană sub forma Per-Asar-Neb-Djedu, însemna ,,Casa lui User – Domnul Getu”. Strămoşii noştri care au scris tăbliţele de plumb, au consemnat numele Mîntuitorului Sarmis ca Fiul Omului prin trei linii verticale(III), semnul apărînd prima dată pe un vas descoperit la Vinča, datat pentru sfîrşitul mileniului Vl. î.e.n. Tot vechile scrieri egiptene spun despre principalele divinităţi ale Egiptului antic, cum ar fi Pitah, User (Osiris), Iaho(Isis), Thoth și Haru(Horus cel Bătrîn) că au fost aduse din baştina veche a neamu lui Anu, adică din Ţara lui Anu, Pont, Punt sau Carpaţii de Curbură unde sînt acele monumente rupestre cu numele lui An, Anu şi Gog incizate în piatră, lîngă cetatea Zisitorului sa a lui Dumnezeu ce are în vîrful acoperişului o cruce!
Despre ,,poporul Anu”  scrierile mai spun că se pricepea în prelucrarea metalelor și a fildeșului, ori cele mai vechi locuri unde s-au prelucrat metale se află pe teritoriul ţării noastre, acesta fiind încă un argument că neamul Anu a plecat în partea a doua a mileniului lV î.e.n. ajungînd pe valea Nilului. Şi o dovadă în plus că acest popor isteţ care stă la temelia Egiptului predinastic a plecat din spaţiul carpatic, este faptul că el ştia a scrie, iar arheologul francez amintit a descoperit mai multe sute de tăbliţe de lut în locurile unde a făcut săpături. Astăzi nu se mai aminteşte nimic despre acest om de excepţie pentru cultura Europei fiindcă a îndrăznit să arate că pretinsele vedenii din Vechiul şi Noul Legămînt, el le-a găsit scrise în papirusurile vechilor egipteni, iar constatările le-a pus în Fragments coptes du Nouveau Testament dans le dialecte thébain, Recueil de travaux relatifs à la philologie, V (1884), pp. 105–139  şi Fragments de la version thebaine de l’ecriture (Ancien Testament), Recueil de travaux relatifs à la philologie, V (1886), pp. 10 ff. Cam aşa păţesc toţi cei ce nu vreau să înghită vedeniile adică minciu- nile iudeilor ca adevăruri istorice şi valori spirituale unice pentru toate Neamurile!
Şi strămoşii irlandezilor care au plecat din partea de vest a Asiei Mici, au păstrat amintirea vechii lor baştine carpatine de unde au migrat în prima parte a mileniului ll în vestul Turciei de azi. Ei au păs-trat în mitologia veche pe zeiţa Anu, uneori cunoscută şi sub numele de Danu, fiind o zeiţă mamă care le-a născut pe toate, neamul numindu-se ,,oamenii lui Danu” sau ,,poporul lui Anu”. Dar Danu ne aminteşte de danai, care erau urmaşii pelasgului Danaos în Atica, ajungînd aici de frica fratelui său Egiptos ce conducea ţinuturile din Valea Nilului, fiindcă în acele vremuri nu erau pricepuţii greci să-i ispitească ce vînt îi aduce în patria lor!
În cartea intitulată Poveştile Peleşului, apărută în anul 1883, autoare fiind regina Elisabeta a Româ-niei, ea ne aduce în faţă mai multe legende culese de la ţăranii localnici printre care şi cea a voinicu- lui Peleşcare era un tînăr minunat cu părul în inele şi ochi adînci, albastri, venind dintr-o altă lume spre a-i ajuta pe localnici în muncile lor de munteni păstori, cam tot aşa cum făcea Pales în vremurile uitate şi de unde şmecherii greci l-au tras pentru folosul lor pe Pelas. Tot în această carte o altă legen-dă ne vorbeşte despre zidirea neamului omenesc pe plaiurile carpatine, precizînd că demult trăia pe aceste meleaguri unuriaş(adică titan sau gigant după vorba celor care ne-au furat şi falsificat istoria) numit Caraiman(kara: a străluci, a fi inteligent + i: a izvorî, origine, naștere, a conduce, a merge + man: bărbat, însoțițor, a aduce belșug), ce avea puterea să creeze fiinţe vii, să înverzească cîmpiile, să producă cutremure şi furtuni, iar acest uriaş a făcut să se scurgă marea de pe cîmpiile acestei ţări. Însă legenda ne aduce din timpurile uitate fenomenul natural cînd Marea Sarmatică s-a retras în neolitic din Cîmpia Română şi pare de necrezut că memoria colectivă a unor ,,sălbatici”, a transmis oral amintirea unui fenomen care s-a petrecut cu multe zeci de mii de ani în urmă!
Povestea noastră seamănă foarte mult cu ca venită de la anticii greci despre titani și giganți, unde titanul Prometeu, fratele lui Atlas care îşi avea împărăţia lîngă Oceanos, le-a dat oamenilor cunoștin- țele necesare ușurării vieții, inclusiv alfabetul ca ,,vorbă a zeilor” pentru a transmite veșnicia în neiu-tare. O legendă a românilor spune că ei sînt primul neam de pe pămînt care a ştiut să scrie şi au primit această taină de la urieşi. Numele lui Prometeu poate fi descompus astfel după regulile limbii carpatine de început: piro/biro: a străluci, flacără, movilă + me-te: potrivit de subţire, unic, ornament, veşminte; adică o flacără unică sau prima movilă zidită de Creator. Iar dovada acestor daruri minunate pentru neamul omenesc primite de la urieşi sau titani, este acea stîncă uriaşă din peştera Gaura Chindiei pe care au fost desenate între mileniile XV-lX î.e.n., cu ocru cam 425 de semne, iar cele mai multe dinte ele au fost folosite pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia!!! Despre nefericitul Prometeu, pe care Zeus al grecilor l-ar fi pedepsit amarnic, legîndu-l cu lanţuri de Caucazul de la Istru, latinul Servius ce a trăit în secolele lV-V ale erei noastre ne explică numele eroului, scriind că a fost numit astfel de-oarece el a fost un om de mare clarviziune(Vir prudentissimus), care poseda calitatea abstractă a providenței, echivalentul latin al cuvîntulul grec promētheia.
În tradiţia populară se păstrează acest adevăr istoric: ,,Românii nu au venit de nicăieri ci s-au pomenit aici’’ sau ,,românii, de cînd sînt ei, au stat tot pe aceste locuri’’ ori ,,ei sînt aici de la începutul lumii’’, adică sîntem fiii maicii pămînteşti, sau ,,filii terrae” cum au scris latinii Naevius şi Virgilius!
Dar zidirea neamului omenesc o găsim şi la vechii egipteni care aveau o divinitate arhaică scrisă şi Mut, cuvînt care însemnă mama în egipteana antică, însă atributele ei au fost schimbate după vremuri şi oameni. Ea a fost considerată o divinitate de început a civilizaţiei lor fiind asociată cu apele, iar din trupul ei a fost născut totul prin partenogeneză. De asemenea, ea a fost descrisă ca o femeie ce purta pe cap ambele coroane ale Egiptului. Conducătorii Egiptului au sprijinit fiecare acest cult cu scopul de a sublinia propria autoritate şi dreptul de a se asocia religios cu Mut. Ea avea numeroase apelative în teologia vechilor egipteni fiind numită: Mama tuturor, Ochiul lui Ra, Regina Zeiţelor, Doamna Raiului, Mama zeilor, Cea care naște dar ea era însăși şi nu s-a născut vreodată. Divinitatea a mai fost scrisă şi Matu sauMotu. În primul cuvînt ,,ma” înseamnă mamă, iar ,,tu” are sensul de strălucitor, nou-născut, adică întocmai ce spune mitologia lor, dar şi cuvîntul ,,mo” poate fi citit ,,mu” cu sensul de mamă,  fiindcă în egipteana veche nu se cunoaşte cum se aşezau vocalele între consoane.
O legendă asemănătoare a facerii lumii o găsim în scrierea lui Eusebiu de Cezareea, Preparatio evanghelica(I, IV și 9-10, 16), care a fost preluată din scrierea lui Philon din Byblos(64-141) Istoria feniciană, el susţinînd că s-a folosit de date şi fapte culese de Sanchuniathon, preot fenician şi mare în-văţat din vechime ce a trăit în secolul X î.e.n. precum şi date strînse de alți autori. Zice el că sacerdotul fenician a luat mitul facerii lumii din Cărţile lui Tehu-ti, şi pasajul povesteşte că începuturile facerii au fost dintr-o Ceaţă Întunecată de natură spirituală sau din ceva ca o suflare de ceață întunecată şi dintr-un tulbure haos negru precum ceea ce respira, că acestea erau nemărginite şi multe veacuri au rămas fără margini”. Însă pornind mare fierbinţeală între această ceaţă spirituală şi propria existenţă, ,,aceasta îmbinare s-a numit Iubire; iar această Iubire a fost începutul creaţie tuturor lucrurilor”. Dar haosul nu ştia propria lui creaţie. Din îmbrăţişarea acestuia cu Duhul s-a născut Mot – (care înseamnă mîl). Din ea – Marea Mamă – izvorî toată sămînţa creaţiei, nașterea tuturor corpurilor”. Cuvîntul Mot amintit mai sus care vine din mitologia egipteană în realitate el îşi are originile în vechea limbă vorbită în spaţiul carpatic prin mileniile lV-ll î.e.n. fiindcă mai poate însemna și Tatăl Ziditor al Neamului așa cum apare Anu pe tăblița emeș, pentru că în limba română veche cuvîntul moț mai are sensul de matcă sau matiță care este burduful unui năvod unde se adună peștii prinși, adică o burtă unde mișcă viața(geții aveau ca simbol al apariției lor pe pămînt în zodia peștilor chiar doi pești) sau regina/matca albinelor din care se naște tot neamul lor.
Filozoful grec Proclus(412-485 e.n.) în Comentarii asupra dialogurilor lui Platon, Parmenidesamintește despre titanul Cronos care după scrierile lui Orfeu ,,ar fi condus rasa argintie, însemnînd conform sensului adevărat al cuvîntului, pe cei ce au dus o viață argintie, așa cum cei ce au trăit con-form minții sînt aurii”. Cronos a fost fratele titanului Atlas care îşi avea împărăţia în partea de apus a Oceanosului(Marea Neagră) şi a condus colonizarea Egiptului plecînd din spaţiul carpatic cum a scris Diodor în Biblioteca istorică, Cartea lll, LX, titanul ţinînd în mîna stîngă o sabie getică. Filozoful grec mai amintește că părul titanilor a fost mereu negru fiindcă ei erau mereu tineri. ,,Libertatea de bătrî-nețe este specifică acestui ordin, după cum spun barbarii și Orfeu”. Povestea este cunoscută și de noi cei ce încă mai dăinuim pe plaiurile mioritice, dar nu după calapod grec, ci curat getbeget în ,,basmul” intitulat Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte.
Dar acest mit este fundamentul teologiei emeşilor care au plecat în Ki-en-gi pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. din spaţiul carpatic, fiindcă tăbliţele lor de lut de prin secolele XXVll î.e.n. ne spun  versurile: ,,Cînd cerul nu avea încă un nume/ Nici pămîntului nu i se spunea pe nume,/ Apsu(apa nemărgi- nită), primul,/ părintele lor/ Și creatorul lui Tiamat, care i-a născut pe toți,/ Au amestecat apele,/ Dar nu s-au iubit, nici nu au descoperit stuful;/ Cînd nici un zeu încă nu apăruse/ Și nu aveau nume, nici soartele nu erau cunoscute.” De la aceste personaje mitologice a pornit la ei zidirea lumii, născîndu-se mai întîi zeii, apoi cerul și pămîntul, iar din sîngele unuia dintre ei amestecat cu pămînt s-a făcut nea-mul omenesc. Emeșii aveau o divinitate arhaică reprezentată printr-un şarpe ce se încolăcea în jurul unui toiag şi care simboliza creaţia de început a naturii, dar Tiamat era chiar un şarpe uriaş, cam aşa cum a fost Echidna la nord de Istru. La noi există mai multe poveşti care ne spun cum Dumnezeu a în-cercat singur să facă pămîntul apoi toate cele care sînt pe el, dar a descoperit uimit că dracu deja apă-ruse şi el să pună la cale ceva rele în lucrarea Ziditorului.
O altă sursă mitologice unde găsim dovada facerii lumii aici în jurul Carpaţilor, sînt chiar scrierile mozaicilor, unele care nu au fost măsluire, iar altele trecute prin ciurul cu vedenii drăceşti.
În manuscrisul Apocriful Genezei care a fost descoperit la Qumran în anul 1947, fiind scris în seco- lul ll î.e.n se spune că după ce Noe a scăpat de potop, găseşte bun sălaş la poalele muntelui Ararat şi plantează o vie, iar după 4 ani îşi cheamă copii să bea împreună din vinul lui la o sărbătoare. Col. Xl – Xlll,16 ,,…Am chemat pe fiii mei şi pe copiii fiilor mei, şi toate soțiile noastre şi am făcut o sărbătoare. 17 …(Am binecuvîntat) pe Domnul din ceruri, pe Dumnezeul cel prea Înalt, pe Muntele Sfînt pentru că am scăpat de nimicire”. Col XVlll,16 ,,…Şi lui Gomer i-a dat primele ţinuturi, spre miază-noapte pînă la fluviul Tina(Tanais/Don) şi dincolo de el mai spre apus lui Magog…”. Textul ne spune explicit că stăpînirea sciţilor cuprindea ţinuturile de la est de Marea Caspică pînă la Don, iar de aici pînă la Adriatică era împărăţia lui Magog, adică a geţilor, care în acele vremuri erau ştiuţi de toţi ca Neam Scoborîtor din Zei, nu din puturoşenia Talpei Iadului. Sciţii cunoscuţi şi sub numele lor adevărat de arameeni care vorbeau limba aramaică aveau o legendă prin care susţineau că ei sînt primul popor de pe pămînt. Dar manuscrisul de la Qumran, deşi contrazice în tot făcătura lor, nu au îndrăznit să-l declare fals, fiindcă al lor este fals, iar adevărul poate fi dovedit foarte uşor de cine nu suferă de damblaua vedeniilor sinaite, geţii au fost primul popor al Zidirii de Început.
O altă sursă este scrierea Antichități iudaice, a rabinului iudeu Ioshua Ben Matityahu(Josephus Flavius), trăitor în secolul l al erei noastre, unde în Cartea l, capitolul Vl, pagina 40, ne dă informații uluitoare despre originea neamului arimin din jurul Carpaților pe care nimeni nu vrea să le ia în seamă. A scris pîrlitul ivrit pospăit latin astfel despre împărţirea lumii: ,,Fiii lui Noe au avut la rîndul lor fe-ciori care le-au cinstit memoria, numele părinților fiind date popoarelor oriunde pămînturile le revenea lor. Lui Iafet i s-au născut șapte fiii. Teritoriul aflat sub ocîrmuirea lor începea de la munții Taurus și Amasus, se întindea în Asia pînă la fluvius Tanais(Don), iar în Europa pînă în Gadira (Cadiz). Întrucît aceste ținuturi ocupate de ei nu mai fuseseră locuite de oameni, numele lor au fost date popoarelor stabilite acolo. Cei cărora grecii le zic acum galateni, s-au numit cîndva gomarieni, fiindcă erau urma-șii lui Gomer, la fel, și sciții își trag numele de magogieni de la colonia întemeiată de Magog.” În Midrash, scrieri ce explică Tora și Talmudul, găsim că Magog este Gitia iar pe Gomer îl știm din alte izvoare că este Sciția dar cea de la estul Mării Caspice nu de la Istru! Dacă aceste popoare care locuiau de la Don pînă în Iberia aveau un strămoş comun aşa cum a lăsat mărturie antichitatea, înseamnă că ele vorbeau limbi înrudite şi deci latinitatea lor este născocirea unor beţivani francezi de prin secolele XVl-XVlll, care la vreme de mahmureală erau chinuiţi rău de junghiurile lingvisticii. Mai multe izvoa-re latine spun că iberii, macedonenii, tracii şi panonii scriau şi vorbeau o limbă latină vulgară înainte de a fi cotropiţi, adică ,,civilizaţi” de măcelarii istoriei!
Iordanes este supărat pe J. Flavius că nu a vrut să spună cine erau Gog şi Magog cum găsim în Getica  la paragraful 29, scriind despre iudeu că a cam uitat să-i pună pe geţi în analele sale şi îi scoate din istorie cu mare pricepere fiindcă: ,,Numai atunci cînd aminteşte de Magog, din neamul lor, afir-mă că ei, ca neam şi ca nume au fost numiţi sciţi.”  
Confirmarea scrierii lui J. Flavius o găsim în Făcă-Tora lor, unde Ezechiel supărat foc pe neamul său că nu apleacă urechea la vedeniile lui de diliu public, îl amenință cu o năvălire cumplită a celui mai mare neam din lume în frunte cu Dumnezeul ,,Cel Prea Înalt”Gog din țara Magog cum avem la 38,14-16: ,,De aceea proorocesc fiului omului și spune lui Gog: «Așa vorbește Elohim: Da, în ziua cînd poporul meu Israel va trăi în liniște, vei porni din țara ta, și vei porni din fundul miază-noaptei...”
Un alt bolnav de vedenii din cinul întunecaţilor iadului, proorocul Isaiia, în scrierea cu acelaşi titlu îi afuriseşte pe caldeeni fiindcă stăpînesc Babilonul unde era şi el exilat, dar vor veni perşii care îi vor nimici, iar ei vor fi eliberați din robie și vor cînta cîntece de slavă prin care vor preamări pe Domnul Cel Prea Înalt nu pe Iahweh, Elohim sau Adonai. Supăratul mai spune despre regele caldeean că nu-l va primi nici ,,locuința morților” chiar dacă 14,13: ,,Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul domniei mai sus de stelele Domnului; voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei, mă voi sui pe vîrful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.» Dar ai fost aruncat în locuința morților, în adîncurile mormîntului.” Aceşti supăraţi iudei, damblagiţi bine şi pe deasupra mari mincinoşi, adică vedenişti, ştiau că în nordul îndepărat era țara Magog sau Dio Gitia, iar acolo se afla  cetatea lui Dumenezeu numit Gog, aşa cum scrie şi pe stîncile de la Bozioru, în acest loc adunîndu-se toţi dumnezeii, mai puţin Iahweh al lor care umbla numai prin iad şi nu îndrăznea să-şi scoată coada să o arate pămîntenilor, sau să-şi aleagă o cimotie de întunecaţi pentru a robi pămîntul.
Dar informaţiile de mai înainte arată că divinitatea unică Gog îşi avea cetatea în ţara Magog undeva în nordul îndepărtat sau miază-noapte cum au scris ei, le avem confirmate de manuscrisul intitulat Cartea lui Eno sau Enoh, ce a fost descoperit de James Bruce în anul 1773 în Abisinia(Etiopia) și se apre-ciază că a fost scris în aramaică în Palestina în secolele l-ll ale erei noastre. La capitolul 61 scrie: ,,Am văzut că îngerii au primit niște funii și apoi și-au luat de îndată zborul spre Miază-noapte... Ei le aduc celor drepți dreapta măsură, ca să se sprijine pe numele Duhului în vecii vecilor.” Iar la C 77 descrie ţinuturile: ,,Al patrulea ținut, al cărui nume este Miazănoapte, se împarte în trei părți; mai întîi locu- ința oamenilor, apoi marea și apele, hăurile, pădurile, rîurile, întunericul și ceața, și în sfîrșit, grădina în care se judecă și se împarte dreptatea. Am văzut șapte munți înalți, mai înalți decît tot ce se poate vedea pe Pămînt. Din ei vine înghețul, zilele și anii care alcătuiesc timpul.” Scrierile romane au lăsat mărturie despre ținutul geților că era o regiune a misterelor, a frigului cumplit, a înghețurilor rîurilor care ajungeau adevărate poduri tari ca piatra inclusiv fluviul Istru.
Hyeronimus/Ieronim(345-420), în Contra Pelagianos, cartea lll, scrie ce se ştia în vremea sa despre Gog şi Magog astfel: ,,El certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appelare consueverunt/ Şi în mod cert toţi învăţaţii din trecut au folosit …pentru goţi, numele get, decît Gog şi Magog”. La sfîrșitul secolului lV se ştia că ivriții mint cu neobrăzare, iar spusele venite de la ,,învăţaţii din trecut” erau că Magog este neamul get sau Dio Geția, iar Gog este divinitatea lor unică, ei fiind singurul popor din antichitate care locuiau la miază-noapte şi aveau o religie monoteistă!
Dacă dăm cuvîntu Magog după rînduielile vechii limbi avem ma care înseamnă a da naştere, a se naşte din, mamă, a căpăta strălucire, a îndruma şi Gog care divinitatea supremă şi unică în lumea geţilor prin mileniile lV-ll î.e.n. În unele legende din Banat Gog mai este amintit, dar sub influenţa iudeo-creştinismului a ajuns căpetenia necredincioşilor arimini fiindcă nu dorea să adulmece pucioasa lui Iahweh. Armînii şi astăzi îl învocă pe Dumnezeu în rugăciunile lor cu numele de Goga.
J. Flavius în Antichităţi iudaice, cartea 1.6, scrie că grecii din vremea sa numeau spaţiul de la nordul Istrului ca Scythia Magogia! Dar numele de Sciţia dat de grecii antici teritoriului de la nordul Istrului sau uneori cuprinzînd şi Mesia, este o apucătură veche a lor aşa cum găsim la marele mincinos şi ,,părinte al istoriei”, carianul Herodot. Scrie el în Istorii lV, 48 unde era țara Sciția în vremea lui ca să înțelegem și noi cei de azi, pe ce urdiniș a curs istoria: ,,Istrul care este cel mai mare dintre fluviile pe care le cunoaștem, curge mereu cu același debit, vara și iarna. E cel dintîi fluviu din Sciția, venind dinspre Apus; el ajunge fluviul cel mai mare, deoarece primește apele mai multor altor rîuri. Printre acelea care îl fac să fie mare sînt cele cinci mari cursuri de ape care curg prin Sciția, unul numit de sciți Porata(Prutul), iar de eleni Pyretos, apoi Tyarantos(Siretul?), Araros(?), Naparis și Ordessos. Cel dintîi amintit dintre aceste rîuri e mare și curgînd el spre răsărit își unește apele cu ale Istrului. Al doilea care i se spune Tyarantos, curge mai spre apus și este mai mic…. Rîul Maris(Marisos la Strabon) izvorăște din țara agatîrșilor și se varsă și el în Istru(corect în Tisa care se varsă în Istru)”. După spusele jupînului Herodot dar și a altora din antichitate, țara de la nordul Istrului se numea Sciția și asta o repetă grecii de zeci de ori, iar populația care locuia aici o numeau sciți, fără a-i întreba pe băștinași dacă le place ,,botezul” elenistului elitist au ba! Şi Strabon face această precizare foarte interesantă pentru istoria noastră în Geografia, la l, 2, 27, cînd amintind de neamurile vechi ale Europei Centrale: ,,…Pomenesc părerea elenilor din vechime, căci ei denumeau toate neamurile cunoscute la miazănoapte cu un singur nume: sciți sau nomazi cum le zice Homer…” La Vll, 3, 2 mai găsim preci-zarea despre geţi: ,,Astfel elenii i-au socotit pe geți de neam tracic. Acești geți locuiau pe un mal și pe celălalt ai Istrului, ca și misii care sînt și ei traci – acum ei se numesc moesi…” Adică în această miază-noapte îndepărtată unde se afla Zidirea lui Gog şi cetatea acestuia, trăia de mii de ani neamul get aşa cum îl ştia toată antichitatea înainte de a se apuca grecii şi ulterior iudeo-creştinii să ne falsifice toată istoria şi cultura identitară, scoţîndu-ne în afara istoriei vechi a Europei!
Iustinian(527-565), împăratul imperiului roman de răsărit avînd în gînd să restaureze imperiul roman în întregul său a ocupat şi largi teritorii de la nordul Dunării înfiinţînd împreună cu cele din sudul fluviului şi Dobrogea, thema Sciţia cum găsim în scrierea lui Ioannes Lydus, De magistratibus, III, 2.28 – 2.29, care a fost contemporanul evenimentelor. Deci timp de peste o mie de ani, grecii au folosit acest nume pentru teritoriul de la nordul şi sudul Dunării ce era locuit de geţi în antichitate, popor care a fost cunoscut în evul mediu ca valah sau rumun cum îşi spunea el, etnonim ce nu are însă nici o legătură cu romanii sau Roma.

