LEGENDA STRĂJERULUI DIN CARPAȚI


 Imagine similară

Demult, tare demult, atunci când zilele se împleteau cu ielele văzduhului în hora vieții, iar soarele și luna, măreții aștri împleteau cununi din stelele mai mici ce se găseau în plină formare și porneau apoi hai-hui, pe ici pe colo, unde totul era alandala, apăru dintr-un colț de univers, Timpul cel Nenăscut, să facă ordine în toate.

Timpul cel Nenăscut, copilul zburdalnic din primordii, ajunsese deja la vârsta în care nu-i mai era permis să-și uite suveica năzdrăvană cu care țesea clipele nemuririi prin toate marginile universului, având acum alte lucruri de făcut.

Getic- Copilul cu Inimă de Aur, avea nevoie de ajutor, iar Timpul cel Nenăscut i-l va da. Se va opri de va fi nevoie, salvând împreună poporul Celor din Vale de la atâtea amar de suferințe la care a fost supus de veacuri întregi, de către neamuri fără de Neam. Fusese transformat în Străjer, un Sfinx de Piatră și pus de veghe între hotarele văzduhului și ale pământului de către Părintele Zamolxe și Marii Străbuni, după ce și-a dăruit de bună voie inima sa de aur, Celor din Vale, spre a fi salvați de Ceifator și de Vrăjmașul Întunecat, ce le-a cuprins sufletele și ființa, uitând că ei sunt urmașii celui mai viteaz și mai înțelept popor de pe fața pământului.

Putea să-și dorească o altă soartă, însă, necazurile, grijile și situația dificilă a Celor din Vale, i-a îndârjit inima lui Getic.

Vroia să-i salveze cu orice preț pe oamenii aceia minunați, frații săi de Neam Străbun, chiar cu prețul vieții, ceea ce până la urmă s-a și întâmplat de fapt.

Putea să ceară Marilor Străbuni, să aibă o cu totul o altă apoteoză, după sacrificiul său suprem, însă s-a supus. Străbunii au hotărât să fie pus Străjer, între cele două Lumi, cea a văzduhului și cea a pământului. Nu că n-ar fi fost altă cale, căci putea de pildă să fie o stea din cele albastre, alături de Maria, logodnica sa, pusă la rugămintea lui sus pe cer, în partea de jos a Măiestrei Alba Luna, iar dacă te uiți bine, o zărești mereu în nopțile senine, însă, Getic-Copilul cu Inimă de Aur, adică Străjerul, căci așa îl vom numi de acum încolo, a preferat să rămână de veghe până când va veni salvarea din Străbuni a Celor din Vale, ca nu cumva Vrăjmașul Întunecat și slugile lui să scape din adâncurile Muntelui Sfânt, unde au fost întemnițați cu toții, pe vecie, și păziți de Lupii cei Mari din Adâncuri, dar cine știe, prin tertipuri și viclenii, puteau să scape și să facă iarăși prăpăd. Mai veghea Străjerul la hotarele văzduhului și ale pământului, împreună cu însuși Spiritul Bătrân al Neamului Getic, unul din Marii Străbuni și mentorul său, trimis ca ajutor de Părintele Zamolxe, împiedicând astfel ca Astralii Vrăjmași să le pricinuiască rău Celor din Vale și să le pună iar pecetea neagră pe frunți încă o mie de ani.

Multe veacuri în șir au trecut de la sublima apoteoză a Străjerului din Muntele Sfânt, Sfinxul ori Semizeul de Piatră, cum mai era cunoscut acest antropomorf cu înfățișarea sa semeață, răbdând multe vicisitudini de-a lungul vremurilor. Odată, pe când zăbovea la taclale cu prietenul său, Timpul cel Nenăscut despre câte în lună și-n stele sau, de cele mai multe ori povestea amintindu-și de Neamul Celor din Vale pentru care s-a jertfit cu drag, numai să-i salveze de Întunecați, chiar atunci, aceste slugi ale Vrăjmașului Negru i-au înconjurat, venind pe nesimțite prin partea dreaptă a Muntelui Sfânt, de unde au și început atacul. Lupta a fost dură, cu multe pierderi din partea vrăjmașă, iar cei care piereau, erau înfășcați și înfipți în pământ cu capul în jos, unde se văd și astăzi sub forma unor coloane de piatră ce sunt cunoscute ca „Babele”.

