România și Uniunea Europeană de acum


A fost fierbere după Raportul MCV (Mecanismul de Cooperare și Verificare) autorizat de Comisia Europeană și Rezoluția pe Justiție trecută prin Parlamentul de la Bruxelles, în noiembrie 2018. Înainte de orice, însă, situația este necesar să fie lămurită responsabil.
În discuția cu țările membre ale Uniunii Europene, cu oricare dintre ele, nu este de ocolit chestiunea principială. Anume, că nimeni nu-i poate impune unui stat suveran, fie el și membru al Uniunii Europene, Constituția și politicile. Acestea au fost, de altfel, compatibilizate la intrarea în Uniune.
Uniunea Europeană presupune, firește, convergențe legislative și de politici, dar, în organizarea actuală, intervenții în deciziile suverane ale unei țări nu sunt juridic acceptabile. Atunci când Uniunea Europeană va fi luat forma unei federații sau a unui stat în format mare, se va putea discuta, dar, în situația actuală, nimeni nu are îndrituirea și legitimarea să decidă în locul vreunei țări. Tratatele de aderare conțin un transfer de suveranitate, dar unul de natură colaborativă, care exclude intervenția.
Se poate obiecta că MCV a fost semnat de autorități printre condițiile admiterii României în Uniunea Europeană. Este adevărat, iar documentul semnat este necesar să fie aplicat negreșit. Nu discutăm aici unde a ajuns aplicarea documentului. Nu facem caz de faptul că rapoartele MCV sunt vizibil confecționate prin birouri oculte de persoane din România, care sunt lăsate să-și aplice în asemenea documente unghiul de vedere partizan, primitiv partizan. Nu discutăm aici de nepriceperea reprezentanților României din 2006-2007 și soluțiile fără analog în alte țări, pe care le-au iscălit. Dar, place sau nu, completările ulterioare la MCV au inevitabil cu totul alt statut juridic decât acordul semnat inițial.
Nu mai insistăm asupra faptului, esențial, desigur, că în timpul „luptei anticorupție”, care era miza MCV-ului, corupția a crescut în România. Nici asupra faptului că în numele acestei „lupte”, Comisia Europeană a ajuns să sprijine persoane dubioase. În definitiv, ce justiție transparentă face un procuror general care încheie protocoale de „cooperare” cu serviciile secrete, sau unul care este plagiator chiar după propriile-i criterii? Ce justiție este când instanțele europene se văd nevoite să corecteze frecvent aberații ale justiției indigene? Sau când nicio țară nu-și lasă cetățenii la dispoziția justiției din România de azi?
Între timp, însă, și România și Uniunea Europeană au acumulat dificultăți majore. Fiecare ar fi necesar să-și rezolve problemele înainte de a pretinde că optica proprie este suficientă și este de impus cuiva.
Politica economică axată pe folosirea motorului de consum intern, aplicată astăzi în România, este cea recomandată de cei mai importanți economiști liberali ai timpului nostru. Politica de normalizare a justiției – după rușinea istorică a protocoalelor de „cooperare” a judecătorilor și procurorilor cu serviciile secrete, după desemnarea ca procurori generali și șefi ai judecătorilor a unor oameni de casă și după desfigurări ale justiției fără echivalent în Europa actuală – nu o va putea evita nimeni, dacă este responsabil. Politica luării sub control a resurselor este în zilele noastre politica fiecărei țări care se respectă. Nu poți obiecta la aceste politici, dacă ești rezonabil, chiar dacă poți avea numeroase critici relative la conceperea politicilor și la executarea lor.
Dificultățile – și ale României și ale Uniunii Europene – sunt în altă parte decât spun și Raportul și Rezoluția. Această parte ar fi necesar să intereseze instituțiile europene, care sunt acum, important de spus, induse în eroare în privința României și, cum atestă erorile materiale din cele două documente, cunosc realitatea din auzite.
