EXPLOZIV! Studiu Realizat de Istoric Anonim “Discriminarea Elogiată ca Toleranță”


Discriminarea Elogiată ca Toleranță

De pe ActiveNews:

Am primit la redacție și publicăm în exclusivitate un studiu realizat de către un istoric ce dorește să-și păstreze anonimatul, pe tema Edictului de la Turda, document menționat chiar de Papa Francisc în recenta sa vizită în România.

Iată textul:

Discriminarea elogiată ca toleranță la cel mai înalt nivel politic

La începutul anului 2018, jurnalistul Dorin Suciu semnala, prin mai multe publicații, un comunicat al Președintelui României, dl. Klaus Iohannis, transmis vineri, 12 ianuarie 2018, cu prilejul împlinirii a 450 de ani de la Edictul de la Turda din 1568, care ar fi recunoscut libertatea religioasă în Transilvania:

Se împlinesc 450 de ani de la postularea la Turda, pentru prima dată în lume, a principiului libertății religioase. Tuturor celor care văd în credință întregirea noastră spirituală, această aniversare transmite un mesaj deosebit de important: libertatea și toleranța religioasă sunt piloni fundamentali ai umanității. Libertatea de conștiință și toleranța religioasă sunt împliniri istorice ale societății noastre, obținute, dezvoltate și apărate cu sacrificii. Viitorul nostru ca națiune presupune fructificarea tolerantă a diversității și se sprijină pe aceste valori ale umanismului european, pe care, cu toții, le împărtășim[1].

Tot atunci Președintele Iohannis afirma: „La Muzeul Brukenthal din Sibiu se găsește originalul Edictului de la Turda. Într-o Europă a sângelui vărsat în numele credinței, chiar dacă ignora ortodoxia românilor din Transilvania, Edictul consacra pentru prima dată principiul toleranței religioase, lansând o nouă perspectivă, umanistă, asupra rolului religiei în societate.” (Klaus Werner Iohannis, Președintele României). Mesajul a fost transmis participanților la masa rotundă pe tema „Reforma astăzi – reforme astăzi”, organizată la Sibiu de Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană, cu prilejul aniversării a 500 de ani de la reforma inițiată de Martin Luther – 28.01.2017)[2].

La rândul lor, organizatorii mesei rotunde au emis următorul comunicat: „Noi, conducătorii cultelor evanghelice-luterane săsești și maghiare, reformate și unitariene din Transilvania, propunem ca Parlamentul României să adopte o Rezoluție Solemnă privind însemnătatea istorică a Edictului de la Turda emis de către Dieta Transilvaniei în anul 1568. Întrucât Edictul de acum 450 de ani exprimă năzuința spre pacea interconfesionalăiar conviețuirea națiunilor coexistente din Transilvania (?! s.n.) este o realitate istorică importantăsolicităm Parlamentului României să declare Edictul de la Turda ca fiind o valoare socială și spirituală de importanță fundamentală, și să statueze data de 13 ianuarie ca Zi a Libertății Religioase. Solicitarea este adresată și Parlamentului Ungariei și Parlamentului European[3].

În 13 ianuarie 1568, la Turda, Dieta Transilvaniei a proclamat prin lege toleranța religioasă și libertatea conștiinței, se arată în document. „Edictul izvorât din ideile Reformei a garantat consolidarea protestantismului, dar a recunoscut tacit și existența altor confesiuni. Astfel, pe lângă religia romano-catolică, și-au câștigat existența instituțională alte trei religii recepte, cea luterană, reformată și unitarianăUlterior, în spiritul Edictului de la Turda, au fost adoptate legi datorită cărora în următoarele decenii s-a consfințit și existența credinței ortodoxe ca religie tolerată, în sensul pozitiv al cuvântului (s.n.).”[4].

Ambele comunicate, atât cel al Președintelui României, Klaus Werner Iohannis, cât și cel al conducătorilor cultelor evanghelice-luterane săsești și maghiare, reformate și unitariene din Transilvania, induc în eroare pe omul obișnuit, întrucât în esența lor acestea nu corespund adevărului istoric, jignind astfel poporul român. Edictul nu consacra nicidecum toleranța religioasă și implicit nici pe cea etnică, întrucât prin edict doar unitarianismul devenea religie receptă, adică legală, alături de catolicism, luteranism și calvinism, iar tolerarea românilor ortodocși, care nu făceau parte dintre națiunile recunoscute (maghiari, sași și secui), însemna de fapt discriminarea lor. Iată ce constatase baronul von Preiss cu ocazia vizitei în Transilvania din 1773: „nobilimea (maghiară și săsească, n.n.) îl consideră pe român un om menit să-i fie sclav, un om a cărui fericire trebuie să fie reprezentată doar prin faptul că i se îngăduie să respire[5]. Deci toleranța maghiarilor, sașilor și secuilor față de români însemna doar îngăduința de a trăi și de a munci în folosul nobilimii; atât și nimic mai mult.

Prin aceste comunicatePreședintele României, Klaus Werner Iohannis și conducătorii cultelor evanghelice-luterane săsești și maghiare, reformate și unitariene din Transilvania își demască lipsa de demnitate și de onoare, după cum vom argumenta în cele ce urmează.

Scurt istoric

1.  Geneza, teritoriile populate și atestarea documentară

Neamul traco-geto-dacilor de la regina Tomyris (sec. VI î. Hr.) și până la Burebista (sec. I î. Hr.), și apoi Decebal (sec. I-II d. Hr.), în care își au obârșia românii, a locuit în jurul Carpaților până dincolo de Sudul Dunării[6], până la Marea Neagră și dincolo de Nordul acesteia[7]; la Nord până dincolo de Carpații păduroși, iar la Vest în Ungaria[8]și până la Viena[9]. Aceasta a fost vatra în care s-a născut neamul românesc.