Străjerul, n-a scăpat nici el fără stricăciuni. Partea dreaptă a obrazului, cu tot cu falcă, i-a fost zmulsă și aruncată până hăpt departe, tocmai lângă Peștera Ialomicioarei, unde se spune din bătrâni că și-ar fi împlinit menirea Părintele Zamolxe, săvârșind rituri străvechi, unde trebuia să stea o sută șaptezeci de zile pe an, câte nouă zile, într-o claustrofobie totală, apoi trei zile să iasă la Lumina Mărețului Astru, Soarele cel Dătător de Viață, pentru a-și desăvârși nemurirea.

N-a simțit deloc durere, doar o ușoară indispoziție; și-a adus aminte că era de piatră și simțurile fizice îi erau atrofiate. Se gândea dacă va mai fi la fel, întreg și frumos ca un Fiul al Luminii, așa cum a fost odată.

Deodată, un Glas ca de tunet, ieșit parcă din străfundurile Pământului, a grăit:

– O Tu, Cel cu multe nume, Om din Neamul Oamenilor! Nu te îngrijora! Născutu-te-ai ca Fiu al Luminii și așa vei rămâne pe veci. Nu te preocupa cu înfățișarea Ta! Când va sosi Timpul Cel de pe Urmă, vei fi iarăși cum ai fost.

Piatra se zidește pe piatră iar osul pe os se întărește! Nu ai a te teme! Marii Străbuni sunt cu tine! Preocupă-te, cu Cei din Vale.Veghează neclintit, străpungând zările până hăpt departe, și până în străfundurile pământului, ori de câte ori este nevoie, ca să nu cumva Vrăjmașul Întunecat și slugile lui să scape și să facă iar stricăciuni în acest Neam! mai spuse Glasul acela.

S-a bucurat de cele auzite de la solul Marilor Străbuni ce sălășuiau din Timpuri Nenăscute prin inima Muntelui Sfânt Ko-Ga-Ion, ori în Peiadele surori după cum le era menirea, încă din vremuri uitate de gând și, s-a supus, s-a întărit în el.

El veghea, veghea neclintit, scruta zările și străfundurile pământului, în căutare de vrăjmași, iar când se întâmpla să găsească vreunul, pe loc era aruncat în temnița din adâncurile Muntelui Sfânt.

Mângâiere cea mai mare sufletului său era Maria, logodnica sa, cea transformată în astru, însoțitoare a Măiastrei Alba Luna. Câteodată, în nopțile senine venea lângă el și îi povestea despre cum își petrecea ea vremea lângă stăpâna sa, străbătând orizontul de la răsărit la apus, călătorind căteodată și prin universuri fără Timp.

Ajunsese acum un astru mândru de o culoare purpuriu-albastră, ce își împrăștia razele peste lumea Celor din Vale din Ținutul intra și extracarpatic, Geția Aeterna de ieri, azi cu numele de România.

Maria era veselă, așa a fost mereu. Râsul ei copilăresc și veselia debordantă, îi înfrumuseța chipul și gingașa-i ființă, ori de câte ori își amintea de veacurile de mult trecute, unde, copiliță fiind, se juca împreună cu Getic prin pădurile de pe pieptul Muntelui Sfânt Ko-ga-ion, laolaltă cu nimfele, satirii, faunii și alte ființe pădurene.

Câteodată, amândoi se transformau în oamenii ce au fost demult, atunci, demult tare. Cum era posibil acest lucru? Marii Străbuni, îi aduna pe amândoi, când dorul lor era prea mare. Nu se întâmpla des, iar când acest lucru era posibil, cine știe cum, radiau de fericire, râdeau, se luau de mâni și împleteau din nou hora vieții, cu toate acele ființe din pădure, mult dragi lor. Era numai o închipuire, ori era aievea? Nu le păsau, nu-i mai interesau nimic. Erau din nou oameni, renășteau din nou, simțeau, vedeau la fel ca oamenii ce au fost odată, erau vii, chiar și pentru o clipă ce ei o transformau într-o eternitate.

Ciobanii din împrejurimi, laolaltă cu ființele pădurene, făcuseră focul. Se așezau cu toții pe cojoace moi de miel și depănau amintiri, la lumina focului. Și-au adus aminte cum s-au cunoscut ei doi.

– Parcă a fost ieri, zău așa…! îi spuse Străjerul logodnicei sale, Maria.

