Înșelătoria secolului XX (1) -(2)


  24 octombrie 2013: „Elevii români vor studia istoria Holocaustului la şcoală Ministerul Educaţiei (MEN) va încuraja integrarea studiului Holocaustului, […]

 

24 octombrie 2013: „Elevii români vor studia istoria Holocaustului la şcoală

Ministerul Educaţiei (MEN) va încuraja integrarea studiului Holocaustului, în special a Holocaustului din România, în curriculum-ul liceal şi gimnazial şi va asigura diseminarea, în sistemul de învăţământ, a broşurii care conţine rezumatul raportului Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului din România. Acesta este obiectivul Protocolului de cooperare cu Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite şi cu Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România «Elie Wiesel» semnat miercuri, 23 octombrie, de ministrul Educaţiei, Remus Pricopie, la Washington, potrivit unui comunicat de presă al ministerului. Broşura ce va fi distribuită în şcoli va fi realizată de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România «Elie Wiesel». Ministerul Educaţiei, sub coordonarea celor două instituţii partenere, va organiza excursii de studiu la Memorialele Holocaustului din România şi din străinătate pentru elevii de liceu şi profesorii lor“ (http://adevarul.ro/educatie/scoala/elevii-romani-vor-studia-istoria-holocaustuluila-scoala-1_5268c6bdc7b855ff56738ee4/index.html).

17 mai 2016: „Klaus Iohannis: E nevoie de un sistem educaţional în care tinerii să înveţe despre Holocaust şi lagărele din Transnistria

Preşedintele Klaus Iohannis a declarat, marţi, că România s-a angajat să devină un exemplu de promovare a memoriei Holocaustului şi a altor experienţe tragice ale trecutului, precum lagărele din Transnistria, şi de aceea este nevoie de un sistem educaţional în care tinerii să înveţe despre aceste lucruri în şcoli.(…) «Vor afla totodată că au existat şi legile antisemite, şi trenurile morţii, şi Podul Iloaiei, robia şi lagărele din Transnistria. Şi mai ales, sper ca tinerii de azi să afle cum putem face ca experienţele tragice ale trecutului să nu se mai repete» a mai spus preşedintele.” (http://adevarul.ro/news/politica/klaus-iohannis-e-nevoie-sistem-educational-tinerii-invete-despre-holocaust-lagarele-transnistria-1_573ad2495ab6550cb80491bc/index.html)

Declarații Klaus Iohannis în Israel (8.03.2016, vizită la Memorialul Martirilor şi Eroilor Holocaustului „Yad Vashem” din Ierusalim): „O coincidență face ca în această zi, când am vizitat această mare casă a memoriei martirilor evrei, România să preia în mod oficial, într-o ceremonie care se desfășoară diseară la Berlin, președinția Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului. Cele două momente de astăzi mai înseamnă, însă, un lucru foarte important. Înseamnă că noi, ca națiune, ne opunem ignorării deliberate a trecutului. Înseamnă totodată că nu ne ferim să discutăm deschis despre culpabilitate și responsabilitate.(…) Dar nu este doar o întâmplare această potrivire de date. Ea arată de fapt cât de angajată este România pe calea asumării trecutului, comemorării victimelor Holocaustului, luptei împotriva antisemitismului şi xenofobiei, protejării moștenirii culturale evreiești, iar demersurile concrete făcute de autorităţile române în această direcţie de peste un deceniu sunt recunoscute pe plan international.(…) Proiectul meu de țară – România educată – are implicații și asupra temei Holocaustului.(…) Sunt pe deplin hotărât să sprijin înființarea în România a unui Muzeu al Evreilor și Holocaustului. Voi discuta cu Guvernul să avem un plan concret cât de curând. (Klaus Iohannis, vizită la Memorialul Martirilor şi Eroilor Holocaustului „Yad Vashem” din Ierusalim – http://revista22.ro/70252587/iohannis-in-israel-voi-pleda-pentru-construirea-unui-muzeu-al-holocaustului-la-bucureti.html)

Declarații Klaus Iohannis în SUA (31.03.2016, vizită la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington): „Suntem în anul în care România deține președinția Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului. După Memorialul «Yad Vashem», aceasta este a doua instituție de prestigiu din domeniu pe care o vizitez în decurs de o lună şi asta nu este o coincidenţă. Cele două vizite reprezintă un semnal foarte important pe care România îl transmite. În primul rând, suntem foarte hotărâți în asumarea propriului trecut, a onorării memoriei victimelor Holocaustului și luptei împotriva manifestărilor antisemite și xenofobe. În al doilea rând, așa cum am subliniat și în discuțiile pe care le-am purtat cu conducerea Muzeului, vreau să fructificăm potențialul extraordinar pe care ţara noastră îl are de a se profila ca un centru regional performant şi pregătit să combată orice formă de antisemitism, xenofobie, discriminare şi ură. Am amintit despre progresele pe care ţara noastră a reușit să le facă într-un timp extrem de scurt și despre legislația în domeniu, una dintre cele mai avansate în spațiul european. Vreau să spun clar că nu ne vom opri aici. (…) În acest sens, am lansat ideea organizării unei structuri educaționale instituționalizate pentru cursuri și training-uri pentru funcționari, oameni politici, diplomați, personalul din structurile de ordine și siguranță publică, având ca temă istoria Holocaustului, combaterea antisemitismului, a xenofobiei, a discriminării, a urii.” (Declaraţia de presă a Preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, susţinută la finalul vizitei la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington D.C. – http://www.presidency.ro/ro/media/agenda-presedintelui/declaratia-de-presa-a-presedintelui-romaniei-domnul-klaus-iohannis-la-finalul-vizitei-la-muzeul-memorial-al-holocaustului-din-washington-d-c)

              ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (1)

                                                                 Colonel (rtg.) Vasile I. Zărnescu

                                ARTHUR ROBERT BUTZ

Începem, prin episodul acesta, un lung serial în care vom publica una dintre cele mai importante cărţi din panoplia istoricilor revizionişti: ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX, de Arthur Robert Butz, care a fost tipărită într-o ediţie în limba engleză, în1976, una în limba franceză, în 2002, şi o alta în limba germană, apărută în 1977 şi interzisă în 1979, fiindcă de la Bismarck încoace, nemţii au fost dresaţi să fie foarte obedienţi (citeşte: slugarnici)!. În curînd va fi publicată şi în limba română. Pînă atunci, îl pregătim pe cititor cu apariţia sa în varianta electronică.