Uniunea Europeană nu este astăzi – cum era, de pildă, în 1993 – în situația în care doar creșterea economică era problema. Acum este necesar să fie trase învățăminte nu numai din eșecul socialismului răsăritean, ci și din mărginirea neoliberalismului, care l-a înlocuit. Are loc o schimbare de generații în politică, dar cei care vin sunt, până acum, sub nivelul celor care au fost. Privim cu nostalgie, pe bună dreptate, la Jacques Delors și Romano Prodi, în vreme ce Juncker și Timmermans, străini cum par de proiectul european, duc Uniunea Europeană în impas. Brexit-ul, reacțiile din Italia, Ungaria, Polonia, zdruncinarea relației postbelice cu SUA, orientări greșite în alte capitole sunt semne ale erorilor de la vârful Uniunii Europene. După 2010 – odată cu ascensiunea globală a Chinei, cu revenirea Rusiei la statura de supraputere militară și cu reemergența identităților naționale – raporturile internaționale au intrat în transformare. Chiar Statele Unite procedează la corectura globalizării lansată la sfârșitul anilor nouăzeci. Deficitul demografic și noua migrație a popoarelor, ca și provocările erei digitale, nu au nici acum soluții în Europa. Uniunea Europeană resimte acut nevoia unei reorganizări pe direcția democratizării și renunțării (cum bine a arătat Thomas Pickety) la a credita autorități bruxelleze umflate și fără idei. Cu analize superficiale precum Raportul și Rezoluția, ideea europeană pierde, din păcate, în rândul cetățenilor.
Pentru România, nu există o alternativă mai bună la Uniunea Europeană. Să luăm în seamă exigențele Uniunii Europene este o deviză sănătoasă, desigur. Dar aceste exigențe nu pot fi separate de baza juridică și de starea Uniunii Europene, precum și de procesele în mers. În definitiv, nu ești pro-european ignorând nevoia reorganizării Uniunii Europene și a democratizării ei!
România are Constituție aprobată și la Bruxelles, și la Veneția, și oriunde a fost nevoie. Ea ar fi necesar să fie lăsată să-și pună în aplicare Constituția care prevede nu doar stat de drept, cum se spune cu o neglijență șmecheră la Cotroceni și în mișcările anarhiste pe care acesta le încurajează, ci stat de drept democratic. România procedează conform intereselor proprii și, de fapt, ale Uniunii Europene, dacă revizuiește profund funcționarea actuală a democrației de la Carpați. Ea nu are nevoie de președinți creați de serviciile secrete, care nu fac altceva decât să aducă învrăjbire în interiorul țării și excursii ca politică externă. România și-a distrus meritocrația și trăiește azi o gravă confuzie de valori.
În comparație cu alte țări, cu destin istoric analog, România se confruntă cu probleme în plus.
În sânul ei s-a format un curent care vrea să ia în proprietate apartenența europeană. Unii se autoproclamă pro-europeni și decretează că alții s-ar opune Uniunii Europene, pentru ca, apoi, să umple lumea cu informații insipide. La drept vorbind, nimeni nu este pro-european decât prin performanțe, iar Uniunea Europeană este concepută ca entitate integrativă, nu ca una sectară.
Tot în sânul României s-a format categoria ocupanților de birouri (secretariat, grefier, corectură etc.) în instituții din afara țării, care cred că își asigură cariera dezinformând, mințind și blamând, la nevoie, țara. Ținta prea multor români este să se pună bine unde ajung, încât recurg la orice măsluire.
Față de alte țări, în România nu s-a reușit controlul civil asupra serviciilor secrete, iar noua Securitate se ocupă mai mult de controlarea românilor decât de securitatea țării. Serviciile secrete controlează societatea încât, așa cum s-a spus nu demult, nici alegerea unui președinte la o federație sportivă sau la o instituție dedicată științei nu se mai face fără Securitate.
Mai este apoi curentul presiunii asupra României din afară. Este ușor ca firme sau agenții să organizeze demonstrații care trec drept proteste ale populației, dar care nu sunt în fond decât manipulări, într-o țară ale cărei instituții nu știu destul cum să o apere.
Este, în sfârșit, faptul că nu există concepție, nu este coerență, nici pricepere în reprezentarea externă! Peste orice, doar România este atacată de către reprezentanții ei, începând cu președintele. Mulți europeni au rămas uimiți să vadă râvna cu care parlamentari șterși din România, care nu au alt merit decât propria parvenire, profitau la Bruxelles pentru a pune la colț această țară. Oricum, din ceea ce au făcut reprezentanții României de peste un deceniu și jumătate a ieșit o țară fraudată, umplută de securism, împiedicată de un amatorism guraliv și cu prestigiul la pământ. În mod evident, politica externă nu înseamnă doar stăpânirea unor tehnici, cum se crede, ci mai ales clarviziune, idei și prestanță pentru a induce ceva major pentru comunitatea reprezentată.
Plierea mecanică la analize superficiale și la șefi vremelnici nu are legătură cu europenitatea, cum se închipuie acum în mod greșit la noi. Strategia asumării de sine (cum spune Jacques Attali) și a asumării propriilor probleme în vederea unei soluții bine gândite cu capul propriu, este cea europeană.
Acest articol a fost publicat în ROMANIA-EUROPA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.