– Da iubite, parcă a fost ieri! i-a răspuns cu un oftat și ușor șoptit, Maria.

Vraja bucolică a nopții tinere, ce lăsa amintirile să apară nestingherite în crâmpeie de mult uitate prin colțurile minții, se întrerupse brusc. Râzând, în hohote ce au umplut zarea și muntele, Maria îi spuse Străjerului:

– Î-ți mai aduci aminte când trăgeam oile de coadă, și atârnam zdrăngănitori de cozile câinilor mioritici ciobănești, de se împrăștiau speriate bietele oi prin păduri și vâlcele, iar ciobanii le căutau mult timp, până să le dea de urmă? Dar de bieții noștri părinți ce ne căutau neostenit?

Jocurile lor îi scoteau din rutina de zi cu zi, uitând că că slugile Vrăjmașuljui Negru erau prin apropiere și puteau să ne facă rău.

Străjerul zâmbi, apoi își aduse aminte cum a cunoscut-o pe Maria.

Din când în când, mergea împreună cu prietenul său Bucifal, un centaur tânăr, să se plimbe prin locuri nu prea îndepărtate de muntele Sfânt, unde ființe foarte asemănătoare cu oamenii însă păroase peste tot corpul, ce de abia ieșiseră din caverne, se adunau în cete, în locul numit Valea Lupilor, ca să plece la vânat de mamuți.

Ceva îl atrăgea acolo, nici el nu știa ce, însă vrea să afle.

Într-o zi, când călărea pe prietenul său, centaurul Bucifal prin Valea Lupilor, a zărit lângă ceata aceea de oameni, o ființă ce nu se asemăna deloc cu aceia, ba mai degrabă semăna cu el ca înfățișare, cu pielea albă și fără păr pe față ori pe corp. Era o copiliță blondă, cu ochii verzi, și nu părea să aibe mai mult de opt ani, ce purta pe cap o cununiță făcută din florile câmpului. Era neîngrijită, murdară, cu părul plin de mărăcini și avea ca îmbrăcăminte doar o piele de iepure din pădure, însă înfățișarea ei era foarte frumoasă. Fără să stea pe gânduri, Străjerul a prins-o de mâini și a săltat-o pe crupa bunului său prieten, centaurul Bucifal, sub privirile acelor umanoizi ce țipau și scoteau din gură doar niște sunete nearticulate, făcând gesturi amenințătoare cu lancea de lemn și vârf de silex către tinerii noștri eroi, căci eroi deveniseră cu toții din acel moment.

Ajungând acasă, la Templul din Muntele Sfânt Ko-ga-Ion, unde locuiau părinții săi, Străjer le-a arătat-o pe Maria, fetița ce a răpit-o de lângă oamenii cavernelor. Uitându-se cu atenție la ea, părinții Străjerului au rămas muți de uimire! Fețița semăna mult cu odrasla vecinilor lor, răpită într-o noapte din leagănul de răchită, de niște oameni ce păreau mai mult a maimuțe. Au fugit înspre pădure, și nimeni nu a mai știut nimic de ea, de atunci. Trecut-au ani și ani, nu prea mulți și toți au uitat acea pățanie, în afară de părinții fetiței. Erau mereu îngândurați și triști. Când fetița le-a apărut în prag, i-au mulțumit Părintelui Zamolxe, Domnului Zeu și Doamnei Zâne pentru că cea mai mare bucurie a vieții lor s-a întors sănătoasă, la casa părintească.

Mare veselie s-a făcut peste acel sat, când vestea întoarcerii fetiței răpite de oamenii maimuță, s-a împrăștiat peste tot. Mare sărbătoare s-a ținut apoi, în Agora Centrală din mijlocul satului, acolo unde peste câtva timp, Străjerul, adică Getic- Copilul cu Inimă de Aur, avea să se jertfească pentru iubiții săi semeni, pentru Cei din Vale, dăruindu-le câte o bucățică din inima sa de aur pentru a căpăta putere și, ca să-și aducă aminte cine au fost, răsculându-se împotriva Vrăjmașului Întunecat, ce-i ținea robi de secole întregi.