În mai multe articole de-ale mele, am făcut referire la această lucrare remarcabilă prin onestitatea, curajul şi efortul documentar – toate depuse de autor pe altarul aflării Adevărului, Adevăr acoperit de oculta internaţională prin perfida propagandă privind existenţa unui Holocaust unic al jidanilor (cuvîntul „jidani“ este forma fonetică, istorică, ştiinţifică provenită din germanicul din Das Jüden). Într-adevăr, a existat un holocaust unic al lor: unic prin faptul că reprezintă cea mai mare escrocherie imaginată de mintea jidanilor, manifestată îndeosebi în secolul XX. Dar, aşa cum am mai semnalat – pe urmele altor autori – escrocheria care clama cuvîntul „holocaust” şi sintagma „6 milioane de evrei ucişi“ a fost declanşată, după izvoarele publicistice descoperite cu acribie ştiinţifică de către cercetătorii oripilaţi de dimensiunea acestei propagande insidioase, nemaipomenit de perfide şi eminamente false, încă de pe la anul 1865 (cf., de exemplu, aici: http://relhit.wordpress.com/2011/05/30/)! Desigur, aceste cercetări şi informaţii sunt de dată recentă, fiind necunoscute de către Arthur R. Butz la vremea cînd îşi publicase cartea.
Desigur, cine este mai curios şi mai nerăbdător să cunoască adevărul, îşi poate procura cartea de aici: Arthur R. Butz, The Hoax of the Twentieth Century: The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry.

Impunerea studierii escrocheriei „holocaustului“ în învăţămîntul românesc de către ex-ministrul „ţărănist“ – actualmente năpîrlit în „liberal“ – Andrei Marga constituie o agresiune axiologică inadmisibilă, care trebuie înlăturată, iar autorul ei, ex-marxistul şi filosionistul Andrei Marga, să sperăm, pedepsit cît mai curînd posibil. Pentru a ne impune guvernanţilor trădători acest deziderat, este necesară cunoaşterea adevărului despre „Mistificarea secolului XX“!

Citeşte şi dă mai departe!

                                                                                                     Vasile I. Zărnescu

                                          Autorul

 Născut şi trăit la New York, Arthur Robert Butz a obţinut o licenţă şi un master în electrotehnică la M.I.T. (Massachusetts Institute of Technology) din Boston. În 1965 a fost declarat Doctor în Geniu electric al Universităţii din Minesota. Din 1966 este profesor la Northwestern University din Evanston (Illinois), predă electrotehnică şi informatică, publicând numeroase lucrări tehnice de specialitate.

Din 1980 face parte din comitetul consultativ şi redacţional Journal of Historical Review, publicat de Institute for Historical Review din Newport Beach, California.

Pentru scrierile sale, Arthur Robert Butz a fost defăimat şi ostracizat de cercurile sioniste din S.U.A. şi din alte ţări.

                            Prezentarea autorului şi a lucrării

Pentru autorul lucrării The Hoax of the Twentieth Century (Înşelătoria secolului XX), pretinsa exterminare fizică a jidanilor europeni pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial constituie ceea ce putem numi o minciună istorică, un mit, o impostură sau mistificare, păcăleală sau înşelătorie. „Hoax“ se traduce prin „mistificare“, „păcăleală“, „înşelătorie“, eventual prin „farsă“, „glumă“ sau „cacialma“ – dar aceste ultime sensuri, după cum vom vedea, nu se potrivesc în cazul de faţă. În unele dintre ţările lumii, această înşelătorie a devenit un „adevăr oficial“, decretat prin lege de Ministerele Adevărului, protejat de baionetele armatelor, de gazele lacrimogene ale poliţiilor, de securitate şi aparatul judiciar, de omnipotenţa televiziunii, a presei şi a celorlalte mijloace de (dez)informare.

Înşelătoria a luat forma unei idolatrii obligatorii, a unei superstiţii religioase sau tabu, cu profunde implicaţii sociale.

Versiunea cuşer a celui de-Al Doilea Război Mondial, cum o putem numi, este singura autorizată în şcoli, universităţi, în lumea editorială şi comerţul de carte, în tribunale, presă, televiziune etc. Holocaustul sau Şoah-ul a devenit idolatrie, comerţ, industrie, afacere de miliarde, prin intermediul căreia omenirea este încătuşată în lanţurile celei mai detestabile sclavii care a existat vreodată.

Istorici şi autorii care consideră că, în realitate, nemţii nu au exterminat, nici nu au încercat să extermine pe jidani, şi-au dat ei înşişi numele de revizionişti ai istoriei oficiale. Aceşti autori consideră că germanii nu au fabricat şi nici nu au utilizat camere de gazare sau camioane de gazare, în vederea uciderii jidanilor. Pe baza cercetării lor ştiinţifice, istoricii revizionişti au tras concluzia că jidanii europeni morţi între 1939 şi 1945, au murit din aceleaşi cauze ca şi ceilalţi muritori, din motivele pentru care se moare în orice război: foame, bombardamente, epidemii, mai ales a tifosului, cvasi-endemic pe atunci în Europa de Est.

Rezultatele cercetării istorice, tehnice şi general ştiinţifice ale revizionismului istoric arată că numărul jidanilor morţi pe timpul războiului este departe de a atinge cifra extravagantă de şase milioane. Mult mai probabil este că această cifră nu atinge un milion de morţi. Conflictul gigantic al războiului mondial s-a soldat, însă, cu măcelărirea mai multor zeci de milioane de oameni, membri ai câtorva zeci, poate chiar sute de popoare: germani, ruşi, polonezi, cehi, slovaci, maghiari, sârbi, croaţi, sloveni, bosniaci, austrieci, români, bulgari, ucraineni, albanezi, bieloruşi, lituanieni, letoni, estoni, finlandezi, uzbeci, calmuci, indieni, jidani, englezi, americani, canadieni, greci, marocani, algerieni, congolezi etc. Ca în orice război modern, populaţia civilă a fost la fel de greu încercată ca şi militarii. Copiii au plătit şi ei cu un număr impresionant de vieţi. Mulţi copii de jidani au murit, dar şi mulţi copii germani sau japonezi au fost ucişi cu fosfor aprins sau cu foc nuclear. A devenit un obicei de a spune despre copiii jidani, la fel de inocenţi ca toţi ceilalţi copii, că ar fi fost deportaţi pentru simplul fapt că erau jidani.

