DICTATURA REGALĂ ȘI CIOPÂRȚIREA ROMÂNIEI


Alegerile din noiembrie 1937 s-au terminat nedecis. Gh.Tătărescu şi-a dat demisia chiar înainte de Anul nou, la 28 decembrie 1937, după un mandat complet. Liberalii au obţinut aproape 37 procente. Ţărăniştii cu ceva peste 20 de procente nu puteau forma nici ei un guvern stabil. Gh.Tătărescu nu a mai dorit să continue ca prim-ministru. PNŢ nu a intrat în calculele regelui din cauza ostilităţii faţa de el a lui Iuliu Maniu. Pe locul trei se plasase neaşteptat extrema dreaptă. Partidul “Totul pentru ţară” a obţinut 16 la suta din sufragii.

Regele Carol al II-lea era net împotriva legionarilor. Orientarea sa mergea spre Franţa şi Anglia în ciuda ascensiunii Germaniei, or, Zelea Codreanu ar fi dus ţara spre axa Roma-Berlin. Carol nu era de acord nici cu metodele violente şi nici cu antisemitismul mişcării. Legionarii se declarau anticarlişti, atingînd mereu subiectul sensibil pentru rege, al amantei sale de origine evreiască, Elena Lupescu.

In acea situație, regele s-a oprit la Partidul Naţional Creştin condus de Octavian Goga, partid  care obţinuse numai 9,2 %. Mizând pe alianța cu liderul naționalist A.C.Cuza de la Iaşi, regele le-a cerut să  formeze un guvern minoritar. Cei doi, lideri de dreapta, cu simpatii la Berlin, aveau în ochii lui Carol al II-lea avantajul că îi detestau pe legionari. El spera că cei doi vor lua măsuri împotriva lor.

Succesul electoral al extremei drepte îl îngrijorase pe rege. Era, după părerea lui momentul să treacă la ofensivă împotriva ei. Aducerea la putere a tandemului Goga-Cuza era şi un pas spre propriul său regim, pe care Carol îl vedea la orizont. Abia instalat, guvernul Goga-Cuza a luat primele măsuri antisemite, a interzis ziarele democratice cu orientare de  stînga,  Adevărul şi Dimineaţa și a introdus cenzura presei.

Dar și regele era grăbit. După numai şase săptămâni, de fapt 44 de zile, Guvernul Goga-Cuza a fost demis. Carol al ll-lea a ales calea dictaturii sale personale, pentru a ieşi din situaţia internă complicată şi pentru a da o replică amenințărilor tot mai acute din exterior. De altfel, urmărea acest scop încă de la înscăunarea sa în iunie 1930. Işi dorise mereu să conducă pe deasupra partidelor. In plus ținea să guverneze, nu doar să domnească.

In februarie 1938 a considerat că este momentul să îşi ducă la îndeplinire planurile. Patriarhul Miron Cristea a fost desemnat prim-ministru. Alegerile anunțate au fost amânate fără termen. La 27 februarie Carol al ll-lea  a promulgat o nouă Constituție, care o abroga pe cea din 1923, a tatălui sau Ferdinand. Noua Constituție a dat regelui puteri depline. I-a subordonat atât guvernul cât și parlamentul. Un plebiscit organizat în grabă, a aprobat noua Constituţie cu peste 4 milioane de voturi favorabile şi  numai 5.483 voturi contra, dacă sunt de crezut rezultatele oficiale. La 30 martie au fost desființate partidele politice. La 15 aprilie o nouă lege a limitat libertătile civile.

Partidele nu au avut o reacţie puternică împotriva desfiinţării lor şi nici față de noul regim. Îl considerau efemer, o aventura regală. S-au resemnat în fața situației așteptând vremuri mai bune. Dar regele Carol a devenit izolat politic. Acest lucru se va vadea în perioada următoare, care l-a găsit slab în faţa unor mari primejdii pentru el și pentru țară.

In Europa lucrurile au luat o întorsătură decisivă. La 13 martie 1938, Hitler a ocupat Austria. Era de fapt efectul pasivității ţărilor democrate faţă de inițiativele militariste ale Germaniei. Un exemplu clar s-a petrecut în 1936, odată cu ocuparea Renaniei. Atunci Franța şi Mare Britanie nu au intervenit. Dacă marile puteri democratice  nu reacţionau cind era vorba de interesele lor directe, nu se putea aștepta că o vor face pentru a-şi apăra aliații. Cum ar fi Romania…Era evident că nu o vor face. Hitler a tras concluziile lui și a continuat expansiunea pe continent. In plus, la Răsărit pândea Stalin de la Kremlin. Regele Carol încearca să salveze ce nu se putea salva. Dar nimeni nu știa asta în acel moment. România e prinsa într-un angrenaj fatal.