O altă categorie de dovezi care atestă continuitatea neamurilor carpatine din negura timpurilor preistorice din care au scoborît geţii, iar din aceştia românii din feudalismul timpuriu şi de astăzi, sînt cele venite din domeniul arheologiei. Desigur, mare supărare vor face aceste artefacte care trîntesc de pămînt cu toată scorţoasa cultură europeană, dar şi cu netrebnicii care ne-au falsificat în ultimii 150 de ani istoria, cultura identitară şi originea limbii române. Avem atîtea dovezi arheologice că am putea scrie sute de tomuri de cărţi despre cei ce ne-au precedat cu mii de ani înainte, dar toate sînt dosite sau uitate pentru români fiindcă strică marile cloceli ale ticăloşilor din Europa care s-au pus moţul civili- zaţiei şi a leprelor cazare care pretind că ei au fost ţîţîna neamului omenesc prin civilizaţia dintre Tigru şi Eufrat pe care o numesc akkadiano-sumeriano-evreiască, sau mai nou, văzînd ei ce comori au fost scoase la lumină pe plaiurile mioritice, au descoperit prin vedenii că în fapt aceasta este prima temelie a spiţei omeneşti prin blînzii neanderthalieni(străbunii lor) care şi-au găsit refugiu aici! Am să amin-tesc aici numai două locuri care, dacă vor fi prezentate Europei în adevărata lor istorie, vor întoarce o filă a istorie noastre şi nu a lor, despre care încă nu trebuie să ştim nimic.
Cultura Turdaş-Tărtăria ce a dăinuit între mileniile Vll-Vl î.e.n. este uimitoare prin tot ce a lăsat în urma ei, respectivele populaţii trăind în case construite din lemn și piatră, aveau sobe pentru încălzire și gropi speciale pentru adunat gunoiul. Ei dormeau pe saltele de lînă sau blană, iar îmbrăcămintea lor era executată prin țesere din lînă, sau din piei de animale, tăbăcite, croite şi apoi cusute. Aici apar şi primele încercări de extragere a metalelor din minereuri, dar primele din istoria lumii. Tot aici apare şi prima formă de scriere din istoria umanităţii despre care mai toţi pricepuţii se fac că nu mai ştiu despre începuturile scrisului, căutîndu-i rădăcini prin Mesopotamia, Fenicia sau Iudeea preistorică! Din aceste culturi s-au pornit marile migraţii spre Ki-en-gi(Sumer după zisa năcocitorilor), Egipt, Valea Indusu- lui, Asia Mică, Pelopones, peninsula italică, Iberia şi nordul Africii. Sigur că cine susţine aceste adevă- ruri trebuie să se aştepte la cele mai mîrşave atacuri şi născociri ale făcătorilor de vedenii, parasco- venii, paranghelii şi alte asemenea nebunii cu care au împuiat capetele de lut ale goilor. Unele dintre cele mai ciudate şi de necontestat obiecte, sînt cele ce prezintă căciula strămoşească sau cuşma cum mai este cunoscută, ea avînd în străvechime atît un rol utilitar cît şi unul religios. Cuvîntul nostru ,,căciula” vine din vechea limbă vorbită în jurul Carpaţilor în mileniile V-ll î.e.n. şi îl putem rostui astfel: ka: cap + şu…ila: a creşte bogăţia, fiind un simbol al binecuvîntării celui ce o poartă din partea divini-tăţii cu mult belşug în jur aşa cum era la primii faraoni egipteni. O altă variantă de interpretare a cuvîn-tului este: caci/kaş: colonie, cătun, zestre, mesager + u…la: neam, familie, soartă, bucurie, adică bunăstarea unui neam, cătun, colonie sau călătorul care aduce veşti ce bucură. Dar mai avem pentru acest cuvînt sinonimul ,,cuşmă”care poate fi descompus după regulile vechii limbi astfel: kuş: piele de animal, a acoperi, a ascunde + ma: a lega, a străluci, a înfrumuseţa, iar spre bucuria şi luminarea noastră vedem aceste căciuli foarte frumoase pe mai multe tăbliţe de plumb.
Pentru înţelegerea şi liniştea celor cu mintea acasă, supun atenţiei fotografiile de mai jos, care prezintă obiecte arheologice de o valoare uluitoare pentru istoria noastră, descoperite la noi sau pe alte meleaguri pe unde şi-au purtat paşii neamurile carpatine.


În partea stîngă a rîndului am pus Vîrful Omu din munţii Bucegi, de unde porneşte povestea acestei cuşme, în vechea teozofie el fiind considerat Fiul Omului, adică prima zidire a Tatălui Ceresc din care a ieşit neamul omenesc. Neamurile carpatine de prin mileniile Vlll-lV î.e.n. cunoscînd această poveste, au lăsat-o de mare veste celor ce vor veni cum vedem în a doua fotografie spre dreapta, care reprezintă un capac de oală sau mîner pentru un capac de oală găsit la Gumelniţa, vechi de pe la 5000 î.e.n. Cu acest obiect ar trebui să-i plesnim peste bot pe toţi cei ce ne spurcă şi ne scuipă voiniceşte de cca 150 de ani, că noi românii de astăzi sîntem numai nişte venituri de prin secolele Vll-X ale feudalismului şi nu avem nici o legătură cu tot ce a lăsat trecutul moştenire în pămîntul Dio Getia. Dacă ei ar fi fost băştinaşi pe plaiurile carpatine cum se screme de ceva vreme această adunătură de lepre, atunci ei trebuiau să umble cu căciulă, iar românii cu prepuţul Talpei Iadului tras peste ochi, dar nenorocirea aceasta a venit peste urmaşii Neamului Scoborîtor din Zei, pe la mijlocul secolului XVlll, fiind impusă de ticăloşii fanarioţi cînd erau unelte ascultătoare şi stăpîni peste Ţările Români în numele turcilor. Spre dreapta este o monedă a lui Atis bătută pe la începutul secolului V î.e.n. pe coastele Asiei Mici care a fost găsită la Cizik în Misia, iar în capăt este bustul unui get descoperit la Roma.

