BUDICA, O MARE RĂZBOINICĂ A NEAMULUI GETIC EUROPEAN


 


Budica sau Boudica, cunoscută și ca Boudicca sau Boadicea, decedată în 61, a fost soția lui Prasutagus, conducătorul tribului getic Brit al icenilor dependent de Roma, locuitori ai regiunii Norfolk de azi, în Britania de Est.
Soțul ei, conducătorul Prasutagus, era regele icenilor peste pământurile care practic nu se aflau sub controlul Romei, deoarece în timpul cuceririi Britaniei de către imperatorul Claudius în anul 43, icenii s’au unit cu armatele lui, în calitate de aliați.
Contextul istoric de la ”capătul lumii”, Britania
În anul 47, în timpul încercării lui Publius Octorius Scapula de a’i dezarma, icenii au reușit să’și apere dreptul la independență. Prasutagus era mai în vârstă decât soția sa și a trăit o viață lungă. Pentru a’și păstra neamul, alături de ambele fiice ale sale, l’a făcut co-moștenitor al tronului pe imperatorul roman.
A ”tolera” independența regatelor unite era o practică romană obișnuită, cu condiția ca regatul să fie lăsat drept moștenire imperatorului roman, după moartea conducătorului. Astfel, de exemplu, au fost anexate la imperiu provinciile Bitinia și Galatia (Galația).
La fel, Legea romană permitea lăsarea moștenirii numai pe linie bărbătească. De aceea, toate încercările lui Prasutagus de a’și păstra pe tron familia au fost zadarnice. După moartea sa, regatul său a fost anexat la Imperiul Roman. Pământul și averea au fost confiscate. Averile nobililor și robilor erau deja egale.
După moartea soțului, armatele romane cucerindu’i teritoriul, acesteia i’a dat impulsul de a conduce răscoala antiromană din anul 61.
Europa a fost cucerită în milenul 3 și 2 î.Hr. de geții plecați de la Dunărea de jos, treptat. Geții din vestul Europei au fost numiți de primii istorici, celți, la Marea Neagră au fost numiți, însă, cimerieni. Diferitele nume sub care erau cunoscuți în istorie nu poate ascunde totuși descendența getică a neamurilor getice europene din apus, mai ales că parte din aceștia își recunosc rădăcinile carpato-dunărene.
Geții iceni au fost un trib britonic (celtic) care a populat teritoriul sud-estic (Norfolk și Suffolk) al insulei Marea Britanie între secolele I î.Hr. și I d.Hr. Deci Norfolk este regiunea unde locuiau geto-celții iceni.
Înainte de invazia romană din anul 43 î.Hr., puterea pe peninsulă a aparținut mai multor triburi locale.
În timpul ocupației împăratul a divizat triburile în civitas, care a crescut controlul asupra lor. Cele mai multe dintre civitate erau succesorale triburilor, dar unele dintre ele au fost create de către romani.
În total în Marea Britanie au existat 16 civitate: Atrebați (Atrebates), Belgi (Belgae), Briganți (Brigantes), Demeți (Demetae), Dobunni, Dumnoni, Durotrigi (Durotriges), Iceni, Catuvellauni, Carveți (Carvetii), Cantiaci, Corieltauvi, Cornovi, Parisi, Regni (Regnenses) și Siluri (Silures).
Capitală icenilor a fost orașul Venta Icenorum. Influența romană a fost efectuată, și prin introducerea de monede proprii, aceasta fiind una dintre cauzele rebeliunii din anul 61.
Trecuseră doar 41 de ani de la moartea lui Octavian Augustus, iar Roma părea mai puternica decât oricând. Nimeni și nimic nu părea în stare să stea în calea indestructibilei masinarii de război romane, cu atât mai putin o femeie dintr’un obscur trib geto-celtic. Și totusi, furtuna care avea să se abată asupra Imperiului, zdruncinând însăși fundațiile acestuia, nu va ma fi uitată nicicând de cei ce se considerau, pâna atunci, atotputernici.
Atunci când imparatul Claudius a ordonat invazia Britaniei in anul 43, o reeditare, în fapt, a tentativei lui Caligula de a cuceri insula celților, principala țintă a armatei romane a fost orașul Camolundunum (Colchester), stapanit pe atunci de puternicul trib al catuvellaunilor, trib aflat sub comanda regelui Cunobelinus.
