Afacerea Basgan – SUA ne sunt datoare zeci de miliarde de dolari


Imediat după al Doilea Război Mondial, România pare să fi intrat sub o nefastă „zodie a datoriilorˮ. A unor datorii imense, care, impuse de unii şi de alţii, au fost achitate până la ultima centimă. În primii zece ani, am plătit Uniunii Sovietice „despăgubiri de războiˮ de circa 800 de milioane de dolari. Apoi, pe la începutul anilor ʼ80, tot noi a trebuit să plătim „datoriile externeˮ de circa 10 miliarde de dolari, acumulate în vremea lui Nicolae Ceauşescu. Iar, în ceea ce priveşte datoriile adunate în ultimele trei decenii…, acestea vor fi plătite, exact cum spune o replică dintr-o piesă de teatru celebră, de „urmaşii urmaşilor noştriˮ. Totuşi, există şi excepţii, cazuri în care nu avem „de datˮ, ci „de luatˮ. Iar una dintre ţările de la care România trebuie să primească nu este vreun „terchea-bercheaˮ falit, ci chiar Statele Unite ale Americii. Şi nu este vorba de câţiva firfirei amărâţi, ci de miliarde de dolari. Această situaţie cu totul deosebită i se datorează unui român de excepţie, un geniu care a marcat dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii mondiale: inginerul Ion Basgan, o minte strălucită, care a revoluţionat industria petrolieră mondială.

Inventatorul Ion Basgan s-a născut la Focşani, pe 24 iunie 1902. Şi-a început şcoala în oraşul natal, iar bacalaureatul l-a luat la Iaşi. Apoi, în anii care au urmat, şi-a continuat studiile tehnice la Viena. Revenit în ţară, tânărul Basgan a fost numit director general al şantierelor petroliere din Moldova. În cursul anului 1932, şi-a început cercetările privitoare la noile tehnologii de extracţie a petrolului. În timp, rezultatele muncii lui s-au concretizat prin brevetarea unor invenţii revoluţionare din acest domeniu. Una dintre cele mai cunoscute a fost „Metoda pentru îmbunătăţirea randamentului şi perfecţionarea forajului rotativ, prin rotaţie percutantă şi amortizarea presiunilor hidromecaniceˮ, omologată mai întâi în România sub Brevetul nr. 22789/1934. Sub acest nume complicat se ascunde o metodă nouă de foraj, care scădea, cu peste o treime, toate cheltuielile tehnice. În acelaşi timp, făcea posibile şi forajele adânci de câteva mii de metri.

Tot în 1934, Basgan a depus o cerere de brevetare a invenţiei lui şi în SUA, unde a şi fost omologată prin Brevetul nr.2103137/1937, sub numele „Rotary Wlee Driling Aparatusˮ. Conform legislaţiei SUA, brevetul american prevedea că Basgan ori urmaşii lui vor avea, timp de 17 ani (aşadar până în 1954), dreptul exclusiv de a realiza, utiliza şi vinde invenţia „peste tot în Statele Unite şi teritoriile acestoraˮ. Dar, cu mult înainte ca Basgan să fi apucat să negocieze vreun contract cu firmele americane, multe dintre acestea au utilizat-o imediat după brevetarea invenţiei. Calculele unor experţi financiari ai vremii au pus în evidenţă că folosirea abuzivă a invenţiei românului a adus concernelor americane economii anuale de circa 1,5 miliarde de dolari.

O avere imensă, din care autorul invenţiei nu a primit niciun cent. Încercând să recupereze banii de care a fost jefuit prin această tâlhărie la drumul mare, Basgan a început o luptă crâncenă, purtată cu toate armele justiţiei. Astfel se face că, în anii şi deceniile care au urmat, lupta lui s-a transformat într-un veritabil război juridic, purtat pe absolut toate fronturile posibile. Un război tăcut care, necunoscut publicului larg, a angrenat, de-a valma, conducători ai unor celebre concernuri petroliere, preşedinţi ai SUA, unii dintre „baronii roşiiˮ ai României comuniste, dar şi unele personalităţi autohtone post-decembriste.

Brevetul, captură de război

Inventatorul român Ion Basgan a murit în 1980, dar războiul juridic a fost preluat şi continuat de urmaşii lui. Documentele deţinute de aceştia demonstrează că invenţia înaintaşului lor a fost utilizată de petroliştii americani încă înainte de omologarea sa oficială în SUA. În plus, pe nu se ştie ce căi oculte, această nouă tehnologie a ajuns şi la ruşi, care au utilizat-o gratis, în zona petroliferă Baku.

