Victimele creştinismului

(1) – Creştini contra creştini

Creştinismul, sub forma pe care o cunoaştem astăzi, s-a impus cu sabia. Pentru a-şi susţine adevărata credinţă, Biserica creştină a presărat istoria cu o serie de măceluri în masă, cărora le-au căzut victime nu doar păgânii, care nu vroiau să înţeleagă că religia creştină este o religie a iubirii, ci şi creştinii care nu pricepeau sau nu puteau accepta dogma creştină oficială a timpurilor, singura adevărată.

Pentru o mai bună şi corectă înţelegere a credinţei creştine, de mână cu vremelnicii conducători politici, Biserica a organizat periodic concilii unde forţa armată a fost principalul argument teologic. Este drept că după adoptarea sfintelor hotărâri inspirate de către Duhul Sfânt, disputele au continuat între părţi cu argumente contondente, mai convingătoare, născând martiri creştini victime ale creştinilor…

La începutul anului 313, Constantin şi Licinius oficializau creştinismul. Persecuţiile anticreştine încetaseră dar creştinii au reuşit performanţa continuării acestora şi, chiar în anul următor, după Conciliul de la Arles, în numele dreptei credinţe, au declanşat prima persecuţie oficială a creştinilor de către creştini. Disputele teologice şi argumentele folosite au fost atât de aprinse încât în anul 317, împăratul Constantin cel proaspăt „creştinat” a promulgat un edict prin care se instituia pedeapsa cu moartea pentru oricine tulbura pacea Imperiului. La scurt timp a urmat un al doilea edict care viza confiscarea tuturor proprietăţilor bisericii donatiştilor (tabăra învinsă la Conciliul de la Arles). La Cartagina guvernatorul roman local a cerut o acțiune de „poliție”, trimițând trupe pentru a se ocupa de donatiști. Înregistrările istorice sunt neclare, dar se pare că mulţi donatiști au fost uciși și clerul a fost trimis în exil.

Sfântul Papă Damasus

Desigur, nu a fost o meschină luptă pentru putere, aşa cum s-ar putea crede în cazul alegerii papei Damasuscând, în anul 366, partizanii săi au măcelărit mai bine de 100 de susţinători ai unui candidat rival. A fost doar o dispută creştinească şi o alegere inspirată de Domnul…

Dacă la Roma nu prea a fost timp pentru dezbateri doctrinare căci, în anul 410, după ce au jefuit Roma, vizigoţii creştinului Alaric au instalat în peninsula Italică arianismul, adică creştinismul condamnat la Niceea ca fiind fals. Acum, cu sabia în mână Alaric dovedea tocmai contrariul: arianismul era adevărat…

Lipsiţi de grijile unui pericol extern, creştinii din Alexandria aveau răfuielile lor cu liberii-cugetători, dar şi cu cei de-o credinţă, pe tema naturii lui Hristos. În urma acestor dispute religioase au avut loc câteva masacre creştino-creştine inspirate de Duhul Sfânt.

Sfântul martir Proterius

Proterius a devenit patriarhul creştin al Alexandriei în urma conciliului din anul 451 de la Calcedon, acolo unde împăratul Marcian şi soţia sa Pulcheria au impus doctrina dublei naturi a lui Iisus. Cum patriarhul în funcţie Dioscur susţinuse o părere contrară, acesta a fost demis şi înlocuit cu docilul Proterius.

La Alexandria însă lupta doctrinară a continuat şi, la 28 martie 457, credincioşii creştini din oraş l-au măcelărit pe Proterius împreună cu şase dintre preoţii săi iar apoi au plimbat cadavrele însângerate prin tot oraşul. A fost un masacru în numele „singurei naturi”, mya physis, a lui Iisus Hristos. Ca ironie a sorţii, acest scenariul repeta la doar câteva decenii distanţă, uciderea Hypatiei, matematiciană, filosoafă şi astronomă a lumii antice, masacru săvârşit la instigarea episcopului Chiril, . Şeful criminal al bisericii creştine din Alexandria este astăzi considerat un sfânt atât de Biserica Catolică, cât şi de cea Ortodoxă. Şi ereticul Proterius este considerat astăzi martir şi sfântîn ortodoxia răsăriteană.

