Mai slăbeşte-mă cu atâta iubit!”


"Mai slăbeşte-mă cu atâta iubit!"

– Nimic nu e mai ucigător pentru o relaţie decât un partener care îşi sacrifică propriile aspiraţii şi îl sufocă pe celălalt, ca o plantă agăţătoare. O situaţie-limită, comentată de un psiholog –

Sandviciurile cu dragoste

„Dacă vreau ceva, pot să-mi iau şi singur!”, se răsteşte Dan la prie­tena lui, când o vede apro­piin­du-se de el cu câteva sand­viciuri puse pe o farfurie. Apoi îi în­toarce demonstrativ spatele şi con­ti­nuă să vorbească cu ceilalţi colegi. Lo­cul acţiunii: o petre­cere de firmă, la care angajaţilor li s-a permis să vină şi cu prietenele sau soţiile lor. Avantajul e oricum de par­tea lui, fiindcă se află la el „acasă”, discută cu colegi de birou. Oana, în schimb, nu cunoaşte aproape pe nimeni aici, drept ur­mare, se refugiază într-un loc mai ferit şi înghite cu lacrimi în ochi toate sand­vi­ciu­rile de pe farfurie, după care îşi ţine încheieturile mâinilor sub jetul de apă rece, până îi dispar petele roşii din obraji. Dacă ar fi după ea, s-ar face pe loc nevă­zută. „Eu sunt dră­gu­ţă cu tine şi te însoţesc la petrecere, iar tu mă ofen­sezi în pu­blic, nenoro­citule!”, şuieră mânioasă tânăra fe­meie către imaginea ei din oglindă.
Mai târziu, pe drumul spre casă, îi reproşează lui Dan com­por­ta­mentul bădărănesc, dar acesta îi replică, plic­tisit: „Slăbeşte-mă cu drăgă­lă­şe­niile tale. Nu-ţi dai seama că mă sufoci? Nu mai am patru ani”, apoi porneşte radioul maşinii. Când ajung la intrarea blocului în care locuieşte Oana, o­preşte ma­şi­na şi aş­teap­tă ca ea să co­boa­re, apoi de­marează, fără să mai privească îna­poi.
Deşi e trecut mult de miezul nop­ţii, Oana nu reuşeşte să adoar­mă. Îl sună mereu pe Dan, simte nevoia să discute din nou cu el despre această seară nefericită, să clarifice com­por­tamentul lui. Cu ce a greşit? Ştie că nu face bine, că insis­ten­ţa ei seamănă cu sandviciurile de pe farfurie, dar nu se poate abţi­ne. Dan nu răs­punde.
Povestea lor de dragoste înce­pu­se aşa de fru­mos, în vara trecută. Cu o precizie de cea­sornic, în fie­care marţi, a­cest tâ­năr înalt, cu zâmbetul lui fermecător, îşi făcea apariţia în librăria unde lu­cra ea. Se pre­făcea că se in­teresează de una sau alta din ultimele cărţi apărute, dar ur­mărin­du-l discret cu coada ochiului, Oana a băgat de seamă că, de fapt, el o ob­serva, cu maxi­mă atenţie, chiar pe ea. Iar privirile lui in­sis­tente parcă o elec­trizau. În­tr-o bună zi, a găsit curajul să-i vorbească, invitându-l la o lec­tură publică, susţi­nută de un scri­itor cu­noscut. A fost în­cepu­tul unei pe­rioade minunate. Cea mai frumoasă de până atunci în viaţa ei.
Oana aprin­de veioza. Dră­gălă­şenie? Poate că da. Uneori se miră ea însăşi că, atunci când co­lindă maga­zinele, se gândeşte mai întâi la ce i-ar plăcea lui să mă­nânce, la ce i-ar face plăcere lui să poarte, şi numai după aceea la ce şi-ar dori ea. De curând, îi pre­zen­tase trium­fătoare nişte ochelari de soare Ar­ma­ni, pe care cheltuise o mi­că avere. „Nu-mi tre­bu­ie”, refu­zase Dan, mai de­grabă neprietenos. „Mai am o pe­reche şi-mi sunt de a­juns”. „Te rog!”, in­sistase ea. „Afec­ţiu­nea ta e prea lipi­cioasă”, re­plicase Dan e­nervat.
Oana s-a despărţit trep­tat de toate lucru­rile care îi adu­ceau bu­cu­rie al­tădată. Nu mai merge la cos­me­tică şi masaj, „a uitat” inti­mitatea în­dră­gitelor ei după-amieze de lectură pe care obişnuia să le petreacă pe ca­napea, înfăşurată într-un capot larg, cu o carte în mână, se lipseşte chiar şi de se­rile de seriale de la te­levizor. Totul pentru Dan. Mai nou, fiindcă el se în­scrisese la mas­terat, Oa­na ţinea morţiş să-i gă­teas­că, pentru ca iubitul ei să nu piardă vremea mâncând pe fugă, în oraş. „Şi el ce face pentru tine?”, o în­tre­base o prie­tenă. „Nimic”, ar fi fost răspunsul co­rect. Dar Oa­na ri­postase grăbită: „Nu e obligat să se re­van­şeze”.
În finalul acestei seri dezastru­oase, aşa cum stă ghemuită sub pla­pumă, epuizată de plâns, Oana nu reuşeşte nici măcar acum să cu­prindă cu o privire clară şi critică grămă­joara de cioburi ale iubirii ei şi să-şi recu­noas­că greşeala: insis­tenţa senti­men­tală. Murmură doar: „Nu mă mai iubeşte. Vrea să scape de mine. S-a sfârşit”.