Presiunea la care era supus Carol al II-lea nu era numai externă, dar şi internă. Legionarii, după succesul electoral din decembrie 1937, care îi făcuse a treia forţă politică, deveneau din ce in ce mai agresivi. Ascensiunea lui Hitler, ca şi sprijinul direct al Berlinului erau decisive în acest joc politic pe muchie de cuțit. Zelea Codreanu (Zelinski) l-a felicitat pe Hitler pentru ocuparea Austriei. In perspectivă, devenea limpede, că odată ce Hitler devenea stăpânul continentului, zilele regimului politic din Romania, și ale regelui Carol pe tronul de la București, erau numărate. Concluzia, una singura: Mișcarea legionară trebuia anihilată cât mai era timp. Regele Carol nu va întârzia să  acționeze.

Ofensiva antilegionară a fost declanșată prin câteva percheziții la sediile mișcării, urmate de arestări la vârful Garzii de fier. Cum la sfârşitul lunii martie, Zelea Codreanu a adresat lui Nicolae Iorga o scrisoare insultătoare, istoricul, la sfatul lui Armand Călinescu, ministrul de interne, s-a plâns în justiție. La 19 aprilie un tribunal l-a  condamnat pe Corneliu Zelea Codreanu la șase luni de închisoare pentru ultraj. A urmat un alt proces, în care a fost acuzat de trădare. Condamnarea s-a făcut pe baza unor documente descoperite la percheziții. Ele probau pregătirile pentru un puci, și relațiile vinovate cu Berlinul, de unde se primeau bani, logistică și experți.

Codreanu și alți lideri legionari au fost condamnați la maximum de pedeapsă, zece ani muncă silnică. Aceeași pedeapsă o primise, în alt proces, doi ani mai devreme, comunista Ana Pauker şi pentru același delict: relații cu o putere străină în vederea răsturnării ordinii de stat. Un fidel al Moscovei și unul al Berlinului au fost protagoniștii celor mai mari procese politice din timpul domniei lui Carol al doilea. Acest fapt indica limpede între ce forțe se găsea România după 1933, dar şi mijloacele ei slabe de a se apăra.

Situația din Europa era din ce în ce mai tensionată. Hitler, tot mai sigur pe el, solicita regiunea sudetă, parte a teritoriului cehoslovac, locuit de  populație de origine germană. Amenința că va ocupa regiunea cu armata dacă nu i se va da satisfacție. Au avut loc negocieri. Marea Britanie şi Franța nu erau pregătite să se confrunte cu mașina de război germană, așa că au îndeamnat Praga să cedeze. Mai mult, la sfârșitul lui septembrie 1938, au semnat la Munchen, cu Germania şi Italia, un dictat în acest sens. Primul ministru francez, Eduard Daladier, şi cel britanic, Neville Chamberlain, au cedat în faţa pretențiilor lui Hitler şi Mussolini. Nu au făcut astfel decât să aţâţe poftele celor doi dictatori. In loc să fie satisfăcute, cum credea Parisul şi Londra, pretențiile lor au crescut şi mai mult.

La granița de est era o oarecare acalmie. Asta pentru că Moscova se găsea în timpul Marii terori declanșate de Stalin care urmărea decimarea vechii gărzi bolșevice, dar și a armatei, a Komintern, a serviciilor secrete, a diplomaților, etc. Un  şir de procese politice au avut loc, cu  zeci de mii de acuzați. Gulagul sovietic s-a umplut cu milioane de deținuți. Lagărele de muncă forțată pe șantierele comuniste, aveau menirea să satisfacă ambițiile lui Stalin, care dorea să modernizeze Rusia cu mijloace faraonice, cum ar fi metroul moscovit.

Alt eveniment a fost războiul civil din Spania, o primă repriză de fapt a războiul european care se apropia. Au fost implicate extrema stingă şi cea dreaptă, comuniști şi fasciști, dar și democrațiile liberale occidentale, care s-au prezentat ca cele mai slabe în acest context. Stalin şi Hitler și-au făcut calculele lor, căutând alianțe, dar mai ales înarmându-se.

