BAZORIO, REGELE CETĂȚII ZEILOR (ZEUDAVA) DIN MOESIA (TĂBLIȚA 127)


Pe Tăblița 127 este prezentat Regele (Mateoso) Bazorio și Cetatea sa Zieado Dabo în expresia ”ON KOPONO I ELIAU DEUN DO MATEOSO BAZORIO I SIE MATEOSO ZIEADO DABO”, din care înțelegem că în ”Din Templul Lăcașului Sfânt Elio, i se dă Regelui Bazorio să’i fie Rege, Cetatea Zeilor, Zeudava”. Așadar, Moesia nu era un regat aparte de Geția nord-dunăreană, regat denumit și pe această Tăbliță, Eliau.

Expresia subliniată apare cu mici modificări și pe Tăblița 80, unde apare Kopono din Eliau și Nesibio. Regele Bazorio și Cetatea sa Zieado Dabo mai apar împreună pe încă două Tăblițe: 76, și 123. Așadar se poate face o legătură puternică între cetatea Zeudava și conducătorul acesteia, Bazorio.

Sunt menționați și Romanii care au fost îndepărtați, ori de niște fenomene meteorologice (fulgere), ori de un fenomen astral (eclipsă de lună, sau de soare), care se deduce din expresia ”LUCO DE NOQTO”. Presupusa eclipsă i’a determinat pe romani să se retragă, deoarece au considerat fenomenul ceresc ca pe un avertisment de la zei. O altă variantă ar fi că Zeudava avea și supranumele de ”Luco de Noqto”, ”Lumina Nopții”, oarecum plauzibil, deoarece era dedicată Zeilor.

Textul în caractere getice:

ΛVKΩ ΔE NOXΘΩ EΔE PVMVANOY HΔE AYX ΠVPXEΔΩE ΩN NVPETE ΦOY ΩN KOΠONΩY EΛIAV ΔEVN ΔΩ MAΘEΩΣO BAZΩPIΩ YΣHE MATEΩΣO ZIEAΔΩ ΔABO ΦEKOYΩ E NA ΛIΘΩ E ΠOETΩ PYBHEΘΩ AXINΩ E ΣIO Y ON NV BΩIZO TAMAPIO E ΘPAKΩ ΔABΩ ΓETO ΔENΩ EPE ΠOΠA ΔV EA ETA ΘΩΛYO YN ΓIOΣΩ ΔENΩY ΣH MOAΛΩE OI PΩTO BIΣΩE VXH POEAO Y AXHΩ TAMAPO MAΘΩ ZYEAΔΩ ΔABΩ ΓETO ΩN MEΣO

Transliterare din getice în latine:

LUCO DE NOQTO EDE RUMUANOI, I DE AIQ PURQEDO E ON NU RETE FOI, ON COPONOI ELIAU, DEUN DO MATEOSO BAZORIO, I SIE MATEOSO ZIEADO DAVO FECOIO E NA LITO E POETO RIVIETO AQINO, E SIO I ON NU VOIZO TAMARIO E TRACO DAVO GETO DENO.
ERE POPA DU EA ETA TOLIO IN GIOSO DENOI SI MOALOE OI ROTO VISOE UQI ROEAO I AQIO TAMARO, MATO ZIEADO DAVO GETO ON MESO

Citire propusă:

Lumina (luco) nopții (de noqto) a alungat (ede) romanii și (i) (de) aici (aiq) purcede (purqedo) și (e) în (on) nu (nu) treacă (rete) fie (foi) din (on) Lăcașul Divin (Coponoi) din Eliau Zeii (Deun) dă (do) Regelui (Mateoso) Bazorio, și (i) să fie (sie) Rege (Mateoso) Zeudavei (zieado davo), să facă (fecoio) noștri (na) aliați (lito) și (e) puțini (poeto) riverani (rivieto) ținuturilor (aqino), și (e) calea (sio) prin (on) nu (nu) vază (voizo) temuții (tamario) traci (traco), cetățile (davo) geților (geto) tainice (deno). Fie (ere) preoți (popa) de (du) ai lor (ea) să slujească (eta) înălțimi (tolio), în jos (in gioso) la câmpie (denoi), și (si) slabi (moaloe) ce’i vezi roată (oi roto vizoe) să se alăture (uci) regalității (roeao) și (i) aici (acio) neînfricatului (tamaro) Rege (Mato) al Zeudavei (zieado davo) a Geților (geto) din (on) Mesia (Meso).