Dacă acceptăm acest limbaj şi această formulă, putem spune cu tot atâta dreptate că, deşi perfect nevinovaţi, copiii germani sau japonezi au fost ucişi, la rândul lor, pentru simplul fapt că erau germani sau japonezi. În deceniile cinci şi şase ale secolul trecut, cel mai cunoscut revizionist a fost francezul Paul Rassinier. Opera lui de istoric şi lupta lui pentru adevăr sunt demne de toată admiraţia. Rassinier, însă, a studiat numai anumite aspecte ale Marii Minciuni şi Înşelătorii. El nu a avut timpul necesar, nici voinţa de a prezenta o sinteză. Fost deţinut în lagărele de concentrare germane, de unde s-a eliberat în stare de invaliditate sută la sută, autorul faimoasei Minciuni a lui Ulise a murit în anul 1967.

                                                                   ***

Sinteza aşteptată peste treizeci de ani a fost publicată în anul 1976, de către profesorul şi cercetătorul american Arthur Robert Butz. Ea este atât de completă şi de puternică încât vreme de aproape patruzeci de ani a descurajat orice alt istoric revizionist să scrie o capodoperă comparabilă cu The Hoax of the Twentieth Century. Pentru a fi drepţi, trebuie să adăugăm că primul succesor al lui A. R. Butz este A. R. Butz însuşi. O serie de texte, publicate mai târziu de către Butz, pe diverse aspecte complementare, întregesc piesă cu piesă capodopera din 1976. Una dintre cele mai bune dovezi că The Hoax era încă din 1976 o justă sinteză o constituie faptul că fiecare dintre adăugirile ulterioare şi-au găsit locul lor firesc în cadrul edificiului de ansamblu. Nici una dintre aceste adăugiri nu a obligat la o modificare a structurii generale, fie a tezei, fie a cărţii.

Pentru a înfrunta şi a învinge monstruosul tabu, era nevoie de un spirit şi de un caracter de excepţie. Arthur Robert Butz este un spirit ştiinţific, dublat de un analist de texte şi de un istoric. Formaţia lui de bază este ştiinţifică, specialitatea informatică de înalt nivel. Analiza textelor nu este specialitatea sa, deşi, ca informatician, este adesea nevoit să analizeze texte şi documente. El nu este un istoric profesionist, lucru pe care ţine să îl sublinieze. Experienţa a dovedit, însă, că pe terenul dificil şi periculos pe care l-a ales, autorul nostru poate face de râs sau provoca gelozia cohortelor de universitari sau cercetători ştiinţifici, istorici profesionişti cei mai mulţi, care şi-au pus lacăt la gură, ceară în urechi, plumb pe ochii şi pe creier, lăsând impostura, minciuna şi înşelătoria să se propage, deşi misiunea lor constă tocmai în a apăra, a feri omenirea de astfel de infecţii intelectuale.

Caracterul lui A. R. Butz este dintre cele mai rar întâlnite; suntem în faţa unui om de ştiinţă capabil de a se lansa într-o cercetare din cele mai îndrăzneţe şi revoluţionare cu toată moderaţia, prudenţa şi înţelepciunea de rigoare. Suma cunoştinţelor acumulate în aproximativ cinci ani, care i-au permis să realizeze capodopera de faţă este impresio-nantă. În această materie extrem de complexă şi de bogată, autorul a introdus criteriile ferme de ordine logică ale gândirii europene. Talentul lui de a expune este dublat de arta de a convinge. Nu întâmplător, unul dintre principalii autori exterminaţionişti, Pierre Vidal-Naquet, scrie că A. R. Butz este „principalul şi cel mai abil revizionist“, adăugând: „[…] dacă ar trebui să dăm un premiu minciunii, aş zice că lucrarea lui Butz […] reprezintă în anumite puncte o reuşită colosală ce-ţi îngheaţă inima, îţi face pielea de găină şi îţi scoală părul de pe cap: cititorul este condus în mod convingător, pas cu pas, la ideea că Auschwitzul este o rumoare lansată cu dibăcie, din care propagandiştii de meserie au făcut, încetul cu încetul, un adevăr. S-a ajuns, astfel, la buna-vestire al cărei evanghelist stângaci este Faurisson. În termenii lui Zola, nu Faurisson, ci Butz ar putea fi definit ca „diabolicul muncitor al erorii judiciare“. Cum să-l respingem pe Butz? Lucrul este posibil, bineînţeles, ba chiar foarte simplu, cu condiţia de a cunoaşte dosarul, lucru însă foarte greu şi de lungă durată. […] Când o poveste fictivă [ca cea a lui Butz] este scrisă în mod convenabil, nu găsim în ea însăşi mijloacele de a o distruge“1. Suntem tentaţi să-l comparăm pe Butz cu cel mai bun ghid posibil, pentru explorarea unei lumi extrem de ostile. Deşi cunoaşte terenul, el avansează cu precauţiune, pas cu pas, ca şi cum descoperă totul alături de cititor. Adesea întrerupe înaintarea şi face un scurt bilanţ. Înainte de a reporni la drum, consultă din nou busola, controlează împrejurimile, simte dificultăţile şi obstacolele posibile, preîntâmpină modestia şi ezitarea noastră, fără să ocolească întrebările pe care e limpede că le-a prevăzut. La întrebările noastre răspunde fie imediat, fie mai târziu, în care caz răspunsul va veni negreşit la locul şi momentul potrivit. La sfârşitul fiecărei etape, a fiecărei pagini sau grup de pagini îl auzim, parcă, impulsionând pe cei descurajaţi, motivând pe cei şovăielnici, ridicând moralul fataliştilor care cred că răul vine de la Cel de Sus şi trebuie suportat până la a doua venire a Mântuitorului: «Nu vi se pare că am avansat?