România îşi așteapta ceasul ei, văzând cum lațul se strânge tot mai mult. Regele Carol al II- lea căuta o ieşire.
Intre 12-20 noiembrie a făcut, însoţit de fiul sau Mihai, o vizită oficială în Marea Britanie şi Franța pentru a se informa despre starea de spirit a politicienilor din cele două capitale occidentale, dar și pentru a cere sprijin. La Londra, prima etapă a călătoriei, a fost așteptat la gara Victoria de regele George al Vl-lea, de primul ministru, Neville Chamberlain și de alți miniștri. Lucrurile au început sub bune auspicii, dar au rămas în acest stadiu. Britanicii s-au arătat rezervați. Nu doreau să se implice mai mult în sud-estul Europei și nici să irite Germania, care afișa pretenția de a fi cea mai mare putere de pe continent. Spiritul conciliator de la Munchen se afirma la Londra foarte puternic. Marea Britanie spera să se înțeleagă cu Hitler şi să prevină astfel izbucnirea unui război pentru care nu era pregătită.

A doua etapa a călătoriei, la Paris, a dat aceleași rezultate. Oficialii francezi, priveau spre Berlin și nu doreau să dea garanții suplimentare României. Practic, regele Carol nu a obținut nimic, nici la Londra, nici la Paris. Iși calcă pe inimă și se decide să meargă în Germania pentru a-l întâlni pe Hitler chiar dacă il detesta. Intîlnirea a avut loc la 24 noiembrie în Alpii bavarezi, la Berghof. A fost un dialog al surzilor. Germania avea cu totul alte interese. Carol era îngrijorat de granițele României, amenințate de Ungaria, Bulgaria și URSS. L-a scrutat pe dictatorul german cu privire la intențiile sale, iar Hitler i-a tinut un discurs despre forța militară a Germaniei, căreia nimeni nu i se putea opune. Carol a înţeles amenințarea și s-a întors la București fără să fi obținut nimic, dar având o imagine exactă a situației dramatice în care se afla România.

România se găsea izolată, fără apărare, între forțe cărora nu avea cum să le reziste. Drama consta mai ales în faptul că nu depindea de ea însăși. Se afla la discreția marilor puteri, Germania, URSS, Mare Britanie și Franța. Or, pentru ele, România era o  monedă de schimb care se putea trafica în cazul unui troc.

Chiar in timpul vizitei în Occident, acasă, legionarii s-au dedat la noi acte de violenţe şi  la atentate, precum cel de la Cluj, comis impotriva rectorului universitatii. Pentru rege a fost semnalul că trebuie în sfârşit să lichideze mişcarea legionară. Carol i-a cerut telefonic lui Armand Călinescu să fie ucişi liderii legionari. De la inchisoarea din Râmnicu Sărat au fost ridicaţi 14 deţinuti, în frunte cu Zelea Codreanu. Il urmau și asasinii lui I.Gh.Duca şi cei ai lui Mihai Stelescu, un fost apropiat al lui Zelea Codreanu, devenit critic al legiunii, ucis de o echipă a morţii, în iunie 1936. Toţi 14 au fost ucisi la 30 km nord de București, pe şoseaua Bucureti-Ploieşti, lângă satul Tâncăbeşti. Au fost îngropaţi în curtea inchisorii Jilava. Versiunea oficială a vorbit despre o încercare de fugă de sub escortă. Procedeul a stârnit multe controverse şi a declanşat un şir de vendete sîngeroase. Ministrul de interne, Armand Călinescu cînd a auzit ce îi cere regele Carol a spus: “Sire, mi-aţi semnat actul de condamnare”

Dacă, politic vorbind, anul 1938 a fost cât se poate de prost, din perspectivă economică s-a dovedit cel mai bun an al domniei lui Carol al II-lea, chiar al întregii istorii românești de dinainte de al doilea război mondial. Şi astăzi, anul 1938 servește ca reper pentru a măsura performanțele economiei românești.

In martie 1939, patriarhul Miron Cristea, s-a stins din viată la Nisa. Prim-ministru a fost desemnat Armand Călinescu, un fidel de lungă durată al regelui. Carol s-a oprit asupra lui pentru a conduce Guvernul în vremuri extrem de tulburi. La câteva zile de la desemnarea sa a trebuit să se facă față primei crize de mari proporții. Cehoslovacia a căzut victimă tancurilor germane. Când se întâmplă asta, la 15 martie 1939, Armand Călinescu fusese numit abia de 9 zile. Hitler nu și-a respectat angajamentele luate în septembrie la Munchen față de Daladier şi Chamberlain. Și de data asta Franţa şi Marea Britanie s-au rezumaT la cîteva proteste diplomatice.

