Visegrad Post: ”România post-referendum: radiografia unei societăți bolnave”


În data de sîmbătă, 6 octombrie și duminică, 7 octombrie, sub 4 milioane de cetățeni români au mers la urne pentru a vota în cadrul așa-numitului „referendum pentru familie”, ajungîndu-se la o prezență la urne cu puțin peste 20% din numărul oficial al persoanelor înscrise în listele de alegători (de ce „oficial”? – răspunsul e mai jos).

Numărătoarea era în desfășurare la momentul scrierii acestui text, dar susținătorii de facto al opțiunii NU (implicit, susținătorii „căsătoriilor homosexuale”) au cerut boicotarea referendumului, fiind deja clar faptul că majoritatea covîrșitoare a votanților au optat pentru DA – dar degeaba, dat fiind că nu a fost atins cvorumul oficial de 30%.

Acest lucru a fost o mare dezamăgire pentru tabăra DA, care se aștepta la rezultate zdrobitoare. Ultimii, totuși, se pot consola cu faptul că nu au pierdut nimic: orice observator care știe cît de cît ceva despre România știe că marea majoritate a absenților de ieri ar fi votat DA, iar tabăra DA, astfel, duce mai degrabă lipsă de o motivare corespunzătoare și nu de una ideologică. Luînd în considerare faptul că toate partidele parlamentare și toate cultele religioase (cu o singură excepție) au îndemnat la participare, motiv pentru care dimensiunea politică al acestui referendum a fost nulă și nevenită. Acest lucru nu înseamnă, totuși, că tabăra #rezist, formată dintr-o „societate civilă” cu finanțare apuseană se va opri din smiorcăială și din cererile pentru demiterea guvernului, dar mai ales din înfăptuirea visului lor umed: încarcerarea lui Liviu Dragnea (să nu uităm, autorul a unei legi a redevențelor pe gazcare nemulțumește multe companii multinaționale).

Problema – nu doar pentru guvern sau pentru Liviu Dragnea – este faptul că demobilizarea nu e din întîmplare sau doar punctuală. Ea este, de asemenea, atît structurală, și ne arată crăpăturile adînci din fundația societății românești care, după părerea mea, pun la sub semnul întrebării însuși viitorul României ca națiune și ca stat.

Ce-i drept, tabăra DA a făcut toate greșelile tactice pe care le putea face. Campania a fost prea scurtă, făcîndu-i pe cei din tabăra DA să nu ajungă la cele mai conservatoare straturi ale societății românești, cu precădere la straturile țărănești care trăiesc într-o lume deconectată și la care se ajunge greu, unde apucăturile sexuale „inovatoare” (dacă sînt) rămîn nevăzute, motiv pentru care majoritatea votanților potențiali nu au înțeles însemnătatea chestiunii pentru care au fost chemați pentru a alege. Dacă aceste alegeri ar fi fost combinate cu următoarele alegeri, acest lucru ar făcut posibilă o participare bună, plus că ar și fi dat suficient timp pentru a depune un efort pedagogic corespunzător. Cel puțin din acest punct de vedere este posibil să recunoaștem că tabăra #rezist a avut un pic de dreptate cînd l-a acuzat pe Liviu Dragnea că încearcă să se înarmeze politic pe baza acestei dezbateri sociale. S-a putut observa și o anume nonșalanță a Bisericii Ortodoxe, care încă reprezintă un uriaș, dar unul foarte leneș, care părea să meargă la luptă dînd înapoi, mai ales pentru a nu fi cu totul copleșită de către activismul sîrguincios al neo-protestanților, de altfel adevărații învingători al acestor alegeri: toate județele (majoritatea lor din nordul României) cu o participare relativ mare (de peste 20%) sînt zone puternic pătrunse de neo-protestanți, în timp ce multe din județele de la coadă clasamentului sînt (mai ales în sud-est) zona „ortodoxiei puternice” (cu foarte puțini neo-protestanți și practic fără uniați sau unguri).