Nu atât aurul, așa cum fusese cazul Galiei și cum avea sa fie și cel al Geției Carpatice, constituise principala motivație a romanilor, cât fierul, cositorul și alte metale ce se găseau din abundență în nordicul ținut al celților.
A fost nevoie de numai două batalii pentru ca tribul catuvellaunilor, cea mai puternică facțiune geto-celtică din Britania, să fie înfrânt, și pentru ca restul triburilor să se supună legiunilor conduse exemplar de Aulus Plautius și de Vespasian, viitorul împărat al Romei.
Nici chiar dârzenia și curajul recunoscut al britonilor nu puteau face față puternicelor trupe romane, dotate de însuși Claudius cu temutele divizii de elefanți de luptă africani.
Constienți de forța adversarului lor, liderii facțiunilor locale depuneau armele și se recunoșteau vasalii Romei. Măruntele revolte ale geto-picților (stramoșii scoțienilor de azi), precum și cele ale triburilor galeze, nu reprezentau, nici pe departe, un motiv de îngrijorare pentru guvernatorii noii provincii romane. În fond, asemenea tulburări se regăseau în mai tot imperiul, iar legiunile romane erau experte în suprimarea rebeliunilor locale. Nimeni nu’și putea imagina că în chiar inima provinciei, acolo unde rezistența cuceritorilor era cea mai puternică, avea să izbucnească un război pe care Roma nu îl va uita niciodată.
Poate că tocmai siguranța romanilor în fața celților și superioritatea evidenta a armatei romane îi determinase pe guvernatori să ignore sistemele, clasice deja, de fortificații. Pur și simplu, în accepțiunea romană, localnicii nu se puteau ridica împotriva misiunii lor civilizatoare.
Schimbarea de pe tronul Romei, pe care Nero îl ocupase după asasinarea lui Claudius, avea, însă, să se răsfrângă inclusiv asupra îndepărtatei provincii nordice.
Influențați probabil de comportamentul deșănțat al noului împărat, soldații romani și chiar sclavii familiilor de coloniști se dedau la cele mai crunte atrocități.
Jafurile, torturile, violurile și crimele înfăptuite în văzul tuturor, erau, însă, mai mult decăt puteau îndura geto-celții veșnic rebeli.
Descrierea Boudicăi
Cassius Dio:
”Nicicând nu a mai existat o asemenea femeie. Statura îi era impunătoare iar prezența terifiantă. Lumina din ochii ei era sălbatica si vocea ii era ca un tunet.”
Descrierea acestei femei poate fi găsită în lucrările lui Tacitus, sau Dio Cassius, cu toate că la ambii e practic identică. Ambii remarcă faptul că Boudica era de sânge regal, de statură înaltă, cu mintea ageră. Avea părul roșcat și drept, lung până la talie, vocea aspră și vederea pătrunzătoare. De obicei, purta o tunică colorată și o manta.
Până în ultimul deceniu al secolului XX, numele acestei regine era des pronunțat Boadicea, probabil, datorită faptului că ea așa era numită în lucrările lui Tacitus. Numele ei e diferit în diferite surse.
Astfel la Tacitus: Boadicea sau Boudicea; la Cassius — Βουδουικα, Βουνδουικα, sau Βοδουικα.
Cel mai probabil, numele ei provine de la cuvântul celtic ”bouda” — victorie.
Cuvântul ”boudīko” însemna la celți ”purtător de victorie”. Nume asemănătoare existau în Lusitania — care se scria Boudica, în Bordeaux — Boudiga. În prezent, pronunția corectă a acestui nume se consideră Boudica (conform cu regulile din limba galeză și irlandeză, celor mai apropiate față de limba celților). În sanscrită बुद्धि buddhi era echivalent cu inteligență, minte, rațiune”, care vine din proto-europeanul *bʰewdʰ- „a fi treaz, conștient”.
În secolul XIX, în timpul conducerii reginei Victoria, figura Budicăi era înconjurată de un fel de cult romantic — nu în ultimul rând pentru că numele ei înseamnă ”Victoria”, la fel ca numele reginei.