Drama Cehoslovaciei a constituit o lovitură puternică pentru România. Cehoslovacia era aliata României în Mica Înţelegere. Scopul comun era să se apere de forțele care voiau să revizuiască tratatele de la Versailles și Trianon. Odată cu sacrificarea Cehoslovaciei, sistemul de alianțe de după primul război mondial s-a prăbușit. Granițele României Mari nu mai erau deloc sigure. Cehoslovacia fusese unul din partenerii privilegiați ai Bucureștiului. Carol al II-lea fusese, în 1938, împreună cu Mihai, într-o vizită la Praga unde întâlnise cu președintele Eduard Beneș.

In fața agresiunii Germaniei și a amenințărilor venite de la Est, România a rămas  singură. Ea a încearcat o politică de neutralitate şi de obținere de garanții pentru granițele sale din partea marilor puteri. La 13 aprilie 1939, Marea Britanie şi Franța s-au angajat să acorde ajutor pentru prezervarea independenței României în fața unei agresiuni străine. Cât de sigure erau aceste garanții rămânea de văzut.

Germania facea presiuni din ce in ce mai mari asupra Bucureștiului. La sfârșitul lui martie 1939 a fost semnat cu Berlinul un acord comercial și economic, România intra în zona de interese germane. Mațina de razboi a lui Hitler avea nevoie de petrolul și de grânele românești. România spera în schimb să obțină sprijin în cazul unui conflict cu Ungaria, sau a unei agresiuni sovietice. Deja, din acel an principalul client al exporturilor românești a devenit Germania, iar Germania a devenit principalul furnizor de produse pe care România le importa.

Pe continent lucrurile au evoluat cu repeziciune. Toată lumea se pregătea de război. După negocieri prelungite în culise, între URSS, Marea Britanie și Franța, Stalin a preferat să se înțeleagă cu Germania. La 23 august 1939, la Moscova, cei doi miniștri de externe, Joachim von Ribbentrop și Viaceslav Molotov, au semnat un act prin care cele două două state şi-au stabilit, de comun acord, sferele de influență și au împărțit între ele Europa de Est. Consecințele s-au văzut repede. La 1 septembrie, Polonia a fost atacată de Germania, ca început al celui de  Al doilea război mondial.

Marea Britanie și Franța, care asistaseră pasive la agresiunile lui Hitler, s-au hotărât să riposteze. La 3 septembrie au declarat război Germaniei. La 17 septembrie URSS a invadat mișelește, dinspre est Polonia. Aceasta s-a prăbușit în ciuda unei rezistențe eroice. Blindatele germane au mărșăluit spre Varșovia. Deși, la 6 septembrie, România s-a declarat neutră, Guvernul român a decis să fie de acord să primească refugiații polonezi. Veștile din Polonia nu au fost singurul semn al dezastrului…

La 21 septembrie, primul-ministru Armand Călinescu a fost ucis de un grup de legionari. Echipa morții a ocupat pentru câteva minute clădirea radiodifuziunii din strada General Berthelot  și a anunțat asasinatul. Regele Carol a dat ordin ca făptașii să fie executați și cadavrele să fie expuse la locul atentatului. România a intrat în zodia Satanei, cum va scrie mai târziu regele Carol al II-lea.

La București, după uciderea lui Armand Călinescu, regele l-a desemnat prim-ministru pe generalul Gh. Argeșeanu, a cărui misiune a fost să decimeze Garda de Fier. E vorba de represalii ordonate de rege ca ripostă la asasinat. Au avut loc arestări și execuții sumare. Cadavrele legionarilor au fost expuse în piețele orașelor. După o săptămână este numit alt prim-ministru, Constantin Argetoianu. Carol cauta o formulă prin care să liniștească situația, lucru care nu i-a reușit.

Gheorghe  Tătărescu formează un alt cabinet la 24 noiembrie 1939. In exterior România își declara repetat neutralitatea, încercând să se păstreze în afara conflictului. Pe plan intern, Carol încearca o apropiere de forțele politice, inclusiv de legionarii care i-au  jurat fidelitate. In primăvara anului 1940 ei au fost eliberați din închisori și lagăre.

După citeva luni de acalmie s-a reluat ofensiva germană. Austria, Cehoslovacia și Polonia căzuseră. A urmat Danemarca. După numai 4 zile Copenhaga a capitulat. Norvegia  a rezistat doar o săptămână. Belgia, Olanda, Luxemburg au rezistat două săptămini în total.

Se credea ca adevărata încercare va veni când mașina germană de război se va confrunta cu cea a Franței, la fel de puternică, de instruită și de bine echipată. Carol se aștepta ca seria victoriilor militare blitzkrieg să înceteze. Dar Franța a capitulat după numai șase săptămâni. Acela a fost momentul decisiv al ruperii echilibrului de forțe din Europa. Zilele României, așa cum se constituise după tratatul dela Versailles erau numărate.