Variantă propusă în vorbirea curentă:

De la ”Lumina nopții” care a îndepărtat romanii, tot de aici să purceadă și să nu fie trecătoare, precum din Templul Sfânt Eliau, Zeii i’au dat Regelui Bazorio, să fie Rege la Zeudava (Cetatea Zeilor), să’i făcă aliații noștri pe puținii vecini de la hotare, misiunea sa fiind să’i facă pe temuții traci, să vadă că cetățile geților nu le sunt ostile. Fie ca preoții lor să slujească de pe munți până la șes, iar cei slabi de peste tot să se alăture regalității de aici și neînfricatului Rege al Zeudavei și a Geților din Moesia.

Cetatea Zeilor, menționată în textul Tăbliței 127, pare a fi Seuthopolis, asemănarea lexicală între Seutho și Zieado este evidentă, rotacismul z=s și t=d ducând la Zeudhopolis pt. elină sau Sieatodava pentru getică.

Știm că Seuthopolis era capitala Regatului Odris, pe vremea lui Seuthes al III-lea.  Seuthopolis nu a fost un adevărat polis, ci mai degrabă sediul lui Seuthes și curtea sa regală. Palatul său avea un rol dublu, funcționând și ca un sanctuar al Cabirilor, zeii din Samothrace. În mitologia elină, Cabirii, sau Kabirii (Kábeiroi grec.) au fost un grup de zeități enigmatice hthonice. Ei au fost venerați într’un cult misterios strâns legat de cel al lui Hefaistos, ca zeu al focului, al metalelor și al metalurgiei, al fierarilor, sculptorilor și artizanilor, și cunoscut de romani ca Vulcan,  centrat în insulele din nordul Mării Egee la Lemnos și Samothrace în complexul templului Samothrace și la Thebes. În originile lor îndepărtate și Cabirii, zeii Samothraciei pot include elemente pre-grecești (pelasgice), sau alte elemente non-elinești, precum cele hitite, getice, proto etrusce sau frigiene. Cultul din Lemnos a fost întotdeauna local pe insula Lemnos, dar cultul de pe insula Samothrace s’a răspândit rapid în întreaga lume elenă în timpul perioadei elenistice, și chiar la inițierea romanilor.

La Seuthopolis cea mai mare parte a spațiului din oraș era ocupată nu de case, ci de structuri oficiale, majoritatea locuitorilor fiind în afara orașului. A avut populație getică dar și elenă. Rolul dublu al palatului lui Seuthes (curtea regală și sanctuarul) indică faptul că Seuthes era un rege preot: marele preot al Cabirilor printre geții odrăsieni. Potrivit semnelor din Seuthopolis, în piață se află sanctuarul lui Dionysius / Sabazios .

Bazorio din Tăblița 127 ar putea fi unul din regii sud-dunăreni, Hebryzelmis (390-384 î.Hr.) sau Berisade (358-352 î.Hr.) sau un rege încă anonim istoriei scrise care a domnit și peste Moesia, deși Regatul Odris a trăit maxima sa extindere prin alianțele dintre triburile getice sud-dunărene care au reușit’o Sitalces și Seuthes.

Regatul Odris a fost primul care a dobândit puterea în regiune sub un singur conducător, regele Teres I în secolul V î.Hr. (475-445 î.Hr.) fiind primul rege care a reușit să unifice sub conducerea lui multe dintre triburile getice.

Despre Teres se spunea că şi’a trăit cea mai mare parte din viaţă pe câmpul de luptă, în prima parte a vieții s’a luptat pentru câștigarea independenței regatului său, în a doua parte a vieții s’a luptat pentru întărirea puterii regatului său. El a condus mai multe campanii militare pentru a extinde teritoriul aflat sub controlul său.

Sitalces, al doilea fiu al lui Teres I (431-424 î.Hr.) a continuat extinderea teritoriilor sale. El a fost un aliat al Atenei în Războiul peloponesiac, iar în conflictul din 429 î.Hr. din Macedonia regelui Perdiccas II, a invadat cu o armată care a inclus războinici ai triburilor care nu făceau parte din regatul său. (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Sitalces a participat și la Războiul Peloponesiac, fiind aliat al atenienilor.
Conform lui Tucidide, sub regele Sitalces, regatul a atins maximă expansiune, stăpânind tot litoralul de la Abdera până la vărsarea Istrosului, fiind integrați toți tracii dintre Haemus și Rodopi și geții de dincolo de Haemus, de la sud spre nord. Diodor din Sicilia susține că Strymonul era limita vestică. Tot el îi face un portret regelui Sitalces, ca fiind înțelept, blând față de supuși, viteaz, atent cu averea statului. Percepea tribut de la populațiile supuse și de la unele cetăți grecești, în valoare de 1000 de talanti. A dezvoltat o armata considerabilă de 120.000 de pedestrași și 50.000 de călăreți.