Într-un document de la jumătatea secolului al XV-lea, 1452, se atestă de către banii Severinului dreptul nobililor de Măcicaș asupra unei moșii din zona Banatului, căci „se menținuseră în stăpânirea acestei moșii Dobregoste de jos de ani, de la Domnul, o mie[10]. O  mie de ani înainte de anul 1452 înseamnă anul 452 când națiunea română se afla în curs de formare[11].

O cronică în limba latină (Gesta Hungarorum,Faptele Ungurilor), scrisă la scurt timp după domnia unui rege cu numele Bela, menționează despre un anumit român, ducele  Gelu, care, pe la anul 900, avea domnia (stăpânirea) peste români și slavi, în Țara Ultrasilvană, adică într-o regiune  organizată politic și militar din zona Cluj-Gilău-Așchileu-Dăbâca, între râurile Someș la nord, Almaș la vest și Someșul mic la est și sud.  Astfel, primul român menționat cu numele în regiunea Transilvaniei este un conducător, care avea domnia[12].

Asaltul dat de cetele ungare ale lui Tuhutum, înfrângerea și moartea lui Gelu, lângă Gilău au făcut ca românii și slavii să-și dea dreapta cu nou veniții și să-și continue viața în locurile de baștină. Acea „dare a dreptei” a fost un pact încheiat între părți în urma victoriei cetei lui Tuhutum. Pactul garanta vechile rânduieli numite adesea libertăți ale românilor[13]. Motivația acelei dări a dreptei o găsim în Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae – Petiția Valahilor din Transilvania, când românii: „pierzând în luptă pe propriul lor duce – Gelu – nu s-au mai împotrivit ungurilor, ci mai curând, de bunăvoia lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dânșii, la concetățenie, ca și la comunitatea drepturilor regnicolare (cetățenești). Ungurii au fost mulțumiți cu această liberă și spontană acțiune a românilor, și amândouă neamurile și-au găsit în concetățenie și în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n-au voit s-o încreadă sorților unui război ulterior, de al cărui sfârșit nesigur amândouă trebuiau să se teamă[14]. Așadar, românii au gândit că e loc sub soare pentru toată lumea și că e mai bine să fie îngăduitori decât să se încreadă sorților unui război ulterior de al cărui sfârșit nesigur ar trebui să se teamă.

Două constatări rezultă din cele de mai sus: prima – românii erau în Transilvania la venirea ungurilor și a doua – ei au preferat pacea în locul războiului.

 

2.  Autohtonia românilor și drepturile inițiale

După încreștinarea ungurilor și înființarea regatului Ungariei (anul 1000), au continuat atacurile ungare spre est în Transilvania[15]. În aceeași perioadă, în Ungaria trăiau foarte mulți adepți ai ritului bizantin (ruteni, români, sârbi, bulgari, unguri) mai ales în părțile sudice și estice ale regatului[16].

Unii istorici vorbesc de o majoritate a credincioșilor răsăriteni, cel puțin în aceste zone. Vechi episcopii, mănăstiri și biserici grecești erau consemnate lângă Belgrad, Tibiscum și Morisena în Banat, Transilvania sau Crișana-Sătmar-Maramureș, dar și în Ungaria centrală. Unii conducători unguri au primit botezul în Bizanț și au fost în relații strânse cu împărații constantinopolitani și au avut chiar regine bizantine. Până la invazia mongolă din 1241 sunt consemnate în Ungaria circa 600 de mănăstiri răsăritene, față de cele 170-180 latine, apusene[17]. Aceasta arată răspândirea românilor, dincolo de actualele granițe ale României, în Ungaria, la sfârșitul mileniului întâi și începutul celui de-al doilea. Potrivit unor documente situația aceasta de la începutul mileniului al doilea era veche și dăinuia „de peste o mie de ani”[18], pe de o parte. Pe de altă parte, realitatea aceasta a răspândirii românilor dincolo de actualele granițe ale României s-a păstrat până la începutul secolului al XX-lea: „România Mare nu cuprindea nici un sfert din populația românească”, „căci în Ungaria și până la Viena erau mai mulți români decât în Transilvania[19]. Așadar, Transilvania nu a fost ca Panonia , o regiune de „descălecat”  a ungurilor sosiți în anul 896, nici precum Croația, un regat lipit la o dată precisă (1102); ci era o țară locuită de români și de slavi și potrivit unor documente regale de epocă era distinctă de Ungaria; ulterior a fost încadrată treptat și parțial în Regatul Ungariei[20].

Pe la anul 1200 românii de la Nord și Vest de lanțul Carpaților erau incluși prin cucerire în regatul Ungariei. Cuprinderea în Regat nu a însemnat de la început  o schimbare substanțială de statut pentru români. Până la începutul secolului al XIII-lea, mănăstirile apusene și cele bazilitane  au existat, împreună, fără discriminări.

În jurul anilor 1190-1200, în documente ale vremii se menționează că terenul de fondare a mănăstirii cisterciene de la Cârța  a fost „smuls de la români”[21].

Treptat însă, poporul a fost cucerit și supus cu forța, iar credința de proveniență răsăriteană a românilor avea să-i deosebească de credința de proveniență  apuseană a ungurilor care i-au marginalizat[22].

 

3.  Începutul și generalizarea discriminării

ofensivă împotriva Ortodoxiei de pretutindeni a pornit-o Papa Inocențiu al III-lea la sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea[23]. Potrivit unor mărturii papale din secolul al XIV-lea, în contextul Cruciadei a IV-a (1203-1204) un rege al Ungariei cucerise din mâinile valahilor schismaticicetatea Medieșul Aurit (jud. Satu Mare) și teritoriul din jurul său[24]. Dacă la finele secolului al XIII-lea (1291) sub conducerea regelui erau convocați alături de nobilii maghiari și reprezentații sașilor, secuilor și românilor, totuși la scurt timp după cucerirea Transilvaniei, românii, ca popor supus și de credință bizantină (numit de occidentali schismatic), au început să fie discriminați, tratați diferit față de catolici, iar în secolul al XIV-lea, sub regele Ludovic I de Anjou (1342-1382), au fost eliminați ca neam din adunările decizionale. Conducerea Transilvaniei a rămas în mâna a trei națiuni: maghiari, sași și secui[25].