Amintiţi-vă obstacolul ameninţător, care părea imbatabil. Uite că l-am depăşit! Credeaţi că suntem ca măgarul în ceaţă, la miezul nopţii. Iată că ceaţa se ridică, orizontul se luminează!» La capătul lecturii care a fost o veritabilă iniţiere în subtilităţile istoriei postbelice, ghidul nostru înţelept, prudent şi diplomat se retrage cu tact, lăsându-ne altfel decât ne-a găsit, cititorul având sentimentul că a înţeles, că ştie ceva, că a ieşit din ignoranţă, că este pe drumul luminii. În câteva fraze, ghidul nostru face bilanţul, fiecare constată că promisiunea a fost ţinută. La începutul aventurii intelectuale revizioniste, într-o scurtă declaraţie, el ne anunţase ceea ce urma să descoperim împreună. La sfârşit ne aminteşte drumul făcut împreună, pe care fiecare ar vrea să-l continue. Fără îndoială, fiecare îl va continua în felul şi pe propriile lui picioare, căci multe sunt de revizuit în cadrul vieţii publice ca şi al parcursului iniţiatic al fiecăruia, revizionismul fiind, pe de altă parte, starea naturală a lui homo sapiens, fiinţă ce învaţă, deci revizuiește, cât trăieşte.

Cât trăim învăţăm, adesea renunţăm la învăţăturile greşite, adică revizuim, revizuim permanent, revizuim fără încetare. Să vedem  însă acestea mai de aproape.

Titlul şi, în ediţiile ulterioare, subtitlul2 acestei lucrări au aceeaşi francheţe americană ca o frază din capitolul III: „The thesis of that book is that story of Jewish extermination in World War II is a propaganda hoax“ (Teza acestei cărţi este că povestea exterminării jidanilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial este o înşelătorie imputabilă propagandei). Pe un ton la fel de direct, autorul scrisese o altă frază remarcabilă: „Cel mai simplu dintre motivele de a fi sceptic cu privire la alegaţiile despre exterminare este cel mai simplu motiv care poate fi conceput: la sfârşitul războiului, ei erau în continuare prezenţi“. Cine erau aceşti „ei“? Cei care pretind că ar fi fost exterminaţi! Din fericire, nu au fost exterminaţi, ceea ce este o veste foarte bună.

Încă din primele rânduri, autorul anunţă tonul general al cărţii: „Această versiune atât de populară a celui de- Al Doilea Război Mondial este mincinoasă. Ea nu este decât o variantă a extravagantelor poveşti jidoveşti din care este alcătuit Talmudul“.

Versiunea rabinică a istoriei celui de Al Doilea Război Mondial îndrăzneşte prezentarea sorţii jidanilor ca aceea a unui popor excepţional, pe care dumnezeul său, incredibil de pervers, l-a supus unor suferinţe excepţionale; în acest scop, dumnezeul lor pervers ar fi decis ca „poporul său ales“ să fie dat pe mâna forţelor satanice ale naţional-socialismului german. Aceste talmudisme sunt expresia unui delir, în cadrul căruia nu poate fi vorba de istorie, ci de poveşti incredibile, genul de poveşti pe care le descoperim răsfoind Vechiul Testament. Chiar în absenţa oricărei intenţii scandaloase sau mercantile, rar se întâmplă ca astfel de invenţii să conducă la altceva decât bani, gheşefturi şi publicitate.

Pe ultima pagină a cărţii sale, Butz evocă „Tratatul de la Luxemburg“ (1952), care a fixat colosalele „despăgubiri“ financiare pe care guvernul Germanei postbelice a acceptat să le plătească jidanilor pentru „actele criminale inexprimabile“ presupuse a fi fost comise de către cel de-Al Treilea Reich, contra jidănimii; în treacăt fie spus, aceste despăgubiri sunt prevăzute să dureze până în 2030 şi nu constituie decât o parte din contribuţiile nemţilor şi ale întreprinderilor germane vărsate lui Shylock. La capătul lucrării sale, A. R. Butz conchide că aceste pretinse crime sunt „în mare parte o mistificare, una sionistă în special“. El nu este, însă, un om care să gândească „jidan“ şi să scrie „sionist“. Dacă vrea să pună în cauză pe „jidani“, el va scrie „jidani“, iar dacă vrea să spună „sionişti“, spune efectiv „sionişti“. Una dintre cele mai preţioase demonstraţii ale sale este că „Holocaustul“ a fost urzit şi lansat de către mediile specific sioniste. De asemenea, el demonstrează că mascarada judiciară a procesului de la Nürnberg este, mai curând, opera unor influente personalităţi sioniste nu numai jidoveşti, înainte de a fi opera guvernului american sau a procurorului Jackson. Pe această bază, ca american practic, Butz arată că, întrucât este vorba de o înşelătorie urmată de o escrocherie, Statul Israel datorează mulţi bani Germaniei. Par pari referturA lot of money, scrie el ca unul care practică litota.

Se înţelege că un francez, un român sau un european ar putea găsi cam abruptă această francheţe americană. În cazul lui Butz, însă, tonul acesta nu este perceptibil decât la începutul şi la sfârşitul discursului său, care, dimpotrivă, este o demonstraţie înceată, sigură, imbatabilă. Opera cercetătorului american este o întreprindere de demolare şi de reconstrucţie. Arthur R. Butz pune capăt mitului „Holocaust“, săpându-i rădăcina până la fundaţii, arătând că suntem în faţa unui edificiu de minciuni, fiecare dintre acestea fiind mai absurdă şi mai periculoasă decât celelalte. Nu mai puţin însă, el întocmeşte lista suferinţelor efective îndurate de jidani între 1939 şi 1945, reamintind măsurile luate de nemţi contra unei minorităţi pe care adesea şi pe bună dreptate o considerau ostilă, ba chiar în război deschis contra Germaniei, graţie mijloacelor de temut de care dispunea pe plan internaţional. Butz descrie realitatea politicii care tindea către o „soluţie finală teritorială“ (territoriale Endlösung) a permanentei „chestiuni jidoveşti“ (Jüdenfrage). Soluţia finală germană a problemei jidoveşti implica găsirea unui teritoriu pentru jidanii din întreaga lume, un teritoriu care, din motivele cunoscute, nu putea fi Palestina. Acest teritoriu trebuia, însă, găsit undeva, el fiind o condiţie a „renaşterii jidoveşti“ în viziunea socialist-utopică a naţional-socialiştilor germani. La un moment dat, după victoria germană asupra Franţei, s-a crezut că acest teritoriu ar putea fi Insula Madagascar.