Relațiile cu scyții s’au deteriorat, după ce Ariapeithes s’a recăsătorit cu o grecoaică, dăruindu’i un fiu, Skyles. Au apărut rivalități între el și Octamasades. Skyles a fost alungat pentru că ducea un mod de viață grecesc, și de aceea primește azil politic de la Sitalces, asta în timp ce un rival al lui Sitalces, fiul lui Teres, este adăpostit de scyți.
Octamasades a pornit cu o armata spre Tracia, dar datorită înțelepciunii lui Sitalces, a evitat conflictul printr’un schimb de azilanți. Sitalces s’a apropiat de greci datorită ascensiunii Macedoniei și controverselor teritoriale dintre regatul sau și Macedonia sub Perdicas al ÎI-lea.

Sitalces sprijină un pretendent la tronul Macedoniei, pe Filip, fratele lui Perdicas al II-lea. De astfel, Sitalces s’a căsătorit cu o grecoaică din Abdera. În timpul războiului peloponesiac, Spartă și Atena își căutau aliați printre vecini. Regatul Odris încheie o alianța cu Atena, ucigând solii spartani. Astfel, în 431 i.Hr., Nimphodorus, fratele soției lui Sitalces, primește titlul de proxenos, iar fiului lui Sitalces i se oferă cetățenia ateniană. Macedoniei i se cedează orașul Therme.

În 429 î.Hr., Sitalces conduce o campanie în Peninsula Chalcidica și se va război cu Macedonia timp de 30 de zile. Însă a fost trădat de nepotul său, cumpărat de Perdicas al II-lea, ce primește mâna surorii sale, Stratonike. În 424 i.Hr., Sitalces a murit în lupta împotriva tribalilor, la Delion.

După moartea lui Sitalces la putere a ajuns Seuthes I, nepotul lui Sitalces (424- 410 î.Hr.), și a încheiat campania împotriva lui Perdiccas II al Macedoniei și a dublat tributul orașelor grecești de pe coastă. În 411 î.Hr., fără prea mare succes a condus o expediție împotriva Atenei (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101).

Este succedat de Seuthes, fiul lui Sparadocos, fratele lui Sitalces. A renunțat la politică expansivă și a dus o politică de conservare a hotarelor. Tucidide menționează că tributul perceput a fost crescut la 400 de talanti, plus daruri. Relațiile cu Macedonia se îmbunătățesc.
Acest rege a renunțat la politica de expansiune teritorială. Un lucru important de precizat este că la odrisi tronul nu era moștenit de fiul cel mare, ci de nepotul de frate.
Amadocus I (410- 390 î.Hr. aproximativ) a pierdut multe teritorii, după atacurile triballilor. Guvernatorul care a plasat controlul regiunilor pe malul Mării Egee s’a proclamat rege sub numele de Seute II (405 -390 î.Hr.). Cei doi suverani au fost împăcați, încheind împreună o alianță cu atenianul Thrasybulus.

După moartea lui Sitalces, Regatul Odris a cunoscut perioade succesive de fărămițare și de unificare. De exemplu, pe vremea lui Cotis I (383-359 î.Hr.) a ajuns din nou la o mare înflorire și expansiune. Însă după moartea sa, Regatul Odris s’a divizat în urma unor conflicte interne, iar în anul 341 î.Hr. cucerirea lui de către Filip al II-lea al Macedoniei a fost extrem de ușoară.

În 410 i.Hr., regatul este divizat între doi moștenitori, Seuthes al II-la și Amadocos. Fiecare își caută aliați pentru a o suprimă pe cealaltă. Amadocos s’a împrietenit cu generalul grec Alcibiade, iar Seuthes al II-lea a angajat mercenari greci conduși de Xenofon.  Xenofon l’a cunoscut personal și a descris un ospăț de la curtea să. În final, cei doi își normalizează relațiile, iar Amadocus moare în 390 î.Hr.
Hebryzelmis (390- 384 î.Hr.)

Cotis I (384- 358 î.Hr.), s’a născut în timpul domniei lui Seuthes I, a preluat puterea prin uciderea predecesorul său. Un reviriment al expansiunii teritoriale și al înfloririi Regatului Odris are loc în timpul lui Cotys I. Regatul își revine temporar sub domnia lui Cotys I, ce reunifica teritoriile.  S’a aliat cu Atena și s’a căsătorit cu fiica ateniana a generalului Iphicrates. S’a aliat cu triballii împotriva lui Abdera, dar a fost ulterior responsabil pentru pornirea unei rebeliuni. A intrat în conflict cu Atena pentru posesiunea Chersonesului tracic, aceasta a instigat la revolta împotriva trezorierului lui Miltochite, care a avut succes, dar a condus la un nou tratat de alianță în 361 î.Hr. În 359 î.Hr. s’a aliat cu Filip al II-lea al Macedoniei și în anul următor a fost asasinat de Peithon și Cheracleide de Ainos care au fost proclamați ulterior cetățeni de onoare ai Atena pentru gestul lor.

