Când animalele visează


– Fenomenul paranormal aparţine întregii naturi. Mai ales când e vorba de animale, percepţia extrasenzorială reprezintă o regulă. O comunicare subtilă, subconştientă, leagă toate făpturile Universului –

Vise de câine

Fenomenul paranormal aparţine întregii naturi. Greu de acceptat de ştiinţă, afirmaţia aceasta e do­vedită de mii de întâmplări fascinante, adunate între coperte de cărţi. Mai ales când e vorba de ani­male, se pare că percepţia extrasenzorială reprezintă o regulă. În special animalele de companie, câinii, pisicile şi pă­sările pe care le ţinem pe lângă noi, pot deveni pro­tagonişti ai unor scenarii fantastice. Iată, de pildă, po­vestea cât se poate de stranie a unui vis care reuneşte doi câini: Snooker şi Napper. Amân­doi sunt de rasă Airdale, trăiesc în case vecine şi găsesc o plăcere nebună să plece, fără ştirea stă­pâ­ni­lor, în lungi şi aventuroase plimbări. Într-o noapte, din odaia în care dormea, Snooker a început să urle lugubru, lovind pu­ternic cu labele în podea. De­geaba a fost mângâiat şi alintat de stăpâni, degeaba i s-au spus cuvinte de liniştire: scheu­nă­turile şi lă­trăturile lui au continuat până în zori. A doua zi, ve­cinii au adus şti­rea neagră că Napper, ne­des­păr­ţitul tovarăş de dru­me­ţii al lui Snooker, fusese călcat de un camion. Cum poate fi nu­mit acest fenomen? Te­lepatie? Clar­vi­ziu­ne? Des­fă­şu­rarea eve­ni­men­telor a dovedit că este vorba despre altceva…
Conform afirmaţiilor stăpânilor lui, până la moar­tea amicului său, Snoo­ker fusese cel mai năz­drăvan şi mai imprudent patruped. Dar de atunci înainte, firea lui s-a schimbat radical. A devenit atât de speriat şi de angoasat, încât chiar şi zgo­motul în­depărtat al vre­unui motor îl făcea să se as­cundă sub pat. Pe stradă, de unde până atunci tra­versa ca să­geata, fără să ţină seama de pe­ri­colele care-l pân­deau, după moar­tea lui Nap­per, trebuia să fie forţat să pă­şeas­că pe zebra pie­to­nală de parcă scă­­­pase el în­suşi de sub roţile camio­nului. Transfor­ma­rea pa­trupedului într-o fiinţă temă­toare şi precaută a fost atât de neaşteptată, încât stăpânii aveau adesea sen­za­ţia că e „sfătuit” în mod invizibil de bie­tul prieten pier­dut. „Nimic nu este izolat în imen­sita­tea cre­a­ţiei, toa­te lucrurile sunt legate între ele prin fire in­vizibile, prin relaţii secrete, profunde şi cons­tan­te, care cons­ti­tuie legea organică şi vie a univer­su­lui”, spu­ne cele­brul om de ştiinţă şi scriitor Alexis Carrel în cartea sa „Reflecţii asupra conduitei vieţii”. Poate că în această lumină tre­buie înţeleasă şi aven­tu­ra onirică a romancierului Rider Haggard, re­pu­tat pentru scrieri­le sale premonitorii. Într-o noapte, el l-a văzut în vis pe bătrânul său câine, Bob, care zăcea întins pe o par­te, între trestiile unui smârc mlăş­tinos. Printr-un fe­no­men de identificare – acelaşi ca în cazul lui Snooker şi Napper – Haggard a în­ceput să geamă şi să scân­ceas­că prin somn ase­menea unui ani­mal rănit, până când, intrigată de ce se întâm­plă, soţia lui l-a trezit, întrerupându-i coş­marul. A doua zi di­mi­nea­ţă, mena­jera şi-a informat stă­pânii că Bob dis­pă­­ruse. A fost gă­sit într-o bal­tă, la doi kilometri de oraşul în care locuia Rider Haggard. Faptul că bie­­tul brac avea capul zdrobit şi labele din faţă tăiate a dus la conclu­zia că fusese omorât de un tren.
Tendinţa de iden­ti­ficare: aceasta este marea forţă universală, capabilă să înlăture barierele inter­per­so­na­le aşezate de spiritul conştient, ajutân­du-ne să atingem o dimensiune psihică în care individul în­­ce­tea­ză să fie doar el însuşi, intrând în con­sonanţă cu cea mai umilă făptură creată de Dumnezeu: o plan­tă, un animal. Maeterlinck, un alt cunoscut scri­i­tor belgian, într-o altă celebră carte, „Oaspetele ne­cu­noscut”, adân­ceşte această pro­blemă a ega­lităţii în faţa creaţiei, afir­mând că în subconştientul nostru există o zonă ori­ginară, în care suntem – ca suflet, şi nu ca in­te­li­genţă – egali cu întreaga creaţie. Un fel de subs­tan­ţă psihică a întregului univers, numită de autor „spirit difuz”.