Căderea Franței a constituit un șoc la București. Numai Anglia mai rezista. Dar Anglia era departe. Ea însăși urma să lupte din răsputeri pentru a supraviețui  împotriva agresiunii submarinelor lui Donitz și a avioanelor lui Goering. URSS, după ce a încheiat războiul cu Finlanda, a ocupat republicile baltice și a ridicat pretenții asupra  Basarabiei, și mai nou,  a Bucovinei. România complet izolată își așteapta sfârșitul.

In acest context, sărbătorirea a zece ani de domnie care s-a organizat cu fast la începutul lunii iunie, a avut aspectul unui dans pe vulcan. Ziarele erau pline de elogii. S-au desfășurat ceremonii și festivități. Părea că regele Carol al II-lea se afla la apogeul puterii lui. De fapt el mai avea de domnit mai puțin de 100 de zile.

Carol s-a menținut pe plan extern într-o poziție de neutralitate, și a declarat că România își va apăra cu armata teritoriul în fața oricărei agresiuni. Mai mulți  politicieni au cerut reorientarea politicii externe spre Germania, care triumfa peste tot. Ministrul de externe, Grigore Gafencu a cedat locul lui Ion Gigurtu, cunoscut pentru simpatiile sale filogermane. Mai târziu, Gigurtu a devenit prim-ministru. Carol l-a primit în audiență pe Horia Sima, noul șef la Mișcării legionare, intors clandestin din Germania. Cei doi adversari s-au tatonat. La 22 iunie 1940, Frontul Renașterii Naționale, înființat în 1938, a fost  transformat în Partidul Națiunii, care s-a declarat partid totalitar, condus chiar de rege. Este o încercare disperată de a da regimului politic din România un aspect mai apropiat de cel german. Manevra nu convinge pe nimeni, mai ales la Berlin. Hitler și Stalin hotărâseră deja soarta Românie prin pactul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939.

Evenimentele au luat o direcție ireversibilă. La 26 iunie, ministrul de externe sovietic, Molotov a înmânat ministrului român la Moscova, Davidescu, cererea Kremlinului de cedare a Basarabiei și transferul Bucovinei către URSS. În 24 de ore se aștepta un răspuns. La București Carol  a convocat Consiliul de coroană pe 27 iunie. Poziția sa a fost că trebuia refuzat ultimatumul și opus rezistență armată pe graniță. Dar punctul său de vedere nu este susținut decît de 11 din cei 27 membri ai Consiliului. Printre ei Nicolae Iorga, Ernest Urdăreanu, Victor Iamandi.

O a doua întîlnire a Consiliului de coroană, în seara același zile, dă un rezultat și mai prost. Numai șase se pronunță pentru respingerea ultimatumului sovietic. Ceilalți sunt de părere că Armata nu poate rezista atacului sovietic, mai ales că de la Sofia și Budapesta existau semnale că România va fi atacată. O mobilizare a armatei în Est, spun ei, ar expune țara unei catastrofe. Ar duce practic la dispariţia statului român, împărţit între sovietici, unguri şi bulgari. România ar fi putut rezista unei ofensive a Armatei roşii numai două săptămîni. Carol s-a înclinat.

În încercarea de a câștiga timp, a propus negocieri. Molotov a refuzat și a dat Guvernului român o zi pentru a a accepta cererea Kremlinului, și numai 4 zile pentru a evacua teritoriile cerute. Era vorba de aproape 45.000 km pătrați și peste 3 milioane de locuitori în Basarabia, iar cu nordul Bucovinei de 5.396 km pătrați și o jumătate de milion locuitori. Carol  a notat în jurnal : “ Mi-e ruşine de mine însumi.”

Începând cu 28 iunie, Basarabia şi Bucovina au fost evacuate de autoritățile române. A fost un exod și s-asu petrecut scene dramatice. Armata română s-a retras fără a trage un foc de armă, sub atacurile jignitoare ale evreilor bolșevizați. La fel au procedat cehii și danezii în fața Germaniei. Totuți Finlanda a opus rezistenţă Armatei roşii.