Opinia specialistului

Tipică pentru cuplurile în care exagerarea sentimentală îi limitea­ză unuia dintre parteneri spaţiul vital, povestea relatată mai sus trebuie ana­lizată mai detaşat. În spatele unei ati­tudini de respingere nu se află tot­deauna intenţia de a torpila o relaţie, de a-i pune capăt, ci adesea doar o sufocare extre­mă. Cu cât unul dintre parteneri stăruie mai mult să obţină o apro­piere perma­nentă, să-şi dove­deas­că fidelitatea şi se agaţă de gâtul celuilalt, cu atât mai îndârjit luptă „pri­zonierul” să-şi apere libertatea. Aces­ta este un principiu infailibil, la fel ca o lege a naturii. De multe ori, la baza confruntării se găsesc mo­dele comportamentale moştenite din tre­cut. În fa­milia Oanei, de pildă, au exis­tat probleme grave: mama sufe­rea de depresie şi-şi căuta consolarea în alcool, tatăl ve­nea cu neplăcere acasă. Negli­jată de nişte părinţi preo­cupaţi de propria lor suferinţă, fata şi-a conceput singură o for­mulă de su­­pravieţuire: „Tre­buie să fac efor­turi şi să insist ca să fiu observată. Dacă în­cetez să mă străduiesc, voi fi ignorată şi părăsită”. Dan, în schimb, copil unic, plasat din start în centrul atenţiei neînce­tate a mamei sale, nu cunoaşte asemenea griji. Dim­potrivă. Modul Oanei de a-l co­coloşi îi trezeşte vechi amintiri stânje­nitoare – oroarea de a fi ur­mă­rit pas cu pas, în numele iu­birii materne.
Cramponarea nu este o caracteris­tică exclusiv femi­ni­nă. Tot atât de des sar peste cal şi bărbaţii, din dorinţa ca sen­timentele lor să rămână inten­se şi paradisiace, ca la începu­turile iubirii. Genul de soţ care vine dimineaţa cu cafeluţa la pat, sărutându-i mâna so­ţiei şi copleşind-o cu complimente, deşi femeia are încă ochii umflaţi de somn, care parfumează baia înainte ca ea să se spele, şterge pe jos, o pri­veşte, din spate, în oglindă, când ea se machiază, adorând-o din ochi, lă­cri­mos, şi care, bineînţeles, ia toate treburile casnice asu­pra sa, deşi mun­ceşte din greu, la un birou. În doze exagerate, afecţiunea devine uşor li­bi­di­noa­s­ă şi greu de suportat, mai ales dacă femeia es­te pe picioarele ei, o profesionistă indepen­den­tă…
Pentru o vreme, oricine se poate simţi bine, fiind răsfăţat ca un copil mic. Însă, cu timpul, situaţia devine incomodă. Şi ucigător de plicti­coasă. Fiindcă spontaneitatea şi vioiciunea se pierd pe drum, ele nu pot fi păs­trate fără curajul de a recunoaşte deo­se­birile şi de a duce conflic­tele până la capăt, pentru a învăţa din ele.