Deodată, un fulger ce călărea pe o rază, lumină tot muntele. Soarele, Marele Astru își începuse deja călătoria sa deasupra cerului unde era stăpân, luminând cu slava sa ființe și locuri, dăruind viață, dăruind speranță. Maria a dispărut ca prin farmec, prefăcută din nou în astru, veșnic fiind însoțitoare Măiastrei Alba Luna, iar Getic- Copilul cu Inimă de Aur își luă din nou înfățișarea sa de piatră, Străjer fiind și Veghetor al Porții din Muntele Sfânt Ko-ga-Ion, al zării albastre și al străfundurilor pământului. Mâine seară, ori nu contează când, vor fi din nou împreună. Vor fi din nou ei, și eternitatea ce le-a devenit mamă.

Străjerul veghează neclintit. Veghează și păzește Oamenii Cei din Vale. Le păzește viețile lor efemere și fragile. Veghează și scrutează zările în căutare de vreo slugă a Vrăjmașului Negru, ori de vreun frate ce s-a rătăcit pe Calea cea Rea, vânzându-și frații de neam, așa cum s-a mai întâmplat de atâtea ori. Acea trădare, ce s-a întins cum își întinde caracatița tentaculele otrăvitoare și care a cuprins și Marele Popor Getic al Celor din Vale.

Secole de-a rândul s-a luptat Străjerul, laolaltă cu Spiritul Bătrân al Neamului și al Marilor Străbuni, ca să scoată acest venin din poporul frate. Când credeau că au reușit, apărea întotdeauna alții ce se vindeau Vrăjmașului Negru pentru un pumn de monede ruginite, acel Vrăjmaș al Neamului Getic Primordial, al Neamului cel din Timpuri- Hiperboreenii Pelasgi, Geto-Daco-Valaho-Românii de azi. Vrăjmașul Neamului Getic, avea încă putere, chiar întemnițat fiind în străfundurile pământului și păzit de Lupii cei Mari din Adâncuri. Acesta se hrănea cu orgoliile oamenilor, cu slăbiciunile lor, cu dorințele lor aprige de a fi deasupra celorlalți, cu furiile și mâniile lor ivite din senin, ori cine știe de pe unde.

Străjerul n-are odihnă! Veghează neclintit și păstrează secretele cele vechi, din vremuri când prietenul său Timpul era un băiețandru ce se lua la trântă cu tot felul de aștri, supernove, nebuloase ori galaxi.

Străjerul, păstrează tainele Genezei acestui unic Popor ce are clădit în ființa sa A.D.N.-ul Primordial și Arborele Vieții.

Acest popor, unic și etern este însuși temelia acestei lumi, născut încă de pe când Pământul era roșu și în plină formare. Din acest popor au luat ființă toate popoarele lumii acesteia.

Străjer știe! Timpul i-a povestit toate acestea. El păstrează aceste taine, apoi, când va veni vremea le va spune, le va transmite mai departe unui singur Om, Cel Ales, Fiul Luminii, Cavalerul Paladin, Om din Neamul Oamenilor și frate cu Cei din Vale.

Străjerul stă și așteaptă! Așteaptă clipa când va sosi din timpuri, acel Om. Are vreme Străjerul, el nu se grăbește niciunde. Este neclintit dar este viu, chiar dacă pentru unii profani e o piatră diformă ce seamănă a Om.

Veacurile trec! Trec unele peste altele, într-o fugă nebună!

Peste Poporul celor din Vale s-a așternut din nou uitarea! Nu mai știu cine sunt și cine le-a fost înaințașii. Nu știu și nici nu vor să știe.

Vrăjmașul Negru le-a luat din nou mințile. Îi conduce spre pieire. Așa crede acel Întunecat, că îi poate pieri. Acela nu știe că ce este etern, ce este născut din veșnicie, Nemuritor se numește. Totuși îi face pe Cei din Vale să sufere mult și să suferi etern nu e bine. Nu se cade la un Popor așa ca al nostru, Poporul care, Timpul cel Nenăscut l-a botezat în veșnicie.

În depărtare, se zărește o mogâldeață. E departe, încă. Deodată, Muntele Sfânt se cutremură din toate încheieturile. Străjerul cel neclintit, Străjerul Împietrit, tresare în timp ce capătă proporții fantastice, de megalit, de titan prometeic. A înțeles că Cel Ales, urcă Muntele Sfânt în căutare de răspunsuri, în căutarea Cinstei a Dreptății și a Adevărului, concepte pe care s-a clădit această lume.

Glasul cel din Timpuri, ce seamănă a tunet în plină furtună s-a făcut din nou auzit:

– A sosit vremea Străjere! Vezi acel om ce se apropie șovăind?