Atmosfera în România era una de disperare şi neputință. Pe plan diplomatic Romania a făcut încercări de a-și îmbunătăți situația. La 1 iulie Guvernul român a renunșat  la garanțiile anglo-franceze acordate în aprilie 1939. Era un gest simbolic, dorind să arate reorintarea politicii externe. Un guvern condus Ion Gigurtu, a luat locul la 4 iulie, celui condus de Gh.Tătărescu. Ministru de externe era un fidel al regelui, Mihail Manoilescu, cunoscut pentru simpatiile sale față de Axă. Din Guvern au făcut parte și trei legionari. Guvernul a dat declarații de apropiere de Germania și Italia. Totul, în speranța că stăpânii Europei vor cruța România.

Era prea târziu. La Moscova s-au făcut tatonări prin Grigore Gafencu. Primul ministru Ion Gigurtu şi ministrul de externe Mihail Manoilescu au mers la Berlin și Roma la sfârşitul lunii iulie, încercând să salveze situația. A fost zadarnic. Bulgaria și Ungaria au formulat și ele cereri ultimative. Hitler i-a cerut regelui, printr-o scrisoare, să înceapă negocieri cu acestea și să accepte să cedeze teritorii.

La 16 august la Turnu Severin, locul unde strămoşul lui Carol al II-lea, Carol I-ul, pusese piciorul pe pământ românesc, au început tratative cu o delegație a Ungariei lui Horthy. Budapesta cerea 75% din teritoriul Transilvaniei, teritoriu locuit de circa 3 milioane de oameni, dintre care 2/3 etnici români. La trei zile după începerea negocierilor de la Turnu Severin, au început alte tratative, între România şi Bulgaria, referitoare la Cadrilater, sudul Dobrogei, care a revenit României prin pacea de la București, din 1913.

Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană. România era prinsă într-un clește. Consiliul de coroană a hotărât ca România să propună la Turnu Severin un schimb de populaţii și aplicarea criteriului etnic la trasarea graniţelor. La tratativele de la Craiova, din 24 august 1940, s-a ajuns la un acord. România trebuiia să retrocedeze Bulfgariei cele două judeţe din Cadrilater, Caliacra și Durostor.

La Turnu Severin în schimb nu s-a înregistrat nici un progres. La 27 august miniştrii Germaniei şi Italiei la Bucureşti, Fabricius şi Ghigi a fost rechemați acasă pentru consultări. In aceeaşi zi, 27 august, Ribbentrop şi Ciano, ministrul de externe al Italiei, ginerele lui Mussolini, i-au invitat pe miniştrii de externe ai României și Ungariei la Viena. La 29 august, la Viena, în Palatul Belvedere, Ribentropp, Ciano au discutat cu trimişii Bucureştiului şi Budapestei. A doua zi, 30 august, cei doi dictează condiţiile lor. România urma să cedeze Ungariei un teritoriu de 42.360 de km patraţi din Transilvania, cu o populație de peste 2,6 milioane de locuitori, din care peste jumătate români. Granița trecea prin Salonta, Oradea, Cluj, Secuime, Sf.Gheorghe.

Au avut loc două consilii de coroană. Din nou, s-a pus problema dacă trebuie să se opună rezistență armată, sau să se cedeze. Dacă se rezista, exista riscul unei agresiuni militare a Axei, căreia Romania nu i-ar fi putut face faţă. Cedarea în fața dictatului de la Viena ar fi permis supraviețuirea statului român, dar cu teritoriul ciuntit. Se putea aștepta o conjunctură favorabilă. Ca și în cazul cedării Basarabiei și a nordului Bucovinei, a prevalat acest punct de vedere.

In țară, vestea cedării unei mari părți a Transilvaniei a produs un șoc. România a pierdut în vara acelui an peste 33% din teritoriu și tot atât din populație. Aproape 7 milioane de locuitori și aproape 100.000 km patrați din suprafață. Lumea era revoltată. Au izbucnit tulburări. Popularitatea lui Carol al II-lea s-a prăbușit la pământ. Era considerat vinovat pentru tot ce s-a întâmplat în acea vară nefastă. Pentru opinia publică el a devenit țapul ispășitor al situației fără ieșire în care se afla România. Viața sa luxoasă, corupția din jurul său, legătura cu Elena Lupescu, toate îi erau reproșate public acum.

Legionarii erau cei mai agresivi. La Brașov, București și în alte orașe, s-a ieșit în stradă și s-au organizat demonstrații. Legionarii au făcut uz de arme. Stația de radio de la Bod a fost ocupată. Nici partidele istorice, dizolvate în 1938, dar care supravieţuiseră subteran, nu mai  doreau prelungirea dictaturii lui Carol. Iuliu Maniu și Dinu Bratianu, considerau că regimul carlist era epuizat.