La început discriminarea nu a fost etnică, ci religioasă, întrucât românii care constituiau populația majoritară a țării[26]erau ortodocși, adică schismatici în percepția papalității. Decretul regal din 1366 menționează explicit discriminarea românilor: „…pentru a stârpi și nimici din pomenita țară (Transilvania, n.n.) pe făcătorii de rele din orice națiune, mai precis pe români[27]. În urma răscoalei țărănești din 1437 s-a constituit uniunea frățească de la Căpâlna și a devenit spre anul 1500 Unio Trium Nationum, adică uniunea celor trei națiuni: maghiari, sași și secui[28].

Înțelegerea a avut de la început un scop social, de clasă, fiind îndreptată împotriva țăranilor și numai în al doilea rând având rol extern de apărare a țării împotriva turcilor[29]. În 1526 turcii au ocupat Buda în urma luptei de la Mohacs când au înfrânt armata ungară, iar din 1541 au transformat Ungaria centrală și sudică în pașalâc turcesc (excepție făcând perioada 1551-1556), iar Transilvania, Banatul și alte teritorii românești s-au constituit în Principat autonom sub suzeranitate otomană[30].

În perioada Principatului autonom care a durat până în 1688, puterea politică a fost deținută de clasele superpuse ale celor trei națiuni constituite în 1437. Aceasta a fost și perioada Reformei.

În cadrul mișcărilor de Reformă, în anul 1543 Dieta proclama principiul libertății religioase în Transilvania[31].

Însă, după cum se va putea constata, libertatea religioasă din Transilvania proclamată în 1543 de Dieta de la Cluj îi avea în vedere doar pe cetățenii Principatului -maghiari, sași și secui- și confesiunea ce apăruse de curând, adică luteranismul; ulterior aveau să se bucure de această libertate confesiunile calvină (1564) și unitariană (1568). Fenomenul a fost posibil doar pentru că principele țării Ioan Sigismund, fiul lui Ioan Zapolya (și alții asemenea care i-au urmat exemplul), de-a lungul vieții a trecut prin cele patru confesiuni: în pruncie a fost botezat catolic, ulterior s-a convertit la luterani, apoi la calvini și în fine la unitarieni. Până la Reformă doar Biserica nobilimii maghiare – Romano-Catolică – beneficia de privilegiul libertății. Românii care erau autohtoni și majoritari nu se bucurau de libertate religioasă, căci nu erau recunoscuți a fi cetățeni ai Principatului, ci aveau statutul de tolerați, concept totalmente diferit semantic de cel actual.

În secolul al XVI-lea însă, toleranța, în gândirea celor trei națiuni privilegiate, față de creștinii ortodocși în general și față de români în special, avea un scop bine definit, care urmărea nu doar marginalizarea sau chiar excluderea ortodoxiei, ci și distrugerea ei fie prin convertire, fie prin alungarea valahilor de pe pământurile strămoșilor lor, pământuri pe care cele trei (autointitulate) națiuni, se așezaseră de-a-lungul timpului[32].

Tolerat însemna „popor exclus dintre națiuni”și de la conducere și „răbdat să existe în Principatul Transilvaniei până avea să dureze bunul plac al principilor și cetățenilor (după cum se consemnează în înscrisuri cu valoare de lege din secolul al XVII-lea)[33].

Această situație a românilor ortodocși „excluși dintre națiuni” este recunoscută în zilele noastre și de comunicatul conducătorilor cultelor evanghelice-luterane săsești și maghiare, reformate și unitariene din Transilvania: „Astfel, pe lângă religia romano-catolică și-au câștigat existența instituțională alte trei religii recepte (legale, n.n.), cea luterană, reformată și unitariană[34]. Astfel Biserica Ortodoxă (care era a românilor autohtoni și majoritari) nu intra în categoria religiilor recepte, adică legale, libere, ci „ortodoxia românilor din Transilvania era ignorată[35].

Așadar, termenul de toleranțăde la vremea aceea avea sensul de intoleranțăsau discriminare.Prin urmare, în cazul hotărârilor Dietei transilvane nu se poate susține nicidecum libertatea românilor folosind termenul de „tolerat”, așa cum se poate înțelege toleranța din „Edictul de toleranță” din anul 313, de la Mediolanum (Milano), dat de Împăratul Constantin cel Mare. Până în anul 313 Creștinismul era o religie ilicită în Imperiul roman (nu și la Nord de Dunăre), adică ilegală, ceea ce a dus la persecuții, iar prin Edict creștinismul a devenit o religie legală, egală cu celelalte religii din Imperiu. Înainte de Edictul de la Turda românii ortodocși erau discriminați de Biserica Romano-Catolică, de nobilimea maghiară, iar după Edictul de la Turda românii ortodocși au continuat să fie discriminați de membrii tuturor celor patru confesiuni legale: catolică, luterană, calvină și unitariană.

În anul 1550, Dieta Transilvaniei întrunită la Turda a recunoscut luteranismul ca „religio (confesio) recepta[36]. Apoi, Dieta de la Aiud din 1564 a recunoscut calvinismul ca religie oficială de stat[37], iar în 1568, Dieta de la Turda a recunoscut ca religio recepta unitarianismul, propovăduit printre unguri de Francisc David și de medicul Giorgio Blandrata[38]. Cele trei noi confesiuni protestante –luteranismul, calvinismul și unitarianismul– au dus la slăbirea considerabilă a catolicismului. Astfel Dieta de la Sebeș din 1556 a desființat Episcopia catolică din Alba Iulia și ulterior pe cele din Oradea și Cenad. Totodată s-a hotărât secularizarea averii Bisericii Romano-Catolice[39]. În urma tuturor acestor decizii ale Dietelor rolul de confesiune dominantă și asupritoare a trecut de la catolici la calvini[40]. Românii au scăpat de asuprirea catolică, dar au ajuns sub cea calvină, întrucât Dieta din 1556 „decreta exterminarea tuturor preceptelor religioase contrare doctrinelor luterană și calvină. Se prevedea distrugerea Bisericii Românești, suprimarea ierarhilor și confiscarea bunurilor ei. Biserica Românească era declarată tolerată și lăsată la bunul plac al Principelui Transilvaniei și al Dietei Ungare[41]. Scopul nemărturisit al acestei acțiuni era identic cu cel al catolicilor, adică maghiarizarea credincioșilor români[42].