După ce Cotys I este asasinat în 360 î.Hr.. de către un grec, Regatul se împarte în trei regate mai mici.
În 341 î.Hr., Tracia a fost cucerită de Filip al II-lea al Macedoniei.
În final Regatul Odris s’a divizat în urma unor neînțelegeri interne, iar lovitura de grație i’a fost dată de Filip al II-lea al Macedoniei (tatăl lui Alexandru Macedon). Astfel, după prăbușirea Regatului Odris, geții au ajuns sub stăpânirea regilor macedoneni.

La moartea lui Cotis, regatul a fost împărțită de cei trei fii ai săi, care s’au antrenat în lupta dintre Atena și Filip al II-lea, dar a ajuns să fie subjugat de acesta din urmă. Regatul Odris a fost un regat extrem de important care de’a lungul a 100 de ani a reușit să stăpânească teritoriul geților sud-dunăreni.

Amadoco II (358- 347 î.Hr. aproximativ) a controlat zona de vest a râului Marița (Hebrus). El a fost urmat, probabil, de Teres al II-lea.

Berisade (358-352 î.Hr.) și fiul său Cetriporo (352-347 î.Hr.), probabil co-regent de la început, au controlat zona de coastă de la Amfipolis și minele de argint;

Cersoplepte (358-341 î.Hr.), ca urmare vârstei tinere sub guvernarea eficientă a lui Charidemus, un grec legat de familia regală, a controlat zona de est al râului Hebrus.
Seuthes III (330-300 î.Hr. aproximativ), s’a revoltat de mai multe ori normelor macedonene de sub domnia lui Alexandru cel Mare și după moartea sa, în 323 î.Hr. și a fost învins de Antipater și Lisimah. În 320 î.Hr., și’a mutat împărăția în centrul Traciei și a construit o nouă capitală, Seuthopolis, din care resturile cetății sunt acum acoperite de lacul artificial de Koprinka, în apropiere de actualul Kazanlak. Acesta a fost de partea lui Antigonus I împotriva lui Lisimah. Ulterior Lisimah a fost ucis în luptă de către Seleucus în 281 î.Hr. și Tracia trece sub suveranitatea lui Ptolemeu al II-lea.
Împărăția a fost astfel supusă invaziei galatenilor celți în 273 î.Hr.

Un rege get pe nume Pleurato este amintit pentru că a învins în 214 î.Hr. regatul celtic Tylis. Apoi Regatul a fost cucerit de Filip al V-lea al Macedoniei în 202 î.Hr.
Ulterior a urmat o serie foarte puțin cunoscută ale unor dinastii getice, până la războiul civil dintre Cezar și Pompei .
Cotis VII (57–48 î.Hr.), aliat al lui Pompei;

Fiul lui Rescuporide I (48-13 î.Hr.), inițial sub tutela unchiului său Remetalce, a fost ucis în luptă împotriva triburilor getice ale Bessilor, principalele sale revolte anti-romane au fost conduse de Vologeses.

Remetalce I (12 î.Hr. -12 d.Hr.), fratele lui Cotis VII, care, după sfârșitul răscoalei a fost restaurat la putere prin Augustus ca un succesor al nepotului său, care a lăsat moștenitori. La moartea lui, imperiul s’a împărțit între Augustus, fiul Cotis VIII și a fratelui Rescuporide II. În 18 d.Hr. Rescuporide a fost judecat sub Tiberius pentru că l’a întemnițat și ucis pe nepotul său și a murit la scurt timp după aceea în exil în Alexandria.

Antonia Trifena, văduva și fiica împăratului Cotis VIII lui Pontus Polemon I, și fiul său Remetalce II (18-38 d.Hr.) au fost repuși de Tiberius la întreg regat. La moartea fără moștenitori ai Remetalce, la porunca lui Caligula a abdicat mamei.
Rhoemetalces III, fiul lui Rescuporide II și apoi vărul Cotis VIII, și soția sa Pitodoride al II-lea, fiica lui Cotis VIII și Antonia Trifena (38- 46 d.Hr.).

După ce Regatul Odris s’a divizat, a ajuns sub clientelatul Romei până în anul 46 d.Hr. când a murit ultimul rege odris, Rhoemetalces al III-lea. După moartea lui Rhoemetalces, Tracia a fost făcută provincie romană de Claudius.