Biserica creştină şi-a impus dreapta credinţă cu măciuca şi sabia dar a avut şi metode de convingere mai paşnice, cum ar fi anatemele, adică blesteme, exilări sau execuţii publice morale. După celebrul episod al exilării lui Arie, care a urmat Conciliului de la Niceea, cel care nu a vrut să înţeleagă că Dumnezeu şi Iisus sunt tot una (era să zic tot un drac), Biserica a înregistrat şi alte exemple de acest gen.

E drept că erau începuturile afirmării noii şi adevărate credinţe aşa că ar trebui să trecem cu vederea aceste mici neînţelegeri de început atunci când unii creştini mai călcau strâmb şi trebuiau aduşi pe calea cea dreaptă, iar dacă nu înţelegeau de vorbă bună trebuia folosit toiagul lui Dumnezeu.

Magnus Maximus

O inovaţie în creştinism, care va face mai târziu carieră, va fi adusă de către Magnus Maximus, regele creştin al Galiei. Din motive care au rămas obscure, în anul 385, regelui i s-a pus pata pe aristocratul spaniol Priscillian episcop de Ávila, cel care promovase o formă strictă de ascetism creştin şi după ce regele l-a acuzat de erezie, a dat ordin ca episcopul să fie ars pe rug împreună cu o parte dintre apropiaţii săi. În mod normal, proprietăţile acestora au fost confiscare şi utilizate pentru bunul mers al imperiului…

Astfel episcopul Priscillian rămâne în istorie ca prima victimă a creştinismului care a murit ars pe rug în numele Domnului.

Nu este clar dacă focul purificator aprins de către Magnus Maximus a avut un scop meschin, dar exemplul său a fost aplicat peste un mileniu de către Filip al IV-lea al Franţei, aflat într-o dispută teologică pur creştinească cu Cavalerii Templieri…

„Sărmanii soldați ai lui Christos și ai Templului lui Solomon” mai pe scurt „Cavalerii Templieri”, între noi fie vorba nu erau deloc „sărmani”, ba erau chiar bogaţi. Credinţa creştină şi bogăţia nu mai erau însă acum incompatibile, aşa cum afirmase cândva Iisus, dar tocmai bogăţia cavalerilor lui Hristos le-a adus sfârşitul.

Templierii au avut înţelegere faţă de regele Filip al IV-lea al Franţei şi i-au acordat acestuia un împrumut imens. Cum termenul de rambursare se apropia, regele a apelat la ajutorul frăţesc al papei Clement al V-lea, care s-a grăbit să-i declare pe Templieri eretici şi, în virtutea acestei decizii, la 13 octombrie 1307, Filip al IV-lea a ordonat arestarea acestora în frunte cu Marele Maestru Jacques de Molay. Mai apoi, papa a emis o bulă prin care dispunea să fie arestaţi şi ucişi toţi cavalerii templieri din Europa, iar planul a fost pus în practică.

Datoriile regelui au fost şterse sau mai corect arse pe rug împreună cu conducătorul ordinului. Dreapta credinţă creştină îşi făcuse datoria…

(2) – traducătorii Bibliei

Imediat ce conducătorii politici au înţeles că religia creştină este cea mai puternică armă pentru supunerea maselor, au adoptat acest sistem religios. Biserica creştină, ridicată la rang de instituţie de stat, nu a stat pe gânduri şi a început să-şi consolideze şi să-şi securizeze poziţia.

Printre metodele de „securizare” a sistemul de îndobitocire a popoarelor a fost şi cel de a ridica Biblia la rangul de „carte sfântă”, care conţine toate adevărurile lumii şi răspunsurile posibile, dar conţinutul acestei scrieri trebuia să rămână un „secret” de nepătruns pentru cei din afara sistemului.