Așadar, Biserica Ortodoxă de care aparținea majoritatea zdrobitoare a populației, adică românii, a rămas în vechea ei situație de religie tolerată, adică discriminată[43]. Ca urmare a realizării unității politice a celor trei Țări Românești de către Mihai Viteazul, la porunca lui, Dieta Transilvaniei întrunită la Alba Iulia, în iulie 1600, a hotărât ca preoții români să fie scutiți de robotă[44]; ceea ce înseamnă că până atunci ei erau discriminați, întrucât clericii celorlalte confesiuni nu prestau munci. Mărturie a intoleranței confesionale este și faptul că în urma uciderii Voievodului Mihai Viteazul a fost dărâmată biserica ridicată, ctitorită de el la Alba Iulia.

4. Obiectul „toleranței” discriminatoare a românilor

În secolul al XVI-lea stabilindu-se sistemul politic al Transilvaniei întemeiat pe trei națiuni (maghiari, sași, secui, n.n.) și patru religii recepte-legale (catolică, luterană, reformată, unitariană, n.n.), se contura mai bine și națiunea română  lăsată pe dinafara lui, se preciza fără echivoc totalitatea ei, se adâncea separația[45].

„Toleranța” din perspectivă religioasă

Au existat decizii ale Papilor (și ulterior ale calvinilor) de expulzare a schismaticilor români din Transilvania în cazul în care aceștia nu treceau la catolicism, dar aplicarea acestei măsuri ar fi dus la depopularea și pustiirea unor regiuni întregi, care și-ar fi pierdut forța de muncă[46], iar românii erau „buni de exploatat[47].

Dieta Transilvaniei întrunită la Sibiu în 1566 a hotărât ca erezia ortodoxă să fie înlăturată, iar slujitorii Bisericii Ortodoxe (episcopi, preoți, călugări)  care „nu vor să treacă la religia cea adevărată (calvină, n.n.) să fie alungați din țară”[48].

În 1568, Dieta de la Turda, căreia i se face apologia decretării libertății și toleranței prin comunicatele mai sus amintite, constata că „sunt încă foarte mulți români care nu se supun episcopului calvin, ci ascultă pe popii lor cei vechi și cerea pedepsirea acestora[49]. Între măsurile concrete cu privire la confesiunea românilor ortodocși amintim hotărârile lui Pavel Tordași dintr-o adunare ținută la Aiud în 1569: înlăturarea anumitor învățături ortodoxe – cultul sfinților, rugăciunile pentru cei adormiți – și catehizarea românilor în învățătura calvină[50].

Pentru neîmplinirea hotărârilor mai sus amintite Mitropolitul român ortodox Sava din Transilvania a fost înlăturat din scaun, iar din 1570 Principele Ioan Sigismund i-a luat casa și grădina din Lancrăm și a dat-o lui Pavel Tordași care le-a vândut ulterior unor sași din Brașov[51]. După moartea lui Pavel Tordași (1571) Dieta de la Turda din 1577 a luat Biserica de la românii ortodocși și a dat-o celor care nu au rezistat la presiunile la care au fost supuși și au fost siliți să treacă la calvinism și să se maghiarizeze[52]. În secolul al XVIII-lea generalii împărătesei Maria Tereza –Bukov și Preiss – au ars bisericile din lemn ale românilor și au distrus cu tunul bisericile din piatră din Transilvania. Între bisericile dărâmate au fost și cele de la Sâmbăta de Sus, Râmeț, Prislop, cele din Țara Lăpușului etc[53].

Conform istoricului Gelu Neamțu „ca expresie a intoleranței religioase au fost arse complet 41 de biserici (ortodoxe, n. n.) și 30 de biserici greco-catolice arse parțial, numai pentru că erau românești[54].

Toleranța” din perspectivă juridică:

În 1552, Dieta Transilvaniei a hotărât ca „Românul să nu poată denunța pe ungur sau pe sas, dar ungurul sau sasul să poată denunța pe român[55].

În secolul al XVIII-lea, „în 1759, ziua 15 a lunii decembrie, fiind adunare festivă, atât a marelui consiliu, cât și a comunității celor o sută de bărbați, s-a hotărât că (…) orice om de neam valah (deci nu numai de religie ortodoxă s.n.) nu poate, cu nici un preț, cumpăra proprietate în oraș, ba nu poate căpăta nici pământ din hotarul orașului fie acesta de fânaț sau arător; nimeni din cetățenii orașului să nu-i ajute să prospere, ori să-i primească la lucru și cu atât mai vârtos să nu le dea loc să se așeze în oraș (…) ci să-i denunțe primarului. Cei care vor contraveni acestui ordin vor fi aspru pedepsiți[56].

„Toleranța” din perspectivă social-politică:

În perioada secolului al XVI-lea, Dietele Transilvaniei au adoptat reglementări discriminatorii pentru români, care au făcut ca toate categoriile lor sociale și profesionale să fie așezate pe o treaptă mai de jos față de aceleași categorii din rândul națiunilor legale[57].

În secolul al XVII-lea, primul document cu valoare constituțională din istoria Transilvaniei, numit Approbatae Constitutiones Regni Transilvaniae (Constituțiile aprobate ale Țării Transilvaniei), adoptat de Dietă în 1653, menționează explicit că: „neamul românilor nu a fost socotit în această țară nici între stări (neamuri, n.n.) și nici între religii, nefiind între religiile recepte[58].