Protestele, demonstratiile nu incetau. Carol a rămas singur în acest vârtej politic. Era rezultatul politicii duse de el zece an, politică de subminare a autorității partidelor și a celorlalte instituții democratice. La greu, nu avea nimic și pe nimeni în jur, nic io forță politică pe care să se sprijine. Armata l-a părăsit, liderii politici la fel. Opinia publică s-a întors împotriva lui. I-au rămas alături numai câțiva  oameni din anturaj, Elena Lupescu, Ernest Urdăreanu. Foarte puțini.

În țară, vestea cedării unei mari părti a Transilvaniei, fără să se tragă un foc de armă, a produs un șoc. România a pierdut în vara acelui an, peste 33% din teritoriu și tot atît din populatie. Adica aproape 7 milioane de locuitori, si aproape 100 000 km patrati din teritoriu. Lumea e revoltată. Izbucnesc tulburări. Popularitatea lui Carol este la pămînt. Este considerat vinovat pentru tot ce s-a întîmplat în acea vară nefasta. Pentru opinia publică el devine ţapul ispăşitor al situatiei fără ieşire în care se afla România. Viaţa sa luxoasă, corupţia din jurul său, legătura sa cu Elena Lupescu, toate îi sunt reproşate acum. Legionarii sunt cei mai agresivi. La Braşov, Bucuresti, in alte orase, ies in strada, organizează demonstrații. Fac uz de arme. Stația de radio de la Bod este ocupată. Nici partidele istorice, dizolvate in 1938, dar care supravieţuiseră subteran, nu doresc prelungirea dictaturii lui  Carol. Iuliu Maniu si Dinu Brătianu, consideră că regimul este epuizat. Protestele, demonstrațiile nu încetează. Carol a răamas singur în acest virtej. Este rezultatul politicii pe care a dus-o zece ani, de subminare autorității partidelor și a celorlalte institutii democratice. La greu, nu e nimeni în jur pe care sa se sprijine. Armta l-a părăsit, liderii politici la fel. Opinia publică era si ea împotriva lui. I-au rămas alături numai câțiva oameni din anturaj, în cap cu Elena Lupescu, Ernest Urdareanu. Foarte puțini.

Prezența mulţimii în Piaţa palatului regal nu a încetat. Se-au tras focuri de armă. Stația de radio București și Palatul telefoanelor au fost ocupate de legionari. Carol l-a invitat la palat pe generalul Ion Antonescu. El devenise prima dată ministru in guvernul de 44 de zile Goga/Cuza. Avea relații proaste cu Carol, încă din 1934, când demisionase din poziția de șef al statului major al armatei, în semn de protest față de regimul lui Carol al II-lea, pe care il acuza de corupție. Fusese impus de Goga ca ministru în guvernul de 44 de zile. In anul 1940 regele îl surghiunise la mănăstirea Bistrița, în urma criticilor aduse camarilei. Antonescu era dorit de armată dar și de liderii partidelor istorice. Principalii generali, dar și Iuliu Maniu avuseseră discuții cu el în zilele crizei. Și legionarii doreau plecarea lui Carol al II-lea, iar liderii lor erau înțeleși cu generalul. Ion Antonescu avea reputația unui general capabil și incoruptibil. Fusese atașat militar la Londra și Paris și nu era cunoscut ca pro-german până atunci.
Generalul a acceptat să devină prim-ministru cu condiția să i se acorde puteri depline, atunci când la 4 septembrie Carol i-a cerut să formeze Guvernul. I-a cerut un răspuns lui Carol până a doua zi. La 5 septembrie, în zori, regele a semnat un decret prin care l-a investit pe generalul Ion Antonescu cu puteri excepţionale. Puterea a trecut din mâinile regelui în cele ale lui Ion  Antonescu. In aceeași zi, seara, în urma eșecului de a forma un guvern, partidele refuzind altă soluție decît abdicarea, Ion Antonescu i-a cerut regelui Carol al ll-lea să abdice.

Prezența mulțimii în Piața palatului regal nu a încetat. S-au tras iarăși focuri de armă. Staţia de radio București şi Palatul telefoanelor sunt ocupate de legionari. Carol îl invită la palat pe generalul Ion Antonescu,fost ministru al apărării în guvernul Goga/Cuza. Avea relaţii proaste cu Carol încă din 1934, cind demisionase din pozitia de șef sef al statului major al armatei în semn de protest față de regimul lui Carol pe care il acuza de corupție. Regele îl surghiunise la mănăstirea Bistriţa în urma criticilor aduse camarilei. Antonescu era dorit de armată dar și de liderii partidelor istorice. Avuseseră deja discuții cu el in zilele crizei. Şi legionarii doreau plecarea lui Carol și  liderii lor erau deja ințeleși cu generalul.  Antonescu avea reputaţia de om capabil şi incoruptibil. Fusese atașat militar la Londra și Paris, și nu era cunoscut ca un progerman.