Desfăşurarea tot mai tragică a războiului mondial a făcut, însă, imposibilă această soluţie. Autorul evocă realitatea soluţiilor „provizorii“ ale problemei jidoveşti, de exemplu închiderea în ghetouri, uneori în lagăre de concentrare, centre de tranzit sau lagăre de muncă forţată, fără să uite nici un moment adevărul elementar pe care mulţi îl pierd din vedere chiar şi atunci când îşi dau aerul că vorbesc despre el: „În timpul războiului, a fost război!“ Deliberat tautologică, formula se dovedeşte plină de miez. Dacă autori precum Reitlinger, Hilberg sau Dawidowicz au dat o imagine complet falsă despre tratamentul jidanilor de către germani, între 1939 şi 1945, aceasta este din cauza faptului că au făcut abstracţie de război şi de necesităţile lui. Aceşti autori şoatici nu au vrut să vadă că, pentru autorităţile celui de-Al Treilea Reich, prima şi cea mai mare grijă a fost câştigarea războiului economic şi militar, nu persecutarea jidanilor. Principalele măsuri adoptate cu privire la aceştia se explică prin necesitatea asigurării securităţii soldatului sau civilului german în timp de „război total“ şi prin nevoia vitală de a găsi o mână de lucru cât mai abundentă posibil. Mai târziu, în lagărele în care jidanii erau amestecaţi cu reprezentanţi ai multor altor popoare, din cauza epidemiilor care loveau deopotrivă germanii ca şi prizonierii sau mâna lor de lucru, s-au construit crematorii. Este de-a dreptul incredibil că autorii exterminaţionişti refuză să admită necesitatea crematoriilor pentru combaterea epidemiilor, mai ales a tifosului exantematic.

Orice război implică „ororile specifice războiului“. În acest război pe care atâţia dintre ei l-au dorit, jidanii şi-au plătit partea lor de victime. Ei nu au fost, însă, singurii care au suferit efectele celui de-Al Doilea Război Mondial şi este absurd ca istoricii „Holocaustului“ să nu sublinieze că, între 1939 şi 1945, au căzut victime de toate naţionalităţile. Ba chiar, în ce-i priveşte pe cei învinşi, foarte multe victime au căzut în timp de „pace“3, după semnarea capitulării necondiţionate. Cine vrea să judece lagărul de concentrare, de muncă şi de tranzit de la Auschwitz, nu îl poate izola pe acesta, ca şi cum el s-ar găsi pe planeta Marte. Orice judecată cu privire la lagărul Auschwitz presupune replasarea acestuia în istoria războiului şi în aceea a tuturor lagărelor de concentrare germane, engleze, franceze, americane, sovietice şi altele, înainte, în timpul şi după cei şase ani dintre 1939 şi 1945. Viziunea iudeocentrică şi fixistă a istoriei jidanilor nu permite înţelegerea acestei părţi din istoria generală a omenirii.

Capacitatea de analiză a lui A. R. Butz este evidentă. Spiritul lui de sinteză este, însă, şi mai evident, arborii nu îi pot ascunde niciodată pădurea. Textul sau faptul de studiat este, totdeauna, replasat în contextul său. Din păcate, sensul noţiunii de „context“ s-a degradat, răstălmăcit şi pierdut în bună măsură astfel încât el desemnează, astăzi, consideraţii foarte confuze şi depărtate de cuvântul, subiectul sau evenimentul studiat. Pentru autor, „contextul“ este, în primul rând, ceea ce este mai apropiat, ceea ce a făcut posibil, a condiţionat sau a influenţat obiectul analizei. În primul rând, este vorba de contextul imediat, de exemplu cuvintele din jurul cuvântului studiat, subiectele din jurul subiectului studiat, faptele din jurul faptului studiat. Din aproape în aproape, contextul presupune enumerarea completă a faptelor, personajelor, a situaţiei sau epocii considerate. Pentru a da un exemplu, în acest sens trebuie înţeleasă admirabila Anexă E despre „Rolul Vaticanului“. În cadrul controversei privind „tăcerea Papei Pius al XII-lea“ cu privire la „Holocaust“, s-au publicat o mulţime de lucrări.

Invităm pe autorii acestor lucrări să citească Anexa E a lucrării de faţă. Graţie acestei lecturi, ei vor lua cunoştinţă de propriile lor lipsuri, de lipsa capacităţii de analiză şi a viziunii sintetice, calităţi care i-au permis lui Butz să rezolve falsa enigmă a tăcerii Papei. Dacă Pius al XII-lea nu a vorbit niciodată, nici în timpul războiului, nici după acesta, despre exterminarea jidanilor sau camerele de gazare, este pentru că acestea nu au existat sau că, în orice caz, Papa avea serioase motive de îndoială cu privire la existenţa lor. Îndoiala sau certitudinea Papei face din acesta un „revizionist“ mai aparte, totuşi revizionist în sensul deplin al cuvântului. Enigma tăcerii Papei nu-i o enigmă, ea se explică dacă înţelegem că nu avem ce spune despre ceea ce nu există, sau despre ceea ce, din diverse motive, nici măcar nu poate exista. Dacă o crimă este în mod sigur sau foarte probabil de ordinul ficţiunii, ea nu poate fi denunţată ca şi cum s-ar fi produs în realitate. A acuza pe cineva de o crimă care nu există revine la a minţi sau a calomnia, iar a acuza de aşa ceva un învins înseamnă a te dezonora. Cu privire la acest subiect, Pius al XII-lea nu a vrut să mintă, nici să calomnieze, să se dezonoreze.