Aici este prima crăpătură structurală care s-a ivit: șira spinării poporului român (spre formarea căruia contribuția ei a fost mult mai mare decît faptele tînărului și firavului stat român), Biserica Ortodoxă pierde rapid teren, iar după cum se pare, nu dispune de competențele necesare pentru a inversa aceste tendințe, de voința necesară pentru a face asta sau de ambele.

Această observație este cu atît mai dureroasă cu cît, pentru a salva ceva din fibra națională, conștiința politică nu pare să vină în ajutorul unei unei conștiințe religioase în cădere liberă (precum în Ungaria sau Cehia): județele din sud-est în care absenteismul la urne a fost mai mare decît media pe  țară reprezintă un nucleu dur al PSD, de la care se aștepta să profite politic în urma unei mobilizări puternice. Ele adăpostesc chiar moșiile lui Liviu Dragnea și a premierului „său” Viorica Dăncilă! Ca urmare, cineva ar putea fi tentat ca să deducă următoarea concluzie: fiind nenorocită de politicile antisociale (în mai multe sensuri decît cel de bază) ale epocii Băsescu, populația României nu vrea întoarcerea „dreptei” la putere, motiv pentru care susține fără prea mult avînt PSD, socotit drept mai puțin anti-patriot și mai puțin neo-liberal decît celelalte partide politice; cu toate acestea, PSD, prea indecis d.p.d.v. ideologic și avînd mijloace proaste de comunicare, nu reușește să incite o susținere emoțională adevărată a electoratului său, iar ca urmare a acestui lucru, majoritățile sale destul de puternice arată  non-valoarea opoziției mai degrabă decît propriile sale realizări.

Situația este mult mai îngrijorătoare de atît: demobilizată d.p.d.v. moral, populația românească este împrăștiată dincolo de granițele țării în proporții care sînt greu de estimat (mai ales că mulți din cei care pleacă nu își oficializează plecarea printr-o formă legală înr-un fel sau altul), dar care sînt foarte probabil mai mari decît numerele oficiale, de unde și precauțiile lingvistice la care am recurs mai sus în ceea ce privește electoratul și cvoromul. Într-adevăr, procentulde alegători anormal de mic văzut în niște județe foarte rurale și conservatoare d.p.d.v. cultural precum Gorj, Vîlcea sau Sălaj ne arată mai mult faptul că putem vorbi mult mai puțin de o cădere ideologică pe cît putem vorbi de faptul că listele electorale din acele județe sînt pline de cetățeni care, adeseori, nu au fost în țară de ani de zile, ai căror copii cresc adeseori în străinătate fără ca ei să învețe românește,  care nu muncesc, nu investesc și nu plătesc taxe în România și unde statutul lor sociologic de-facto în țara lor de origine este cel de turist, în ciuda originii lor etnice. Cu aceleași probleme se confruntă și alte state din zonă (Republica Moldova, Serbia și Bulgaria – în ordinea gravității situației) care ating însăși rădăcinile și fundamentele statului național-teritorial modern, iar aceste probleme au nevoie de o  rezolvare cu nimic mai puțin radicală. Într-adevăr, pe lîngă faptul că acești „turiști-compatrioți” au un rol de dezbinatori d.p.d.v. statistic în ceea ce privește problemele legate de atingerea cvorumurilor, aceștia mai reprezintă o mare problemă atunci cînd ei aleg să meargă la urne: adesea neavînd nici un interes economic în țara lor de origine, opțiunile lor electorale sînt conduse doar de principiul împăcării programelor electorale cu cea a păstrării opțiunii lor de emigrație – în alte cuvinte, ca să mențină România în cadrul Uniunii Europene cu orice preț, poate  chiar să obțină aderarea României la spațiul Schengen. Nu e nimic deplasat în a crede faptul că rudele acestor români care au rămas în țară au fost supuși propagandei instigatoare la boicot, care acuzau referendumul (pe lîngă altele), că ar urmări „scoaterea României din Europa”. Acești români (de obicei rurali, adesea credincioși) nu au nici cea mai mică simpatie pentru agenta LGBT, dar luînd în considerare felul lor mai mult tribal de a vedea viața, strategia de „emancipare” socială prin emigrația către țări mai bogate e mai însemnată decît apărarea instituțională a familiei, a noilor generații și a națiunii. Ca urmare a acestui fapt, nu e uimitoare susținerea hotărîtă și neșovăielnică a unor Gauleiteri ai Eurocrației precum Traian Băsescu sau Klaus Iohannis.