Există, cu adevărat, „nepotrivire de caracter”?

În ce-i priveşte pe Oana şi Dan, o despărţire pare inevitabilă, cel puţin temporar. De la acea scenă peni­bilă, la petrecerea firmei, cei doi s-au în­străinat tot mai mult. Sexualitatea lor e în im­pas. El se cufundă în lucra­rea lui de masterat ori navighează pe Internet seri întregi, iar la sfârşitul săp­tămânii, evadează la munte cu prie­­tenii, sau petrece ore şi ore pe tere­nul de tenis. Oana su­feră. A slăbit, s-a apucat iarăşi de fumat şi, dacă Dan nu-i dă măcar două telefoane pe zi, nu-şi poate fixa atenţia pe nimic.
Apoi, însă, primeşte o ofertă de serviciu în alt oraş. Ezită la început. În final, acceptă. Cu ero­ismul disperării, hotă­răşte că e nevoie de o pau­ză în relaţia ei cu Dan.
Şi iată că distanţa face din nou posibilă apro­pie­rea. În primele săp­tămâni, Dan respiră uşurat. Dar după aceea, începe să simtă lip­sa Oanei, un sentiment pe ca­re nu-l mai încer­case de mult. Cade pe gân­duri, cugetă la gre­şe­lile făcute şi la felul cum le-ar pu­tea în­drep­ta. Îşi dă dea sea­­ma cât de pu­ţin vorbise cu Oana des­pre el şi despre relaţia lor. Ar fi putut să se schimbe? Să renunţe la stilul ei posesiv? Să înţeleagă că în orice iubire e nevoie de oxigen?
Departe de Dan, Oana se simte mai întâi pierdută, parcă bol­navă. Se întreabă mereu da­că a luat o decizie înţe­leap­tă, îşi interzice să ce­deze tentaţiei de a pune mâna pe tele­fon. Scrie e-mail-uri pe care apoi le şterge şi se chi­nuie la gândul că, dacă relaţia cu Dan s-a sfârşit, într-adevăr, ar pu­tea fi vina ei.
A apelat la un psiholog şi urmează o terapie. În fiecare dimineaţă face jog­ging, iar după ce iese de la birou se opreşte într-o cafenea plină de ti­neri. Începe să-şi înjghebeze o viaţă nouă, în care rolul principal nu-i mai revine lui Dan, ci ei însăşi.
După şase luni, Dan vine în vizită. Iubirea lor pare să fi renăscut din cenuşă, dar cei doi se ceartă din orice. Oana îndrăzneşte, în sfârşit, să-i spună lui Dan dorinţele şi chiar frustrările ei. E o fire sentimentală. Are nevoie permanent de do­vezi şi declaraţii de dragoste. Să fie clipă de clipă alături, să-şi spună că se iubesc… „Dar te iubesc şi fără atâtea suspine”, se apără Dan. „Intimi­ta­tea asta exagerată ucide orice emoţie. Mă su­focă, mă face să fug”. Oana începe să plângă. „Nu pot altfel”. „Nici eu”, spune Dan şi se în­dreaptă spre uşă. „Apropierea asta îmi fură ae­rul. Nu mai simt decât silă. Îmi pare rău”. Un caz din mii de alte cazuri la fel. E cineva vinovat sau „ne­potrivirea de caracter”, atât de des in­vo­ca­tă în divorţuri, la tribunale, există cu adevărat?

DINA BRAN

Reclame
Acest articol a fost publicat în SEX - FAMILIE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.