Corul găinilor

Când animalele visează

Identificarea este o formă particulară de a iubi, de a intra în consonanţă profundă cu ceva „viu”. Aşa cum există oameni care se înţeleg de minune cu plantele, reuşind să le facă să crească spec­taculos, tot aşa există indivizi care se înţeleg de minune cu ani­malele. În ambele cazuri, afecţiunea şi de­vo­ta­men­tul produc o identificare puternică. Şi aici, exem­plele la îndemână sunt numeroase. Şi nu doar exem­plul creştin al atâtor sfinţi care vorbeau cu păsările şi animalele, dar şi alte numeroase întâmplări. E şi ca­zul ce­lebrului dr. Bauemer, un veterinar german, re­nu­­mit pentru calitatea sa de a înţelege intuitiv lim­ba­jul ru­dimentar al pă­sărilor de curte, pe care – printr-o participare afectivă intensă – l-a transformat, pur şi sim­plu, într-un mod de a comunica. Numai rezerva ştiin­ţifică l-a împiedicat să execute numere de dresaj cu găinile, curcile şi cocoşii, care îi urmau orbeşte toa­te comenzile, de la cele utilitare – mâncat, băut, ouat – la cele pur subiective: ore de muzică, de plimbare sau de… cântat în cor. Psihologul italian Eduardo Boz­za­no relatează cazul unui copil handicapat, care de la vârsta de doar doi ani conversa cu păsările, mer­gând zilnic la întâlnire cu ele, dimineaţa la ora nouă, într-un luminiş de pă­du­re. La sosirea lui (însoţită de pre­zenţa poves­ti­to­ru­lui), pă­sările îl în­con­jurau bu­cu­roase, ciripind mai vioi ca înainte. Co­pilul a cres­cut, dar fără să atingă şi o maturitate men­tală, şi poate din cauza candorii sale con­ser­vate până târ­ziu a iz­butit să păstreze pri­e­­te­nia cu drăgălaşele îna­ripate până la vârsta de 30 de ani, când a mu­rit.
Se pare că înţele­ge­rea directă cu anima­lele nu este posibilă decât în planul extrasenzorial sau la nivelul subconştientului. Mai „sus” nu se poate, pen­tru că omul „normal” e prea ocupat să-şi asculte vo­cea or­go­li­oasă şi egocentrică a eului conştient, pen­tru a putea per­cepe semnalele tainice ale uni­versului încon­ju­rător, „vocea” lumii mărunte. Sfin­ţii au auzit această voce câteodată, putând să con­verseze cu păsă­rile, cu lupii şi cu peştii, dar sfinţii au simplitatea şi pu­ritatea copiilor. În plus, ei cu­nosc limbajul şi dru­mul iubirii. Nu există nicio for­mă posibilă de înţele­gere naturală, spontană, cu plantele sau cu animalele, care să nu se bazeze pe afecţiune, pe o încredere pro­fundă şi re­ci­pro­că. Acesta este terenul pe care apare ceea ce nu­mim până astăzi iubire: interferenţe psi­hice care pro­duc identificări.

