Oameni cu mai multe vieţi


Roata Vieţii – ciclul nesfârşit al naşterii

Oameni cu mai multe vieţi
– Cercetările de ultimă oră ale psihologiei duc, adesea, în zone greu de acceptat de o minte raţională. Este şi cazul teoriei privind „transmisia” continuă a vieţii, numele mai nou al „reîncarnării”, refuzată categoric de „credinţele cărţii” (creştinism, iudaism şi islamism), dar acceptată de religiile orientale şi susţinute de cercetările unor savanţi ruşi şi americani –
Soţi în două vieţi

În ultimul deceniu al secolului trecut, cazul soţilor Johnson a stârnit o adevărată senzaţie în fosta re­pu­blică sovietică Belarus, ţinând zile în şir prima pagină a ziarelor centrale. Povestea a început cu Gerard Johnson, un locuitor oarecare al oraşului Philadelphia, din Statele Unite, care, după ce absolvise cursuri de psihoterapie prin hipnoză, a încercat să de­mons­treze că sufletul omului se poate întrupa de mai multe ori şi că anumite amintiri din vieţile anterioare nu se şterg niciodată din memorie. Rezultatele stu­dii­lor au fost dincolo de toate aştep­tările sale!
Primele şedinţe de terapie prin regresie le-a efec­tuat folosindu-se ca subiect de soţia sa, Lidia. Adu­să în stare de transă, aceasta a în­ceput să vorbească într-o limbă ne­cunoscută, povestind ceva ce părea un eve­niment tragic. Ulu­i­tor era faptul că vocea Lidiei se trans­formase într-una gravă, mas­­culină. Femeia era în mod clar îndurerată, dar liniştită. Deo­dată, însă, s-a apucat cu mâinile de cap şi a început să ţipe sfâ­şie­tor. John­son a fost obligat să o scoată imediat din starea de transă iz­butind cu greu să o liniştească. Te­mându-se ca terapia să nu aibă un impact negativ asupra stării sale psihice, cercetătorul a ho­tă­rât ca subiectul următorului ex­pe­riment să fie el însuşi. Intro­du­cân­du-se în stare de hipnoză, Gerard Johnson a în­ceput, de asemenea, să vorbească într-o limbă necu­nos­cută, dar spre deo­sebire de Lidia, vocea sa era una tipic feminină.
Ambele şedinţe de hipnoză au fost înregistrate pe bandă audio şi, ulterior, supuse atenţiei mai multor ex­perţi. Cercetătorii care le-au analizat au rămas năuciţi: cei doi soţi vorbiseră în aceeaşi limbă, bielorusa. Lidia şi-a rostit numele ca fiind „Viktor” şi a povestit că era „căsătorit” cu o anume „Wanda”, iar profesorul John­son îşi spunea „Wanda”, femeia care îl avea ca soţ pe „Viktor”. Amândoi au istorisit că muriseră în aceeaşi zi, pe 22 martie 1943, arşi de vii. Intrigat peste mă­sură, Gerard Johnson şi-a făcut de îndată bagajele, s-a suit în avion şi a aterizat în capitala Bielorusiei, la Minsk. A început să scotocească prin ziarele şi docu­mentele vremii, şi nu zadarnic. Foarte repede, ameri­canul a descoperit că această dată a rămas în istoria naţională a Bielorusiei ca fiind una cumplită, întipărită în memoria colectivă drept „masacrul de la Hatîn”. Era în timpul celui de al doilea război mon­dial, când într-o zi, un detaşament punitiv, format din colabora­ţio­nişti nazişti a pătruns în localitatea Hatîn, masa­crând toţi locuitorii aşe­ză­rii, drept represalii pentru susţi­ne­rea pe care sătenii o acordaseră parti­zanilor în lupta împotriva trupelor Germaniei naziste. Toţi oamenii, de la copii în faşă şi până la vârstnici, au fost înghesuiţi într-un hambar, uşile au fost zăvorâte şi clădirii i s-a dat foc. Între victimele cumplitei văpăi, peste 70 la număr, erau copii sub 14 ani!
În arhive, pe lista neagră a celor ucişi, Gerard John­son a descoperit numele a doi locuitori: Wanda şi Viktor Iaskevici, tineri de 20 de ani, după câte se pare, proaspăt căsătoriţi. Erau aceleaşi nume pe care Gerard Johnson şi soţia sa Lidia le rostiseră în timpul şedinţei de hipnoză! Pentru psihiatrul american nu mai exista nicio urmă de îndoială: în anii ’40 ai secolului trecut, el şi cu Wanda fuseseră tot soţ şi soţie!
Gerard Johnson a publicat studiul său atât în revistele de specialitate ru­seşti, cât şi în cele ame­ricane, şi povestea de dragoste ca­re a traversat veacul a im­presionat su­te de ci­titori. Ulterior, cerce­tă­torul american a dez­văluit încă un lucru, cu adevărat uimitor: so­ţia lui, Lidia, suferea în­că din fragedă pruncie de pirofobie, o frică co­ple­şitoare şi inexpli­ca­bilă de flăcări. Lucrurile de­ve­niseră, acum, clare, teama de foc a Lidiei nu avea altă cauză decât faptul că în memoria ei se întipărise profund eve­nimentul tragic ce avusese loc în viaţa an­terioară!