Fotografiile de mai înainte reprezintă în stînga un basorelief roman cu Mitra sacrificînd taurul solar, iar în partea de jos se vede şarpele şi cîinele. Căciula purtată de divinitatea religiei geţilor care a fost preluată de romani cu numele de Mitra(de unde leprele au născocit mitraismul) este foarte asemănătoare cu cea descoperită la Gumelniţa, dar în urmă cu 5000 de ani şi cuşma purtată de Fiul Omului sau Atis din religia frigienilor arimini pe la începutul secolului V î.e.n. Aceste dovezi istorice nu mai pot fi date prin urdinişul satanistelor vedenii să le mai iasă întunecaţilor un ,,ce” ghebos cu care să cocoşească din nou gloatele cap de lut! În partea dreaptă este unul din puţinele mozaicuri scăpate de la distrugere după ce iudeo-creştinii au ocupat cu armele capitala imperiului geto-got din Italia în anul 540 în urma unui lung asediu. Cea mai mare parte a mozaicurilor bisericii Sant’ Apollinare Nuovo din Ravena, construcție realizată de regele get sau got cum l-au botezat culturnicii occidentali, Teodoric în anul 505, au fost distruse şi numai foarte puţine au fost păstrate, iar unele modificate pentru a sluji noului cult al iudeo-creştinilor, printre acestea şi cel al scenei aducerii darurilor de către magi. Vedem că magii poartă vestimentaţia ,,scitică” ce se va perpetua la boierii şi domnitorii românilor pînă după secolul XVl, ei purtînd pe cap căciula strămoşească. În apropiere sînt muceniţele care poartă costume ce seamănă foarte bine cu unele vestimentaţii tradiţionale ale femeilor din Oltenia!

În stînga este stema Departamentului Apărării S.U.A. din anul 1793 unde apare pe lîngă căciula strămoşească şi şarpele, alt simbol totem al religiei geţilor, ajuns şi în mitraism cum spun mincinoşii care se pricep la vedenii şi scorneli sacrosancte. Spre dreapta este o monedă franceză din anul 1960 unde libertatea este personificată printr-o femeie ce poartă pe cap cuşma getică. Ei au introdus în cultura europeană această efigie a libertăţii încă din partea a doua a secolului XVlll, dar numind cuşma ,,căciulă frigiană” fiindcă ticăloşii nu au avut ochi să vadă ce purtau pe cap geţii sculptaţi pe Columna lui Traian de la Roma. Lîngă aceasta, în dreapta sînt două fotografii cu geţibegeţi din zilele noastre care se mai ţin încă de cele bătrîneşti!
Dar pe lîngă modelul de căciulă turtită către frunte a mai fost folosită în antichitatea timpurie şi una ţuguiată, sau cu vîrful mai ascuşit şi înclinat către sîtnga, către dreapta sau în faţă, după gustul purtăto-rului. Cei ce au plecat din Carpaţi pe alte meleaguri au dus cu ei şi acest simbol al bogăţiei, demnităţii, binecuvîntării de către Cel Prea Înalt, Anu sau Gog cu multă prosperitatea şi curaj.

Migraţia carpatinilor pe Valea Nilului s-a făcut în partea a doua a mileniului lV î.e.n. dar către sfîrşitul perioadei, astfel că putem dovedi arheologic şi prezenţa căciulii la ei pe lîngă alte informaţii care uimesc pe orice cap sănătos ce istorie fabuloasă avem. În stînga rîndului de mai sus îl avem pe Narmer (piro care se presupune că a unificat cele două teritorii egiptene în secolul XXXl î.e.n.) care poartă pe cap o ,,căciulă” ţuguiată ca simbol al binecuvîntării divine. Spre dreapta este acelaşi piro sculptat pe un fel de bilă de piatră unde se vede că are în capătul căciulii un fel de ciucure. În dreapta este Baal Melqart ce a fost zeul principal al oraşului fenician Tyr, iar statueta de bronz este din secolele XlV-Xl î.e.n. Se remarcă la divinitate căciula cu moţ sau ciucure în vîrf. Din aceste grupuri carpatine care au năvălit înspre miază-zi ajunfînd pe Valea Nilului, o parte se pare că au rămas în sudul Canaanului sau Palestinei fiindcă în mai multe aşezări cum ar fi Tel Erani. Tel Arad şi Nahal Tillah, s-au descoperit fragmente ceramice cu numele conducătorului egiptean Narmer.
Să mergem mai departe în scormonirea timpului şi găsim pe un vas grec din secolele Vl-V î.e.n. (rîndul de jos, primul din stînga) un grifon încălecat de un arimasp care poartă pe cap o căciulă getică ţuguiată cu un moţ în vîrf ca la divinitatea feniciană, dar înclinată puţin în faţă! Aceste adevăruri le ştiau foarte bine şi grecii din acele vremuri pînă să le otrăvească minţile veninul urii nemărginite!

Lîngă el, spre dreapta este un bust al lui Attis frigianul, care a fost realizat în Roma antică unde se vede căciula ţuguiată cu vîrful înclinat spre stînga. Lîngă el este o statuie unde divinitatea apare şi cu sabia getică în mîna stîngă ca să se ştie foarte bine pentru toate capetele pătrate de unde a venit acest neam în centrul Asiei Mici, iar în dreapta este Mitra stînd alături de regele Antioh din Commagene, avînd pe cap o căciulă asemănătoare cu a piro(faraonului) Narmer al Egiptului de pe la anii 3100 î.e.n.
În Istorii Vll, 73 carianul Herodot ne spune că neamul frigienilor mai era cunoscut sub numele de brygi în baștina lor din Balcani, iar regele lor Midas ar fi avut origini în vechea Macedonie. Alte izvoare antice spun că frigienii erau un trib din Mygdonia, regiune situată în sud-vestul Traciei, astăzi ținutul din jurul Tesalonicului, sau că acești mygdonieni erau un amestec de două populații, una din Macedonia de Nord și cealaltă din Misia de la sudul Istrului. Însă istoria şi lingvistica ne arată că cele trei ţinuturi – Macedonia, Tracia şi Misia – erau locuite în vechime de neamul geților, numiți pelasgi de către greci. Iar la Strabon(64 î.e.n.-23 e.n.) în lucrarea Geografia Vll,3,12-13, găsim scris frumos acest adevăr istoric al migrației geților din nordul Istrului în Macedonia și Tracia: ,,geţii şi dacii sînt un singur neam dar numiţi diferit după ținutul în care locuiesc… Dacii vorbesc aceeaşi limbă ca şi geţii. Dacă noi grecii îi cunoaștem mai bine pe geţi, cauza este că aceştia şi-au schimbat necontenit așezările şi au trecut de pe un mal pe altul al Istrului, amestecîndu-se cu tracii şi cu misienii iar limba tracilor era identică cu a geţilor”.
Dion Chrisostomul(30-120 e.n.) care a stat mazîlit şi în Dio Geta zece ani pînă după asasinarea lui Domitian în anul 96, în Discursuri spune despre căciula geților răspîndită și pe alte meleaguri pe unde ei și-au purtat nevoile și neamul: ,,Căci aici(în Bitinia) se pot vedea oameni avînd pe cap un fel de căciulă, așa cum poartă astăzi unii traci numiți geți”, să le fie limpede ca apa de izvor tuturor ticăloşilor ce ne scuipă în obraz de peste 150 de ani, că ceea ce ne-a lăsat mărturie călătorul grec, a fost dat la iveală de arheologie în ultima sută de ani. Bitinia a fost o regiune istorică şi un mic regat antic situat în Asia Mică între nord-vestul Mării Negre(Pont, Punt sau Pontus) şi Marea Marmara.

Dar arheologia ne-a lăsat dovezi de necrezut privind cuşma noastră cea străbună care a fost dusă de neamurile arimine în Valea Nilului cum ne arată prima fotografie din stînga a rîndului de mai sus. Această căciulă cu semnificaţii mitologice deosebite, este realizată din aur fiind descoperită în arealul vechilor morminte predinastice. Căciula purtată de faraon se numea ,,he getu”(he: belşug, numeros, a pregăti), adică era un simbol al celor avuţi în stare materială dar şi spirituală. Se vede asemănarea cu coiful descoperit la Olăneşti, raionul Ştefan Vodă din Republica Moldova, care se presupune că ar fi aparţinut oştirii lui Zopyron ce a fost nimicită de geţii cei neînfricaţi în anul 331 î.e.n. pentru că dorea şi el cu toată falanga care îl însoţea, ,să-i civilizeze” pe străbunii noştri cum au făcut toţi prădătorii ce şi-au purtat năravurile prin ţinuturile noastre strămoşeşti. În anul 62 î.e.n, regele Antiohos l al regatului Commagene a construit pe vârful muntelui Nimrud un mormînt-sanctuar flancat de statui uriașe 8-9 m înălţime, însoţite de alte statui ale diferitelor divinităţi greceşti, armene şi persane. Fotografia a treia din stînga spre dreapta îl prezintă pe un slujitor al cultului lui Mitra sculptat pe o placă din piatră des-coperită la Nimrud Dagi, purtînd pe cap căciula getică, iar în capătul rîndului este Mitra de la romani unde se vede că poartă o formă de căciulă la fel ca cea egipteană din secolele XXXll î.e.n., cea din Commagene şi coiful macedonean găsit pe plaiurile noastre.

Căciula getică o mai găsim pe obeliscul ridicat în oraşul Kalhu în cinstea biruinţelor regelui asirian Salmanasar lll(858-824 î.e.n.) care a cotropit vaste întinderi din Asia Mică, Fenicia inclusiv Palestina. Tîlharii de istorii – mafia cazară – pretind că ,,au găsit” pe acest obelisc dovada indubitabilă că Făcă-Tora lor are atîta istorie adevărată, adică revelată numai oştirii întunericului, încît goimii cap de lut nici nu pot înţelege! Spun plini de obrăznicie că personajul îngenunchiat în faţa regelui asirian(primele două poze din stînga), ar fi marele lor rege Omri împreună cu fiul său(poza din dreapta) care aduc sim-bolic daruri de supunere faţă de asirieni. Numai că în poza din dreapta sînt trei personaje care poartă căciula ţuguiaţă cu vîrful îndoit spre ceafă, iar în făcătură sau alte izvoare, ivriţii nu au purtat niciodată căciulă, ci numai turban sau prepuţul Talpei Iadului prelucrat sub forma acelei băscuţe. Deci cei ce aduc daruri de supunere regelui asirian erau filistenii din cetăţile Palestinei şi nu bini Iehu-da!


Mai înainte am prezentat un vas grec care avea pe el desenat un arimasp ce călărea un zgripţuroi sau grifon după vorba eleniştilor elitişti. În anul 2013 o furtună a făcut ca un copac din perimetrul ve-chii capitale a geţilor Dabo Geto Sarmisetuso, să fie scos din rădăcini, iar odată cu el a ieşit din pămînt o matriţă pentru confecţionat bijuterii. Pe ea sînt mai multe animale mitologice, dar pentru trebuinţa acestui subiect am pus în stînga o poză cu un grifon care atacă un ţap. Grifonul are aceleaşi caracteris- tici ca cel de pe vasul grecesc. Dar acelaşi model de grifon îl găsim pe o teracotă care se află în SUA  la Buffalo Museum of Science şi vine din Egiptul predinastic(cca 3300 î.e.n.), cum se vede în fotogra- fia de mai jos. Deci originea modelului este curat carpatină fiindcă nu aveau cum să o ia vechii egipteni de la greci cînd au plecat ei din Carpaţi pe la anii 3300-3400 î.e.n. fiindcă atunci nu era urmă de elenist afurisit pe faţa pămîntului.
Poza din mijloc(galbenă) este un detaliu de pe un vas din aur descoperit la Sînnicolaul Mare, jude- ţul Timiş unde un luptător trage cu arcul într-un leu care îl atacă din partea dreaptă. Trupul luptătorului este acoperit cu un fel de zale, el călărind un zgripţuroi însă diferit de cel de pe vasul grecilor, dar foarte asemănător cu cele două animale fabuloase de pe o tăbliţă de lut alăturată ce aparţine culturii emeş veche de pe la anii cca 3000 î.e.n. sau sumeriană cum i-au falsificat ticăloşii numele şi istoria neamului carpatin, pentru a o face akkadiano-sumeriano-evreiască! Cum aurarul care a făcu vasul des-coperit în Banatul românesc nu putea fi sub influenţa culturii emeş, este veridică concluzia potrivit căreia ambele modele aparţin culturii carpatine fiindcă amîndouă se găsesc în cultura strămoşilor noş-tri geţi. Modelele de animale fabuloase au fost duse atît în Egiptul predinastic către sfîrşitul mileniului lV î.e.n., pentru cei ce au ajuns pe Valea Nilului, cît şi în Ki-en-gi(Sumer) odată cu migraţiile carpati- nilor în aceste ţinuturi pe la mijlocul aceluiaşi mileniu.