Papagalul încăpăţânat

Pe tărâmul acestei simbioze afective şi psi­hice au loc cele mai in­te­re­sante fe­no­mene paranormale legate de ani­male. În pre­sa engleză de acum câţiva ani, a făcut mare vâl­vă Nataşa, o imi­gran­tă de origine rusă, care trăia îm­pre­ună cu soţul său bătrân şi in­firm şi cu doi câini basset. Consemnaţi să stea în­tr-un hol de către ordinele severe ale stă­pânei lor, ei se plimbau permanent, ca două san­tinele instruite, mereu în alertă, exe­cu­­tând la perfecţie sarcinile primite: să nu latre decât din motive întemeiate. Pe scurt, ei nu lă­trau decât dacă cineva se apropia de apar­tament. Dar aici trebuie făcută o precizare: un câine oarecare ar fi lătrat la ori­ce zgomot de paşi. În schimb, cei doi făceau o se­lecţie in­te­lig­entă, bazată pe clar­viziune, semnalând doar viitorii vizi­ta­tori, fără să gre­şeas­că vreo­dată. Oare cum era po­sibil aşa ceva? Pentru a apre­cia corect această in­cre­dibilă perfor­man­ţă, mai tre­bu­ie precizat că cei doi câini nu aveau niciun con­trol vizual (holul nu avea fereastră), iar pe scă­rile blo­cului locatarii circulau per­ma­nent. Cu toate acestea, pa­tru­pedele lătrau doar când cei care veneau erau musafiri aş­tep­taţi… Sin­gura explicaţie ofe­rită presei de stăpâna bas­se­tilor a fost şi mai bizară: „Câi­nii ştiu o gră­madă de lu­cruri. Din păcate, nu pot vor­bi. Dar eu îi înţeleg perfect. La animale, la fel ca şi la oameni, există un fel de a şti lucrurile subconştient, ce­va care vine din adânc”.
Mai nonconformişti decât co­legii lor de pe con­ti­nen­tul eu­­ropean, psi­ho­logii ame­ri­cani susţin că între ani­ma­le şi oameni se poate stabili o „in­ter­ferenţă psi­hică direc­tă”, graţie căreia ani­ma­lele se pot comporta uneori în­tr-o manieră net su­perioară stan­dar­delor lor biolo­gice. Ele percep „in­for­­maţii despre evenimente utile sau nocive chiar la mare distanţă, fără aju­torul unor organe spe­cia­lizate”. Se înţelege de la sine că astfel de afir­maţii nu constituie decât o apro­xi­maţie în ceea ce priveşte cu­noaşterea teoriilor ce cuprind un vast câmp de fe­no­mene. Ele au implicaţii filosofice şi ştiin­ţifice de o întindere consi­de­rabilă şi ne permit să accep­tăm un an­samblu de fapte care altfel ni s-ar părea ab­surde, ca de pildă povestea cu pa­pagalul pro­fe­sorului Ed­mund Koehler, un ilustru specialist al psi­ho­logiei ani­male. Acesta îşi învăţase pasărea să sa­lute cu un zgo­mo­tos „la revedere” pe orice vizitator care pleca din casa sa. Mulţi dintre ei au încercat să-l păcălească pe papagal, îndreptându-se spre uşă şi prefăcându-se că ies, când de fapt nu aveau intenţia să plece. Ei bine, în niciunul dintre aceste ca­zuri, papagalul nu a vor­bit. Oare de ce? E lim­pe­de că nu din motive de inte­li­gen­ţă, ci datorită ace­leaşi în­ţelegeri, bazate pe afec­ţiu­ne, a in­tenţiilor stăpânului. Fără să i se fi explicat prin cu­vinte, pa­să­rea se iden­ti­ficase într-un plan subtil, psihologic, cu dorinţa lui Koehler de a spune „la re­ve­dere” numai când cineva pleca de-adevăratelea.