Dicționar:

luco, luce  – a luci, lucire, strălucire, lumină, luminozitate, este predecesorul rom. a luci, lucoare – lumină și echiv. cu lat. lux, lūcēre, din arhaicul *leuk- cu derivați în mai multe limbi europene.

noqto, noctio, nocto – noapte, -a, este predecesorul rom. noapte, având echivalenți în numeroase limbi europene, din arhaicul *nógʷ-t-s (*nokʷts).

ede, edo, edu = plecare, alungare, a veni, a merge, a ajunge, a se duce, să se afle, eide=să purceadă la. Sunt echivalenți cu lat. eō, ire=a merge.
edi = a făcut, a face, provine din ahaicul *dhe- ”a pune, a așeza”, cu forme echivalente în majoritate limbilor europene. Este posibil să fie înrudit cu arom. adaru ”fac” și geto-rom. a deretica, dar detaliile nu sunt clare.

indo, inde – apoi, pe viitor, a pune în, este echivalent cu lat. deinde=apoi”.

aqi, aqio, aci, aici, aiq, ice, icea – aici, aci, sunt forme din care provin rom. aici, aci, ici, icea lat. hic, haec, hoc – acesta, aici este un echivalent, dar format pe alt principiu. De Vaan reconstituie arhaicul *g/ghe/o- ”acesta” și -*k’e – aici. De Vaan vede formele latine și alte forme italice ca fiind compuse din cele două particule, fenomen care nu mai are loc în alte limbi europene. Aceasta este viziunea lui de Vaan pe care nu o împărtășim decât partial. Formele getice derivă din arhaicul *k’e ”aici”, prefixat cu a, (sau inițial cu i sau e, apoi devenit a). În limbile italice găsim osc. eks-, uk ”aici” și umbr. essu, puțin diferite de getică. Este cazul să amintim aici forma etruscă ik – aici.
Trebuie arătat că în multe cazuri, lat. h inițial pare să fie epentetic (adăugat), întrucât această laringală lipsește în echivalenții din etruscă sau alte limbi italice. Forme similare cu getica (și româna) există în mai toate limbile romanice. Dacă în română este evident că provin din getică, de unde provin ele în limbile romanice? Să fie etrusca aceea care stă la baza limbii romane rustice, iar nu latina?  Sau să fi avut un rol mai mare decât latina în crearea acestei lingua franca folosită mai întâi în peninsulă și apoi în restul imperiului (doar ca lingua franca)? Răspunsul pare să fie da.

rete, retero, retahio – scos, retras, retrage (se vor…), a trece dincolo de. Este un verb compus din rad. ter-, tah- a cărui origine este greu de identificat. Ar putea fi asociat cu arhaicul *tragh- ”a trage”, dar nu este clară evoluția celor două forme diferite între ele, dar diferite și de radicalul respectiv.

cete, cetie, cetu – cete, cetatea, este predecesorul rom. ceată și echiv. cu lat. caterva – companie, grup, ceată și umbrianul kateramu, caterahamo – ceată, grup.

foi – fost, verbul a fi apare sub mai multe forme: fi – a fi, fu (fio, fiu, fo, foe) – fost, a/au fost, fi, fu – ca fiind, să fie, a/au fost, da hie – să fie, precum și simo – fie, fu, fue – ca fiind, să fie, a/au fost, ese, eso – vor fi, să fie, hindu (hiindu, fiindu) – fiind, ere, erio, eru – fie, ființă, ese, eso – vor fi/să fie, este, saro – eram, se – sunt, seni – sunt (III, pl.), seo – a fost, seri, serio (seru, seriu) – au fost, seu – va fi, seu ”au fost” (auxiliarul a fi traductibil prin a avea), sia – fiind, sie (si) – fie, fost, sio, siu – a fost, fie că nu, fiind, să fie, însuși, siu – era, so – a fost/astfel, așa, să fie, so feu – ce a fost, so su, sue=să fie, va fi, era, fost/făcut, (îi) este, să fie (ca…), sunt, ca fiind, așa că, au fost, soa – va fi. Verbul a fi apare de peste 100 de ori în textele plăcuțelor de la Sinaia, sub forma aa câtorva radicali. În primul rând, fi, fu, fiind cognați cu lat. fio, fieri ”a fi” din care se consideră că provine rom. a fi. Forme similare se regăsesc într-o serie de limbi italice: cf. osc. fiiet (pers. III, pl.), umbric. fuia (pers. III, sg.), fuiest (pers. III, sg, viitor). Toate aceste forme provin din arhaicul *bheu- ”a crește, a fi”. Acest radical are derivați în toate limbile europene. Vedem că această rădăcină a verbului a fi nu provine din latină, ci din getică. Formele ero / erio-eso / ese au, de asemenea, echivalente în latină, în limbile romanice și în alte limbi europene, cu corespondentele românești eram, erai, era etc. Formele în si-, se-, so-, su- sunt foarte numeroase, mult mai numeroase decât în româna actuală, având echivalenți în latină și dintre limbile romanice în special în italiană. În română forme în s- avem în (eu) îs și în sunt (-em, -eți, -Ø), deci la formele verbului a fi, de prezent, plural.

copono – lăcaș sfânt, templu

eliau, eliu, elie, elia so – divin, sfânt, al/a zeilor, zeiesc. Suntem tentați să asociem aceste forme cu formele afro-asiatice care definesc divinitatea: ebr. el ”zeu”, arab, ilāh ”zeu”, dar și sumer. el ”id”, Bab-el (Babilon) ”Poarta Zeilor”. Dacă formele getice au aceeași origine, ele sunt vechi din fondul nostratic.