Dar cele mai importante dovezi ale dăinuirii neamului nostru getbeget pe plaiurile carpatine din zorii civilizaţiei umane, este folosirea cuvîntelor Get, Getu, Geţi, Geta, Getos, Getas, Ketu, Keta, Die Gitii şi Deo Geta pe un interval de timp de peste 5000 de ani, ele fiind răspîndite acolo şi numai acolo unde şi-au găsit sălaş în vremelnicia timpului neamurile carpatine plecate în mai multe migraţii către alte meleaguri aşa cum le-a trecut istoria la răboj.
Migraţia din Carpaţi în Valea Nilului se poate aprecia că a avut loc în partea a doua a mileniului lV î.e.n. iar dovezile arheologice ne arată că putem pune ceasul vremurilor trecute pe la anii 3400-3200 î.e.n., chiar dacă oştirea întunericului stă agăţată de toartele cerului şi strigă de te surzesc, că ei şi nu-mai ei au zidit şi iar zidit lumea şi pămîntul şi totul începe cu satanistele vedenii ivrite! Conducătorul cetelor de plimbăreţi le-a fost piro Aha, pe care l-au trecut la cele sfinte, considerîndu-l ,,păstorul” care a condus ,,neamul lui Anu” din ..ţara Punt sau Pont” pentru cei grei de cap, pînă pe Valea Nilului.
Iar dumnealui Aha a dus pentru aleanul sufletului său şi neamului lui Anu, ciopor de divinităţi cu care să sfinţească noile tărîmuri unde urmau să-şi stabilească sălaş de vecie, numindu-şi noua baştină ,,Ta Natura”(Ţara Zeilor), după numele celei părăsite care era ştiută ca ,,Ţara Zeilor”, fiind scrisă pe tăbliţele de plumb Die Gitii sau Deo Geta, adică Sfînta Getia, dar Geta a fost îngerul păzitor al neamului get, iar unii au considerat divinitatea luată de la geţi ca Mîntuitor sau Salvator.
În teologia egiptenilor din perioada predinastică, User a fost legat mitologic de stîlpul cu funcţii religioase numit GEŢI, de o formă aparte care se înălţa în locul numit Djedu(se citeşte getu), fiind menţionat în egipteană ca Per-Asar-Neb-Djedu, cu sensul de ,,Casa lui User – Domnul Getu”, nu ivritul, pîrlitul, răpănosul, leprosul sau elenistul de pe Acropole. Ca să înţelegem aceste vorbe ale vechii limbi egiptene, trebuie să mergem tot în eme-gi unde avem per: a străluci, a arde cu flacără, flăcări în sus şi nib: mulţime neliniştită, adică locul unde ard flăcările lui Getu, dar Geta era îngerul păzitor al neamu- lui carpatin. Grecii după năravul lor drăcesc au numit respectivul loc Busiris, fiind o prescurtare a titlului din Per-Asar – ,,Casa lui User”. Aceste ceremonii anuale pentru ridicarea stîlpului Geţi se ţineau într-un anume loc numit Getu, în regiunea Deltei din Egiptul de Jos, fiind un ritual prin care se rememora moartea şi reînvierea naturii, dar în special a ciclului agricol, fiindcă sărbătoarea se ţinea în preziua Anului Nou agricol.
O altă divinitate foarte importantă în panteonul vechii religii egiptene a fost Pitah sau Ptah, cu prin-cipalul sanctuar la Memphis, el fiind uneori descris ca ,,nobilul Geţi”. În teologia lor, Pitah a fost Zi-ditorul lumii, toate născîndu-se din gîndurile și cuvintele lui cum ştim şi noi că a făcut la nord de Istru Anu, An, Ana, Gog sau Sîntu şi în Palestina locuită de filisteni de prin secolul XVlll î.e.n.!
Abdel Hakim Awyan, foarte bun cunoscător al istoriei şi arheologiei Egiptului predinastic spune despre stîlpul din incinta piramidei Saqqara(cca 2900 î.e.n.) că se numeşte GEŢI, cuvînt folosit şi azi de ei atunci cînd se adresează bunicului sau bunicii. Aceasta este cea mai veche construcţie funerară de forma piramidei, imitînd în fapt vîrful Toaca din muntele sfînt Ceahlău, fiind construită într-o incintă mult mai veche ce are pardoseala acoperită cu plăci mari de cuarţ, care a fost folosită pentru tratarea bolnavilor prin utilizarea sunetelor. După interpretarea egiteanului, stîlpul GEŢI repezintă dăinuirea veşnică a lui User. El spune că atît în timpurile de început ale civilizaţiei egiptene cît şi în vor-birea curentă de astăzi, cuvîntul ,,GEŢI” are sensul de ,,cei bătrîni”, fiind folosit şi astăzi atunci cînd se adresează bunicului sau bunicii. La noi cuvîntul ,,getbeget” care este un compus(get + pe + get) şi înseamnă din moşi strămoşi, adică din cei bătrîni! Priscus în Istoria Bizanţului cînd a venit în solie la Attila în anul 448, scrie că a stat de vorbă nu nişte băştinaşi care spuneau că sînt ausoni, adică neam bătrîn(auş: străbun, bătrîn +on: neam). În Iliada scrisă de Homer, la cîntul Xlll autorul laudă pentru cerbicia lor în luptele troiene pe ,,abii cei plini de dreptate’’, adică geţii de la nordul Istrului, dar în româna veche cuvîntul abaînsemna tată, bătrîn, înţelept, strămoş, întocmai cu ce susţine arheologul egiptean astăzi cînd vorbeşte de geţi. Însă englezii au fost primii care au făcut săpături în incinta piramidei şi astfel au adaptat vechea limbă egipteană după ortografia limbii engleze de astăzi ieşind un fals care nu are nici o legătură cu fonetica şi semantica egiptenei vorbită la începutul mileniului lll î.e.n. Silaba ge din egipteana veche, englezii au scris-o dje, iar pentru silaba ţi din egipteană au folosit consoana d  după regulile gramaticale ale limbii engleze, iar de aici falsul a zburat nestingherit pînă în ziua de astăzi. Situaţia este asemănătoare pentru numele născocite de falsificatorii greci pentru condu-cătorii şi oraşele vechiului Egipt, inclusiv numele statului ce a dăinuit 3000 de ani pe malurile Nilului, folosite de noi astăzi fără a ne întreba cum sunau în egipteana veche. Ca o curiozitate lingvistică dau  numele de familie Benu folosit de românii de astăzi care este identic cu cel al păsării din religia lor.
 Kauketu(kau: suflet + ketu: noapte, miază-noapte, întunericul dinaintea luminii, zori), scrisă şi Ketosau Ketu a fost o divinitate feminină arhaică avînd cap de şarpe care aducea lumina soarelui în fiecare dimineaţă. Era stăpîna zodiei peştilor din cultura europeană, adică atunci cînd a fost zidit Neamul Scoborîtor din Zei al strămoşilor mei geţi şi mare supărare îmi face cînd îmi aduc aminte de un zodiac ivrit din secolul Vl pentru luna Tamuz, descoperit în sinagoga Bet-Alfa unde zodia peştilor este numită Adar sau Dacim. Dar misteriosul personaj mitologic Keto sau Keta care trebuie citit Geta, îl găsim trecut în răbojul timpului de pir-o Kamose care a fost ultimul conducător al dinastiei din Teba înaintea ocupării Egiptului de către hicsoși pe la 1750 î.e.n. Fiind veghetorul neamului său și văzînd urdiile ce se tot adunau în Palestina și întindeau gîtul către țara lui Ra, i-a trecut la răbojul istoriei ca ,,Chietain de Retejenu” adică după urechea noastră neamurile Keta sau Geta din Canaan.
Pentru grija de a ne găsi rădăcinile strămoşeşti, mai aduc tot din cultura egipteană numele a doi piro sau faraoni cum i-au botezat meşterii pricepuţi în plăsmuiri antice: piro Ger(3075-3036 î.e.n.) şi piro Get(3008-2975? î.e.n.) sau Getu.

Primul obiect arheologic din stînga este o tăbliţă de fildeş din perioada primei dinastii egiptene(3130-2906 î.e.n.), unde este consemnată prin scris(semne) domnia lui pir-o GET(3008-2975 î.e.n.?) cu mai multe simboluri totem – şarpele, peştele, leul – care se găsesc şi în mitologia geţilor. Dar ne interesează în special capul de om de deasupra vasului, care este cred al căpeteniei din Valea Nilului. Tunsoarea părului în chică şi barba tăiată scurt sînt foarte asemănătoare cu cele ale tăranului din ţinutul Vrancei din poza alăturată ce a fost făcută în anul 1925, dar şi cu cel a sculpturii din dreapta. Aceasta reprezintă chipul unui get de pe Columna lui Traian care loveşte vîrtos cu sabia. Este uluitoare asemănarea dintre chipul acestuia şi cel al ţăranului vrîncean, iar amîndouă cu chipul lui pir-o Get sau Getu. Asta dovedeşte în faţa istoriei că neamul nostru carpatin a stat priponit de Carpaţi timp de peste 5000 de ani, nu s-a împerecheat de voie sau de nevoie cu alte seminţii cum ne spurcă azi fel de fel de lepre ca să-şi ,,înnobileze” neamul, el rămînd aşa cum l-a zidit Anu şi Maia, adică Neam Scoborîtor din Zei, nu din legămîntul Talpei Iadului sau al lui Hercules, poveste născocită în antichitate de afurisiţii greci. În rîndul de jos din mijloc este un detaliu din amuleta descoperită la Mitoc, judeţul Botoşani, din mielniul XXVl î.e.n. unde sînt mai multe semne din care primele 5 de la dreapta la stînga – cum scriau vechii egipteni – sînt identice cu cele de pe tăbliţa egipteană. Asta dovedeşte că noi venim din poporul care a locuit pe aceste meleaguri încă din mileniul XXVl î.e.n., transmiţănd prin viu grai poveşti şi cunoştinţe din generaţie în generaţie, pînă ce o parte dintre aceştia au plecat în Valea Nilului, în partea a doua a mileniului lV î.e.n. ducînd cu ei şi acele semne care dovedesc şi ele, legătura cu spaţiul carpatic. Miturile religiei egiptene spun că primul Thoth a dat egiptenilor toate științele şi arhitectura, scriindu-le pe pereţii templelor şi pe plăci de piatră pe care le-a îngropat spre a fi păstrate. Practica scrisului pe tăbliţe este la noi veche din mileniul Vll î.e.n. prin cele de la Tărtăria, apoi pe la anii 4000 î.e.n. sînt tăbliţele de lut descoperite la Vad Rău. Iar în manuscrisul esen, adică strămoşii mei geţi cei cinstiţi şi isteți, intitulat Manualul de disciplină partea numită Imnurile începătorilor, rîndurile x-xi din 1, găsim rugăciunea de intrare în Frăţia Celui Ales cu jurămîntul: ,,O să-l ţin ca făcînd parte din legile înscrise pe tăbliţele vechi, pentru a-i aduce Domnului drept ofrandă – bunătatea buzelor mele… O voi păstra ca pe una dintre porunci înscrisă pe tăbliţe vechi”. Poate aşa românii vor reuşi să înţeleagă cît de mult este falsificată istoria veche a strămoşilor noştri adevăraţi falnicii geţi, cultura identitară şi originea limbii pe care unii dintre noi se mai străduiesc să o vorbească româneşte!