Puține lucruri se știu despre prima parte a vieții Budicăi, soția regelui Prasutagus al tribului icenilor. În fapt, nici chiar numele acesteia nu este pe deplin cunoscut istoricilor de azi, cu atât mai mult cu cât în cronicile antice regina celtică este numită Budica, Boadicea, Buddug sau Budiga.
Singurele însemnări ale romanilor o amintesc doar ca soție a lui Prasutagus, lider clientelar noii stăpâniri din Britania, un personaj nedemn de luat în seamă, cu atât mai mult cu cât politica Romei față de femei era una cât se poate de restrictivă.
Cu siguranță, însă, ignoranța Romei față de cutumele celtice avea să se dovedească fatală pentru zecile de mii de legionari campați în Britania.
Scânteia revoltei pornea in momentul morții lui Prasutagus, regele care, dorind să’și mulțumească atât supușii cât și stăpânitorii, își împarțea regatul în două părți, o parte pe care o ceda necondiționat Romei, și o alta pe care o încredința soției sale și celor două fiice ale cuplului regal.
Și totusi, planurile pacifiste ale liderului icen nu au fost pe placul guvernatorului Gaius Suetonius Paulinus.
Potrivit lui Tacitus, Budica a fost biciuită, iar fiicele ei au fost violate.
De asemenea, a fost prădată trezoreria lui Prasutagus, care mulți ani a trăit din banii romani. Nerecunoscând, prin legea romana, dreptul la moștenire al femeilor, romanii erau deciși să dea un exemplu populației locale. Drept urmare, Budica era biciuită în public în timp ce fiicele adolescente ale acesteia erau violate în văzul mulțimii de către soldații ce trebuiau să asigure ordinea provinciei.
Mai mult, familia regală icenă, lipsită și de ultimele posesiuni, era somată să plătească o suma exorbitanta autorității romane. Era ultimul exces pe care Roma și l’a mai permis în fata reginei celte.
Nici cele mai loiale facțiuni britanice nu puteau rămâne indiferente în fața unui asemenea abuz. Triburile celtice care aveau propriile lor motive să’i urască pe romani se strângeau de acum în jurul reginei orbită de furie și de dorința răzbunării. Era anul 60 d.Hr., atunci când Budica ridică împotriva Romei o armata cum nu se mai văzuse nicicând în Britania.
Pentru prima oară, triburile veșnic rivale, proverbiala dezbinare getică afiind dusă până la capătul Europei, se uneau împotriva dușmanului comun.
Nu mai putin de 100.000 de celți porneau la luptă mânați de un singur gând, cel al exterminării romanilor, iar lovitura acestora avea să fie una cruntă.
Prima țintă a rebelilor a fost Camolundunum, cea mai puternică și mai influentă colonie romana. Sprijinită de puternicul trib sudic al trinovanților sau trinobanților, Budica invada orașul și ucidea pe absolut toți locuitorii săi. Atât de mare fusese dorința de răzbunare a celtilor, încât din Camoludunum nu mai rămânea absolut nimic. Țelul primar al răsculaților a fost Camulodunum (modernul Colchester), fosta capitală a trinobanților, care la acel moment era o colonie romană, locuită de soldați romani lăsați la vatră. Fortăreața a fost, practic, demolată, iar resturile acesteia erau arse până în temelii. În fapt, și astăzi este vizibil stratul de lut roșu creat în urma puternicului incendiu stârnit de geto-celții rebeli.
În anul 61, când guvernatorul Gaius Suetonius Paulinus a condus compania pe insula Anglesey (numită de romani — Mona), care era refugiu pentru rebelii britani și cetate pentru druizi, icenii, susținuți de vecinii lor numeroși, inclusiv de trinobanți, au ridicat această răscoală. Au fost inspirați de exemplul lui Armenius, conducătorului tribului german al Heruscilor (lat. Cherusci), care în anul 9 a ridicat o răscoală împotriva romanilor alungându’i de pe pământul său.
Cassius scrie că, înainte de răscoală, Budica s’a rugat mult și a oferit jertfe lui Andraste, zeița victoriei.
În oraș se afla un templu dedicat fostului împărat Claudiu. Orașul a fost asediat. 200 de soldați trimiși de procuratorul Deceneu, la cererea asediaților, au fost ușor învinși. În două zile, orașul a căzut. Nici chiar Legiunea a IX Hispana, condusă de viitorul guvernator Quintus Petilius Cerialis, nu a putut să se opună mulțimii dezlănțuite. Quintus Petilius Cerialis, pe atunci comandantul Legiunii a IX-a spaniolă, a încercat să elibereze orașul, însă a fost zdrobit și nevoit să fugă.