Deun – Panteon, Zeități, Templu

de – dintre, alor, de, di, din, dis do (dă), du – din, dintre, di, do (dă), du – de, de către, să, di, du – alor, a, al (lui), ale (lor), dintre, die – dintre, din ăie – dintre, din ei, detro – între, printre, înăuntrul

undo – undă, val, rază din arhaicul *unt-, *h₂en- ”trece apa”, vechiul elin antlos – a ține un vas, a se compara de asemenea cu *wed-”umed”, *wódr̥ ”apă”.

do – a  da, dau – a dat, care este de fapt formă de perfect (simplu), întrucât, perfectul compus a apărut mai târziu, la care se pot adăuga formele data, dato, datu=dat, donat, încredințat, fiind forme de participiu trecut. Este evident că desinența de participiu trecut -t (-a, -o, -u), este aceeași ca și în limba de azi, doni – să dăruiască. Formele provin din arhaicul *do-, dǝ-, dou- ”a da” din care provine și lat. do, dare. Radicalul este foarte răspândit în limbile europene.

mato, matu – marele/stăpânul/suveran/conducător, matiho – preamărețul, matoso gheto – Geții Mari, mateo, mateu – majoritatea, grosul. Aceste forme par să provină de la un radical proto-european cu sens de ”mare sau puternic” care poate să nu fie același din care derivă geticul maree, mairo sau lat. magnus etc. Pe de altă parte pot proveni de la acest radical cu prelungire în dentală (t), dar astfel de forme nu pot fi identificate în alte limbi europene.

fecoio, facindu, facsu, factu, fecuu, fem – făcând, a făcut, au făcut, precum și factice, factu – fapte, făptuit sau facu, fact, factu – decis, stabilit (de zei) și faxu, faxtu, fokeso – să se facă, așa să fie!, decizie (prin vointă divină), onfaho – înfăptuiască, sunt forme predecesoare ale verbul rom. a face. Asemănarea cu lat. facio, facere – a face este mai mult decât evidentă, dar forme similare se găsesc și în alte limbi italice: cf. falisc. faced, oscă fakiiad, umbrică façia, fakust, fakurent (III, pl. prefect viitor), venetă vhaχsto, toate cu sensul de ”a face”. Lingviștii consideră că aceste forme italice provin din arhaicul *dhe- ”a pune, a așeza” din care a fost reconstituit un radical proto-italic *fak-, *fek- ”a face”. Este bine de știut că limbile italice nu provin dintr’o proto-italică, întrucât o astfel de limbă nu a existat niciodată, pentru că aceste limbi sunt la origine, fie dialecte getico-ilire, fie getico-celtice. Multitudinea de forme italice indică faptul că acest radical a existat în mai multe dialecte getico-iliro-celtice, toate având sensul de ”a face”, nu de ”a pune, a așeza”, cum au în general formele din alte limbi proto-europene cu care sunt asociate formele italice. În plus, la forma getică edi (vezi mai sus) că provine din același radical din care indo-europeniștii consideră că provin formele italice. Formele italice, precum și cele getice, și dialectele traco-dacice provin de alt radical arhaic de tipul *bhak- ”a face”.

nalito – compus între aliat și al nostru, aliați, parteneri, prietenii noștri, neostili

na – cu noi, noștri, noastre, de partea noastră

lito – aliat, a alia, a lega, a ține frâu, a struni, a constrânge, a obliga, a priponi, a prinde, a încătușa, a fixa, din proto-europeanul *leiǵ- și echivalent în ukrainianiul nalýhaty – a înfrâna, a călători, a hățui, a struni, a lega, a fereca, în proto-albanezul *līdza, și a se compara și cu olandezul lijk (mod de legare cu frânghie a velelor), latinul ligare.

poeto – puțin, peio, peu, pii, poieh – copii, succesori sunt forme care au echivalenți în mai multe limbi europene din arhaicul *pōu-, *pǝu-, pu- ”mic, puțin”, cu derivatele nominale *po(u)los ”pui de animal”, putlo-s ”copil”. Radicalul este foarte productiv în limbile europene, dar toate adaugă un anumit formant (sunet de obicei consoană) la radicalul mai sus amintit, numai aceste forme getice folosesc radicalul ca atare. Menționăm că forma getică -por întâlnită în nume proprii a fost asociat cu lat. puer. De asemenea, forme din limba română de azi precum, prunc, pici, puști au aceeași origine.