Aceste divinităţi care aveau chipuri de animale fabuloase le găsim şi în antichitatea filistenilor fiind amintite de latinul Pliniu cel Bătrân, în Istorie Naturală 5,69 unde scrie despre orașul Iope(acum oraşul israelian Jaffa) care era situat pe un deal, că a fost întemeiat chiar înainte de potopul cel mare, iar în faţa acestuia exista o stîncă mare ce purta urmele lanțurilor cu care a fost încătuşată Andromeda. Filistenii practicau aici un vechi cult al zeițe Keto, care era, potrivit mitologiei din acele vremuri, apărută odată cu apele de început, sau cu facerea lumii, mama tuturor monștrilor marini, a balenelor și altor animale ştiute sau neştiute, poveste ce ne aminteşte de Tiamat din mitologia emeș, femeia şarpe din care s-au născut toate fiinţele de pe pămînt.
Fiorosul animal din mitologia teritoriului Palestinei este amintit şi de Hesiod în Theogonia, unde scrie că era un monstru cu trup de femeie în partea de la brîu în sus și restul în formă de șarpe şi ar fi născut pe Echidna, Ladon(dragon) și Scylla(crab). Însă povestea este adusă la Oceanos sau Pont, adică Marea Neagră, care ar fi născut pe frumosul Phorkys, iar acesta s-a împreunat cu Gaia, sau Maica Pămîntească după religia străbună, de unde s-a născut Keto. Divinitatea este unul din vechii titani care împreună cu soțul Phorkys a mai născut pe Medusa, Sthenno și Euryale, dar alte legende spun că această pereche au mai avut pe Hesperides și Graiae, toți trăind la nord de Oceanos. Alţi autori au lăsat scris că Echidna şi soţul Thyfon îşi aveau sălaşul la vest, în Carpaţii meridionali, unde era şi împărăţia lui Atlas. Dar vechii greci numeau Keto pe zeul Seth al egiptenilor care a apărut în religia de pe Valea Nilului odată cu invazia hicsoșilor sau a sciților din nordul Istrului cum numeau grecii pe strămoşii noştri geţi. Cînd grecii l-au pus le Hercules al lor să însămînţeze întreg pămîntul, i-a venit rîndul şi Echidnei, din care împerechere s-au născut Scithus, Gelonus și Agatîrsus ca părinți ziditori ai neamu- rilor respective, deci chiar dacă îndrăciţii eleni ne ţineau ca Neam Scoborîtor din zei(Echidna era o titanidă, adică făcea parte din prima categorie de zei), nu puteau să nu ne dea după oiştea golanului lor care ar fi venit la nord de Istru fiindcă îl chema o sirenă să o înfierbînte după ,,obiceiuri greceşti”!
Pe la sfîrșitul secolului l î.e.n. Diodor din Sicilia propunîndu-și a scrie o istorie a lumii din imperiul roman așa cum o dorea orice grec sau elenist, ne-a lăsat jupînul lucrărica intitulată Biblioteca istorică, unde găsim pentru nevoința adevărului o spusă despre pornirea lui User/Osiris de a cuceri pămîntul și a ține tot neamul omenesc sub ascultare, luîndu-și făloasele odrasle cum se scrie la catastiful amintit. Luînd oștirea lui Osiris în stăpînire și ținutul Palestinei, spune Diodor în Cartea l,XVlll că a fost învrednicit: ,,Cîrmuirea acestor părți ale Egiptului care se află lîngă Fenicia și mare, Osiris a încredin- țat-o lui Busiris… Busiris – zice-se că ar fi fost întemeietorul orașului căruia egiptenii îi spun Diopolis.” Să ne lămurim cu acest ținut care este lîngă Fenicia și mare, adică Palestina de sud, scrisă în însemnările lor și PRST iar dacă ne încumetăm să punem vocalele așa cum trebuie, auzim cuvînțelul cunoscut nouă ,,părăsiți”, la fel cum era și neamul martu din cetatea Marda, o rămășiță sau cei uitați de grosul neamului get din baștina carpatină. Cît privește acel oraș sfînt clădit de Busiris încă nu i-am dat de urmă după zapis, dar după gîndul iscoditor trebuie să fie Gat, Geth sau Geta, fiindcă era zidit într-o țară sfîntă și în direcția asta ne vor lumina informațiile ce vor urma.
Numele neamurilor arimine din Palestina le găsim într-un text din timpul pir-o Kamose de pe la anii 1750 î.e.n., care îi pomenește pe locuitorii ţinutului cu numele de ,,Chietain de Retienu” adică Keta sau Geta din Canaan. Cînd buricații întunericului și sutașii Satanei plini ochi de elenism și ură nemărginită împotriva neamului get s-au pus să falsifice istoria și cultura strămoșească, ne-au scris ,,getaim” înVulgata, drăceasca scriitură pentru catolici, iar pentru ortodocşi sînt trecuţi cu numele de  ,,chitim” şi ,,ghitain” unde particula im sau in în ivrită sau aramaică arată pluralul. Din datele rămase de la piro Sethi l(1312-1298 î.e.n.) găsim afirmaţia prin care acesta se laudă că ,,el calcă în picioare pe asiatici şi zdrobeşte mulţimile din Keta” sau Geta ca să înţelegem şi noi cum vine vicleşugul.
Pe o prismă descoperită în fosta cetatea a filistenilor Lachis, oraș situat aproape de muntele Hermon care făcea un intens comerț maritim, dovada arheologică are pe faţa sa, alături de numele piro al Egiptului Amenhotep ll(1435-1420 î.Hr.) și numele zeului Pitah, fiind numit cu titlul ,,Domnul du Gitti” sau Gaat, expresie apropiată de cea găsită pe tăbliţa de plumb numărul 70, ,,Die Giţii’‘ pentru Sfînta Geţie sau Ţara Sfîntă. Titlul ,,du Gitti” pe care îl purta zeul, cred că vine din vechile cuvinte arimine diu sau die de pe tăblițele de plumb cu sensul de sfînt. Cuvîntul du a fost găsit și în textele descoperite la Serabitṭ, subliniind că Pitah sau Ptah este numit şi ,,Domnul eternității” sau ,,Unicul veșnic”, adică o divinitate unică sau un monoteism înaintea celui plăsmuit de ivriți care în fapt este un politeism falic chiar după spurcatele lor texte pretins revelate. Serabitț este un sit arheologic în sud-vestul peninsulei Sinai unde au fost descoperite la sfîrșitul secolelor XlX, 30 de propoziții scurte incizate cu semne asemănătoare hieraticii egiptene. Aici au fost mai multe mine unde s-au exploatat turcoaze o lungă perioadă de timp cînd ținutul se afla sub stăpînirea egiptenilor.
Dar Gat a fost o cetate a filistenilor amintită de mai multe ori în 1 Samuel 17, și ll Samuel 21,19 unde Goliat a fost bătut măr și ucis tot de mai multe ori cînd i se întărea fibra piticaniei ivrite David, numele fiind folosit și pentru alte locuri din vecinătate, cum ar fi Carmel Gat, deci atît un centru de putere cît și un teritoriu care purtau același nume. Iar Gitaim au fost un popor filistean amintit în Neemia 11,32 șiSamuel 4,3, unde, dacă îndepărtăm particula im care arată pluralul, avem taman denumirea baștinei carpatine așa cum apare scrisă și pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia. Un gitit sau giti este o persoană din Gat, Gitta sau Geta, așa cum ne-au lăsat mărturie peste timp și textele descoperite în situl egiptean de la Amarna. Acesta este o vastă regiune arheologică egipteană care reprezintă rămășițele vechiului oraș construit de către faraonul/pir-o Akhenaton pe la sfîrșitul anilor 1353 î.e.n. și abandonat la scurt timp după moartea acestuia. Ca să-i întunec și mai rău pe feciorașii Satanei, le spun că în Banatul de cîmpie din vestul României, există și azi localitatea Gat care face parte din comuna Ghilad fiind situată în apropiere de Ciacova, iar ca să ajungi aici trebuie să treci pe lîngă pădurea Macedonia. Ce ziceți întunecaților: v-am astupat goarna pe vecie?
În cele mai vechi scrieri venite de la emeșii din Ki-en-gi de prin secolele XXVlll î.e.n., găsim pe conducătorul Enmenbaragesi(en: demnitate, strămoș, profet + men: coroană, putere regală, cinste + bara: căpetenie, adunare + gesi), care a domnit 900 de ani înainte de potop în cetatea Kiș. Dar numele lui este în fapt un cuvînt compus cum l-am desfăcut eu după tipicul eme-gi și asta poate dovedi oricine, studiind dicționarul acestei limbi. Pentru trebuința cunoașterii vechii noastre istorii este bine să înțelegem sensul vechi al cuvîntului gesi(ge: nobil, a aparține grupului + si: a trăi, hotar, a se naște, a străluci, coarne) ca ,,cel ce vine din neamul binecuvîntat de Creator” fiindcă divinitățile emeș purtau un fel de coarne peste pălărie ca simbol al puterii lor cerești. Mai găsim terminația gesi la căpeteniile cu același nume Lugalzagesi(lugal: om mare, conducătorul civil al emeșilor + za: a fi de partea cuiva, strălucire, credincios + gesi) ce au condus un număr de ani cetățile emeșilor Uruk și Umma în interva- lul de timp 2500-2350 î.e.n. Mai avem în această cultură pe Kittu sau Kettu după scrierea akkadiană şi Gittu sau Gettu în eme-gi, fiind duhul justiției şi fratele lui Misharu. În unele surse Misharu este zeul justiţiei, iar Gittu sau Gettu(Kiittu/Kettu) este Dumnezeul dreptății, care purcede de la lege, în altele apar egali fiind zeii dreptăţii și justiției, slujitorii lui Utu(Sfîntul Soare sau Soarele Dreptăţii, situaţie identică şi pentru Mitra sau Sarmis). Numele celor două divinităţi ne amintesc de Getu sau Geta şi Egipt, numit de asirieni Musur, state unde domnea legea divină prin poporul lui Anu, iar emeşii aveau legături strînse cu ele.
Neamul geţilor binecuvîntat de Dumnezeu, mai este amintit și în scrierile hitite din secolele XVlll-Xll î.e.n. cu numele de mosca, kaska, geska, khabiru sau habiru, ce umblau creanga prin Asia Mică. Neamurile arimine kaska(ka are sensul de comunitate, așezare, colonie) s-au năpustit cu sabie și dor de înstăpînire peste ținuturile dintre Tigru și Eufrat întemeind un puternic imperiu în secolul XVl î.e.n. care a dăinuit mai bine de 500 de ani, iar cealaltă denumire a zburdalnicilor arimini geska sau gesii, adică geţii care formau regatul Misia sau Masa/Mașa din Asia Mică, era un alt nume pentru kaska dar şi al cabirilor stabiliţi în Canaan şi mai în nord pe lîngă hitiţi, după cum i-a lăsat istoria la răboj. Numele de gesi din scrierile emeș și hitite, la neamurile din jurul Carpaților se spunea geți și așa a ajuns Neamul Scoborîtor din Zei să fie cunoscut în antichitatea Europei mai bine de 5000 de ani pînă ce lotrii ne-au scos în tărîmul uitării veșnice și a hulei drăcești.
În tradiția mitologică hindusă, Ketu este o divinitate care alături de Rahu sînt cunoscute ca nodul unde se intersectează nordul lunar cu sudul Soarelui. În unele mituri zeitatea este reprezentată ca un şarpe uriaş, dar partea de sus a corpului era de bărbat, fiind perceput ca o umbră cosmică avînd o influenţă mare asupra oamenilor cît şi a universului. Dar şi Echidna care îşi avea sălaşul în împărăţia lui Atlas de la nordul Istrului, precum şi Keto din Palestina erau fiinţe divine cu partea de sus de femeie, iar jumătatea de jos din şarpe. Zeiţa Keto din Egiptul predinastic avea numai capul de forma celui de şarpe. În alte legende ale neamurilor arryas din India, Ketu este descris cu o stea pe frunte ce emite o lumină misterioasă. În tradiţia tamilă Ketu este întruparea lui Indra după ce a fost învins de un asura şi a trebuit să mediteze la greşelile făcute, să se purifice de ele pentru a deveni un înţelept desăvîrşit. În astrologie Ketu reprezintă întruparea energiilor carmice atît benefice cît şi malefice dar şi înţelepciu- nea cerească fiind identificat cu Vishnu.
Ketu semnifică procesul de curăţire şi materializare a spiritului, fiind considerat atît rău cît şi bun, deoarece provoacă durere și pierdere, dar în același timp îl transformă pe individ într-un apropiat al Ziditorului. Ketu se crede că aduce prosperitate familiei care îl cinsteşte, elimină efectele mușcăturii de șarpe și bolile care vin din diferite otrăvuri, el aduce belşug şi sănătate celor ce îl cinstesc. Ketu este Domnul Născut(Fiul Tatălui Ceresc sau Fiul Omului), el fiind puterea şi rezistenţa întunericului din natură și reprezintă influențe supranaturale.
O altă trimitere a culturii sanscrite către numele vechi al neamului strămoşesc, o găsim în poemul   Bhavad-Gita ca parte din epopeea Mahabharata, unde legenda despre Gita se referă mai ales la înţelepciunea pe care trebuie să o înveţe omul în existenţa lui pămînteană, fel de gîndire asemănător cu cel al geților din scrierilor esene! Numele Gita în limba sanscrită înseamnă cîntare, cîntec divin, fiind considerat un fel de mesaj primit direct de la Tatăl Ceresc, Ziditorul. Dar dacă ne vom lumina mai mult de o scînteie, atunci zicerea aryas ne amintește de Sfînta Vatră Strămoșească Geta, Gitii și Gitia.
Informaţii sigure şi valoroase avem şi de la meseriaşii în falsuri istorice, iscusiţii greci, care însă faţă de ivriţi, fiecare a cîntat din propria goarnă şi aşa avem posibilitatea să comparăm datele venite de la autori diferiţi, fiind cît mai aproape de adevăr. Constelaţia Lebăda mai era cunoscută în vechime cu numele de Crucea Nordului, numită de către străbunii noștri din vechime Crucea Mare sau Crucea Miezului Nopții, unde se vede un semn asemănător literei X cu un braț ceva mai lung datorită unei așezări aparte a stelelor. Din datele mitologice venite de la vechii greci, ştim că lebedele erau păsările totem ale zeului Apolo fiind considerate sfinte și sacre ca simbol al frumuseţii şi armoniei. Una dintre legende spune că Apolo a zburat pe spatele unei lebede în țara hiperboreenilor, ținut situat la nordul Is-trului unde petrecea lunile de iarnă. Romanul Claudius Aelianus(175-235) în scrierea Varia Historia ne-a lăsat un fragment din Hecateu din Tracia, care spune că în timpul ritualurilor închinate lui Apolo, pe deasupra oraşului zboară stoluri de lebede albe care vin din munţii Ripae adică din Carpaţii noștri ca să știe tot românul pe unde și-a purtat pașii adevărata istorie.
Dar iubitul zeu al vechilor greci mai era numit și ,,archigetes(arhi: bătrîn, conducător, strămoş + getes) care tradus după limba noastră este ,,cel mai vechi dintre geți”. Uneori el este menţionat în scrierile lor ,,archegeta” ca să nu mai bîjbîie nimeni prin istorie! Apollo a fost venerat în întreaga lume greacă; la Delphi la fiecare patru ani aveau loc Jocurile Pythiane în cinstea sa, unde un şarpe uriaş era venerat ca totem de început al cultului. Clement în scrierea Stromate, Cuvînt de îndemn către eleni, 34,1 ne-a lăsat mărturie peste timp: ,,La Pito(vechea denumire a oraşului Delphi) este adorat şarpele pitian şi sărbătoarea şarpelui capătă numele de jocuri pitiene.” Dar geţii aveau două mari sărbători ale şarpelui, la începutul lunii martie şi pe 14 septembrie numită Ziua Crucii sau Ziua Şarpelui, iar sanctuarul de la Delphi a fost construit de către pelasgii veniţi din nordul Istrului. Vechii greci cînd erau chemaţi la judeţ, jurau pe Apollo, Ceres şi Zeus, iar formula sacră era pentru tatăl Apollo să cerceteze ,,kata ta patria – din obicei strămoşesc”. Dar cuvintele sînt din româna veche şi înseamnă cată sau
cercetează ca în patria ta, fiindcă el era din nordul Istrului!
În poemul Olimpiane VIII, 47, poetul grec Pindar(522 – 443 î.e.n.), scrie că zeul Apollo, după ce a ridicat cu Neptun și Eac zidurile Troiei, s-a întors în patria sa de la Istru, în Hiperboreea.Autorul se referă la refacerea cetăţii după cutremurul care a distrus insula Santorini de la mijlocul secolului XVll î.e.n. făcînd mare prăpăd în tot bazinul mediteranean. Iar precizarea că zeul ,,s-a întors în patria sa de la Istru”, arată că atunci se ştia bine adevărul care spune că mitologia grecilor a fost preluată în mare parte din cea a geţilor, fiind grecizată profund, iar nu după mult timp au început să-i hulească pe binefăcători pînă i-au scos definitiv din istoria antică. Ca protector al păstorilor a avut, de asemenea, titlu-rile de cult ,,Lukeios”(luceios) şi spun ei că atributul vine de la cuvîntul grec ,,lykos” care înseamnă lup. Dar în limba română avem cuvîntul ,,lucios” care înseamnă strălucitor sau lucitor, fiind cel ce dădea lupii în vileag cînd se apropiau de stînă, protejînd astfel turmele de turmele haitele de lupi şi ,,Nomius” fiindcă proteja păşunile unde păşteau turmele. Dar Apollo(ab/ap: tată, străbun + olo/ulu: bucurie, strălucire, viaţă, stea, soartă, a luci) la nordul Istrului se numea Zabelo aşa cum ne arată tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia despre care numai minciuni se spun.
Fiind zeul coloniști, Apollo influența preoții templului de la Delphi pentru a oferi îndrumare divină, cum ar trebui expediția să pornească la noul drum, situaţia fiind caracteristică colonizării greceşti din perioada 750-550 î.e.n. Este zeul care ocroteşte întemeierea cetăţilor, dar şi instituţiile civile ale socie-tăţii în lumea greacă; nici o cetate şi nici o colonie nu era întemeiată înainte să fie consultat oracolul lui Apollo care însă îşi avea sălaşul la nordul Istrulu, iar la fudulii greci din vechime se ducea numai în vizită, atunci cînd era invocat cu mare smerenie. Zeul devenea un fel de călăuză spirituală a întemeie-torilor, fiind venerat în mai multe locuri; la Naxos în Sicilia(Thucydides Istoria războiului peloponesiac vi 3; Pindar în Pythiane V,80) și la Megara(Paussanias, Descrierea Greciei I. 42. § 5) denumirea fiind o referință fie la Apollo ca întemeietor și protector al coloniilor, sau ca fondator de orașe, în general, iar sensul numelui este aproape la fel ca Theos patroôs(zeul întemeietor). Epitetul de Archegeta sau Arhegeta dat lui Apollo, arată că în mentalul colectiv al grecilor preistorici a existat o realitate care spune că neamurile carpatine călăuzite de îngerul lor păzitor Geta, au migrat în cele patru zări, întemeind oraşe şi ţări în Pelopones, Asia Mică, Palestina, Valea Nilului, peninsula arabică, Mesopotamia, India, peninsula italică, peninsula iberică şi insulele brtanice. Pe tăbliţa de plumb nr. 50 numele baştinei Neamului Scoborîtor din Zei, sau a falnicilor geţi este Dio Geta!
La Naxos în Sicilia, Apollo Archigetes, a fost venerat ca fondatorul său mitic. În anii stăpînirii romane figura lui Apollo Archigetes apare pe mai multe monede și inscripții. Numele lui de călăuzitor de colonişti mai era scris Archegeta(arche/arhi: strămoş, conducător + Geta: divinitatea protectoare a neamului get, acolo unde îşi avea el sălaşul la nordul Istrului chiar dacă era preaiubitul zeu al grecilor)
În stînga este o tetradrahmă din secolul V î.e.n. găsită în Sicilia, dar Apollo poartă părul legat într-un moţ(ca omul făcut de Anu) cum vedem şi în fotografia alăturată, iar în dreapta este un fragment dintr-un basorelief care îl prezintă pe Orfeu ce poartă acelaşi moţ ca ,,zeul grecilor”. Dar după izvoa-rele romane, Orfeu îşi avea baştina la est de munţii Riphei, adică la est de Carpaţii Răsăriteni sau pe valea rîului Mureş. Moneda are scris textul ON NAXI(U). Ei spun că moneda este bătută în Naxos, vechi oraş sicilian, însă în limba noastră cea străbună on înseamnă neam, clan, a se aduna, adunare, iar naxiu sau nahiu avea în vechime sensul de teritoriu sau ţinut. Deci legenda monedei ar însemna adunarea ţinutului sau poporul ţării, fiindcă atunci orice teritoriu colonizat era o nouă ţară!