Felul în care autorul întreprinde munca lui de cercetare şi de găsire a adevărului, încetineala savantă sau metodică de care dă adesea dovadă i-ar putea deconcerta pe unii cititori, care s-ar putea întreba unde vrea să ajungă? Ce înseamnă acest pasaj care prezintă aparenţele unei pure digresiuni? Când vom regăsi firul roşu al discursului? Cititorii americani vor protesta, obişnuiţi cum sunt cu lecturi confortabile, rezumative şi digestive („digests“). Obişnuiţi să uite unde merg şi să nu ajungă niciunde, mulţi cititori europeni se vor opinti, împiedica şi, probabil, renunţa să ducă lectura până la capăt. Şi unii şi ceilalţi vor fi în pagubă. Autorul ştie foarte bine că cel care merge încet ajunge sigur la țintă. Butz este foarte bine dotat cu umorul anglo-saxon care se asociază perfect cu o anumită încetineală şi care displace spiritului latin.

Iată un exemplu din acest lung, lent, dar genial raţionament care, în 1975-1976, l-a dus pe autor la o concluzie foarte îndrăzneaţă, confirmată într-o formă providenţială, câţiva ani mai târziu, de un eveniment neprevăzut.

Către sfârşitul capitolului al II-lea, o întreagă secţiune a cărţii este consacrată rolului industrial al lagărului Auschwitz. Autorul face o serie de consideraţii tehnice despre benzina şi cauciucul sintetic, despre polimerizare sau vulcanizare, ne întreţine pe tema sodiului sau a butadienei. Cititorii grăbiţi se vor întreba neliniştiţi: sunt oare în faţa unui vorbă-lungă pedant şi ridicol? Chiar am căzut pe proverbiala prostie academico-universitară şi politehniciană, care nu ştie de unde vine, nici unde vrea să ajungă? După cum vom vedea, aceştia sunt în fals, iar răbdarea şi efortul lecturii, ca orice sacrificiu, vor fi răsplătite.

În capitolul următor, autorul va vorbi despre criza cauciucului din Statele Unite, după Pearl Harbor (7 decembrie 1941), când o mare parte a Flotei americane a fost distrusă de japonezi. America a fost ruptă de Malaiezia şi Indochina, de unde cumpăra 90 la sută din cauciucul necesar celor mai diverse întrebuinţări. Un eveniment neprevăzut a pus America în faţa nevoii urgente de a produce cauciuc sintetic. Care este, însă, ţara care la vremea respectivă era cea mai avansată în acest domeniu? Răspunsul este Germania.

Apoi, autorul îşi pune altă întrebare. În care punct al Germaniei, sau al teritoriilor dominate de ea, s-a dezvoltat mai mult cercetarea şi producţia de cauciuc sintetic? De data asta, răspunsul este Auschwitz. La Auschwitz, oraş din Silezia de Nord, anexat după război de către Polonia, exista un important complex industrial unde se fabrica benzină sintetică şi unde se construise o foarte modernă uzină de cauciuc sintetic numit „Buna“ (cuvânt compus din butadienă şi sodiu sau natriu, al cărui simbol chimic este „Na“). Ajuns aici, autorul are forţa şi curajul de a trage concluzia că, în mod absolut sigur, americanii au acordat o foarte mare atenţie celor ce se petreceau la Auschwitz, atât în ce priveşte benzina sintetică, cât şi în ce priveşte cauciucul sintetic. Împingând şi mai departe analiza, autorul consacră un foarte serios comentariu supravegherii sau spionajului prin fotografii aeriene. Dată fiind calitatea fotografiilor aeriene de atunci, autorul formulează ipoteza că serviciile americane de spionaj industrial au recurs neapărat şi la această sursă de informaţii. El adaugă că, până în momentul redactării cărţii sale (1975), aceste fotografii nu au fost încă publicate. Concluzia pe care o trage autorul este că, dacă, în 1942, la Auschwitz, ar fi avut loc, într-adevăr, o exterminare fizică a jidanilor, serviciile de informaţii americane nu puteau să nu ştie asta. Pentru a completa gândirea autorului asupra acestui punct, precizăm că ceea ce spune el despre spionajul industrial şi fotografiile aeriene din 1942 este şi mai valabil pentru anii 1943 şi 1944. Dacă fotografiile aeriene ar fi confirmat zvonul exterminării în cadrul unor enorme „uzine ale morţii“, ele ar fi fost publicate de mult. Dacă la 30 de ani după război aceste fotografii încă nu au fost publicate, înseamnă că ele nu confirmă zvonul extermina-ţionist, nu întâmplător lansat cu sprijinul şi cooperarea serviciilor aliate de informaţii.

În februarie 1979, la aproape trei ani după apariţia Înşelătoriei secolului XX, care ocazionase nelipsitele proteste rituale şi ale jidovimii americane, A. R. Butz a avut satisfacţia să vadă că C.I.A. publică, în sfârşit, fotografiile aeriene de la Auschwitz4. Fotografiile, însă, au dovedit, în mod absolut convingător, că Auschwitzul nu a fost decât un ansamblu de lagăre de concentrare, alături de care nemţii au construit şi exploatat un enorm complex industrial. Clădirile crematoriilor erau absolut banale, înconjurate de spaţii verzi frumos concepute şi bine întreţinute, fără urmă de nesfârşitele mulţimi de „victime“ despre care propaganda mincinoasă pretinde că aşteptau ceasuri întregi afară, pentru a pătrunde în clădirile crematoriilor, unde, chipurile, urmau să fie gazate şi, apoi, incinerate. În jurul crematoriilor nu se vedea nici un fel de coadă, nici un fel de activitate deosebită şi cu atât mai puţin suspectă. Fotografiile nu prezintă nici măcar enormele movile de cărbuni sau de cocs necesare incinerării pentru miile de oameni zilnic, după cum pretinde făcătura exterminaţionistă. Lucru şi mai tulburător, două dintre clădirile crematoriilor nu numai că nu erau ascunse, dimpotrivă, se găseau lângă terenul de fotbal al deţinuţilor, pe care în fiecare duminică aveau loc mai multe meciuri în cadrul campionatului intern Auschwitz. Fotografiile arătau clar când şi cum fusese bombardată zona industrială Auschwitz şi de ce lagărele de concentrare nu fuseseră luate la ţintă şi ele. Dacă lagărele ar fi fost bombardate, foarte mulţi deţinuţi ar fi pierit tocmai pentru că erau „concentraţi“, iar supravieţuitorii nu ar mai fi putut dispune de dormitoare, toalete, spălătorie, bucătărie, infirmerie, cluburi pentru amatorii de muzică etc. În eventualitatea distrugerii crematoriilor, cadavrele celor decedaţi ar fi trebuit înhumate într-un pământ în care pânza freatică era foarte la suprafaţă. Din această cauză, cadavrele infectate de tifos ar fi contaminat apa din zonă, care ar fi devenit, astfel, nelocuibilă.