Deci, Dieta a exclus, prin lege, cu totul națiunea română și credința ei ortodoxă de la cetățenie și de la orice drepturi politice sau publice, reconfirmând sistemul politic al celor trei națiuni constituit în 1437 prin Unio Trium Nationum[59].

Toate aceste documente arată că românii autohtoni și majoritari erau discriminați, persecutați și nicidecum tolerați. O mărturie în plus în acest sens ne-o oferă Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae„…numirile odioase și pline de ocară: tolerați, admiși, nesocotiți între Stări (neamuri n.n.) și altele de acest fel, care (….) au fost întipărite fără drept și fără lege (pe fruntea) națiunii române acum să fie cu totul îndepărtate, revocate și desființate în chip public, ca nedemne și nedrepte, și astfel prin îndurarea Majestății Voastre Preasacre, națiunea română să fie repusă în folosința tuturor drepturilor civile și regnicolare[60].

Așadar, românii transilvăneni cereau prin această petiție Împăratului de la Viena să fie absolviți de statutul de tolerați. Cum ar vrea un om să scape de eticheta și statutul de tolerat? Decât numai dacă toleranța înseamnă discriminare. Această „plângere” (o cale legală și pașnică deopotrivă) a românilor ardeleni nu a fost nici prima și nici singura. Ei s-au plâns întâi autorității locale: guvernatorul Transilvaniei – de la acesta plecau bătuți și umiliți numai pentru că au îndrăznit să se plângă; apoi, s-au plâns Împăratului de la Viena. Niciodată nu le-au fost rezolvate doleanțele. Pentru toate aceste discriminări – pentru că nu  aveau drepturi și li s-a furat pământul, iar mai apoi li s-a luat forța de muncă prin robote și iobăgie, pentru că li s-au luat libertățile (erau legați de glie în urma răscoalei lui Gheorghe Doja) și au fost umiliți, pentru că erau ortodocși – românii au suferit și au îndurat foame și frig, bătăi, temnițe și crime.

Oprimările, împilările la care au fost supuși românii de către națiunile asupritoare au generat părăsirea propriilor case și emigrarea peste Munții Carpați, la Sud în Țara Românească[61], din Mehedinți și până-n curbura arcului carpatic sau la Est în Moldova ori Bucovina. Acest fenomen al exodului românilor din Transilvania a determinat autoritățile de la Viena să împăneze culmile Carpaților cu cete de grăniceri, care aveau datoria de a-i prinde și de a-i întoarce la vetrele lor pe ardelenii porniți în pribegie[62], pe de o parte; pe de altă parte, autoritățile din cele două Țări românești cunoșteau, la rândul lor, această situație și astfel au înființat, din dispoziția Domnitorului, în 1776, o instituție nouă, cunoscută sub denumirea de „ispravnicul dă ungureni” care avea atribuțiile de „a-i ocroti pe aceștia (valahii sosiți din Ardeal, n.n.), a-i păzi de alți boiari, zapcii, slujbași, căpitani…[63]. Așa s-au întemeiat sate ale românilor ardeleni pe lângă cele ale românilor munteni, ca de exemplu: Măneciu Ungureni pe lângă Măneciu Pământeni – Prahova. Vasile Eminovici (cel care avea să devină bunicul poetului Mihail Eminescu), s-a născut în Ardeal, la Blaj, în anul 1778 și a emigrat în Bucovina, la Călineștii lui Cuparencu în 1804. Totodată Ion Creangă în „memoriile sale” – Amintiri din copilărie – se referă la sate locuite de răzeșii autohtoni și la sate locuite de bejeni, adică de pribegi. Când toate acestea – calea legală a plângerilor, încercarea de a emigra sau pribegia – rămâneau fără rezultate românii se răsculau.

În fine, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, unii români, doar pentru că și-au mărturisit credința ortodoxă cum au fost Oprea Miclăuș din Săliștea Sibiului, preotul Ioan din Galeș, Moise Măcinic din Sibiel au plătit cu prețul libertății și au murit pătimind în condiții grele în închisoarea din Kuffstein din Austria – pe de o parte; în urma acelor întemnițări au suferit și familiile lor și copiii lor.  Pe de altă parte – alții au plătit cu prețul vieții mărturisirea credinței și cererea drepturilor: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra,  Vasile din Telciu din ținutul Năsăudului, apoi Horea, Cloșca și Crișan. Episcopul Inochentie Micu Klein a murit în exil la Roma, cu dorul de țară și de neam în suflet, pentru că a susținut cauza românilor. Sfârșitul nefast al lui Avram Iancu, eroul națiunii române, a fost cauzat de lipsa de finalitate a acțiunilor sale de apărare a românilor din Apuseni, în fața acestor minoritari atât de… toleranți[64].

Dacă în vremea regelui Ștefan al Ungariei (997-1038), românii erau locuitori de drept, „regnicolari” sau „cetățeni” alături de egalii lor maghiari, și aveau libertăți[65], totuși, începând cu secolul al XIV-lea românii nu mai erau „regnicolari”, adică nu mai erau cetățeni cu drepturi și libertăți. Națiunile oficiale erau maghiarii, sașii și secuii. Acestea aveau privilegii și drepturi depline. Religiile (confesiunile), acestora – catolicismul, luteranismul, calvinismul și unitarianismul – erau recepte, adică legale. Religia românilor – legea strămoșească – nu era între religiile recepte, adică legale, căci erau „schismatici”. Așa au ajuns românii la statutul de „tolerați”, adică discriminați. Situația aceasta nu e o noutate; o afirma împăratul Iosif al II-lea în anul 1773 cu prilejul vizitei în Transilvania: „Acești săraci supuși români, care sunt, fără îndoială, cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt chinuiți și împovărați cu nedreptăți de toată lumea, fie unguri, fie sași…[66].