În 1943, România a intrat în război alături de Germania nazistă. Aşadar, şi contra SUA. În acelaşi an, pe 20 octombrie, invocând „Legea comerţului cu inamiculˮ, statul american a emis Ordinul nr.2427, care dispunea sechestrarea brevetului deţinut de inventatorul român. Prin acest ordin, gestionarea invenţiei a fost încredinţată „custodelui proprietăţii străineˮ care „o putea păstra, folosi, administra, vinde sau trata în oricare alt mod, în interesul şi beneficiul SUAˮ. Dar, în acel document se prevedea şi că „ordinul nu limitează dreptul custodelui proprietăţii străine să înapoieze această proprietate sau veniturile obţinute de pe urma ei, nici să fie interpretat ca indicând că o compensare nu va fi plătită în schimbul lor, dacă s-ar hotărî să fie întreprinse oricare sau toate aceste acţiuniˮ. Aceasta din urmă a fost însă doar una teoretică, nefiind pusă niciodată în practică.

Păgubitul, „ucis pe hârtieˮ

Prin Tratatul de Pace, parafat în 1948 la Paris, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, s-a decis, printre altele, şi restituirea bunurilor româneşti sechestrate anterior. În mod cu totul neaşteptat, din inventarul întocmit cu acea ocazie de SUA, brevetul lui Ion Basgan a lipsit cu desăvârşire. Iar asta în ciuda faptului că invenţia lui era folosită de majoritatea marilor trusturi petroliere.

Motiv pentru care, în anii care au urmat, inginerul Ion Basgan a deschis, în SUA, 118 procese îndreptate împotriva acelor mari trusturi. Printre ele s-au numărat Standard Oil Company, Gulf Oil Company, Shell Oil Corporation, plus multe altele de acelaşi calibru. A fost un „război totalˮ, în cursul căruia lupta marilor trusturi contra lui Basgan s-a purtat cu toate mijloacele posibile, inclusiv prin folosirea unor acte false. Astfel, la începutul procesului, reprezentanţii juridici ai societăţilor petroliere au prezentat instanţelor americane un certificat de deces emis pe numele Ion Basgan, cerând astfel încetarea procesului în urma morţii reclamantului. Era un fals grosolan, întrucât certificatul respectiv se referea la medicul Ion Basgan, văr al inventatorului. Ulterior, după ce lucrurile s-au lămurit, petroliştii au invocat faptul că, nefiind menţionat în lista bunurilor restituite în 1948, brevetul cu pricina este, încă, rechiziţionat de statul american.

Începând din acel moment, în această „afacereˮ încâlcită s-au implicat şi o serie de autorităţi politice de la cel mai înalt nivel. În ianuarie 1960, au început tratativele româno-americane, moment care i-a oferit lui Basgan ocazia de a atrage atenţia părţii române asupra cazului privitor la invenţia lui. Acel prim acord româno-american a fost parafat în luna martie, dar în cuprinsul său nu exista nicio referire la invenţia lui Basgan şi nici la banii pe care marile trusturi petroliere americane ar fi trebuit să-i achite ca „drepturi de autorˮ.

Lyndon Johnson şi „Ghiţăˮ Dej

În anul 1964, o delegaţie oficială a regimului comunist de la Bucureşti, condusă de Gh. Gheorghiu-Dej, a avut o întâlnire la cel mai înalt nivel cu preşedintele american Lyndon Johnson. În cursul discuţiilor oficiale, partea română a „pus pe rolˮ, pentru prima dată, şi problema drepturilor de autor pe care petroliştii americani ar fi trebuit să le achite pentru folosirea invenţiei lui Basgan. În anul următor, pe 15 octombrie 1965, Departamentul Justiţiei din SUA a emis „Divertising Order SA 838ˮ, prin care brevetul inventatorului român a fost scos oficial de sub sechestru şi restituit titularului, care a fost repus astfel în toate drepturile sale. În actul de atribuire (care avea caracter de lege), semnat pe 13 octombrie 1965 de Anthony L. Modelo, în numele Procurorului General al SUA, se arăta că românului i se acordă „drepturile, titlurile şi interesele, inclusiv drepturile de autor acumulate şi toate profiturile recuperabile prin lege, fără nicio limitare în timpˮ. De fapt, acea decizie era prima recunoaştere a datoriilor, asumată oficial de partea americană.