La 4 septembrie a acceptat oferta de a forma guvernul facută de regele  Carol, dar cu condiţia să i se acorde puteri depline. La 5 septembrie, în zori, regele semnează un decret prin care l-a investit pe generalul Ion Antonescu cu puteri excepţionale. Puterea trecea din mâinile regelui în cele ale lui Ion Antonescu. În aceeași zi, seara, în urma eșecului de a forma un guvern, partidele refuzând altă soluție decât abdicarea, Antonescu i-a cerut regelui Carol al ll-lea să abdice și îi-a dat timp de gândire până a doua zi.

Regele Carol și-a convocat apropiaţii pentru a-i consulta. Unii au fost de părere să abdice. Alții i-au cerut să refuze și să treacă la represalii, începând chiar cu Antonescu. Dar decizia a înclinat spre a accepta abdicarea. Carol era complet izolat. Cei mai mulți apropiați erau favorabili abdicării. Era probabilă producerea unui război civil. In aceste condiţii Carol s-a resemnat, deși fusese decis să refuze.

La șase dimineaţa, pe 6 septembrie, a semnat actul de trecerea coroanei către fiul său, Mihai. Nu a fost propriu-zis un act de abdicare. Carol nutrea gândul secret că odata se va reîntoarce pe tron. Mulțimea neîncrezătoare, deși aflase vestea, a rămas în Piața Palatului, în așteptare. Generalul Ion Antonescu i-a cerut lui Carol să părăsească țara și l-a asigurat de protecție. In ultima zi în România, Carol și-a luat adio de la colaboratori, și și-a făcut bagajele. A doua zi, 7 septembrie, însoțit de Elena Lupescu, de mareșalul curții, Ernest Urdăreanu, omul lui de maximă încredere, de alți apropiați, a părăsit Bucureştiul cu un tren pe ruta Craiova-Timișoara.

În gara Timișoara un comando de legionari a tras asupra trenului. Carol și Elena Lupescu au trecut granița trântiți pe pardoseala vagonului. Pe teritoriul iugoslav, în orașelul Kikinda au fost  întîmpinați de emisari ai regelui Paul. Aici vagoanele au fost atașate la trenul Orient Expres. Din Iugoslavia, a trecut în Italia, în Elveția, apoi a traversat Franța și s-a oprit în Spania. A rămas aici până la începutul lunii martie, când a trecut clandestin în Portugalia. Două luni mai tîrziu a pleacat,cu un vapor, spre Cuba, apoi spre Mexic. Nu a reușit să se stabilească în Statele Unite, cum ar fi dorit, refuzat fiind de autoritățile americane.

In Mexic, Carol s-a ocupat cu grădinăritul, a aranjat colecțiile sale de timbre și a trimis memorii oficialităților americane, engleze, franceze, lui Roosevelt, regelui George, lui De Gaulle. Tuturor le-a oferit serviciile. Surprinzător, l-a frecventat pe ambasadorul sovietic la Mexico City, Umanski. Facea planuri de a reveni pe tronul de la București. Washington-ul, Londra au rămas indiferente. In octombrie 1944, Carol a părăsit Mexicul, pentru Brazilia. A rămas câțiva  ani la Rio de Janeiro. Aici, la 3 iulie 1947, s-a căsătorit cu Elena Lupescu.

A încearcat apoi să revină în Europa. Ar fi vrut să se retragă în Franța, dar viza de ședere i-a  fost refuzată. A ales atunci Portugalia. S-a stabilit la Estoril, oraș pitoresc pe malul oceanului, unde și-a cumpărat o casa, numită Villa del Sol. La Estoril mai erau în exil fostul rege al Italiei Umberto, don Juan de Bourbon, tatăl actualului rege al Spaniei, Juan Carlos, și un alt Bourbon, contele de Paris.

Și-a petrecut timpul participând la micile evenimente mondene de aici. A primit foarte rar oaspeți. A fost uitat.

S-a stins din viață, la 4 aprilie 1953, cu săptămînă înainte de Paşti, în Vinerea Mare. La 15 octombrie ar fi împlinit 60 de ani. O lună mai devreme se stinsese la Paris, prima sa soție, Zizi Lambrino. Carol a fost înhumat la mănăstirea Sao Vincente lîngă pantheonul regilor Portugaliei.

http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/

Acest articol a fost publicat în MONARHIE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.