Din tainele mătrăgunei


Credințele existente în cultura multor popoare, păstrate din antichitate și până astăzi, acordă mătrăgunei “o putere de farmec” cu totul aparte. Se credea pretudindeni că această plantă, considerată a fi “o ființă mijlocitoare între om și plantă”, putea “să dea vrăjitoarelor stăpânire asupra sufletului”. Mătrăguna este cunoscută la noi și sub denumirile de Doamna codrului, Doamna mare, Cireașa lupului, Mătrăgună-iarbă-bună, Împărăteasa buruienilor, Mătrăgiune, Floarea codrului sau Nădrăgulă.

Ion Simionescu, profesor al Universității din Iași în perioada interbelică, caracteriza astfel mătrăguna în studiul “Din tainele florilor” publicat în anul 1923: “Mătrăguna, poate cea mai otrăvitoare plantă de la noi, e tipul unei asemenea făpturi care leagă frumusețea florilor, cu otrava cea mai rea, în seama căreia poporul nostru, ca și alte popoare, îi pune atâtea, încât e denumită Împărăteasa buruienilor, Doamna mare. E una din plantele în adevăr cu port mândru, cu frunze late, cu flori mari, colorate violet-purpuriu, dar mai cu seamă cu fructele ca niște cireșe, negre, rotunde, cu pielița întinsă. E însă plină de otravă; rădăcina e otrăvitoare, ca și frunzele și fructele. Prinprejurul ei celelalte plante pot să fie rupte, păscute. Ea stă întreagă, în haina-i mândră, fără frică.”(1)

Mandragora
Rădăcini de mătrăgună

Otrava deosebit de puternică pe care o conține mătrăguna nu e însă singura explicație pentru locul important acordat acesteia în ritualurile populare: “curioasa asemănare cu un om, în cele mai felurite poziții, pe care o are rădăcina de mătrăgună, lasă frâu liber imaginației și superstițiilor, de mai multe ori seculare. Privind rădăcinile de mătrăgună pe care natura s’a jucat, dându-le chipul și înfățișarea omului, cei vechi i-au atribuit o personalitate omenească, putința de a face binele sau răul, ca și o influență hotărâtoare în viața cuiva.(2)

Importanța acordată mătrăgunei reiese din toate ritualurile care o aveau ca eroină principală pe această adevărată  “Împărăteasă a buruienilor”: „Vânzătorii de adevărate mandragore (pentru că există și mandragore false, fabricate cu rădăcini de trestie, sau altele, și silite să ia forma omenească) refuză să destăinuiască ritualul cu care desgroapă rădăcinile. Se tem de o răzbunare supranaturală, iminentă și îngrozitoare. În evul mediu, când cineva descoperea o astfel de rădăcină, trăgea în jurul ei trei cercuri concentrice cu sabia, lega un capăt al rădăcinei de un câine și făcea astfel ca animalul să tragă rădăcina din pământ. Mandragora ieșea la suprafață cu un geamăt și câinele murea pe loc...” (2)

Mandragore
Rădăcini de mătrăgună
fotografii din „Ilustrațiunea Română” – 17 februarie 1937

La români, ritualul de dezgropare a rădăcinilor de mătrăgună era de asemenea unul cu totul special:

Adevărate procesiuni se fac pentru a-i scoate rădăcina în seama căreia se pun minuni. De se culege pentru a înebuni pe cineva, babele care scot rădăcina trebuie să se desbrace, la locul unde crește mătrăgunaîși despletesc părul, făcând fel de fel de schimonosiri și mișcări ca un nebun. Când dimpotrivă se descântă pentru dragoste cu ea, procesiunea e alta. Trebuie o zi potrivită, înainte de Rusalii, pe noapte cu lună plină. Femeia, îmbrăcată cu cămașă curată, o sapă, îi dă pâine sau mămăligă, pentru ca în schimb să îi dea leacul Sfinției-Sale; apoi se pune să fiarbă în oală nouă, cu apă neîncepută, adusă din trei izvoare. O întreagă procedură, moștenire din vremurile adânci, când dorințele se căutau în minuni, cerute cerului ori pământului.”(1)

Uneori, mătrăguna dezgropată conform acestor ritualuri cu totul speciale era răsădită în apropierea casei, crezându-se că aduce noroc gospodăriei și că ajută fetele nemăritate să își găsescă ursitul:

Multe fete, ba, după cum mi s’a spus şi după cum am văzut şi eu singur, în vr’o câte-va locuri, chiar şi unele neveste aduc câte un corciu de Mătrăgună şi-l resădesc în grădină, ca la caz de trebuinţă să le fie la’ndemână. În cazul acesta se sapă Mătrăguna în ziua de Ispas (Înălţarea Domnului) de dimineaţă până a nu răsări soarele şi tot în această dimineaţă se resădeşte în faţa casei despre miază-zi şi mai ales în dreptul ferestrelor, menindu-se pentru norocul unui om anumit, care are a locui în aceiași casă, sau pentru care s’a săpat din pădure şi s’a adus. De casa, la care se află buruiana aceasta, se zice că totdeauna se ţine norocul, deci e bine să fie la toate. Cum că multe fete o seamănă prin grădinile lor cu scop ca să fie iubite şi mai alese decât altele, ba cum că unele o păstreză în oale chiar şi peste iarnă se poate vedea şi din următoarele versuri:

Mătrăgună de sub pat

Toată iarna te-am udat,

Şi tu nu m’ai măritat.