„Ewing-iiˮ yankei? Nişte scârţari!

Unul dintre urmaşii inventatorului român relatează că, pe 4 mai 1965, Ion Basgan a intrat în legătură cu ing. Daniel Farcaş, reprezentantul grupului german Lomen-Reiter-Dresdner Bank, cu care a încheiat un acord de colaborare în vederea recuperării drepturilor sale. Peste o lună, grupul german a elaborat o expertiză din a cărei „Notă de documentareˮ rezulta că, pentru cei 17 ani cât a fost titular al propriului brevet, lui Basgan i se cuvin drepturi de autor evaluate la 8 miliarde 634 milioane de dolari. Acea expertiză a rămas, însă, doar un petic de hârtie, care nu a produs şi efecte juridice. Mai mult decât atât, în cursul unei conferinţe de presă ţinute la Londra, reprezentantul petroliştilor din Dallas l-a ameninţat pe român: „Ne vom judeca zeci de ani şi apoi cu fiii dumitale, dar nu vom plătiˮ. Ceea ce s-a şi petrecut în următoarele decenii.

Bineînţeles că sumele imense pe care Basgan ar fi putut să le recupereze de la americani au atras o mulţime de „binevoitoriˮ, care s-au aruncat asupra afacerii mai hulpavi ca vulturii hoitari care se adună pe un cadavru din deşert. Într-un interviu acordat ziarului german Bild am Sonntag, Basgan a relatat că, în toamna anului 1966, a fost contactat, la Roma, de reprezentanţii „Shaintˮ, o organizaţie care i-a propus să devină cetăţean al statului Israel. În schimb i se ofereau zece milioane de dolari şi asigurarea aducerii în acest stat a celor 8,6 miliarde de dolari. Într-un alt interviu, Basgan a relatat că în aceeaşi perioadă a fost contactat de un bancher care, în numele unui „cerc de intereseˮ, i-a oferit un cec de cinci milioane de dolari în schimbul căruia el ar fi trebuit să-şi cedeze drepturile acelui grup, care ar fi urmat să declanşeze un lanţ întreg de procese. La sfârşitul acestora, el ar fi urmat să primească jumătate din suma recuperată. Ceva similar s-a petrecut şi aici acasă, pe la mijlocul anilor 2000, când mulţi avocaţi au cumpărat, pe bani grei, drepturile litigioase ale unor imobile de lux confiscate de fostul regim comunist.

Revenind la brevetul lui Ion Basgan: la un moment dat, Sarchiz Halajian, din New York, i-a comunicat lui Basgan că anumite societăţi petroliere din SUA au depus, într-un cont secret, mari sume de bani din care urmau să i se achite drepturile cuvenite. În timp, nu s-a mai auzit absolut nimic nici despre acel cont secret.

Victimă colaterală a scandalului Watergate

Problema banilor datoraţi de americani a fost pusă pe tapet şi de Nicolae Ceauşescu, în 1969. Atunci au circulat informaţii conform cărora, cu ocazia celebrei vizite la nivel înalt pe care Richard Nixon a făcut-o la Bucureşti, s-ar fi realizat şi o înţelegere oficială privitoare la această afacere. Din păcate pentru el, Ion Basgan a avut ghinion şi de astă dată. După doar câţiva ani, în 1973, a urmat scandalul Watergate, încheiat prin demisia lui Nixon. Puţină lume ştie acum că, în afara preşedintelui american, acel scandal celebru a avut şi o „victimă colateralăˮ. Era vorba despre inventatorul român Ion Basgan, care, odată cu plecarea din funcţie a lui Nixon, şi-a văzut speranţele năruite încă o dată.

De fapt, am putea spune că Basgan, pe cât era de genial, pe atât era de ghinionist. Cu doi ani înainte, în 1967, el a fost propus pentru Premiul Nobel. Dar, conform cutumei obligatorii în astfel de cazuri, propunerea trebuia avizată şi de autorităţile româneşti. Din păcate, acestea din urmă au decis altceva. Iar asta pentru că Elena Ceauşescu a avut un alt „favoritˮ, pe care-l dorea premiat. A urmat un joc de culise în urma căruia toată lumea a avut de pierdut: premiul nu a fost câştigat nici de Basgan, dar nici de favoritul „tovarăşeiˮ.