„Cicatricile” vieţilor anterioare

Oameni cu mai multe vieţiPsihiatrul american Ian Stevenson

Oricât ar părea de fantezistă, ideea trecerii dintr-o viaţă în alta a fost formulată şi de psihiatrul american Ian Stevenson, profesor la Uni­ver­sitatea de Medicină din Virginia, recunoscut în întreaga lume pentru studiile sale ample asupra fe­nomenului. După 40 de ani de cercetări, după ce a realizat mii de experimente prin me­toda regresiei, profesorul Ste­venson a ajuns la concluzia că emoţiile, amintirile, afecţiunile şi chiar rănile şi ci­ca­tricile de pe corpul uman se pot transmite dintr-o viaţă în alta. Su­biecţii săi au fost în marea majo­ritate copii, căci, conform ipote­zei sale, copiii cu vârste cuprinse între patru şi maximum zece ani au o memorie care se activează spon­tan, reuşind să ofere infor­maţii detaliate din alte vieţi. La începutul anilor ’60, teoria sa a fost respinsă total de către majo­ritatea oamenilor de ştiinţă, dar treptat, profesorul Ste­venson a de­monstrat că aşa-numitele „fan­tezii” ale copiilor supuşi studiului nu sunt simple po­veşti, ci întâmplări cât se poate de reale.
În cartea intitulată „Reîncarnare şi biologie” (Rein­car­nation and Biology), publicată în anul 1997, psi­hia­trul american relatează, printre altele, cazul unui băieţel indian în vârstă de şase ani, care, în mod ui­mitor, îşi amintea în nuanţe vii amănunte dintr-o altă via­ţă. Încă de când avea trei ani, copilul povestea ne­în­­cetat despre faptul că locuise în munţi, împreună cu mulţi fraţi. Adesea, spre surprinderea părinţilor, spu­nea că semnul din naştere ce îl purta pe piept, în zona inimii, îl arde. Îşi amintea că era strigat pe numele de Agni, că avea vopsit pe frunte un cerc roşu, că purta stra­ie aurii şi un turban în jurul capului. Introdus în sta­re de hipnoză de profesorul Stevenson, bă­iatul descrisese până în cele mai mici detalii locul un­de trăise. Urmând indicaţiile geografice ale copilului, sa­vantul american a pornit într-o incursiune pentru a de­pista dacă informaţiile relatate erau reale sau in­ven­tate. Astfel, Stevenson a descoperit că băiatul vorbea despre o mânăstire de călugări din munţii Antara Gange, situată în regiunea Karnataka, din sud-vestul Indiei. Ajungând la templu şi obţinând acordul călugărilor de a cerceta ar­hi­ve­le, Stevenson a desco­perit că, în­tr-adevăr, în urmă cu 30 de ani, în mânăstire existase un că­lugăr cu numele de Agni şi că acesta murise în urma unui in­farct!

Oameni cu mai multe vieţiWanda, pe vremea când era rusoaică din Belarus. Fotografie descoperită de Gerard Johnson