Firea-i floare blestemată,

Să nu-nverzești niciodată

Că nu m’ai făcut nevastă!

Cum se soroceşce şi se sapă Mătrăguna, când îşi face vreo fată de dragoste, tot aşa trebuie să se sorocescă şi când are să fie resădită în grădină. Iar aici trebuie ţinută în cea mai mare curăţenie; la din contră, îndată se usucă şi piere.”(3)

O atenție specială era acordată mai ales rădăcinilor de mătrăgună păstrate în casă: “erau îmbrăcate cu veșminte de mătase înoite în fiecare lună, erau scăldate în fiecare Vineri în apă cu vin, li se dădea mâncare și băutură, iar în fiecare seară stăpânul casei nu se culca înainte de a fi salutat respectuos mandragora ce-i ocrotea căminul”.(2)

Principala utilizare a mătrăgunei era săvârșirea ritualurilor de aducere a dragostei: când făcea de dragoste se ducea fata la pădure, rupea mătrăguna cântând şi o purta cu sine; când făcea de urât, o rupea plângând şi o dădea flăcăului pe care îl fermeca ca să o poarte fără să ştie şi astfel “bine să nu-i fie”. Pentru că am adunat într-un alt articol câteva descrieri ale unor ritualuri de dragoste în care era “implicată” mătrăguna, nu voi reveni aici (citește aici articolul: Mătrăguna și dragostea). Aducerea ursitului nu era însă singura utilizare a mătrăgunei:

Biblia pomenește mandragora ca remediu contra sterlității. Grecii și romanii o foloseau drept calmant și împotriva bolilor de ochi. Hipocrate, părintele medicinei, recomanda o fiertură de mandragoră celor frâmântați de gândul sinuciderii.”(2) Marele folclorist român Simion Florea Marian menționa într-un articol publicat în anul 1880 câteva dintre utilizările acestei plante în satele românești: “Mătrăguna serveşte româncelor şi ca medicament în contra frigurilor, a durerilor de măsele şi a sugelului. În cazul acesta încă se soroceşte cu pâine, sare şi rachiu, şi se aduce acasă cu curăţenie, ca şi pentru farmece. Cei ce au friguri, după ce-o sapă sau o rup, se leagă cu dânsa la cap, şi astfel de multe ori se vindecă; atâta e rău că acest medicament cam înebuneşte pe cei ce-l întrebuinţează, dar nu după mult timp această neplăcere dispare. Dacă cineva are durere de măsele şi prin urmare se umflă foarte tare la fălci, să ia o frunză de Mătrăgună, să o ungă cu unsoare de gâscă şi să o lipescă la umflătură, atunci – cui îi este de leac – îndată se vindecă. Mătrăguna e tot atât de bună şi la alte umflături, precum la sugel. În fine, se zice că această plantă e bună de nutrement pentru vite şi mai ales pentru vaci mulgătoaredin cauza ei vrăjitorele nu le pot strica şi lua laptele.”(3)

Farmacie
Cumpăr rădăcini și frunze de mătrăgună…
anunțuri publicate în revista „Tribuna” – 1910

Nu cred că pot găsi o încheiere mai potrivită pentru acest articol decât cel scris de redactorul interbelic – rămas anonim din păcate – la finalul articolului său publicat în 17 februarie 1937 în revista “Ilustrațiunea Română”:  „Credeți sau nu în proprietățile magice ale mandragorei, fiți siguri că în clipa când vă veți găsi în fața unei astfel de caricaturi umane, vraja ei vă va cuprinde negreșit și o veți visa în aceeași noapte, agitându-și membrele și șoptind cuvinte pe care în zadar veți încerca să le intelegeți. În vis, mandragora v’a prevestit viitorul…”(2)

Surse:

(1) studiul “Din tainele florilor” – Ion Simionescu – editura “Casa școalelor – Biblioteca de popularizare a științelor” București, 1923;

(2) articolul “Secretul mătrăgunei” – “Ilustrațiunea Română” din 17 februarie 1937

(3) articolul “Mătrăguna și dragostea la români” – autor Simion Florea Marian – “Albina Carpaților” din 31 ianuarie 1880

https://datini.blogspot.com

 

Acest articol a fost publicat în TRADITII ROMANESTI. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.