Cu ocazia publicării acestor fotografii, s-a descoperit că, între 27 decembrie 1943 şi 14 ianuarie 1945, Aliaţii au executat treizeci şi două de misiuni deasupra lagărului. Nu toate, însă, de bombardament, după cum vom vedea.

Cele mai multe dintre aceste misiuni au fost pur şi simplu de informare, de spionaj industrial prin fotografiere.

Publicarea fotografiilor aeriene a confirmat pe deplin teza lui A. R. Butz, chiar dacă, în neştiinţa lor comodă şi călduţă, autorii au reuşit să fie ridicoli prin adăugarea unor săgeţi care indicau, chipurile, amplasarea vestiarelor (sic) şi a „camerelor de gazare“ (resic). Cititorul dotat cu un minim de spirit critic pufneşte în râs la vederea săgeţilor desenate cu meşteşug artistic pe nişte fotografii care nu au nevoie de nici un fel de adăugire. Naivitatea dublată de perfidie a celor doi salariaţi şi ucenici vrăjitori C.I.A. este o altă problemă. Cei din serviciile secrete nu prea citesc istorie, cu atât mai puţin istorie revizionistă, închipuindu-şi că ei înşişi fac istoria, iar noi trebuie să o înghiţim gata făcută, fără întrebări, ca la împărtăşanie. Autorul avusese dreptate pe toată linia, iar adversarii adevărului s-au ridiculizat recurgând la simple copilării.

Arthur R. Butz arată aceeaşi clarviziune şi în legătură cu alte subiecte. În 1982, el a ţinut o conferinţă al cărei text este inclus în acest volum [Supliment B] şi care cuprinde o serie de constatări care îi confirmă teza. În introducerea acesteia, el a avut ideea foarte judicioasă de a evoca un precedent important în istoria marilor înşelătorii, textul pretinsei „donaţii a împăratului roman Constantin cel Mare“, descoperită, chipurile, în secolul al IX-lea. El o face pentru a arăta cum şi în ce fel această enormă înşelătorie, de o importanţă capitală pentru interesele papalităţii, a putut fi dezvăluită abia în secolul al XV-lea, de către Laurent Valla. De fapt, împăratul Constantin, autor al Edictului de la Milano, din anul 313, nu a donat niciodată papalităţii Imperiul Roman. Textul aşa-zisei „donaţii constantiniene“ nu era decât un fals, conceput destul de stângaci şi de grosolan. Minciunile de acest gen nu ar fi putut lua minţile unui om cu scaun la cap.

Dacă ele se menţin, însă, uneori vreme de secole – cazul „donaţiei constantiniene“ –, este pentru că un anumit tip de putere sau de societate are nevoie de aşa ceva. De îndată de această nevoie dispare, se creează condiţiile pentru ca minciunile în cauză să dispară şi ele. De altfel, A. R. Butz arată că cei care încearcă să demaşte minciuna acumulează adesea o mulţime de argumente de valoare inegală, în vreme ce câteva argumente numai, dar precise, sunt absolut suficiente. După acest lung preambul, autorul revine la inima subiectului său, enumerând opt motive simple, pentru care pretinsa exterminare a jidanilor nu a putut avea loc.

                                                  Rezumăm:

Dacă în plină Europă, într-un interval de trei ani, germanii ar fi ucis, într-adevăr, milioane de oameni, un eveniment atât de extraordinar nu ar fi putut trece neobservat. Vaticanul, însă, nu a văzut nimic. Crucea Roşie nu a văzut nici ea, deşi asta îi era treaba principală. Rezistenţa germană anti-nazistă nu l-a menţionat nici ea. Jidanii europeni nu dispuneau de informaţii în această privinţă şi nu credeau zvonurile absurde şi discordante privind o exterminare de proporţii industriale. Jidanii din afara Europei (mai ales din Statele Unite şi din Palestina), organismele lor internaţionale, nu s-au comportat ca unii care credeau poveştile alarmante, pe care ei înşişi le îngogonau şi le propagau. În aceeaşi situaţie s-au aflat şi cele patru guverne aliate principale, fără să mai vorbim de cele mai puţin importante, aflate încă la remorca lor. În acest punct, autorul plasează parabola elefantului miraculos care merită să fie citată.

Ceea ce suntem obligaţi prin lege să credem este că „acest eveniment de dimensiuni geografice continentale, care a durat trei ani, din punctul de vedere al timpului, şi care s-ar fi soldat cu câteva milioane de victime“ s-a putut petrece fără ca nimeni să-şi fi dat seama: nici Vaticanul, nici Crucea Roşie, nici jidanii ca persoane private, nici jidanii ca organizaţii, nici guvernele aliate, nici nemţii adversari ai nazismului, nimeni! Absolut nimeni! Asta e ca şi cum mi s-ar spune că nu am observat elefantul din pivniţă, deşi cobor acolo de mai multe ori pe zi, ba după o sticlă de vin, ba după legume proaspete, ba după murături etc. Şi, totuşi, elefantul este acolo, cum ne obligă să credem legile holocaustice sau ordonanţele de urgenţă guvernamentale. Mai mult, pe când eram în salon cu prietenii şi invitaţii, elefantul s-a urcat la etaj, el ştie cum, aşezând cu trompa bibelourile din vitrină, fără să mai socotim cum a urcat pe scara îngustă şi cam şubredă pentru el, cum a închis şi deschis o serie de uşi, cum de l-a ţinut parchetul… Apoi, tovarăşul elefant sovietic, sau poate anglo-american, în orice caz aliat, a coborât în Piaţa Amzei, în plină zi, s-a servit cu o cutie de tutun marinăresc dintr-o vitrină, şi-a aprins luleaua în faţa Bibliotecii „Sadoveanu“, pufăind holocaustic către templul de vizavi, şi-a cumpărat ziarele preferate (New York TimesPravdaLe Monde) şi s-a întors la Grădina Zoologică din Băneasa, fără ca bucureştenii să fi băgat ceva de seamă, ocupaţi cum sunt să bage mai ales „la ghiozdan“, sau să tragă către măseaua de minte, care întârzie să apară.