Toleranța în „sensul pozitiv al cuvântului” nu s-a aplicat niciodată românilor în istoria Transilvaniei. Națiunile care dețineau puterea n-au fost niciodată tolerante față de români ori față de religia lor. Sensul pozitiv, actual al cuvântului toleranțăs-a aplicat numai pentru membrii confesiunilor protestante, „născute” în urma reformei, care au devenit recepte/legale. Doar aceste confesiuni au dobândit libertatea, respectiv adepții acestora, din cele trei națiuni (maghiari, sași și secui), ei între ei, privilegiații minoritari, protejați fiind de puterea politică a Apusului.

5. Toleranța Autentică

Pentru a fi cât se poate de exacți cu privire la sensul termenului toleranță vom da două exemple concrete. Primul e din trecut: în anul 1557 comunitatea românilor din satul Petriș (satul Sfântului Petru/Villa Sancti Petri) avea proces cu sașii din Satul Nou (Neovilla) din districtul Bistriței pentru o pădure despre care românii spuneau că este a lor din vechime. Pentru susținerea drepturilor lor, românii au adus înaintea tribunalului, format din judele și jurații districtului Bistrița un document autentic întărit cu peceți atârnate datat în 10 iunie 1366. Documentul punea în lumină un litigiu anterior din perioada așezării „veneticilor” germani în regiunea Bistriței, „oaspeți” care și-au însușit pe nedrept lemne din pădurea Cușmei aparținătoare românilor din Petriș, intenționând chiar să-și fondeze sat pe pământul lor. Totodată, documentul consacra dreptul de proprietate asupra teritoriului lor pe care îl dețineau de peste 1000 de ani și pe care l-au apărat de multe ori cu sângele, atât ei, cât și strămoșii lor. Judele primar și jurații orașului Bistrița s-au întrunit în urma unei porunci a regelui și după o chibzuită consfătuire au găsit ca dreaptă și potrivită cu rânduiala legii decizia ca hotarele teritoriului în cauză să rămână neschimbate și nemodificate așa cum au fost ele statornicite la intrarea în țară a hunilor și întărite de către ducii lor. Deci, s-a hotărât ca pădurea să rămână a românilor, iar colonia teutonică germană să se tragă la prediulDumitrița (Valter) și să-și așeze acolo satul în cazul în care nu poate să trăiască fără pădure montană. Deși românii au avut câștig de cauză în cadrul acestui proces, totuși, ulterior, după ce li s-a făcut dreptate, i-au acceptat pe germani cu vatra noului lor sat lângă a lor, ceea ce a dus la o împăcare onorabilă între părți și din partea veneticilor la multe mulțumiri românilor și la dovezi de prietenie și la promisiunea serviciilor lor[67].

Al doilea exemplu are în vedere o știre recentă: la invitația autorităților Statului Român și a Bisericii Catolice din România[68], Papa Francisc va veni în vizită în perioada 31 mai – 2 iunie 2019. La cererea Arhiepiscopiei Romano-Catolice din București, Guvernul României va aloca suma de 9 milioane lei cu prilejul acestei vizite. Banii vor fi destinați „acoperirii cheltuielilor de protocol”, dar și pentru „renovarea și amenajarea locașurilor de cult (bisericilor catolice, n.n.), care urmează să fie vizitate de Suveranul Pontif”[69].

Câteva constatări se pot face. Prima: vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, a avut un succes de bun augur, dar a fost posibilă și datorită invitației Bisericii Ortodoxe Române, alături de invitația B. R. C. și a Statului Român. Până în data de 16 apr. a. c., site-urile citate anterior nu fac nici o referire cu privire la invitația Papei Francisc de către B. O. R., iar site-ul Vatican News[70](care prezintă programul Papei în România) nu menționează nici o referire la vreo întâlnire a sa cu reprezentantul B. O. R., Patriarhul Daniel. În schimb există știri potrivit cărora Papa Francisc se va întâlni la Șumuleu Ciuc – Harghita cu Președintele Ungariei, János Áder[71], desigur în „interesul României”.

A doua: pentru cel care e reprezentantul Bisericii Romano-Catolice, care i-a oprimat pe ortodocșii din Ardeal, de-a lungul veacurilor, există totuși o emoție pozitivă și un entuziasm al majorității românilor (deci și al ortodocșilor, nu numai al catolicilor a căror  însuflețire e justificată), ceea ce arată inocența românilor și virtutea lor de „a nu ține minte răul”.

În fine, a treia constatare: nu au existat manifestații în care să se strige împotriva Bisericii Romano-Catolice: „noi vrem spitale (școli, autostrăzi), nu catedrale romano-catolice renovate din banii Guvernului, bani proveniți din taxele și impozitele românilor”, ceea ce arată toleranța ortodocșilor față de celelalte culte, oricare ar fi ele.

 

În loc de Concluzii

 

În Dacia-Transilvană (și nu numai) dacii și urmașii lor, românii -autohtoni și majoritari- au fost toleranți și ospitalieri dintotdeauna. Mărturie stau mai multe evenimente. Primul se referă la întâlnirea dintre Dromihete și Lisimah. Apoi, românii „și-au dat dreapta” cu ungurii, preferând pacea și toleranța în locul războiului, în urma morții lui Gelu. În fine, românii i-au primit pe sași în comunitatea lor, satul Petriș-Bistrița, deși sentința procesului le era pe deplin favorabilă. În contemporaneitate românii au preferat un Președinte sas în locul unuia român, pentru că primul promitea „o Românie a lucrului bine făcut!”, iar românii (în sinceritatea lor naivă) au crezut că un sas va face din România ceea ce au făcut germanii din țara lor. Din nefericire tot ceea ce a făcut acest Președinte nu a fost în favoarea tuturor românilor: a vorbit România de rău pe la „Porți străine”, a boicotat Referendumul pentru familie, apoi i-a jignit pe românii care au votat la Referendum, a făcut din discriminare un elogiu al toleranței și multe altele.