Cu alte cuvinte: oricare ar fi alegerile lor politice (presupunînd că ar avea unele), căpșunarii ajung să reprezinte o adevărată coloană a cincea cu o adevărată capacitate de a fi o pacoste pentru orice putere românească care caută să scape de sub tutela neo-colonială a Occidentului. La un moment dat, România va avea de ales între a ajunge o națiune extrateritorială precum armenii (ce-i drept, fără a fi la fel de bine plasată pe clasamentele internaționale a afacerilor dobîndite prin comerț) sau  să ardă vreascurile – anume acei verișori care-și iubesc mult țara din străinătate, după ce au părăsit-o. A treia variantă, discutată adesea în România datorită unor considerente demografice și economice este întoarcerea diasorei; această întoarcere este, în mare, greu de crezut datorită unor factori precum diferențele de venituri între țările din Occident și România care, deși din ce în ce mai mici, rămîn însemnate, dar și (într-o formă oleacă mai tacită) din cauza faptului că o parte din acei „exilați” deja s-au acomodat în țările-gazdă și nu se mai simt acasă în această țară „înapoiată” –  dat fiind faptul că majoritatea occidentalilor, inclusiv ultimii primiți în uniune, percep (pe bună dreptate) România în acest fel.

Ultimul lucru pe care vreau să-l aduc în discuție aici atinge însăși definiția și însemnătatea conceptului de națiunie. Unii cetățeni români (țigani, unguri, ucraineni, sîrbi, ș.a.m.d.) nu sînt etnici români. Majoritatea acestor minorități sînt neînsemnate, iar minoritatea țigănească, deși destul de numeroasă, nu are o identitate unitară proprie . Totuși, una din ele, mai precis minoritatea maghiară, numără în jur de un milion de cetățeni români vorbitori de limbă maghiară (oficial mai mulți din cauza motivului enunțat mai sus), majoritatea avînd un pașaport unguresc și care au la dispoziție în Ardeal școli cu predare în ungurește și o presă locală de limbă maghiară. Acest referendum a arătat comportamentul bipolar al acestei minorități: a preferat să boicoteze referendumul în România (cele două județe locuite predominant de unguri au fot ultimele două de la coada clasamentului în ceea ce privește participarea la alegeri), opțiune care este opusă curentului predominant din Ungaira (anume iliberalismul lui Viktor Orban). Pentru a explica mai pe înțelese această situație, trebuie să reammintim faptul că mulți din acei unguri ardeleni care au fost influențați de liberalismul pro-UE și/sau ură fără discernămînt față de PSD, în ciuda faptului că PSD este aliat cu partidul FIDESZ al lui Viktor Orban și care au boicotat referendumul sînt aceiași unguri care, din postura de cetățeni ai Ungariei, au votat cu sus-numitul partid FIDESZ în cadrul alegerilor din aprilie, iar orice altă ipoteză este de de neconceput din simplul motiv că ratele de participare astronomice la alegerile ungurești și de neparticipare la referendumul din România au fost aproape aceleași.