     Această coafură a bărbaţilor cu moţ în creştetul capului o găsim pe o tăbliţă de lut venită din cultura emeş, de la 2800 î.e.n. unde vedem pe Anu cum îl face pe primul OM, dar ei au ajuns în Ki-en-gi ple-cînd din Carpaţi, din Ţara LuAnei sau Ţara LuAnu, aşa cum ne spun legendele noastre despre ţinutul ce aparţine comune Bozioru din judeţul Buzău. În străvechime purtau moţ în creştetul capului  numai geţii, sciţii şi o parte a tracilor. În Istorii, ne spune Herodot că sciții au avut o regină vestită numită Tabiti, care după moarte a fost venerată ca o divinitate, înălţîndu-se la ceruri şi devenind unica divini-tate a acestui neam. Dar cuvîntul adus după regulile limbii vechi carpatine înseamnă tatăl cu moţ sau tatăl celor moţaţi(ta: tată, în text Tatăl Ceresc + biţi: moţ). Însă mai avem varianta care poate însemna și Tatăl Ziditor al Neamului așa cum apare Anu pe tăblița emeș, pentru că în limba română veche, vorba noastră moț mai înseamnă matca sau matița de la năvod, acel burduf unde se adună peştele care este prins, iar străbunii noştri falnicii geţi spuneau că au venit pe lume în zodia peștilor. Un alt sens legat însă de actul naşterii şi al renaşterii este numele reginea sau mătcii albinelor din care se naște tot neamul lor. Şi după aceste dovezi arheologice eram fiii Pămîntului cum ne-a ştiut toată antichitatea şi cum ne spune expresia de pe tăbliţe ON SENT RODIE. În vechea limbă cuvîntul ,,geta” poate însemna şi tatăl care îşi leagă părul în moţ aşa cum se vede pe tăbliţa emeş cu primul om făcut de Anu care are moţul legat în creştetul capului. Dacă noi ne ştiam de la începuturi ca fiii pămîntului, leprele sataniste se mîndresc că sînt fiii legămîntului!
Mai avem şi alt izvor venit tot de la vechii greci, care ne ajută să descoperim adevărata cultură identitată a strămoşilor noştri, falnicii geţi. Ne spun ei că pe cer este constelaţia Pleiade, scrisă şi Peleiades(polei: îngeri, năluci din ceruri, îngerii cereşti sau cei 7 veghetori care au lucrat împreună cu Anu la zidirea lumii + ade: tată, străbun, cer) care reprezintă în fapt cele 7 fiice ale titanului Atlas ce împă-răţea la nordul Istrului, copile zămislite împreună cu Pleone, fiica lui Oceanos, adică Marea Neagră după mintea noastră cea trează şi nedată în drăceasca făcătură. Atlantidele care au ajuns pe cer, formează un grup distinct de stele, fiind cunoscute în antichitate cu numele de Sterope, Merope, Electra, Maia, Taygeta, Celaione, Alcione. Alte legende spun că titanul Atlas s-ar fi căsătorit cu Calipso care l-a născut pe Auson, un voinic de toată fala, dar cînd s-au pus ei pe falsuri, i-au adăugit acestuia şi un frate care l-au numit Latin ca să ştie tot natul că şi latinii sînt neam scoborîtor din zei şi nu din rîtani sau legămînte puturoase! Grecii au numit titani sau atlanţi pe băieţii lui Atlas, iar fetelor le-au mai zis şi atlantide. Dar religia geţilor avea cu adevărat 7 veghetorii cereşti, amintiţi şi în scrierile esene, adică ale geţilor pripăşiţi prin Palestina, numiţi dio, diu, dieo sau deo cum ne artă tăbliţele de plumb. Timpul a trecut, dar aceste informaţii au fost transmise prin viu grai şi astfel românii mai păstrează nişte poveşti cu cei 7 zmei şi 7 zîne de la noi, fiinţe cereşti iubite de Dumnezeu care ajutau la rînduiala vă-zutelor şi nevăzutelor. Ei sînt în fapt veghetorii cereşti sau îngerii bătrîni din scrierile esene pe care leprele iudeo-cretine i-au băgat în drăceasca lor scriitură ca arhangeli, adică îngerii cei bătrîni.

     Sînt ajunse pînă la noi mai multe bucăţi de mituri de la vechii greci, dar nici una nu cuprinde în tot mitologia acestei constelaţii, aşa cum este în tradiţiile noastre populare. Pe noi ne interesează din po-vestea despre constelaţie, doar pleiada numită Taigeta(ta: tată + i: a merge, a alerga + GETA: ca înger păzitor al neamului get) de către vechii greci.
Ne spune mitologia grecilor că această Taygeta ar fi fost o nimfă foarte frumoasă după care a alergat focosul Zeus să o însămînţeze cum avea ticăloasa apucătură pentru orice femeiesc dar nu numai. Simţindu-se la mare înghesuială, cere ajutorul zeiţei Artemis care o preface într-o căprioară cu coarne- le de aur şi o urcă pe cer să scape de poftele tartorului din Olimp, cam tot aşa cum tartorul din Iad a aranjat, după vedeniile pîrliţilor ivriţi, întreg neamul omenesc cu legămîntul lui neostoit! Ea îşi arată recunoştina faţă de Artemis dedicîndu-i ciuta sau cerboaica Cerynitiană cu coarne de cerb de aur ce a trăit în Keryneia din Grecia. Dar în alte ziceri de-ale lor, ciuta este în fapt un cerb uriaş care avea coar-ne de aur și copite de bronz sau alamă, spunîndu-se despre iuţeala animalului că putea depăși o săgeată în zbor. Capturarea cerbului cu coarne de aur a fost una dintre muncile lui Hercules. Constelaţia este situată pe umărul taurului ceresc din zodia Taurului. Amintesc aici pe Hesiod cu Teogonia şi Pausanias cu Descrierea Greciei3,1,2, care sînt numai o mică parte dintre cei care au pus în scrierile lor ceva despre pleiada Taygeta, fiindcă numele ei ne poate spune foarte multe despre adevărata nostră istorie.
Dar dovezile arheologice de mai sus aduc povestea la nordul Istrului, în lumea fabuloasă a Neamului Scoborîtor din Zei, aşa cum arată ,,monezile” bătute în Ionia şi Lidia pe la sfîrşitul secolului Vll î.e.n., care, coroborate cu ,,poveştile” noastre neaoş mioritice, ne vor mai da un licăr de lumină în bezmeticeala unde ne-au adus cei ce ne-au falsificat istoria şi cultura identitară. Vedem pe una din ,,monede” cerbul întreg cu capul aplecat în jos, scriind deasupra spinării de la dreapta spre stînga dar în oglindă, UCENAΦ, iar pe a doua monedă apare numai capul cu coarne. Dar monezile din Asia Mică cît şi ce voi arată în continuare, dovedesc afurisitul nărav al vechilor greci, că au preluat aceste legen- de de la geţi, le-au grecizat foarte bine, apoi s-au pus pe hulit vîrtos după cum le este năravul, pe neştiuţii păgubiţi astfel ca minciunile şi hoţia lor să fie cea mai aleasă cultură ce stă la temelia civilizaţiei europene. După regulile limbii carpatine din mileniile Vl-lll î.e.n. numele Fanesu s-ar tălmăci prin Tatăl Strălucitor, sau Tatăl Ceresc cum ne vine mai bine să zicem după cele bătrîneşti(fan/pa-an: părintele din cer + izi: a străluci, luminos).
Însă alte surse istorice ne spun că Phanes, Fanes sau Faneas este numai o grecizare făcută asupra Salvatorului sau Mîntuitorului Sarmis al geților, căruia romanii i-au spus Mitra cînd l-au luat să le ţină de urît şi ales alean, iar buclucaşa mărturie o găsim la poetul galilor Ausonius(310-395) care în poeziaEphemeris la versurile xxviii, ne transmite un aforism al oracolul orfic privind divinitatea unică așa cum erau ştiute cele sfinte în vremea sa: ,,Eu sînt Osiris din Egipt, Phanes al mysienilor, Bachus printre cei vii, cu Eidoneus cel mort, născut în foc, cu două coarne, ucigașul de titani Dionysos”. Dar misienii erau geţii din sudul Istrului, ţinut care se numea Misia sau Moesia în perioada cotropirii romane, deci acest Fanes era chiar la sfîrşitul secolului lV al erei noastre ştiut de toată lumea că făcea parte din panteonul religios al falnicilor geţi din Dio Geta sau Ţara Sfîntă care cuprindea şi Misia. Phanes sau Protogonos (primul-născut), a fost în teologia geţilor, dar după limba grecilor, prima zeitate care a procreat și generat viață nouă, fiind preluat de ,,subţirii” de pe Acropole prin religia particulară numită orfism. În aceste mituri Phanes este adesea identificat cu Iubirea și Mithra, fiind descris ca o zeitate născută din oul cosmic ce era înfăşurat de un şarpe uriaş care îl păzea. Dar Orfeu era din nordul Istrului, el practicînd religia neamului său şi nici o legătură cu ,,obiceiurile greceşti” sau alte împerecheri după năravul divinităţilor lor nesăţioase şi destrăbălate.
Poetul roman Claudianus Claudius, care a murit în anul 404, scrie în lucrarea De bello gothico despre luptele purtate de Stilicon în anii 402 şi 403 împotriva geţilor care au tăbărît de la Istru în nordul Italiei pentru a trece Padul ca să ia înapoi ce au tîlhărit legiunile romane în anul 106 şi după aceea. În versurile 195-200 el scrie că aceşti fioroşi geţi după ce au ajuns pînă la greci, şi-au întors privirile spre vest ştiindu-l mai avut. ,,equitataque summi culmina Taygeti trepidae vidistis Amyclae. Tandem sup-plicium cunctis pro montibus Alpes exegere Getas; tandem tot flumina victor  vindicat Eridanus…”.,,Din Amyelae, Taygeta vede călărimea care agită în cel mai înalt grad groaza. În cele din urmă pentru trecerea tuturor munţilor din Alpi, impetuoşii geţi cuceritori ai atîtor de multe rîuri, vreau să treacă şi Eridanus”. Cred că divinitatea Taygeta are legătură cu expresia teologică ,,ţinutul lui Zamolxe” de pe tăbliţa 54, avînd sensul de locul unde se refugiază sufletele celor căzuţi în lupte, fiindcă numele în-seamnă ,,cei ce merg la tata Geta” care era îngerul păzitor al neamului Scoborîtor din Zei. Precizez că Eridanus este rîul Po sau Pad care izvorăşte din Alpii Cotici şi se varsă în Marea Adriatică lîngă Veneţia, despărţind geografic peninsula italică de munţii Alpi. Amyclae este un sat din apropierea Spartei, sudul Peloponesului, care ar fi fost întemeiat de către ahei pe la mijlocul mileniului ll î.e.n., înainte de invazia doriană, unde divinitatea avea un templu pe o culme de deal. Dar în aceste ţinuturi au migrat pelasgii din nordul Istrului încă de la începutul mileniului ll î.e.n. sau chiar mai devreme, fiind conduşi de fecioara hiperboreană Ahaia, întemeiand oraşul Argos. Colonizarea teritoriilor din peninsula greacă de către pelasgi şi construirea templului din Delphi s-a făcut după spusa lui Herodot în Istorii(5,90 şi 7,6) cînd ,,Arge şi Opis veniseră chiar odată cu zeii”!
  Deşi titlul lucrării lui Claudian pretinde că descrie războiul purtat de Stilicon împotriva goţilor, în cuprinsul scrierii îi pomeneşte numai pe traci, iliri, odrisi, beşi şi geţi sub numeleGetas şi Getarum, dar niciodată pe goţi. Ciudată istorie avem, însă mai ciudat este faptul că nimeni pînă acum nu s-a întrebat de ce această lucrare venită din cultura romană nu este tradusă în limba română să ştie şi românii că pe la anii 404 geţii erau cîtă frunză şi iarbă, plini de putere şi curaj, atacînd atît imperiul roman de răsărit cît şi pe cel de apus. Apariţia unei asemenea lucrări în cultura română, ar nimici pentru totdeauna dogma latinistă, dar şi pe cea dacistă şi tracistă!      
Dar totemul cerbului ca reprezentare principală în cultul religios, pe plaiurile noastre este dovedit încă din mileniul XXXVlll î.e.n. prin picturile rupestre de la Coliboaia şi venind în timp îl găsim la Parţa prin acel cerb stilizat care era aşezat pe altarul principal al lăcaşului de cult, fiind din mileniul Vl î.e.n. Cultul cerbului ca divinitate supremă îl găsim la gali, la irlandezi şi la sciţi, iar ce a fost în vechea cultură a grecilor, în fapt este numai o rămăşită a cultului carpatin dus acolo de pelasgi, pe care ei l-au păstrat atît de mult timp, asimilînd atît legenda despre animal cît şi neamul pelasgilor.
Ca să-i amărăsc şi mai mult pe cei ce au ,,dat Europei întreaga cultură”, amintesc aici dansul cerbului de Anul Nou care se mai practică în toată Moldova şi peţitul miresei tot în această regiune. Povestea ne-a fost lăsată peste timp de D. Cantemir în lucrarea Descrierea Moldovei, unde peţitorul căuta o frumoasă cerboaică sau ciută. Şi astăzi în satele din nordul munților Apuseni, ţinuturi cuprinse în județele Bihor și Sălaj, copiii umblă de Crăciun la colindat cu masca unui cap de cerb încheiat cu un dans ritualic, încercînd să transpună într-un fel de teatru liber, conținutul legendei cu cei doi copii, unde fata este ucisă sau numai adormită o perioadă din an de către o vrăjitoare rea pe care o și ascunde, iar fratele ei cu înfățișare de cerb cu coarne de aur care a reuşit să se urce în cer, o caută peste tot pămîntul, coborînd în fiecare seară după sora lui dragă, fără însă a o găsi.
Emeşii aveau un fel de astrolab din lut, despre care spunea că este „calea zeului Enlil”, din Pleiade, constelaţie numită în teologia lor „primul popas”, iar geţii ştiau că sînt scoborîtori din Maia una dintre cele 7 pleiade, iar cei ce mureau vrednici de faptele lor de luptă se întorceau la Tata Geta sau Taygeta, adică îngerul păzitor al Neamului Scoborîtor din Zei!