Oare „Într-o Transilvanie a sângelui vărsat al românilor, în numele credințelor cultelor evanghelice – luterane săsești și maghiare, reformate și unitariene, care ignorau ortodoxia românilor”, poate fi vorba de toleranță? Când și prin care legi s-a „consfințit” existența credinței ortodoxe ca religie tolerată, în sensul pozitiv al cuvântului – așa cum se afirmă în comunicat. Întrebările sunt adresate deopotrivă domnului Președinte Klaus Werner Johannis, cât și conducătorilor cultelor mai sus amintite.

Dacă nu ar fi fost dat acest comunicat nimeni nu ar fi reproșat nimic nimănui, întrucât s-ar fi putut spune că fiii nu sunt vinovați pentru păcatele părinților.

Dar pentru că au fost deja emise aceste comunicate, atunci se poate răspunde acestora cu un cuvânt al Mântuitorului: „Astfel dar, mărturisiți voi înșivă că sunteți fii ai celor ce au ucis pe prooroci. Dar voi întreceți măsura părinților voștri!” (Mt. 23, 31-32).

Faptul că înaintașii dumneavoastră au greșit discriminându-i, persecutându-i, abuzându-i și omorându-i pe români e unul istoric, de domeniul trecutului, care ar putea fi tolerat.

Dar faptul că Președintele actual (care ar trebui să fie al tuturor românilor) și conducătorii cultelor evanghelice-luterane săsești și maghiare, reformate și unitariene din Transilvania, semnatari ai comunicatelor, fac din discriminare un elogiu al toleranței, aceasta e întrecerea măsurii propriilor părinți, care i-au ucis pe români.

Organizatoarea mesei rotunde de la Sibiu, care se intitulează pe sine „Biserica Evanghelică de confesiune augustană” nu este de fapt o biserică. Biserica lui Hristos este doar Una, pentru că Biserica este Trupul Lui Hristos, iar Hristos este Unul. Prima mare ruptură (schismă) din Biserica-Trup al lui Hristos a fost provocată în anul 1054 de Papa Leon al IX-lea. Deși, în istorie, romano-catolicii i-au numit pe români schismatici, totuși Patriarhia Romei a fost cea care de fapt s-a rupt din cadrul Pentarhiei/cinci Patriarhii (a Ierusalimului, a Antiohiei, a Alexandriei, a Romei și a Constantinopolului). Apoi, în sec. al XVI-lea, protestanții inițiali – Luther, Calvin și Zwingli – și implicit și urmașii/adepții lor s-au desprins din cadrul romano-catolicismului, respectiv de cea care fusese Patriarhia Romei. Omul nu poate fi  deodată și în casa Tatălui și fiu risipitor în rătăcire. Mult mai bine se definesc ei pe sine prin termenii: „cultul evanghelic-luteran”, „cultul reformat”, „cultul unitarian”.

Conducătorii acestor culte evanghelice-luterane săsești și maghiare, reformate și unitariene din Transilvania nu sunt episcopi, așa cum se numesc ei pe sine, întrucât prin ruptura de Biserică – Trup al Lui Hristos – nu au păstrat succesiunea apostolică.

Nici mărturisirea de credință a acestor culte nu este una autentică întrucât nu au păstrat revelația Lui Hristos nealterată. Mitropolitul Varlaam al Moldovei citind Catehismul calvinesc (pe care l-a găsit la Târgoviște, în biblioteca lui Udriște Năsturel) l-a aflat „plin de otravă de moarte sufletească”[72].

Pe lângă faptul că aceste comunicate deformează adevărul, confundând cu bună știință răul cu binele, totuși starea de spirit a emitenților nu poate fi numită umanitate, căci a numi discriminarea drept toleranță arată insensibilitatea la suferințele și jertfele înaintașilor și deopotrivă gradul de dezumanizare al semnatarilor.

Între Drepturile Fundamentale ale Omului este și Dreptul la adevăr, la o informare corectă bazată pe știința istorică și pe realitățile exacte ale acesteia. Atât comunicatul Președintelui României, domnul Klaus Werner Iohannis, cât și cel al cultelor deja menționate induc confuzie între cititori, iar conținutul lor nu corespunde adevărului istoric, în mod voit. Prezentarea de mai sus a adevărului istoric demască lipsa de sinceritate a acestor culte protestante a căror propunere este libertatea religioasă (!?), pe care n-au îngăduit-o niciodată românilor în întreaga istorie de conviețuire până la 1918, în Ardeal; iar cererea de proclamare a unei zile a Libertății religioase (!?), din perspectiva istorică înfățișată deja, divulgă ipocrizia intențiilor actuale. Evident, propunerea de declarare a unei zile a libertății religioase e bună în sine, dar din perspectiva istorică înfățișată deja și venită din partea unor culte protestante care niciodată în istoria lor nu au practicat-o față de românii ortodocși, e derizorie.

În plus, prin aceste comunicate, semnatarii doresc să obțină și recunoașterea națională de la Parlamentul României și internațională de la Parlamentul Ungariei și de la cel European care să finanțeze eventual, activitățile acestor culte, cu precădere în ziua dedicată așa-zisei „Toleranțe Religioase”, care în realitate n-a existat niciodată față de românii din Transilvania și nici față de legea lor strămoșească, a Bisericii Ortodoxe.

În fine, aceste comunicate nu menționează nimic despre invitația/participarea reprezentanților Bisericii Ortodoxe Române la masa rotundă, organizată de așa-zisa „biserică evanghelică de confesiune augustană”, așa cum Biserica Ortodoxă Română a invitat periodic toate cultele la săptămâna de rugăciune. În cazul în care Biserica Ortodoxă Română nu a fost invitată la acea masă rotundă, însuși acest fapt ar constitui un act discriminatoriu, fiind o repetare, o reactualizare a atitudinii istorice care ignora ortodoxia românilor din Transilvania.