rivieto – vecini, malul râului, margine, țărm, riveran, apropiat, din arhaicul *rey- ”a zgâria, rupere, tăiere” și echivalenți în multe limbi europene: englezul mediu river, rivere -fluviu, anglo-normand rivere – râu, vechi francez riviere – râu, latinul *riparia, riparius – malul râului, râu, litoral, vest-frizianul rivier – râu, olandez rivier – râu, germanul river, rivier – pârâul, fluviul și revier – zonă, teritoriu, district.

acino, aceno – 1. ținut, teritoriu, regiune, tărâm, meleag, teritoriu probabil din zone montane. Acest termen cu acest sens a dispărut din graiul geto-românesc, dar nu putem spune dacă s’a păstrat în vreunul din graiurile sud-dunărene. Deocamdată nu putem stabili definitiv etimologia acestui cuvânt. Este totuși posibil ca rom. ținut să fie o formă refăcută după ”acino”, prin etimologie populară după participiul trecut al verbului a ține. Una din propuneri ar fi și din proto-europeanul *h₂eḱ- ascuțit, arătat, deoarece se consideră și rădăcina formei latine ”acinus” – struguri, care provine din ”acies” – acuitate, punct ascuțit, precizie, agerime, istețime, dar și rădăcina altor numeroși echivalenți din limbile europene 2. aciná (Reg) – a se speria foarte tare 3. a răsări târziu după apusul soarelui 4. (pop.) a’și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se adăposti, a se oploși, a se aciola, a se agesti, a se aciua 5. ocini / ociná, ocinéz, vb. I (înv.) a moșteni, a dobândi, a stăpâni. ”Acino” pare să fi avut semnificația unei ascunzători în ținuturi de munte, a unui refugiu montan, iar limbii române să’i fi rămas doar forma prescurtată ”ac” și derivatele sale, cum ar fi și ”acar” și ”acut” care printre altele are sens de ”ascuțit”. Șura poate fi o formă modernă de la ”(a)ciura”. Cu siguranță acesta este un vechi cuvânt getic, care se regăsește și în expresia care ne vine din străvechimea limbii române: ”a avea ac de cojocul cuiva”, unde ”cojoc” reprezintă un alt cuvânt străvechiul lexic getic.

sio – moștenire, cale, dorință, transmitere, voință, țel, cauza din proto-europeanul *seh₁ – a impregna, a introduce, a semăna, a planta. Românescul misiune se consideră eronat că ar veni din latinul missio. Sio poate fi originea getică pentru mi-sie ”calea mea”, cauza, rolul, țelul, rostul, datoria, menirea fiecăruia, sau împuternicere, însărcinare, sarcină dată altuia în cazul nostru, sarcina dată de zeu.

voizo, vazo, veso (văzu) – a văzut, a observa, iveru – se învederează (că), forme predecesoare verbului rom. a vedea și echiv. cu lat. videre, ambele din arhaicul *ŭedi- ”a percepe, a vedea. Radicalul se regăsește în multe alte limbi europene. Forma getică corespunde perfectului simplu din limba română modernă.

voie, voiu, voisu – a / au vrut, voiu, voie – voință, voie, vrere, voru – voit-au, vrerea, voința, din arhaicul *ŭel-, ŭol- ”a vrea, a voi”, având echivalenți în latină, limbile germanice și slave.

tamaro, tamario – 1. temut, temător, a teme, înfricoșător 2. întunecat, întuneric, beznă, întunecime, tenebre, negură, neguros, întunecare, negreală, înnoptat, negru, opac, tenebros, mohorât, sumbru, noros închis, negricios, obscur, închis, cernit, mocnit, înnegurat, noptatic, necurat, din arhaicul *temH- ”întuneric”, proto-balto-slavic *timāˀ- ”întuneric”, lituanian tamsa – întuneric, bulgar тъма tǎma, sârb táma – întuneric

deno, denua – 1. a destăinui / mărturisi, dezvălui, familiar, obișnuit, nestrăin. Ar putea fi un cuvânt compus din de- ”de-, dez- ” și -no, -nu al cărui sens trebuie să fie ceva ”taină, mister” sau provine de la un radical *den-, înrudit cu taină care este considerat a fi de origine slavă, nu sunt alți echivalenți europeni 2. șes, vale, vâlcea, câmpie din proto-europeanul * dʰen – suprafață plană, foaie, zonă, palma mâinii, și cu echivalenți în englezul mediu denn – vizuină, peșteră, pășune, proto-germanicul * danjō – arie, hambar, etaj, germanul tenne – arie, hambar pentru cereale, vechiul olandez denne – vizuina, peșteră, pod, olandezul den – puntea navei, treierat, etaj, vale de munte.