O primă măsură de precauţie a fost luată în anul 1229, Biserica interzicând citirea Bibliei de către laici. Oricum, puţin laici puteau să citească Sfânta Scriptură şi la fel de puţini puteau înţelege ce se spune în ea, căci ea era scrisă doar în latină, greacă şi ebraică singurele limbi acceptate pentru „închinare”, deci oamenii simpli ascultau cu atenţie şi cucernicie o gargară de cuvinte necunoscute. Abia în secolul al IX-lea a fost acceptată şi slavona ca limbă de cult…

Chiril şi Metodiu la Roma (sec.XI; Basilica San Clemente)

Introducerea slavonei ca limbă de cult i se datorează lui Chiril şi Metodiu, chemaţi în 862, prin intermediul Constantinopolului, de către Rastislav al Moraviei să propovăduiască creștinismul pe meleagurile aflate sub domnia sa. Era de fapt o mişcare politică vizând independanţa faţă de vecinii germani al cărui cler folosea latina ca limbă liturgică. Şi Biserica Romei era într-un fel afectată căci Moravia se găsea teoretic sub tutela sa iar o imixtitudine bizantină era greu de digerat. În consecinţă, cei doi misionari, care traduseseră „scrieri sfinte” în slavonă au fost chemaţi la raport de către papa Nicolae I. Acesta a murit în timp ce cei doi se aflau pe drum iar succesorul său Adrian al II-lea le-a dat permisiunea continuării activităţii de misionariat în limba slavonă. Înţelegerea papei nu era nici ea departe de jocurile de putere…

Cum Chiril a murit chiar la Roma, în Moravia s-a întors doar Metodiu. În anul 870 el va fi invitat să participe la Sinodul de la Ratisbona, convocat de către regele Ludovic Germanicul. Aici, el este demis din funcţie şi întemniţat. La intervenţia papei Ioan al VII-lea, după trei ani, Metoniu va fi eliberat iar slavona a fost acceptată ca limbă liturgică cu condiţia ca mai întâi Evanghelia să fie citită în latină.

Arderea oaselor lui Wycliffe, din „Cartea martirilor” (1563)

John Wycliffe a fost un teolog englez care a invocat laicizarea proprietăților ecumenice şi a susţinut limitarea influenței bisericești asupra puterii politice laice în Anglia. Blasfemie!

Cum aceste abateri de la doctrina creştină nu au fost de ajuns, Wycliffe s-a apucat să traducă Vechiul şi Noul Testament în engleză. Era prea de tot! Biblia trebuia citită în latină şi apoi preotul putea să explice cum stă treaba. În noile condiţii lumea ar fi putut să citească cărţile sfinte şi cine ştie ce ar fi putut descoperi în ele.

Wycliffe a intrat în conflict cu preoţimea locală şi chiar cu autoritatea papală dar a avut norocul să moară de moarte bună în anul 1384. Lucrurile nu se vor opri însă aici şi, la data de 4 mai 1415, adversarii lui vor obţine judecarea şi excomunicarea lui Wycliffe. Este o dovadă că „Judecata de apoi” există. Hotărârea Conciliului de la Constance a fost confirmată în 1428 de către papa Martin al V-lea care hotărăşie dezhumarea teologului englez şi arderea pe rug a osemintelor şi cărţilor acestuia. Justiţia creştină te urmăreşte şi după moarte!

Execuţia lui Jan Hus (Cronica Spiezer; 1485)

Jan Hus a studiat teologia şi a devenit preot în anul 1401 şi a deţinut funcția de rector la Universitatea din Praga, unde a predat teologie și filozofie, devenind un militat pentru introducerea limbii cehe în slujbele bisericeşti. Jan Hus a criticat lăcomia și viața de desfrâu a clerului, proprietățile și avuțiile lumești ale bisericii şi nu a acceptat teza conform căreia „Papa nu greșește”. (La fel făcuse și înaintașul său, Francisc de Assisi (cca.1181 – 1226) dar, întrucât acesta a acceptat să îi fie rescrisă regula, el s-a putut retrage în mănăstire și ulterior a fost sanctificat).

Episcopul din Praga îi va suspenda lui Hus dreptul de a predica și îi interzice slujbele religioase, iar papa Ioan al XXIII-lea îl va excomunica în 1410. Alungarea acestuia din Praga în 1411, a provocat nemulțumiri și revolte în oraș. În Boemia, Jan Hus va continua să predice creştinismul în limba cehă şi mase mari de cehi i s-au alăturat. Biserica oficială nu a suportat un asemenea afront şi Jan Hus va fi invitat la Conciliul de la Constance, care avea drept scop declarativ dorinţa de a pune capăt schismei din sânul Bisericii Catolice divizată la acel moment între cei doi papi: Grigore al XII-lea şi Benedict al XIII-lea.