Povestea lui Agni nu este o ex­cepţie. În studiile sale, Ian Ste­venson prezintă zeci de ca­zuri în care diverşi copii poves­tesc despre accidente pe care le suferiseră în viaţa anterioară, ale căror urme erau dispuse în aceeaşi zonă a corpului, în viaţa actuală. „Am analizat cazurile mai multor copii născuţi cu membrele deformate sau chiar fără degetele de la mâini sau de la picioare, care susţineau că îşi amintesc cum fuseseră ucişi, într-o viaţă an­te­rioa­ră, şi cum degetele sau mâinile le fuseseră tăiate. În peste 50% dintre aceste cazuri am reuşit să verific informaţiile oferite de copii şi am descoperit, eu în­sumi şocat, că erau cât se poate de reale! Îmi amin­tesc, de pildă, de băieţelul turc care povestea că fusese împuşcat în cap. În viaţa actuală, urechea sa era de­formată, amintind des­tul de fidel de gaura unui glon­te. Conform regis­trelor medicale pe care am reuşit să le depistez şi să le studiez, într-adevăr, în urmă cu 20 de ani, un bărbat care se potrivea perfect cu des­cri­erea băieţelului turc fusese împuşcat letal, în zona craniului”, relata Ian Ste­venson. În concluzie, spune savantul american, nu este exclus ca în multe cazuri, tulburările psihice sau bolile să parvină dintr-o viaţă anterioară. „O coloană vertebrală curbată din naş­tere ar putea să fie semnul că într-o viaţă anterioară omul a fost rănit grav în spate, spre exemplu, în timpul unei bătălii. Frica de întuneric s-ar putea ex­plica prin faptul că omul a murit noaptea sau într-o peşteră sau într-un tunel. Fobia de reptile ar putea avea ca explicaţie o moarte anterioară survenită în urma aruncării în groapa de şerpi veninoşi. Se cunoaşte faptul că această metodă îngrozitoare de execuţie era des întâlnită în Europa Evului Mediu”, susţine psihologul Leonid Kozlov, directorul „Cen­trului de terapie prin regresie” de la Moscova. „Po­trivit relatărilor pacienţilor mei, unii din­tre ei au trăit în perioada Evului Mediu. În aceas­tă perioadă, în toată Europa s-au petrecut eveni­men­te cutremu­ră­toare. Mulţi oameni erau ucişi, torturaţi, aruncaţi de pe stânci. Astfel, în viaţa următoare, în mod straniu, încă din primii ani ai copilăriei, omul se te­me de înăl­ţime, de exemplu, şi nu înţelege de ce!” Potrivit profesorului rus, în sufletul ce­lui executat se în­tipăreşte atât de profund groaza, încât în viaţa viitoare omul va trăi cu ea. Deşi încă controversată, me­toda terapiei prin regresie este as­tăzi folosită în mul­te cli­nici din lume, pentru anihilarea stă­rilor pato­logice de nelinişte, de frică obsedantă, nejusti­fi­ca­tă.

„Moştenirile” Samsarei

Oameni cu mai multe vieţiPsihologul rus Leonid Kozlov

Adepţii teoriei transmigra­ţiei sufletului, denumită în reli­giile orientului samsara – roa­ta renaşterilor, susţin că nu doar anxietăţile, tulburările, afec­ţiunile fizice sau semnele din naştere pot fi purtate de-a lun­gul veacurilor, dintr-o viaţă în alta, dar şi genia­li­tatea poate fi „moştenită” dintr-o existenţă anterioară. Po­trivit u­nor ipo­teze, „copiii in­digo” (dotaţi cu o in­te­li­genţă superioară) sunt printre aceia care în viaţa anterioară au a­cumulat cunoş­tinţe atât de înalte şi au dez­voltat abilităţi atât de ample, încât aceste capacităţi s-au integrat profund în natura lor. Astfel, când se reîntru­pea­ză într-o nouă via­ţă, în memoria lor sunt deja întipărite abi­lită­ţile extraordinare din viaţa pre­cedentă. Spre exemplu, Wolfgang Amadeus Mozart, deşi provenea dintr-o fa­mi­lie de muzicieni, şi ta­lentul său fabulos ar fi putut fi explicat prin moş­tenirea genetică, cre­dea cu tărie că fusese muzician şi în vieţile trecute şi că măiestria sa era o concentrare a abilităţilor acu­mulate într-o serie de vieţi precedente. „Acceptând po­si­bilitatea reîncarnării, se poate susţine că un ase­me­nea copil, cum a fost Mozart, care la vârsta de cinci ani deja compunea piese pentru pian, este «moş­te­nitorul» abilităţilor, talentului şi chiar geniului din vieţile precedente. În cerce­tă­rile mele, am întâlnit zeci de copii care, cu si­guranţă, purtau asemenea ca­pa­cităţi, trans­fe­rate din viaţă în viaţă, de-a lungul veacurilor”, afirmă profesorul Ian Stevenson.