Îmbătați de victoria iminentă, celții stârniți de Budica îi decimau pe aproape toti legionarii romani trimiși împotriva lor.
Doar Quintus Cerialis și câțiva dintre cavalerii săi reușeau să se refugieze în Galia.
Nu era, însă, decât începutul furtunii care se abătea asupra romanilor. Încurajati de victoria reginei icene, celții din triburile supuse rupeau lanțurile robiei pentru a se alătura revoltei. Iar urmatoarea țintă a rebelilor era, de acum, Londinium (Londra de azi), oraș care, deși nu exista decât de 17 ani, se dovedise un important punct strategic și comercial pentru majoritatea nobililor și centurionilor romani.
Aflând despre răscoală, Gaius Suetonius Paulinus a mers în apărarea provinciei. Scopul lui era de a apăra orașul Londinium (actuala Londră), cucerit în anul 43 de romani. Însă, guvernatorul Gaius Suetonius Paulinus, revenit de urgență din campania împotriva druizilor galezi, văzând că nu are timp să se pregătească de asediu, și conștient de faptul că nu putea apăra un oraș lipsit de fortificații, ținând cont și de înfrângerea lui Petilius, a decis să părăsească orașul, pentru a salva restul teritoriului, abandonând Londinium în mâna celților, iar Budica făcea curând uitat masacrul de la Camolundunum.
Orașul era și el, la rândul lui, demolat și întreaga populație masacrată. Londinium lăsat la dispoziția răsculaților, care au ars din temelii orașul, l’au prădat și i’au tăiat pe toți romanii rămași în oraș.Toți cei care refuzaseră evacuarea, în speranța obținerii clementei din partea reginei, se înșelaseră amarnic.
Budica nu uitase supliciul la care fusese supusă alături de fiicele ei. În semn de răzbunare, toate femeile romane erau spânzurate de mâini, pentru ca sânii să la fie tăiați și îndesați în gură. Cele care supraviețuiau acestor atrocități erau trase în țeapă în fața războinicilor celți.
Păstrând vechile obiceiuri barbare, rebelii îi decapitau pe toți bărbații romani pentru a le colecționa capetele și pentru a le expune ca trofee în propriile case.
Aceeași soartă o avea și Verulamium (orașul St. Albans de azi) care a fost distrus. Întreaga populație era masacrată în timp ce rebelii
În trei orașe au fost omorâți peste 17.000 de oameni. Nimeni nu a fost luat ostatic. Cronicile romane amintesc de peste 80.000 de victime în cele trei orase, deși numărul acestora pare să fi fost cu mult mai mare. Lor li se adaugă și victimele din așezările mărunte care trecuseră prin focul și săbiile de fier ale celților.
Cassius descrie detaliat evenimentele, spunând că oamenii simpli erau spânzurați, tăiați, ridicați pe cruci, iar cei nobili erau omorâți prin metode mai aspre, în special femeile fiind aduse ca jertfă zeiței Andraste.
Răspunsul Romei pentru înăbușirea răscoalei
Nici chiar împăratul Romei nu mai putea rămâne indiferent în fața unei asemenea revolte. Nero însuși și’a manifestat public intenția de a abandona Britania în mana rebelilor dezlănțuiți. Pierderile de vieți erau uriașe, iar populația își amintea de masacrul lui Arminius, liderul germanilor cherusci din pădurea Teoteburg. Atunci, trei legiuni romane, alături de numeroase trupe auxiliare, fuseseră decimate de rebelii geto-germani, fără ca cineva să se mai întoarcă vreodată. De data aceasta, însă, revolta celților era cu mult mai mare. Doar sfătuitorii împăratului l’au determinat pe acesta sa continue lupta.
Teama legionarilor era totusi evidentă. Deși căliți în numeroase lupte pe tot cuprinsul imperiului, soldații romani nu puteau rămâne indiferenți în fața cruzimii reginei războinice. Astfel, Poenis Postumus, prefect și conducător al Legiunii a II-a Augusta, refuza chemarea guvernatorului Gaius Suetonius Paulinus, model pe care îl urmau și alte trupe staționate în Galia. Nimeni nu se încumeta să lupte împotriva sălbaticilor celți cu fețele vopsite în albastru.