popoe (popu, popă) – preotul este antecesorul rom. popă, echiv. cu lat. popa – preot (de rang inferior), împrumutat de limbile slave din stră-română.

ea – pe el, ai lor

eta – 1. a mânca, hrană, a hrăni (spiritual), a susține moral, 2. în vârstă, bătrân, vârstnic, derivat etate, din arhaicul *h₁ed- ”a mânca, a se hrăni”, echivalenți aromânul etã – vârstă, viață, germanicele *atjaną ”a mânca, a hrăni, a paște”, *ēsaz ”aliment, momeală”, *etaną ”lacom, obez”, elinul vechi áriston – micul dejun.

tolio – vale, pășune, islaz, toloacă (reg.), teren liber, a tologi – a lăsa teren necultivat, a tolăni – odihni (pe iarbă), echiv. german vechi *dalą – vale, în lituaniană tol – până la
talio, talu, talue – înălțimi, înalți, înalt, de sus, talipico, talipica – falnica, semeața, cei de seamă, înalți, înălțătoare, talpico (talipico) – de sus. Aceste forme provin de la rad. alt- ”înalt” prin metateza lichidei l, cu echivalenți în mai multe limbi europene (celtice, germnaice, albaneză), pe lângă latină.

moaloe – moale, slab, slăbiciune din proto-europeanul *mel- moale, slab, forme alternative *(h2) moldos și *(h2) ml̥dus – moale, slab, forme care pot fi rădăcini veritabile și pentru denumirea Moldovei, știindu’se cât de blajini sunt moldovenii…

en, in – în, ca, în/sub, din/în, , ăn (in, în) – peste, sunt forme predecesoare prepoziției rom. în, cu echivalenți în limbile italice și multe alte limbi europene din arh. *en ”în”.

zieado davo – Zeudava / Cetatea Zeilor

deu – zeu, diu – zeu, preot, deus ”Marele Preot/zeu, dieu – zeul, divinul, al zeului, diu – zeu / preot, ze, zeu, zi, ziu, zieu – zeu, zei, al zeilor, zesco – a zeilor, zeiască, zieadă – a zeilor, panteon, zieo – panteon, tărâmul zeilor, sunt forme predecesoare ale rom. zeu (zână), fiind echiv. cu lat. deus. Dincolo de plăcuțele de la Sinaia radicalul este întâlnit în teonime getice, precum Saba-dios (Saba-zios), Gebelei-zis sau chiar teonimul Zeus care comportă o evoluție fonologică traco-dacă, iar nu una grecească.
Ca și în cazul teonimului Sabadios (Sabazios) întâlnim alternanța d/z, ceea ce explică încă odată că textele plăcuțelor conțin forme aparținând unor dialecte sau perioade istorice diferite. Formele în dentală surdă tei, teu, teo, teos, tio,

tiu – părinții / preoții / divin / prelați / zei / sacerdoți / divinitate au aceeași origine cu cele în d (respectiv z), prin desonorizarea dentalei din rațiuni semantice. Observăm că, în general, formele în t definesc pe preoți și prelați și mai puțin pe zei, pe când cel în dentală sonoră definesc, în general pe zei și realități legate direct de aceștia, dar și pe marii preoți.
Știm, de asemenea, că numele Marelui Preot Deceneu, era de fapt, Dio Ceneo – Divinul Ceneu.

uci – a deschide, a intra, să intrați, a veni, a alătura, să intre, din proto-europeanul *h₁ey – a merge, echivalent în sârbo-croată ȗći – a merge, a intra, a participa, a se alătura, Slovenul  iti – a merge, Lituanianul eĩti – a merge, a păși, Latinul eō – a merge.

roeao, ro, ra, ri – rege, regat, regal, regesc, guvernant, stăpân, guvernator, a conduce, stat, țară, domnie, ra, re, rei, reu, ri, rieu, rio – regat / stat / guvernare / administrare, rege/guvernant / conducător, reca – regat, state, provincii, reghio – guvernare, stăpânire, reo – domnie, reni (regni) – stăpâneau, guvernau, reghelento – guvernator, re BO – regina/regatul BO (?) sunt echivalenți cu lat. rex și alte forme din limbile europene din arhaicul *reg’– drept, a îndrepta, a ghida, a conduce. Formele getice nu au păstrat guturala (g) decât în trei cazuri. Certe este că și în vechea irlandeză, dar și în italiana modernă avem aceeași situație. În română s-a păstrat forma rigă, pe când rege este un neologism din sec. al XIX-lea.

https://thraxusares.wordpress.com/

Acest articol a fost publicat în URMASII DACILOR (tablitele). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.