Având garanţia imunităţii, prelatul ceh s-a prezentat la sfântul conciliu, dar a fost imediat arestat şi la 6 iulie 1415 a fost ars pe rug.
Execuția lui Hus și prigoana declanșată împotriva adepților săi a fost una dintre cauzele directe ale declanșării „Războaielor Husite” (1419 – 1436), până la urmă un măcel în numele dreptei credinţe creştine…

Execuţia lui William Tyndale

William Tyndale, educat la Oxford, nu a învăţat nimic din păţaniile lui John Wycliffe şi-a dedicat întrega viaţă traducerii Bibliei în limba engleză, astfel încât credincioşii din Anglia să citească ei înşişi sfânta scriptură. Autorităţile ecleziastice englezeşti au intrat în alertă şi au declanşat urmărirea lui astfel că pentru a nu fi prins, în timp ce făcea traducerea Noului Testament, Tyndale a fost nevoit să fugă şi să se ascundă în Belgia şi Germania.

Traducerea va fi terminată în 1525 iar Biblia tradusă de Tyndale a fost tipărită în masă şi s-a făcut contrabandă cu ea în toata Europa, dar mai ales în Anglia unde s-a vândut ilegal. Agenţii creştini trimişi pe urmele lui îşi fac însă datoria şi nemernicul, care făcuse cunoscut englezilor de rând conţinutul Bibliei, va fi prins la Antwerp în Belgia apoi, pe 6 octombrie 1536, la marginea Bruxelles-ului a fost strâns de gât într-un exces de iubire creştinească şi ars pe rug…

Excomunicarea lui Martin Luther

Martin Luther avea 22 de ani, s-a decis să se călugărească. Viaţa monahală şi mai ales studiile teologice i-au trezit mari îndoieli docrtrinare. Călugării și-au exprimat solicitudinea și i-au oferit o Biblie latină, carte pe care un om o poseda cu mare greutate în acel timp. A urmat un pelerinaj la Roma, care pare să-i fi produs o mare deziluzie. Zece ani mai târziu, și chiar după aceea, el descria Roma anului 1510, „ca o nelegiuire”, papii ca „mai răi decât împărații păgâni” și curtea pontificală ca „fiind servită de douăsprezece fete goale”.

Poate nu aceste afirmaţii au deranjat Vaticanul cât faptul că după această deziluzie, Martin Luther a început să traducă, cu comentarii, Biblia latină primită la mănăstire. În 3 ianuarie 1521, Martin Luther a fost excomunicat dar Noul Testament în limba germană a văzut lumina tiparului anul următor. Departe de a avea efectul scontat, excomunicarea teologului german nu a făcut decât să producă o nouă ruptură în rândul „Bisericii Universale”.

Zbaterea Bisericii de a păstra monopolul asupra textului Bibliei a fost zadarnică. Inventarea tiparului fusese o lovitură mortală iar textul Bibliei a început să apară multiplicat în tot mai multe limbi europene. E drept că lipsa educaţiei a păstrat pentru încă destul timp textul biblic departe de ochii lumii, dar totuşi el a intrat pe mâna criticilor…

(3) – victime colaterale

Imensul număr de victime ale creştinismului, execuţii fizice sau morale, face imposibil chiar şi un inventar sumar al acestora, dar merită trecut în revistă, aleatoriu, câteva dintre victimele marcante, multe dintre ele recunoscute mai apoi ca nevinovate chiar de către Biserică…

Ioana d’Arc este eroina legendară a Franţei şi singura sa vină a fost că era o bună creştină, poate prea îndoctrinată. Indiferent dacăFecioara din Orleans era sau nu schizofrenică, dacă a contribuit decisiv sau nu la eliberarea Orleansului, ea s-a bucurat de o popularitate în rândul populaţiei, fapt ce a iritat Biserica Catolică, care în 1431 a deschis sub acuzaţia de erezie, un proces împotriva Ioanei d’Arc. La 30 mai 1431, când încă nu împlinise 19 ani, ea a fost arsă pe rug în piaţa Vieux-Marché din Rouen.