Doar 10.000 de veterani reușise să strângă Suetonius în fața imensei armate rebele care număra, de acum, peste 230.000 de oameni. Și totuși, deși raportul de forțe era de cel puțin 20 la 1, romanii aveau înca o armă secretă, disciplina.
Aceasta avea să fie, ca de multe ori până atunci, cheia victoriei romane.
Suetonius și’a adunat forțele la West Midlands, pe Watling Street. Din părți, armata era înconjurată de pădure. Între forțele lui care numărau 10 000 de oameni, era și Legiunea a XIV-a, subdiviziunea Legiunii a XX-a.
Încrezătoare în propria armata și în temutele care de luptă celtice, cu mult superioare celor romane, Budica nu concepea ca războinicii săi să fie înfrânți de infima armata romană.
Mai mult, ea aducea copiii, bătrânii și femeile pentru a fi martorii izgonirii romane din Britania. Totul trebuia să fie un spectacol exemplar atât pentru celți, cât și pentru romani.
Lucrurile luau, însă, o cu totul altă întorsătură.
Tacitus scrie că Boudica își conducea armata de pe un car, adresându’se înainte de bătălie oamenilor săi cu un discurs, în care îndemna să nu fie considerată o regină nobilă, care se răzbună pentru regatul pierdut, ci o femeie obișnuită, care se răzbună pentru bătaia de joc asupra ei și pentru abuzurile împotriva fiicelor ei.
Zeii erau de partea lor, o Legiune, care li s’a opus, a fost distrusă, deci le vor distruge și pe altele. Ea, femeie, era gata mai degrabă să moară, decât să trăiască ca roabă, îndemnându’i la aceasta și pe oamenii ei.
Însă romanii, mai iscusiți în bătălii deschise, corp la corp, s’au opus numărului prin iscusință. La începutul luptei, romanii au aruncat înspre Briți, care se îndreptau înspre ei, mii de sulițe. Soldații romani, care și’au epuizat deja sulițele, distrugeau a doua linie de Briți.
Folosind clasica formație de lupta romană, cu zidul de scuturi așezate în forma solzilor de pește, trupele romane se dovedeau impenetrabile. Primul val al rebelilor cădea sub loviturile de pillum, celebrele sulițe romane, create special pentru a se rupe și îndoi în rănile victimelor.
Nesuportând atacul, briții au luat’o la fugă, dar calea de retragere le’a fost blocată de carele familiilor lor. Astfel, romanii i’au ajuns și i’au distrus.
Astfel, blocați în spate și pe flancuri de căruțele în care se aflau spectatorii, celții, în carele lor de luptă, erau incapabili să se mai retragă sau să șarjeze peste miile de cadavre din fața lor. Bătălia se transformă încet într’un masacru. Înaintând sistematic, romanii ucideau orice rebel care li se opunea. Peste 80.000 de celți cădeau pe câmpul de luptă, în timp ce mulți dintre supraviețuitori luau drumul sclaviei.
Britania devenise din nou o provincie romana și avea să rămâna astfel timp de aproape patru secole.
Deși nu a căzut în luptă, Budica s’a stins la scurt timp după aceea, cel mai probabil într’un act sinucigaș.
În ciuda victoriei sale, Suetonius îl șocase până și pe Nero prin cruzimea de care a dat dovada, prin urmare, îl va înlocui de urgență cu mult mai indulgentul guvernator Publius Petronius Turpilianus.
Astăzi, istoricii sunt unanim de acord că victoria lui Suetonius a reprezentat unul dintre momentele de cotitură ale istoriei. Înfrângerea sa în fata reginei războinice ar fi însemnat, mai mult ca sigur, o retragere defintivă a dominației romane din Britania, așa cum se întâmplase și în fața triburilor geto-germane din nordul Europei.
Tacitus scrie că, văzând înfrângerea, Budica a luat otravă. Potrivit lui Cassius, ea s’a îmbolnăvit după înfrângere și a murit în scurt timp.
Conform cu ambele surse, a avut parte de o înmormântare grandioasă.
Urmăriți și acest documentar:

thraxusares.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în URMASII DACILOR(imparati). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.