O altă dovadă istorică a vechimii numelui de geta dat neamului nostru strămoșesc o avem de pe un vas grecesc din secolul Vll î.e.n. care prezintă lupta vînjosului Hercule cu centaurul Nessos, cum spun cei care au născocit cultura elenistă, adică pricepuții istorici și lingviști germani ca mari falsificatori de antichități grecești. În fața centaurului este scris cu alfabet grec vechi sau poate get numele de ΓETOϟ care se citește GETOS și nu Nessos sau Nexus cum au stabilit pricepuţii că trebuie citit falsificînd istoria noastră. Hercule l-a înșfăcat de moț/chică pe centarul Getos, coafură specifică numai neamului get aşa cum am arătat mai înainte, vechimea ei fiind de peste 2500 de ani între cele două dovezi arheologice! Istoricii germani au făcut această mîrșăvie în partea a doua a secolului XlX, pentru că atunci trudeau de zor la ticluirea elenismului avîndu-i aproape pe feciorașii lui Ucigă-l Toaca, adică verișorii lor, cazarii cei întunecați pînă și în ceriul gurii, care împreună urmăreau scoaterea geților și a urmașilor lor – românii – din istoria veche a Europei și pe cale de consecință și din istoria modernă a națiunilor.
Dar să ne lămurim cine erau aceste dihănii de centauri și cum au apărut ele în mitologia vechilor greci. Spun miturile lor că centaurii au fost un popor legendar din Tesalia, jumătate oameni și jumătate animale, cu trup de cal și bust de om. Tesalia a fost în antichitate o regiune în sudul Macedoniei locuită în vechime de populații arimine cum ne spune și Iliada, de unde populația Macedoniei antice, cuprinsă azi în mare parte în statul grec, își spunea atunci dar și în prezent armîni. În lumea vechilor greci, timp de mai multe secole tesalienii au fost renumiți pentru faimoasa lor cavalerie, realitate istorică ce confirmă mitul centaurilor. În timpul războaielor grecilor cu  perșii din anul 480 î.e.n. locuitorii Tesaliei au luptat de partea invadatorilor, urînd prea mult lăudata ,,democrație greacă” ținutul fiind în-corporat în regatul Macedoniei în timpul lui Filip l, iar în secolul Xlll regiunea era controlată de vlahii băștinași, adică tot armîni după știința noastră – sub numele de Valahia Mare.
Aceste ființe fabuloase centaurii, în mintea vechilor greci au apărut odată cu întîlnirea geților sau ariminilor din regiune care erau călăreți desăvîrșiți și luptători neîntrecuți călare, considerînd că omul și calul fac un trup comun, tot așa cum au fost priviți călăreții spanioli de către amerindieni.
Spune legenda că centaurii s-au dat rău în stambă la nunta lui Piritou, regele lapiților, unde au fost invitați și asta ne arată că nu erau nici sălbatici și nici turbați la vederea altor oameni. Aici la nuntă se petrece o întîmplare urîtă care îi pune pe centauri în cinul proscrișilor, fiindcă aburiți rău de vin s-au dat la tînăra soție punînd stăpînire pe ea și pe ceilalți invitați, ispravă ce a stîrnit scandal și mare bătaie. Au fost învinși însă de lapiți, ajutați de Tezeu, și izgoniți pentru totdeauna din Tesalia. Alte mituri zic că și viteazul Hercule i-ar fi păruit rău așa cum arată și fotografia vasului de mai sus. Doi centauri au fost pomeniți mai mult de antichitate: Chiron pentru înțelepciunea lui și Nessos sau Nexus(dar Getos după adevărul transmis prin scriere) pentru forță și curaj. Neamul centaurilor trăia și pe muntele Pelion vecin cu ținutul Tesaliei, ajungînd prin răutăţile lor o mare pacoste pentru ceilalți oameni, adică greci după spusa lor. Se țineau de băut și după ce aburii vinului îi lua în stăpînire, porneau să distrugă recoletele și batjocoreau femeile. Erau șireți și ignoranți, zic vechii greci deși pe Chiron îl aveau ca model de înțelepciune. Muntele Pelion sau Pelium, este situat în partea de sud a Tesaliei, prelungirea lui ajungînd la litoralul Mării Egee și formând o peninsulă cârlig cu golful Pagasetic și marea. În acest munte centaurul Chiron își avea peștera unde a primit spre luminare pe mulți din eroii mitici ai vechi-lor greci: Iason, Ahile, Tezeu şi Hercules.
Dar mai avem ceva dovezi venite chiar peste vrerea răilor și a făcătorilor de adevăruri drăcești și mîrșăvii pămîntești împotriva strămoșilor noștri cum se va vedea mai jos.