De altfel, se poate constata, cu regret, că mesajul Președintelui (citat inițial) nu este singura ofensă la adresa neamului românesc. Multe dintre acțiunile Președintelui sunt jignitoare la adresa poporului român, popor care nu numai că a fost tolerant față de un sas, ba chiar în mărinimia sa l-a ales Președinte.

Un exemplu concret îl constituie poziția ostilă a Președintelui față de Referendumul pentru familie din data de 6-7 octombrie 2018 și afrontul pe care acesta, Președintele, l-a adus ulterior celor care au votat pentru familia tradițională formată din bărbat și femeie, afirmând că: „…românii au dat o lecție imensă acestor infatuați care au promovat ura și i-au tratat cu flit...”. Trecând peste vocabularul incalificabil, Președintele îi numește români, pe cei care nu au fost la vot ori pe cei care au boicotat referendumul[73] și astfel rezultatul votului a fost decis de absenți, întrucât nu a fost atins pragul minim de prezență la urne (30%). Apoi, Președintele îi numește „infatuați care au propagat ura” pe cei aproape patru milioane care au votat pentru familie și pentru valorile creștine autentice. Astfel, domnia sa dovedește, asemenea cultului din care face parte, o „toleranță creștină deosebită”. Trebuie să amintim faptul că Mitropolitul Moldovei, înainte de Referendum, a afirmat că pe cei care nu vor vota pentru valorile familiei, să-i iertăm. Aceasta este Toleranțaautentică. Dar acei „infatuați”, oare, nu sunt tot români? I se poate reaminti Președintelui că foarte mulți dintre acești infatuați, așa cum îi etichetează, l-au votat pentru a ocupa cea mai înaltă funcție în Statul român, o funcție pe care demonstrează cu vârf și îndesat că nu o merită. În situația în care Președintele României este fiu al celor care i-au discriminat pe români în istoria Transilvaniei și își permite să-i numească pe urmașii celor omorâți (de „părinții săi”): „infatuați”, atunci aceasta este o dovadă a lipsei de discernământ. În plus, Președintele uită că și-a aruncat paltonul pe capota mașinii, ca semn explicit al infatuării, când era supărat că majordomulnu a fost atent să i-l țină.

În fine, Președintele se arată tolerant față de o minoritate, dar este intolerant față de o majoritate, cu atât mai mult cu cât datorită majorității românilor este președinte și nu datorită acelei minorități. Or, tocmai pe aceia îi ofensează. Aproape patru milioane de români și-au exprimat explicit, nu intoleranța, ci discernământul/distingerea dintre bine și rău, având ca reper porunca dumnezeiască. Mihail Eminescu exprima capacitatea și datoria omului de a distinge binele de rău astfel: „Ce e rău și ce e bine/ Tu te-ntreabă și socoate”.

S-a pus problema: cum a fost posibil în istorie ca o minoritate să subjuge o majoritate? Un răspuns la această întrebare l-ar putea constitui actuala situație în care drepturile (!?) homosexualilor minoritari sunt pe cale de a deveni mai presus față de drepturile heterosexualilor net majoritari.

Aceste comunicate ale Președintelui României sunt acte rușinoase, odioase, josnice și reprobabile care îi lezează propria credibilitate și demnitate și care îl arată lipsit de responsabilitate și de umanitate.

 


[5] Mircea Dogaru, Necunoscuții „Horea”, „Cloșca ” și „Crișan”,Editura Glykon & Fortuna, București, 2003, p. 45.

[6] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 93.

[7] Ion H. Crișan Burebista și Epoca sa, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977p. 231, 285.

[8] Ioan Aurel Pop, Din Mâinile Valahilor Schismatici, Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), Ed. Litera, 2011 p. 66,

[9] Alexandru Surdu , Între Istoria României și Istoria Românilor, Tribuna Învățământului, 27 martie 2018

[10] Ioan Aurel Pop, Din Mâinile Valahilor Schismatici, Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), …, p. 64.

[11] G. D. Iscru Formarea națiunii române, Casa de Editură și Librărie „Nicolae Bălcescu”, București, 2011, p. 69-106

[12] Cf. Ioan Aurel Pop, Din Mâinile Valahilor Schismatici, Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV)…, p.81.

[13] Ioan Aurel Pop, Din Mâinile Valahilor Schismatici, Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV)…,p. 81 și 82.

[14] D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, ediția 1967, Ed. Științifică, București, 1967, p. 493-509.

[15] Ioan Aurel Pop, Din Mâinile Valahilor Schismatici, Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV)…, p.82.

[16] Ioan Aurel Pop, Din Mâinile Valahilor Schismatici, Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), … p.77.

[17] Ioan Aurel Pop, Din Mâinile Valahilor Schismatici, Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), … p.78-79.

[18] Ioan Aurel Pop, Din Mâinile Valahilor Schismatici, Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), … p.66.

[19] Alexandru Surdu, Între Istoria României și Istoria Românilor, Tribuna Învățământului, 27 martie 2018.

[20] Ioan Aurel Pop, Din Mâinile Valahilor Schismatici, Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), …p.6 și 318.

[21] Ioan Aurel Pop, Din Mâinile Valahilor Schismatici, Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), …p.82.

[22] Ioan Aurel Pop, Din Mâinile Valahilor Schismatici, Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), …p.4.

[23] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, E. I. B. M. B. O. R., București, 1991.

[24] Ioan Aurel Pop, Din Mâinile Valahilor Schismatici, Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), … p.82 și 83.

Acest articol a fost publicat în ROMANIA (alogeni), ROMANIA(transilvania). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la EXPLOZIV! Studiu Realizat de Istoric Anonim “Discriminarea Elogiată ca Toleranță”

  1. Ene Constanta zice:

    Ei asta-i …inca nu ati inteles dragii mei ca pe d-l Iohannis nu-l intereseaza poporul roman…al carui presedinte…din nefericire …este…dumnealui are un serviciu …si atata tot ….Dureros…dar…fff Adevarat ! Doamne apara-ne !

    Apreciază

Lasă un răspuns la Ene Constanta Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.