– Îl văd, Mărite Străbune! El să fie oare? Să fie el Omul, Fiul Luminii, Cavalerul Paladin, Cel prin care Poporul din Vale se va mântui?

– Este posibil să fie! Depinde doar de el. Încă șovăie, știe pentru ce vine dar nu știe ce îl poate aștepta.

El caută răspunsuri. Caută Dreptatea, Cinstea și Adevărul pentru a le duce înapoi la Cei din Vale.

Dă-i acele răspunsuri! Arată-i Calea! Arată-i Dreptatea, Cinstea și Adevărul, concepte pe care s-a clădit această lume și din care a luat ființă Neamul lui. Acel om e sincer, și caută mântuirea neamului său.

Dăruiește-i tot ce îi poți dărui. Nu ne va dezamăgi. El va fi solia noastră pentru Neamul Nostru Cel din Vale, Neamul Cel din Timpuri.

– Așa să fie Mărite Străbun și așa va fi!

– Așa să fie, zău!

– Aho!

În timp ce Marele Străbun vorbea cu Străjer, Omul din Neamul Oamenilor, Fiul Luminii, se apropia încet, încet, ajungând pe coama Muntelui Sfânt unde îl zărește pe Străjer neclintit și „Babele”, trupurile pietrificate ale slugilor Vrăjmașul Neamului Getic răpuși în luptă, în veacurile de demult.

Un fior îi străbate întreaga ființă. Sunt ani de când și-a propus să ajungă aici sus pe Muntele cel Sfânt, în căutare de povețe. Nu știa peste ce va da și cum va fi. Era ultima sa căutare și, ori de câte ori își dorea să facă această călătorie, ceva se întâmpla și era nevoit să amâne din nou plecarea. Au fost vremuri grele și cu multe frământări sufletești, suferințe ce le-a îndurat cu stoicism și speranță, văzând nepăsarea fraților săi, a tragediei ce parcă nu se mai sfârșea, ce s-a întins de veacuri întregi peste Cei din Vale.

– Ce caută el acolo, pe Muntele Sfânt Ko-ga-Ion? întreabă naratorul.

– Caută Adevărul, Cinstea și Dreptatea, concepte ce îl pot ajuta să găsească răspuns pentru a scoate Neamul său, din sclavia ce a intrat. Mai caută vindecarea prin transmutare, a acestuia, așa cum au fost și strămoșii, căci ei sunt temelia pe care s-a construit această lume! îi răspunse vocea ca de tunet în plină furtună.

– Ești tu acela, frate române, cel care aduce izbândirea neamului nostru greu încercat și obidit de veacuri ce li se pierde numărul?

– Ești tu oare, frate române, în stare să redai gloria străbunilor?

– Ești tu oare, frate române, acela prin care se va ridica Poporul Cel din Vale și își va scutura jugul asupritor, pus de cei pe care i-am primit pe pământul moștenit din Străbuni, dar care s-au dovedit a fi doar pui vicleni de năpârcă, născuți din acel neam fără de Neam?

– Caută în străfundurile ființei tale, frate române și află de ești tu, au ba, iar de n-ai fi, tot așa să lupți, pentru propășirea Neamului Celor din Vale din care cu onoare și cinste faci parte!

Povestea continuă…

Autor, ȘANDRU ARON

http://confluente.org

 

Acest articol a fost publicat în URMASII DACILOR (legende). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la LEGENDA STRĂJERULUI DIN CARPAȚI

  1. neicaion zice:

    Cu opinci in picioare si tatuat la paispe ace,…asa tatuat, crezi ca arata mai bine „Getul” asta?

    Apreciază

  2. neicaion zice:

    Din datele istorice accesate de mine…, „Dacii isi pastrau corpul si spiritul curat”, nu au existat tatuaje sau jerfe umane asa cum zic unii istorici…, profitori, la cheremul puterilor existente in perioadele descrise, asa precum si biserica crestina sau de orice natura ar fi ea, inrobesc mintile si suprima accesul spre adevarata libertate umana, spre ceea ce ar trebui sa fim.

    Apreciază

    • Lupul Dacic zice:

      Ba da, ti-am dat articolul. Sacrificii umane NU, doar animale.
      Binenteles ca sunt destui care au interes sa denigreze tot ce au insemnat dacii, depinde doar de tine sa cauti istoria reala.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.