     Pe o monedă din argint de 28 de grame, bătută de edonii din Tracia între anii 500-480 î.e.n. este scris în jurul unui pătrat împărțit în patru părți egale după părerea eleniștilor ,,Getas, regele  Edonilor”.  Pe avers este un personaj cu barbă, în picioare lîngă doi boi, pe care specialiștii l-au dibuit că ar fi un rege al acelor arimini. Edonii au fost o populație arimină din sudul Traciei, pe litoralul Mării Egee. Dar textul citit corect după limba getă în care este scrisă legenda și nu greacă cum susțin pricepuții în elenisme și alte isme la fel de păcălitoare, are forma GETAS IDON EON RA, care tălmăcit ar spune: Getas îngerul păzitor sau conducător al edonilor, cum era Apoloo Arhigeta la greci. În teozofia geților ion și eon după scrierile grecilor, erau făpturi de lumină care călăuzeau orice suflet botezat în puterea crucii Tatălui Ceresc,iar neamul în totalitatea lui avea și el un înger păzitor/ocrotitor. Ra în limbajul teologic vechi însemna a conduce, a îndruma, a străluci ca soarele, drag, cam la fel cum era divinitatea la vechii egipteni. Taurul solar era simbolul totemic al fertilității și renașterii vieții pe pămînt din puterea luminii Tatălui Ceresc, el dăinuind pe meleagurile noastre încă din mileniul Vll î.e.n. așa cum ne arată dovezile arheologice de la Parța, județul Timiș, iar urmele cultului acestuia se mai păstrează în Moldova prin ritualul Buhaiului(taurlui) care se practică de Anul Nou. În perioada ocupației macedonene a Egiptului, aceștia au adus din Pont din sudul Mării Negre, ținut vecin Traciei pe zeul Min care erau reprezentat totemic printr-un taur alb. Dar nu departe spre vest era regiunea Tesaliei, unde miturile vechilor greci spun că Hercule l-ar fi nimicit pe centaurul Getos, și nu Nessos cum au scris ei mincinos. Dacă mergem pe acest drum, vedem cu bucurie cum iese adevărul la lumină să ne înlumineze mințile aburite de atîta prostie. Numele de Geta îl purta divinitatea principală a neamului sazonilor, sosit în Irlanda pe la înce- putul secolulul Vl, fiind considerat fiul Tatălui Ceresc. Pe o moneda descoperită la Kizik, în vechea Misie de lîngă Troia, datată pentru secolul V î.e.n. – foto dreapta – Atis este prezentat cu cușma strămoșească, iar pe partea opusă este aceeași cruce înscrisă în pătrat așa cum apare și pe moneda edonilor, dovedind legăturile religioase ce exitau între grupurile de geţi răspîndite pe diferite arealuri.
În provincia romană Comagene din Asia Mică la sud de ținutul Pontului, la izvoarele Eufratului în orăşelul Doliche, se sărbătorea din vremuri uitate de timp pe cel mai înalt deal, o divinitate solară care la începuturi era cinstită pe crestele munţilor. Băștinașii îi atribuiau descoperirea fierului fiind adusă în acele locuri din nord de o populație numită kabiri. Zeul era reprezentat la început călărind pe un taur, ţinînd în mînă securea dublă ce simboliza în vechime universul, mai tîrziu călărind un cal. Pe moneda discutată, cred că personajul stă pe crupa taurului după cum sugerează urmele de pe spinarea animalului, iar asta ar fi în concordanță deplină cu textul din limba getă.
Numele de Geta le-a fost drag neamurilor arimine fiindcă împăratului roman Caracala(198-217) fiul ariminului născut în Tracia Septimius Severus, a avut un frate Geta pe care l-a ucis în anul 211, iar la noi încă se mai folosește și astăzi prenumele Geta pentru persoanele de gen feminin.
Carianul Herodot(485-425 î.e.n.) scrie în Historiae lV, 96 despre credințele geților, felul prin care aceștia îşi trimiteau solie la Zamolxe spunînd despre acesta după unele informații că ar fi fost sclavul lui Pitagora, iar altele zic că geții îl venerau ca pe un zeu. Și conchide nedumerit îndrăcitul mitograf că nu a dezlegat enigma: ,,Dar destul e atît cît am spus, fie că a existat un om cu numele Zamolxis, fie că a fost un zeu de prin părțile Geției…” Adică în timpul lui exista statul Getia deși în altă parte a textului scrie că la nord de Istru era o pustietate nemărginită unde stăpîneau albinele!!!
Dio Cassius(155-240), în lucrarea Istorie romană scrie la LI, 22,6 că geții care locuiesc în sudul Istrului se numesc misieni, iar cei care locuiesc în Tracia se numesc ,,daci sau geţi sau traci”.  Amintește magistrul ca și noi să ținem minte, că în vremurile uitate de istorie, geții din nordul Istrului au migrat în Macedonia ,,căci poporul dacilor îşi stabilise odinioară colonii în apropiere de Rodope(regiunea înconjurată cu culoare galbenă pe hartă).” În scrierea lui Dio Cassius strămoșii noștri sînt numiți daci, geţi, traci şi sciţi, deşi toţi erau un singur popor. 
Capadocianul Strabon(64 î.e.n.-23 e.n.) în scrierea Geografia Vll,3,12-13 confirmă acest adevăr istoric al migrației geților din nordul Istrului în Macedonia și Tracia scriind că: ,,geţii şi dacii sînt un singur neam dar numiţi diferit după ținutul în care locuiesc… Dacii vorbesc aceeaşi limbă ca şi geţii. Dacă noi grecii îi cunoaștem mai bine pe geţi, cauza este că aceştia şi-au schimbat necontenit așezările şi au trecut de pe un mal pe altul al Istrului, amestecîndu-se cu tracii şi cu misienii iar limba tracilor era identică cu a geţilor”. Asta se știa în secolul l al erei noastre, geții erau un popor numeros avînd mai multe state, iar cei mai sudici locuiau în Macedonia, Tracia și Tesalia, informații istorice care con-firmă pe deplin faptele de la începutul civilizației grecilor și legendele lor.
Din datele prezentate mai înainte este dovedit ca un adevăr de netăgăduit că baștina carpatină a fost numită de unii Arimaun ținut mitologic unde s-a născut neamul omenesc. Alte surse, în special cele latine și asiriene, prin apelativele folosite pentru unele divinități sau popoare, menționează derivate din Ariminia ca a doua denumire mitologică, întocmai cum ne spun și tăblițele de plumb descoperite la Sinaia unde îl găsit pe Moș Arimin. Și intrînd în istorie, avem informații cu nemiluita și pe alese pentru ținutul Dilmun, ca insulă, țară și spațiul ceresc unde se retrag sufletele celor vrednici. Iar izvoarele egiptene amintesc despre Palestina ca Sfînta Getie sau du Gitii așa cum apare și pe tăblițe. De la mijlocul secolului Vl î.e.n. avem cele două tăblițe scrise de marele înțelept get Zamolxe, iar din seco-lul V î.e.n. strămoșii noștri geți sînt amintiți în zeci de izvoare atît de greci cît și de romani începînd cu secolul lll î.e.n. Hoțomanii ivriți ne-au scris în Făcă-Tora lor pentru catolici Getaim(Geta + im) ca să nu mai știe lumea ce neam ar fi acesta după revelațiile Satanei. Ce am arătam mai sus este numai istorie, fără revelații, incantații, conspirații și alte trăiri inițiatice ale întunericului.
Să ne lămurim și cu denumirea de Dacia pentru țară și daci pentru Neamul Scoborîtor din Zei. Daci ne-au numit ticăloșii romani cînd au luat la hăcuit cu sabia toriștea neamul arimin apoi statul get sau Dio Geta, începînd cu Macedonia, Panonia, Tracia, Moesia și o bună parte din Getia. Așa au apărut strămoșii mei geți în scrierile romanilor începînd cu partea a doua a secolului secolului l î.e.n.deci să ne luminăm o leacă și să înțelegem că numele Dacia, însă numai ca provincie romană și niciodată ca stat al gețilorapare după 3000 față de cel de Du Gitii, Getia, Die Gitii sau Dio Geta. După ce iudeo-cretinii au devenit stăpînii imperiului roman, au pornit acțiunea de scoatere în afara istoriei a culturii și faptelor geților fiind înlocuiți cu goți, iar după secolul Vl prăpădul a fost ne-mărginit. Astfel ne-am trezit cu o Dacia prin Danemarca și de acolo au zburat fel de fel de stoluri aiuritoare fără a avea vreo legătură cu istoria noastră. Numele de Dacia pentru Danemarca folosit în secolele X și Xl, vine de la faptul că o parte dintre goții cu care au conviețuit cu geții la est și vest de Carpați, întorcîndu-se în patria lor, și-au spus daci adică cei veniți din provincia romană Dacia, iar iudeo-creștinii au accentuat acest fenomen ca să-i poată înlocui cît mai ușor pe geți cu daci, sau goți cum a făcut și priceputul episcop iudeo-cretin Iordanes. În secolul XlX cînd am început și noi să ne căutăm rădăcinile strămoșilor, am fost iarăși păcăliți de întunecații iezuiți prin cuibarul satanist numit ,,școala ardeleană” apoi de către scorțoșii istorici germani care căutau potcoavele de la caii morți ai goților prin toriștea carpatină, dar marea nenorocire ne-a venit de la cazarii care doreau să-ți stabilească o ,,stație” de odihnă la est de Carpați. Și atunci tartorii masoneriei mondiale și părinții Alianței Universale Israelite, Cremieux și Montefiori au făcut o vizită la București în iarna 1866-1867 pentru a le cere preasu- pușilor masoni mioritici să înființeze o Academie care să dovedească faptul că românii sînt veniți de la mama dracului ce își avea cuibarul undeva în sud și au trecut Dunărea în nord prin secolul X dar nu erau decît o adunătură de tîrîtură fără nici o legătură cu geții sau dacii, fiindcă pe aceștia îi spintecaseră romanii pînă la unul. Așa a apărut în luna iunie 1867 Societatea Academică Română ce va deveni pes-te cîțiva ani Academia Română. Această instituție și-a propus de la început cunoașterea și cercetarea istoriei, limbii și culturii românilor, iar cum a făcut-o numai după porunca dușmanilor noștri, o poate constata oricine lipsit de frică și supușenie. Cine nu înțelege nimic din zicerea de mai sus, îi spun să studieze istoria adevărată a Partidului Comunist din România înființat de aceleași lepre cazare, ambele structuri avînd ca scop ascuns transformarea poporului român într-o adunătură de robi bună numai pentru bici și ham, iar cînd va obosi va fi aruncată în afara istoriei.
Unii dintre oamenii cu inimă curată față de neamul din care veneau – Cezar Bolliac, M. Eminescu, B. P. Hașdeu, N. Densușianu și N. Iorga, au demascat această crimă pusă la cale împotriva identității poporului român dar cum țara era condusă de masoni, indiferent că erau conservatori sau liberali, acți-unea de falsificare a identității noastre spirituale și istorice a continuat și continuă și azi chiar cu mai mare înverșunare. După 1990 mai mulți zărghiți cu pretenții de pricepuți în ale istoriei au pus ei la clocit revelații și fel de fel de incantații descoperind, sub anumite inspirații că numele de Dacia vine de la zeul arienilor Dakșa, care și-ar fi zidit pe pămînt un neam ales. Dacă ar fi așa, atunci cei din textele sanscrite trebuiau să se numească daci, dar ei și-au scris identitatea numai aryas. Iar dacă povestea s-ar fi întîmplat aici în ținutul Carpaților, deși ei sînt susținătorii indo-europenismului, în textele grecilor care vin de prin secolele V î.e.n. neamul mioritic trebuia să fie numit dac și nu get, iar egiptenii cărora încă nu le-a frecat nimeni muștiucul pentru ceva minciuni, ar fi trebuit să cînte și ei la țiteră tot daci și cotcodaci, dar nu au făcut-o, lăsîndu-ne ca adevăr de necontestat cuvintele Get, geţi, getu, Gitii, Keto şi chitain. Așa că, în fața argumentelor pe care le-am prezentat în acest text, ar trebui și cei mai furioși și îndîrjiți daciști, să-și caute alt loc unde să-și verse năduful, nu pe nenorocita noastră de istorie, pe care alții au falsificat-o cu atîta pricepere de nu mai putem înțelege nimic. Ei sînt numai niște veniți și întîrziați în această mocirlă satanistă din care poporul român va ieși numai prin lumina adevă- rului și niciodată ,,calea dacistă”, ce slujește în fapt răului făcut de fiii întunericului cu atîta meșteșug împotriva noastră. Cuvîntele ,,daci” și Dacia folosite de romani din secolul l al erei noastre la adresa strămoșilor noștri, cred că vin de la cuvîntul dage care înseamnă frăție, adunare, confrerie, fiind forma lor de conducere colectivă sau de la dag: strălucitor, luminat + gia: pămînt, a se reîntoarce, a fi îndreptățit, nobil mîndru, fată, iubită; cu sensul larg de pămînt binecuvîntat de divinitate sau Țară Sfîn-tă. Am să aduc de mărturie numai cîteva ziceri chiar de-ale romanilor, spre a le aduce aminte și celor surzi și orbi că totuși avem destule informații ca să ne rescriem istoria dar în lumina adevărului do-vedit și nu cel revelat unor inițiați sau înțelepți ai întunericului.
Cato Maior sau Cato cel Bătrîn(234-149 î.e.n.) în lucrarea sa Origines(Întemeieri) scrisă spre bătrînețe spune despre strămoșii noștri următorul Adevăr: ,,Getae etiam ante roman conditam heroum suorum res praeclare gestas carmine conscriptas ad tibiam cecinerint; quod multo post tempore a romanis factitatum”. Și după înțelegerea noastră, adevărul ajuns pînă azi de la cinstitul roman sună așa: ,,Geții aveau deja o scriere cu multă vreme mai înainte de întemeierea Romei, căci ei cîntau, în ode scri-se faptele de vitejie ale eroilor lor; așa ceva s-a înfăptuit de către romani la multă vreme după ei”. Din aceste spuse ale cinstitului roman trebuie să ne intre în cap odată pentru totdeauna că pe la mijlocul secolului ll î.e.n. dar și în următoarele, romanii ne spuneau încă GEȚI iar numele de ,,dac” a apărut mai tîrziu în scrierile lor și nu putea fi numele identitar al strămoșilor noștri.
Romanul Trogus Pompeius, care și-a dus viața prin sec. l î.e.n. ne-a lăsat scris în Historiae Philippicae(Istorii filipice) la XXX, 3, 16 că: ,,Daci quoque suboles Getarum”(dacii sînt o ramură a geților), iar în altă parte ne spune despre istoria foarte veche a strămoșilor mei geți că: ,,regele geţilor Tanaus a bătut pe regele egiptenilor Vesosis pe malurile Phasului”. Vedem că scriitorul roman nu suferea de vreo vedenie în secolul l î.e.n. și a scris că neamul geților era mare și tare încă de prin secolul XVlll î.e.n. și aveau un rege curios să-și vadă rudele din depărtare aşezate înainte vreme pe malurile Nilului, iar dacii sînt numai o ramură a geților! Povestea este reluată de Iordanes pe la mijlocul secolului Vl al erei noastre, dar îndrăcitul episcop iudeo-cretin a schimbat o literă din numele poporului care năvălise în secolul XVlll î.e.n. în Egipt să-şi aducă aminte de rudele din vechime și astfel i-a făcut dintr-o pană satanistă pe geți drept goți și contemporani cu pir-o de pe malurile Nilului din perioada de început a imperiului de mijloc. Către sfîrșitul secolului l î.e.n. cuvîntul ,,dac” apare în textele latinilor la poetul Horațiu(65-8 î.e.n.) cînd imperiul roman a ajuns vecin cu imperiul get condus de mato Boero Bisto și urmașii săi.
Capadocianul Strabon(63 î.e.n. – 26 e.n.) scrie în lucrarea Geografia la Vll,3 finanțată de romani despre lumea din imperiu și din vecini, ajungînd pînă la noi informații despre geţi şi mato al lor: ,,Boerobista, get de neam, după ce a luat asupra sa, puterea peste poporul său, s-a apucat să-l refacă în urma deselor nenorociri. Şi, prin muncă necontenită prin cumpătare şi disciplină a făcut ca în scurt timp să întemeieze un imperiu mare şi să supună geţilor toate popoarele din vecinătate. Ba chiar romanii încep să se neliniştească, cînd l-au văzut trecînd cu îndrăzneală peste Istru şi să devasteze Tracia pînă în Macedonia şi Iliria, să pustiească pe celţii amestecaţi cu tracii şi cu ilirii, să nimicească chiar pe boienii lui Cristasir şi poporul tauriscilor”. În altă parte el spune că îi numește geți pe cei din cîmpie iar daci pe cei din apusul munților Ripha, adică din Ardeal, de unde vedem că în acele vremuri etnia și locul de baștină erau rău amestecate de către romani ca să nu se mai știe originile adevărate ale Neamurilor. În capitolul Vll,3, după ce scrie despre viforosul mato care le-a adus multă romanilor și ,,lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor”, identitate etnică pe care ne-o cunoștea toată antichitatea, la VII,5,2 folosește și numele de ,,daci” atunci cînd scrie despre neamul nostru strămoșesc. Aici găsim fără putință de tăgadă dovada că ei știau despre ,,trecutul îndepărtat al geților” pe care noi cei de azi nu-l putem ști fiindcă a fost falsificat în întregime de pricepuții greci dar mai ales de către sata-niștii iudeo-creștini după ce au ajuns stăpînii imperiului roman la anul 380.
Poetul latin Ovidiu mazîlit la Tomis care a trăit printre strămoșii noștri cam 10 ani, pînă în anul 18 al secolului l al erei noastre, scrie în Tristele lV,1: ,,Cea mai mare nenorocire este pentru acela care a fost totdeauna în gura poporului să trăiască între bessi şi între geţi”. Iar în Ponticele scrie despre strămoșii noștri la lV,2 așa: ,,Dacă cineva ar fi silit pe Homer să trăiască în ţara aceasta, vă asigur că şi el ar fi devenit get.” După cît se zbat daciștii azi, poate că l-ar fi dacizat și pe Homer!
Mai avem o mărturie tot așa de curată de la un alt roman, Pliniu cel Bătrîn – mort în anul 69 e.n. în urma erupției Vezuviului – care în scrierea Naturalis historiae(Istoria naturală) la capitolele XXV-XXVl, ne lasă date despre baștina strămoșilor noștri și a unor vecini astfel: ,,De la aceasta în lungime către ținuturile scitice, sînt popoare, vecine totuși, însă diferite pînă la litoralul(Mării Negre): Geții, cărora romanii le spun daci; de altfel, Sarmații cărora grecii le spun Sauromați…” Din acest citat este limpede că romanii și grecii ,,botezau” popoarele vecine sau mai îndepărtate după propria limbă fără a ține seama de felul cum se numeau acestea. Mai este nevoie de vreo altă mărturie care să dovedească cum a apărut cuvîntul ,,dac” în cultura antică și cine îl folosea la adresa geților, falsificîn- du-le cu bună ştiinţă originea etnică și spirituală?
Latinul Suetonius(69-130) care și-a scris spre bătrînețe lucrarea De Vita Caesarum, într-un scurt pasaj din bibliografia lui Octavian, LXIII, povestind despre felul cum a ajuns fiica acestuia să fie pro-pusă soție regelui geților, găsim textul în latină ,,dein Cotisio, regi Getarum”, care ne dovedește fără putință de tăgadă că și în prima parte a secolului doi al erei noastre, unii romani ne știau ca neam get, și nu altceva. Și în paragraful LXIII, 4 cînd scrie cu cine s-a luptat împăratul roman Octavianus Augustus la Istru, ne luminează că geții erau conduși de regele lor Coson ,,Cosoni Getarum regi”. Și aceasta este o fărîmă din neștiuta și ocultata noastră istorie adevărată, nu cea revelată sutașilor întunericului care, de peste 150 de ani ne tot îndobitocesc cu indo-germanismul, iudeo-cretinismul, latinismul și alte otrăvuri pregătite de ei în locuri de mare taină.
Cam în același timp grecul, Dion Chrysostomos în discursul din anul 97 e.n. ţinut la Olimpia, spune că: ,,Se întîmplă că am făcut o călătorie lungă drept la Istru şi în ţara geţilor sau a misilor aşa cum îi numeşte Homer şi cum e numită astăzi populaţia”. Adică înainte cu cîțiva ani de cotropirea romanilor asupra Getiei, se știa că exista o ,,țară a geților” și tăblițele ne spun că era chiar pămînt sfînt,  Die Gitii(Dio Geta), iar poporul se numea get și nu derbedeu sau sula cum au ajuns românii de azi! Adică și pentru orbi este mai mult decît limpede, la sfîrșitul secolului l al erei noastre, antichitatea îi numea pe strămoșii noștri GEȚI întocmai cum apare și pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia și nu daci. Dar pe tăblițe apare de 18 ori scris numele de rumun în diferite variante pentru identitatea strămoșilor noștri alături de cel de get, cum voi arăta în continuare: T 19  MOΣ APΥMΥN OΣ – ultimul rînd(Moș Arimin os; adică tare sau puternic – a fost strămoșul ancestral al neamurilor de carpatini și din această rădăcină lingvistică au ieșit cuvintele armîn și rumun, iar mai tîziu în feudalism avem rumîn.) În vechea limbă din mielniile V-lll î.e.n. cuvîntul ari însemna lăudat, merituos, strălucitor iar min avea sensul de soț, soție, mamă, putere regală, faimă. T 16 PUMUANO – RUMUANO(primul rînd); T 17 PΥMΩN – RIMON sau RUMON(rîndul doi mijloc); T 35 PYMENO – RUMENO; T 36 PΥΩMΥΩNU – RUOMUONU(rd.1 și 2); medalion p. 419 PΥOMVNO – RUOMUNO(rd. 5-6); T 47 PIOMVNO – RIOMUNO(rd.2); T 50 PΥOMΥONV – RUOMUONU(rd 3); T 54 PVMVNVE – RUMUNUE(rd. 4 de jos în sus); T 56 PϒΩMϒΩNO – RUOMUONU(rd. 4); T 64 PVMYNO – RUMUNU(rd. 4); T 65 POMVNO – ROMUNO(rd 1-2); T 66 PIOMYON – RIOMUON(rd 2); T 68 PIOMVNO – RIOMUNO(rd. 2); T 70 PVMVNV – RUMUNU(rd. 2); T 71 PVMVNO – RUMUNO (rd. 4); T 73 PVMYN – RUMUN(rd. 3); T 74 PVMVNY – RUMUNI(rd. 2).
Niciodată pe tăblițe, geții nu au scris că își spuneau daci cum pretind azi unii, ducînd numele în străfundurile istoriei astfel ca orice adevăr legat de strămoșii noștri să poată deveni o bășcălie.
Dar mai este o ciudățenie care trebuia să ne dea de gîndit asupra ceea ce punea la cale Academia Română; popoarele Europei cînd scriu despre noi nu folosesc cuvîntul român, nici chiar cele de pretinsă origine latină și dau spre exemplu: francezii ne scriu roumain(rumen); spaniolii ne scriu rumano; italienii ne scriu rumeno. Și alții din jurul nostru sau mai depărtați păstrează rădăcina rumun cum sînt lituanienii cu rumenijos, rușii cu rumînski și polonezii cu rumunu.
Appianus Alexandrinus(95-165) de neam grec, a scris Historia Romana, iar în prefață ne lasă mărturie că romanii stăpînesc ,,și pe unii dintre geții de dincolo de Istru, pe care îi numesc daci”.Scumpul nărav al celor ce au scris istoria învinșilor și au falsificat-o cum au vrut, se vede și în acest citat, folosit peste secole de fel de fel de neisprăviți ca să ne arate că sîntem altceva decît ne spun unele izvoare nemăsluite sau cum ne simțim noi.
Dio Cassius(155-240), nepotul lui Dio Chrysostomos a scris o Istorie romană unde lasă despre strămoșii noștri atît informații corecte, cît și unele false după năravul învingătorilor ca să arate că orice cioară poate deveni porumbel. La LI, 22,6 găsim următoarele date despre geţi, daci, sciţi: ,,aceia locu- iesc pe ambele maluri ale Istrului”, cei care locuiesc în dreapta fluviului şi fac parte din prefectura Mysiei îi numeşte mysieni, iar pe cei ce vin mai în sud, adică în Tracia îi numeşte  ,,daci sau geţi sau traci”. Tot la el mai găsim afirmația că din nordul Istrului în vremuri uitate de istorie a fost o migrație în sud pînă în munții Tracia, ,,căci poporul dacilor îşi stabilise odinioară colonii în apropiere de Rodope.” Despre luptele pe care romanii le-au purtat cu geții în anii 55 î.e.n. a scris(LI,23,2): ,,În timpul acesta M. Crassus este trimis în Macedonia şi Grecia să se lupte împotriva dacilor şi bastarnilor…Aceştia sînt socotiţi ca sciţi.” În text vedem că strămoșii noștri apar cu numele de geţi, daci, traci şi sciţi, deşi chiar el spune că sînt un singur neam, dar locuind în ținuturi diferite și nu popoare diferite așa cum răcnesc fel de fel de ticăloși ca să ne facă istoria praf și pulbere!
Filozoful Iamblichos, ce a trăit în timpul împăratului Constantin murind în anul 333, în lucrarea Viaţa lui Pitagora scrie așa despre marele înțelelpt Zamolxe al geților:. ,,Zamolxe fiind trac şi sclavul lui Pitagora şi eliberîndu-se, s-a întors între geţi şi le-a dat legi, după cum am arătat mai înainte, chemîndu-i către bărbăţie şi convingîndu-i că sufletul este nemuritor… Şi acesta învăţînd pe geţi şi scriindu-le legi, a fost socotit de ei ca cel mai mare zeu”.
Ştefan din Bizanţ, pe la anii 520 scrie un lexicon intitulat Nume de popoare şi lasă mărturie peste timp despre strămoșii noștri geţi că locuiau în ,,Getia, ţara geţilor”. Eu nu mai am nimic de adăugat, dar nu mă îndoiesc despre cei care știu că minciuna este cel mai puternic adevăr dacă poate fi repetată fără oprire, că vor mai găsi ceva de zis!
  Regatul ostrogot, ultima structură statală puternică a geților și goților din peninsula italică este cucerit de bizantini în anul 555 și se pornește din partea iudeo-creștinilor care erau acum pe cai mari și chiar înaripați, o aprigă acțiune de falsificare a istoriei popoarelor Europei, fiind stăpînii absoluți ei puteau scrie ce le poftea inima, iar împotriva geților chiar asta au făcut. I-au înlocuit cu daci și goți, urcînd ambele neamuri și în ținuturile nordice pentru a nu mai înțelege nimeni nimic! 
Cum toți am fost îndobitociți cu otrava latinității iar mai tîrziu a slavismului, nu cred că noua născocire a dacismului va face bine adevărului, ci numai celor care au scos-o la aer și chiar mai mult celor care ne-au falsificat atît de crunt istoria. Este greu să ne debarasăm de minciunile sedimentate în mintea noastră, dar nici nu putem merge mai departe cu falsuri ticluite de Militia Cristi, după ce au devenit stăpînii imperiului roman, cele ale iezuiților, ale ,,școlii ardelene” sau ale cazarilor, care de ceva vreme se vor băştinaşi şi stăpîni veşnici peste plaiurile mioritice.
Că sînt mulți ,,daciști” oameni de bună credință care vreau să știe adevărata istorie a geților și a urmașilor acestora, românii de azi, eu nu-i pun în discuție pe aceștia, pe unii îi cunosc și îi respect pentru dorința și munca de a se afla adevărul chiar dacă uneori nu este cel așteptat. Dar avem și alții care vreau să ne scrie adevărata istorie după propriile idei fără a le lega de dovezile materiale sau epigrafice, ci numai inspirîndu-se din izvorul satanistelor vedenii.

CONSTANTIN OLARIU ARIMIN

http://www.ariminia.ro

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în URMASII DACILOR. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s