După 25 de ani, la solicitarea lui Carol al VII-lea şi sub autoritatea papei Calixt al III-lea, a avut loc un „Proces de Nulitate”, încheiat cu o şedinţă solemnă în care se declară nulă condamnarea iniţială. Moarta a fost transferată din Iad în Rai…

Biserica Catolică o va beatifica în 1909, în momentul în care Republica Franceză se pregătea să voteze legea separării Bisericii de Stat… Mai apoi, în anul 1920, la aproape 500 de ani de la executarea ei, eretica va fi declarată o sfântă a Bisericii Catolice…

 

Étienne Dolet a fost un cărturar francez care a tratat subiecte teologice, fapt ce a determinat Inchiziția franceză să-i monitorizeze îndeaproape activitățile. După ce a fost închis de mai multe ori, a fost condamnat în cele din urmă pentru erezie și ars pe rug împreună cu cărțile sale la 3 august 1546, datorită eforturilor combinate ale parlamentului Parisului, Inchiziției și Facultății teologice a Sorbonnei.

Peste ani, Étienne Dolet a devenit un simbol al gândirii libere iar în anul 1889 i-a fost înălţată o statuie în piaţa Place Maubert din Paris. Un bust al acestuia a fost plasat în grădinile Hardouineau din Orleans, locul său de naştere. În 1955 bustul său a fost transferat în parcul primăriei din oraş.

 

Nicolaus Copernic (1473 – 1543) a fost preot, prelat catolic şiDoctor în Drept canonic. Putea ajunge un preot de succes dar… Studiile, biblioteca unchiului său episcopul Lukas Watzenrode şi apoi o călătorie în Italia, unde a făcut cunoştinţi cu scrierile lui Aristarh din Samos, cel care cu mai bine de un mileniu și jumătate înainte afirmase că Pământul și celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui şi nu invers, l-au făcut un „eretic”. Înainte de a împlini 40 de ani, Copernic scrisese deja Comentariolus, o descriere a modelului heliocentric al sistemului solar, manuscrisul fiind însă destinat numai apropiaților, din motive uşor de ghicit. Opera sa fundamentală,  De Revolutionibus Orbium Coelestium („Despre mișcările de revoluție ale corpurilor cerești”), care contrazicea doctrina oficială a Bisericii va fi termină în 1530. Conștient de pericolul care plana asupra vieţii sale, lucrarea va fi dată spre publicare abia în anul 1543, cu puțin înainte de moarte. Lucrările lui Copernic au fost proscrise şi puse la Index şi au fost scoase abia în 1835, împreună cu cele ale lui Johannes Kepler.

Biserica l-a condamnat atunci pe Copernic pentru ca în 2010, ereticul să fie reînhumat într-o ceremonie specială, cu onoruri bisericeşti, ca semn de reconciliere…

Giordano Bruno (1548 – 1600) a fost călugăr şi preot. În mănăstire, pe lângă sfânta Biblie, el a mai găsit şi scrieri ale lui Platon şi Aristotel, care îl împing pe „căi greşite”. Este nevoit să fugă din lăcaşul sfânt pentru a scăpa de acuzațiile de erezie. Stabilit iniţial la Geneva, este excomunicat și se refugiază în Franţa unde are o activitate prodigioasă, scriind peste 20 de lucrări, printre care: Despre infinitatea universului și a lumilor (1584), Despre cauză, început și unitate (1584). Giordano Bruno susține că stelele sunt asemănătoare Soarelui, că Universul este infinit și conține un număr infinit de lumi populate de ființe inteligente. În lucrarea Cina cenușii (1585) expune teoriile lui Copernic. Pentru Biserică era mult prea mult!Giordano Bruno este arestat. După șase ani de detenție, timp în care este supus la nesfârșite interogatorii, este adus în fața tribunalului inchizitorial, prezidat de cardinalul Bellarmino. Refuzând să-și abjure convingerile, este condamnat pentru erezie și ars pe rug la 17 februarie 1600 în piața „Campo dei Fiori” din Roma. Toate operele sale au fost interzise și, în 1603, au fost puse la index (Index librorum prohibitorum). Numele lui a devenit sinonim cu cel de victimă a obscurantismului…