Hăituit de serviciile secrete

La scurt timp după ce a pornit acţiunile de recuperare a miliardelor care i se cuveneau, Basgan a intrat în atenţia serviciilor secrete, atât a celor americane cât şi a celor române. Urmaşii lui au relatat, la un moment dat, că, încă de la început, prietenii lui din SUA l-au avertizat că acolo există presiuni oculte, care, din cauza acelor sume imense de bani puse în joc, blochează majoritatea acţiunilor în justiţie. Dar şi aici, acasă, Securitatea l-a ţinut sub un control strict. În plus, la plecarea din ţară a lui Daniel Farcaş, reprezentantul grupului german care a stabilit valoarea sumelor datorate de petroliştii americani, omul a fost reţinut la Otopeni de un anume Dogaru, care s-a prezentat ca fiind ofiţer DIE, calitate în care i-a şi confiscat o parte din documentele pe care le avea asupra lui. Tot urmaşii lui Basgan consideră că, la un moment dat, Ceauşescu ar fi „căzut la paceˮ cu cercurile afaceriştilor americani. În acelaşi timp, a circulat zvonul că lui Ceauşescu i s-ar fi oferit suma de 50 de milioane de dolari, în schimbul cărora Basgan nu a mai fost lăsat să-şi apere drepturile.

După cum spuneam, Ion Basgan a murit în 1980, fără să fi apucat să recupereze vreun cent din drepturile care i se cuveneau. Cu toate că, de-a lungul vieţii, valoarea sa intelectuală a fost recunoscută de majoritatea forurilor ştiinţifice internaţionale, aici, acasă, a fost tratat cu indiferenţă. Inclusiv Academia Română, care nu a catadicsit să-l aleagă nici măcar membru corespondent. Ulterior, lupta pentru recuperarea drepturilor financiare cuvenite lui Ion Basgan a fost preluată de urmaşii lui.

Academician post-mortem

Pe la începutul anilor 2000, aceşti urmaşi ai lui Basgan au şi înfiinţat o fundaţie care poartă numele ilustrului lor înaintaş. Un prim succes şi, momentan, singurul a fost că Ion Basgan a primit titlul de academician post-mortem. Iar acesta nu a fost chiar puţin lucru: peste hotare, nimeni nu te bagă în seamă dacă nu eşti recunoscut acasă, de ai tăi. În plus, la sfârşitul anilor 90, s-a înfiinţat un grup de jurişti din Israel şi Franţa care s-a apucat să studieze „chichiţeleˮ juridice ale afacerii. În 1998, acest grup, care-şi avea sediul la Zurich, a făcut o expertiză financiară privitoare la datoriile pe care marile concernuri petroliere le au faţă de Basgan. Iar rezultatele au fost surprinzătoare: dobânzile acumulate în deceniile în care Basgan a fost „prădatˮ de cei 8,6 miliarde de dolari care i se cuveneau se ridicau la circa 165 de miliarde de dolari.

Bineînţeles că este vorba de un proces extrem de complex, cu atât mai mult cu cât, până la urmă, cel care ar trebui să achite această sumă imensă este cel care a dispus confiscarea brevetului, aşadar însuşi statul american.

Dar, în afară de complexitatea lui, acest proces este şi unul deosebit de scump. Spre exemplu, la un moment dat, s-a afirmat că onorariul fiecăruia dintre avocaţii care lucrează la el era de 400 de dolari pe oră. La sfârşit – dar cine ştie când va veni acel sfârşit –, dacă se va reuşi recuperarea fie şi a unui mic procent din acea datorie imensă, cheltuielile judiciare vor fi achitate prin cesionarea unui procent uriaş din „câştigˮ. Într-o vreme, nasul fin de afacerist versat al lui Dinu Patriciu a adulmecat urma banilor cuveniţi lui Basgan şi s-a implicat şi el în această afacere încâlcită. Dar n-a apucat să facă mare lucru, căci după cum bine ştim, a murit brusc.

Astfel se face că, după cum se zice în sport, meciul Basgan contra SUA se va juca şi de aici înainte, în prelungiri care durează deja de peste o jumătate de secol.

http://www.yogaesoteric.net/

Reclame
Acest articol a fost publicat în ROMANIA(straini). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Afacerea Basgan – SUA ne sunt datoare zeci de miliarde de dolari

  1. Saftoiu Ilie zice:

    Dar cu mostenirea Ford cum ramane ? Tot ca afacerea Basgan… Si cata publicitate si scandal fac astia pe drepturile de autor, de mostenitor testamentar, de libertate si respectarea legilor

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.