Astfel, putem să ne așteptăm la apariția unei miniscule Ungarii LGBT în Nordul Ardealului prinsă între o Românie populistă și o Ungarie iliberală, un echivalent răsăritean al Scoției care ar putea fi „provinciile extra-metropolitane ale celui de-al Patrulea Reich Metrosexal”? Unii intelectuali unguri  citadini din Cluj sau Tîrgu-Mureș visează cu ochii desciși la acest scenariu, dar au visele lor un fundament înfipt în realitate? Nu putem ști cu desăvîrșire. Ca s-o spun cinstit, în zonele rurale și prin orașele mici, dar mai ales în cadrul vîrstnicilor și în zonele compacte maghiarofone (Ținutul Secuiesc, mai precis), electoratul maghiarofon (de altfel, destul de conservator) este destul de receptiv la propaganda liberală fabricată la Cluj din cauza faptului că acei unguri nu sînt deloc interesați de politica românească și nu urmăresc media românească; cu toate acestea, liberalii eurofili au acaparat cu totul mass-media minorității ungurești din România.

Motivul pentru care votul unguresc a fost deturnat cu succes este, măcar în parte, din cauza naivității ungurilor ardeleni, care sînt mult prea obișnuiți cu rolul mulțumitor și comod conferit de către statutul de victimă minoritară profesionistă care e foarte apreciat de către eurocrați. În ciuda faptului că sînt conservatori d.p.d.v. cultural, unii au sabotat cu bună știință acest referendum doar din cauza unor resentimente anti-românești – imaginîndu-și faptul că majoritatea ar fi validat referendumul, iar Frans Timmermans ar fi venit să-i salveze în fruntea unor divizii de Panzere. O parte vină o are și FIDESZ, care nu a început un Kulturkampf  pentru a recuceri mintea acestor suflete ardelene prefăcute în cosmopoliți de către promiscuitatea de lungă durată a nebuloasei Soros, dar chiar la momentul scrierii acestui articol, susține financiar o presă puternic liberală maghiarofonă în Ardeal care reorientează într-un mod fățarnic votul secuiesc către FIDESZ în alegerile ungurești, dar împotriva aliaților FIDESZ în alegerile românești. Mai pe scurt: influențează opinia publică ungurească din Ardeal spre cei mai înverșunați dușmani ai Ungariei: „dreapta” românească, și mai mult de atît, spre păpușarii apuseni care o dețin de zeci de ani.

Deși au impresia că sînt superiori majorității d.p.d.v. cultural, mulți membri ai minorității maghiare oglindesc la o scară mai mică toate defectele majorității: sînt apolitici, predispuși spre emigrare, decreștinați (și ulterior recreștinați de către varii culte neoprotestante) și duc lipsa unei viziuni a viitorului care ar putea fi o alternativă în fața euroglobalismului pe moarte, acest lucru fiind cu atît mai valabil în ceea ce privește elitele lor politice și culturale.

Avem de-a face cu o majoritate bolnavă și cu o minoritate schizofrenică: dacă acest amestec exploziv nu produce un scenariu ucrainean de care mulți se sperie, motivul pentru care nu se va aprinde nici o scînteie va fi datorită faptului că lupta se va sfîrși înainte de a începe, mulțumită unei lipsei de luptători – aceștia fiind mult mai ocupați cu condusul la volanele unor Uber-uri în Dublin sau cu curățatul closetelor la Hamburg.

Autor:  Modeste Schwartz

Visegrad Post

 

Reclame
Acest articol a fost publicat în ROMANIA (ref. familie). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Visegrad Post: ”România post-referendum: radiografia unei societăți bolnave”

  1. Håns Ivanović zice:

    Avertizare: acest articol a fost reluat într-o traducere greșită, publicată din greșeală înainte de corectare.
    Singura variantă autorizată de autor este cea publicată aici pe 16.10.18. la ora 21h20 CET: https://gandeste.org/adevaruri/visegrad-post-romania-post-referendum-radiografia-unei-societati-bolnave/89863?fbclid=IwAR0i6bhmHCBYZ-08IZupNXTaGRD33URp1h-4QnYqu7Tv2I39yMC729qaCHs

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.