La locul martiriului său, în piața Campo dei Fiori, administrația orașului Roma i-a ridicat la sfârșitul secolului al XIX-lea o statuie, dedicată libertății de gândire. Patru sute de ani după executarea sa, Biserica Catolică, prin glasul papei Ioan-Paul II, și-a exprimat „profunda durere”, regretând eroarea comisă prin condamnarea la moarte a lui Giordano Bruno. Un nou transfer în Rai…

Galileo arătând Dogelui Veneţiei cum funcţionează telescopul (Frescă de Giuseppe Bertini)

 

Galileo Galilei (1564 – 1642) a fost educat la mănăstirea Camaldonese în apropiere de Florenţa. S-a înscris la Universitatea din Pisa cu gândul de a deveni preot dar spiritul său, înclinat spre cercetare şi cunoaştere, nu a aceptat puerilul povestirilor biblice şi Galilei s-a îndreptat spre matematică, fizică şi mai ales spre astronomie. Poate mai mult decât orice altă persoană, Galileo a fost responsabil pentru nașterea științei moderne.

După 1610, Galilei a început să susțină public heliocentrismul, o teorie „falsă și contrară Scripturii”şi la începutul lui 1615 a fost denunţat Inchiziţiei.

În prim moment Galilei a fost achitat, savantul promiţând să nu mai discute public convingerile sale. Mai târziu însă și-a apărat din nou părerile în celebra sa lucrare Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, publicată în 1632, a fost judecat de Inchiziție, găsit „vehement suspect de erezie”, forțat să retracteze și și-a petrecut ultimii 9 ani vieții în arest la domiciliu. Indulgenţa arătată de către Inchiziţie faţă de Galilei se explică probabil prin prietenia sa cu Papa Urban al VIII-lea. După moartea lui Galileo, lucrările sale, trecute la Index. În 1718, biserica a ridicat interdicţia privitoare la scrierile lui Galilei, iar acesta a fost exhumat şi înmormântat cu onoruri în basilica Santa Croce din Florenţa.

După 4 secole de la condamnarea sa, în anul 1992, Vaticanul l-a iertat pe Galileo și în 2011 îl va onora printr-o expoziţie, prilej cu care îşi va cere iertare pentru eroarea făcută. „E pur si muove”…

(„Imagine” – Lohn Lennon; 1971)

Cu prilejul expoziţiei din 2011 dedicată lui Galileo Galilei, Biserica Catolică le-a cerut de asemenea iertare unui lung şir de victime pe care creştinismul le-a făcut dintr-o „regretabilă eroare” printre care şi membrilor formaţieiBeatles, pe care în urmă cu câteva zeci de ani îi declara satanişti, drogaţi şi demonizaţi…

Muzica celebrei formaţie nu a prea fost îndrăgită de Biserică, care preferă o lălăială înălţătoare, iar cum asta nu ar fi fost destul, John Lennon se pare că a avut şi o declaraţie care a deranjat creştinătatea, spunând într-un interviu că religia creștină este pe moarte şi afirmând că Beatles e mai populară ca Iisus. După ce Vaticanul a emis un protest, au venit interdicţii de difuzare impuse staţiilor de radio spaniole, olandeze şi în Africa de Sud iar albumele lor au fost interzise sau chiar arse în țări din America de Sud. La 8 decembrie 1980 Lennon a fost asasinat de un presupus bolnav psihic, care la proces a declarat că asta „a fost voința lui Dumnezeu”… Probabil lui Dumnezeu nu-i plăceau versurile lui Lennon:
„Imaginează-ţi că nu există Rai
E uşor dacă încerci.
Nici un Iad nu e,
Deasupra noastră e doar cerul.
Imaginează-ţi toţi oamenii
Trăind doar pentru azi.
Imaginează-ţi că nu există ţări
Nu e greu să o faci.
Nimic pentru care să ucizi sau să mori
Şi nicio religie.
Imaginează-ţi toţi oamenii
Trăindu-şi viaţa în pace….”

http://liber-cugetatori.ro/