Caii matematicieni

Când animalele visează

Au trecut mai bine de şaizeci de ani de când a în­ce­put să se vorbească despre caii ma­te­ma­ti­ci­eni din Eberfeld: Zarif, Muhamed, Hänschen şi Hans, zis „înţeleptul”, faimoşii armăsari îngrijiţi cu atâta dra­goste de Karl Krall, cel care i-a adus la un nivel in­cre­dibil de performanţe mentale. O pleiadă de savanţi şi de cercetători faimoşi s-a interesat de ca­pa­cităţile lor, su­punându-i la „interviuri”, la exa­mene şi expe­rien­ţe de tot felul. Printre primii care au stu­diat fe­no­menul la faţa locului se nu­mără pro­fesorii William Macken­zie şi Ro­berto Assa­gioli. Ei au fost in­­te­resaţi în mod deo­sebit de Muha­med, calul cel mai dotat din punct de vedere al capa­cităţilor arit­metice. Mackenzie poves­teş­te: „Ex­pri­mân­du-se în limbaj tip­to­logic – adică lovind cu co­pi­tele în podea, de un anu­mit număr de ori -, Muhamed dădea răs­pun­suri de o rapiditate fulge­ră­toare celor care îi propuneau ex­tra­geri de radicali de un grad ri­dicat, chiar când era vorba des­pre în­tre­bări puse pentru prima dată”. Pen­tru Muhamed, ex­tra­gerea ră­dă­cinilor pătrate sau cubice cons­ti­tuia un fel de joc recreativ. „Ceea ce m-a fra­pat în mod de­o­sebit”, spune cer­ce­tă­torul belgian, „a fost uşu­rinţa, promp­titudinea cu care acel cal îmi dă­dea so­luţiile. Abia formulată operaţia ma­te­ma­tică şi copita dreaptă lovea deja în po­dea, marcând nu­mărul unităţilor, ur­mată de copita stân­gă, care mar­ca zecile. Nu exista niciun semn de con­centrare sau de re­flec­ţie, răspunsul părea să parvină automat, dat de o in­te­ligenţă invizibilă”.

Inteligenţa care vine de departe

După părerea psihologilor americani, inteligenţa animalelor are rădăcini detectabile în sub­con­şti­ent. În cazul calului Muhamed, acesta nu reţinuse din lecţiile stăpânului său, Krall, decât ru­di­men­tele arit­meticii: ştia, de exemplu, că cinci ori cinci fac do­uă­zeci şi cinci şi că cinci este rădăcina pă­trată a lui do­uă­zeci şi cinci. Dar, „un lucru nou şi total diferit s-a eliberat dintr-odată din psihismul ca­lului”. Fără ca nimeni să-i arate mo­dul de extragere a ră­dă­cinilor de un grad ridicat, el a putut sin­gur, sin­gurel, sau mai de­grabă cu aju­torul mis­te­ri­oa­sei in­te­li­gen­ţe ieşite din comun, să re­zol­ve ins­tan­ta­neu, ca prin­tr-o in­tuiţie directă a so­luţiei cău­ta­te, ră­dăcini cubice, la puterea a pa­tra şi a cincea ale unor nu­me­re lungi, scrise pe o tablă. Este un fe­nomen care ates­­tă exis­tenţa unui factor misterios al in­te­li­genţei, despre care se poa­te spu­ne doar că nu este supus unui control conştient şi că este în mă­sură să folosească surse si­tuate cu mult dincolo de pa­tri­mo­niul individual. „Subconş­ti­ent sau su­pra­con­ştiinţă, este clar că trebuie să re­cu­noaş­­tem exis­tenţa unei di­mensiuni psi­hi­ce ne­cu­nos­cute, care se în­tin­de dea­supra noas­tră şi la care pu­tem avea acces, în unele ca­zuri, prin inter­me­diul clar­vizi­unii.”
O singură ipoteză per­mi­te explicarea diferitelor fe­no­me­ne examinate până aici: ipo­te­za clarviziunii ani­­ma­le­lor. Ani­malele sunt toate clar­vă­ză­toare, pen­tru că trăiesc într-o stare de con­ştiinţă par­ti­cu­lară, care are legături cu visele. „Sta­­rea de ve­ghe la animal este foarte apropiată de som­nam­bulismul omului”, spu­ne psihologul ame­­rican J. Ocho­rowici. „Neavând nicio noţiune a tim­pu­­lui, animalele tră­iesc într-un fel de somn per­pe­tuu.” Ca orice clar­vă­zător, ani­ma­lele sunt deci ins­tru­mentele unui psi­hism care le trans­cende. Toa­te aceste lu­cruri ar tre­bui să ne spo­rească con­si­de­raţia pentru ani­malele din jurul nos­tru, atât de le­gate de psi­­his­mul nos­tru şi atât de pre­gătite să asi­mileze prin căi ne­vă­zute ca­lităţile cu­noscute şi ne­cu­noscute pe care le po­se­dăm. Ob­ser­vându-le cu mai multă răb­dare şi afec­ţiune, vom des­coperi cât de bine ne în­­ţeleg stă­rile de spirit, do­rinţele şi ne­îm­pli­nirile, re­ac­tu­a­lizând în­con­tinuu misterul şi fru­museţea creaţiei.

http://www.formula-as.ro/

Reclame
Acest articol a fost publicat în MINUNATELE NECUVANTATOARE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.