Oameni cu mai multe vieţiInterviu sub hipnoză

Un asemenea caz fenomenal este şi cel al lui Vili Melnikov, omul care vorbeşte o sută de limbi străine. În tinereţe, Vili a suferit un ac­cident grav la cap, în urma căruia, din memoria sa au ţâşnit brusc cunoş­tinţe uluitoare, informaţii nebănuite, abilităţi pe care, an­terior, nu le deţinea. „M-am trezit deodată vorbi­torul unor limbi de care nici măcar nu auzisem până atunci. La început erau doar nişte ecouri, ca din tre­cut, ce răsunau din când în când în mintea mea. Erau cuvinte de neînţeles, frânturi de poezii, frag­mente de texte în limbi ce păreau de mult moarte. Treptat, totul a început să capete sens, şi asupra mea a năvălit o avalanşă de cunoştinţe. Acum, pot chiar compune poezii în mai multe limbi rare, exotice”, mărtu­ri­sea Vili Melnikov, la câţiva ani după „ac­cident”. Speriat că toate acestea nu sunt decât ro­dul unei tulburări psihice, el a cerut opinia mai multor medici psihiatri. Toţi au ridicat nedumeriţi din umeri şi l-au sfătuit să se adreseze unor experţi în ling­vistică. Aşa a ajuns tânărul poliglot la Uni­ver­sitatea de Stat din Moscova, la catedra de Limbi Străine. Supus mai multor teste lingvistice, profesorii univer­sităţii au rămas uluiţi: Vili, într-adevăr, avea cunoş­tinţe din limbi şi dialecte străvechi, unele aproape necunoscute. „În afară de limbile de cir­culaţie in­ternaţională, precum engleza, franceza, ita­liana, spaniola, pe care le vorbeşte a­proa­­pe perfect, Vili Mel­nikov are cunoştinţe din limbi dispărute, san­scri­tă, ebraică, slavonă, dar şi din limbi mai puţin cu­noscute de majo­ritatea oa­me­nilor, ca limbile ura­lice, limbi africane, diverse dia­lecte ale limbilor indiană şi chi­ne­ză. Urmărindu-l, pot spune cu si­gu­­ranţă că este un geniu! Nu ştiu la ce surse ale tre­cutului său s-a conectat, dar cunoştinţele pe care le de­ţine sunt absolut ului­toare!”, afirma Dina Niku­liceva, profesor doctor în filologie.

Oameni cu mai multe vieţiVili Melnikov omul care vorbeşte 100 de limbi străine

În ultimii ani, despre Vili Mel­nikov s-au scris zeci de articole şi s-au realizat mai multe filme docu­mentare. Majoritatea specialiştilor care l-au cunoscut şi i-au testat abilităţile au fost înclinaţi să ac­cepte ca singură explicaţie ipoteza potrivit căreia Vili, în mod neo­biş­nuit, a reuşit să îşi activeze me­moria vieţilor trăite anterior. Aşa cum explica profesorul Leonid Kozlov, „Pe parcursul veacurilor, sufletul îşi schim­bă îm­bră­­că­mintea, trupul – această coajă pie­ritoare, dar în conştiinţa sa ră­mân zăvorâte informaţiile şi cu­noş­tin­ţele acumulate pe parcur­sul ciclului său de naş­teri. Sufletul se tot reîncar­nea­ză, până când ajunge la un anumit nivel spiritual. Uneori, aceste „amintiri” revin în con­şti­ent, alteori nu. Cel mai pro­babil însă, talentele, obiceiurile, legăturile in­teruma­ne nu sunt deloc ale­atorii, ele au fost pro­gramate cu mult înainte ca o fiinţă să renască într-un nou trup.”
Adversarii teoriei reîncarnării susţin că memoria este un mecanism nestatornic, care poate, uneori, păcăli, iar aşa-zisele „amintiri” din vieţile trecute nu sunt decât nişte plăsmuiri. Dacă este adevărat, cum se poate explica fenomenul acela de „lucru trăit”, acea „senzaţie” că te-ai mai confruntat, cândva, cu o situa­ţie identică, că ai mai fost o dată în acel loc?! Cum se poate explica faptul că unii oameni se trezesc peste noapte deţinând cunoştinţe şi abilităţi pe care anterior nu le aveau?! Poate că omul nu îşi aminteşte în mod conştient existenţele sale anterioare, dar urmele adânci lăsate de experienţele trecute persistă şi uneori licăresc ca din neant. Este foarte posibil ca sufletul nos­tru să fie mult mai împletit în trecut decât ne pu­tem imagina!

http://www.formula-as.ro/

Acest articol a fost publicat în VIATA LIBERA ( oameni). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.