În concluzie, dacă genocidul jidovesc ar fi existat, cel puţin cele opt instanţe nu aveau cum să nu-l vadă. De vreme ce ele nu au văzut nimic, concluzia este simplă: genocidul sau holocaustul nu a existat. Cei care insistă, se încăpăţânează, continuă şi persistă să creadă în realitatea holocaustului sunt în situaţia celor ce cred în invizibilitatea şi isprăvile năstruşnicului elefant democrat şi interaliat. O fi, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, nu-i aşa? Iată că povestea unui elefant spune mai mult decât discursurile tâlharo-politicienilor, legile scelerate, crimele rituale din Nagasaki sau Târgoviște, ordonanţele de urgentă neputinţă guvernamentală, universităţile, şcolile muzeele şi bibliotecile devenite altare ale minciunii şi abatoare ale adevărului, instrumentele tăierii cerebrale împrejur ale întregii omeniri.

                                                                    ***

The Hoax suferă, totuşi, de unele imperfecţiuni. Prima ediţie nu a fost foarte comercială, nici luxoasă. Din lipsă de bani, s-a ales o hârtie de proastă calitate, textul a fost imprimat cu caractere tipografice mici, greu lizibile de cei cu ochelari. Masa volumului părea indigestă, titlurile intermediare erau rare, nimic nu orienta cititorul în lectură, în priceperea demonstraţiei. Stilul general era destul de plat, iar vocabularul nu foarte căutat. Autorul este perfect conştient de aceste lucruri, după cum se vede din prefaţa lui la ediţia franceză.

R. Butz îşi califică analiza de „orizontală“, prin opoziţie cu analiza „verticală“ a altor autori revizionişti. Ceea ce vrea el să spună prin această „orizontalitate“ este că a avut permanent în vedere ansamblul întregului subiect, în vreme ce alţi autori revizionişti nu au luat în consideraţie decât anumite aspecte ale aceluiaşi subiect. Luând exemplul pretinsei camere da gazare naziste, autorul admite că acest aspect al „Holocaustului“ nu prea l-a interesat, ba chiar spune că cei care se interesează numai de acest lucru se pot abţine de a-i citi cartea. Nu mai puţin, însă, el nu îşi imaginează că o persoană serioasă s-ar putea aventura într-o controversă cu privire la camerele de gazare fără să ia prealabila precauţie a unei vederi de ansamblu a interpretării „Holocaustului“ pe care, deocamdată, nu o găsim nicăieri expusă mai succint decât în cartea de faţă.

Distincţia între analiza „orizontală“ şi cea „verticală“ este, însă, abstractă. Când autorul analiza tipul de cauciuc sintetic pe care germanii voiau să îl producă, sau când vorbea despre polimerizare şi vulcanizare, când arăta combinaţiile de butadienă şi sodiu din „Buna“, nu cumva era mai curând pe „verticală“, decât pe orizontală ? Nu cumva ar fi mai corect de spus că de-a lungul sintezei lui magistrale şi fără egal, autorul procedează la o serie de expuneri, comentarii şi interpretări specifice, care ţin mai curând de „verticala“ analizei decît de „orizontala“ sintezei. Invers, cercetătorul ştiinţific care decide să abordeze vastul subiect al „Holocaustului“ sub unghiul specific dar unic al camerei de gazare, lucrează oare numai pe „verticala“ analizei, ignorând „orizontala“  sintezei? Nu cumva, la rândul lui, şi acesta are, în felul său, perspectiva orizontală şi sintetică a aşa numitului „Holocaust“?

Judecând după propriul meu caz, eu nu am luat cunoştinţă de sinteza americanului nostru (1976) decât după ce îl citisem pe Rassinier, la începutul anilor ’60 şi după ce, confruntat cu masa gigantică a Marii Minciuni, luasem decizia să o atac în punctul cel mai fragil, acela al camerei de gazare năzdrăvane sau magice, despre care atâţia vorbesc, dar nimeni nu este în stare să ne furnizeze fotografia, desenul tehnic şi instrucțiunile de folosire ale acestui obiect, oricât de complicat ar fi el. Pentru mine, The Hoax nu a jucat rolul unei lecturi de iniţiere, ci, mai curând, acela al unei providenţiale confirmări. În faţa colosului Marii Minciuni, am înţeles rapid că picioarele acesteia sunt „scurte“, cum se zice, de argilă sau de mămăligă, cum se spune de asemenea. În ideea mea, picioarele de argilă mămăligoasă, adică punctul cel mai sensibil al Holocaustului era reprezentat de camera de gazare, din care cauză am concentrat atacurile mele contra acestui punct. Se înţelege, însă, că spectatorul sau cititorul care nu a văzut şi nu înţelege încă ceea ce vreau să spun prin expresia „picioare de argilă“ s-ar putea mira că loviturile mele ţintesc nu prea departe de nivelul pământului, că am tendinţa să privesc numai în jos. Totuşi, la rândul meu am văzut monstrul în întregul lui. De altfel, date fiind formidabilele ei dimensiuni, cum mi-ar fi putut scăpa Gigantica Minciună? Înţelegând că punctul cel slab al întregii înşelătorii constă în faimoasele „camere de gazare“, nu mai puţin invizibile decît „elefantul holocaustic“, am concentrat pe acest punct cele mai multe dintre loviturile mele. Cel care îl înfruntă pe exterminaţionistul Achille, trebuie să urmeze exemplul revizionistului Paris, să ţintească săgeata drept în călcâiul holocaustic.

Destul, însă, cu imaginile şi comparaţiile. A. R. Butz a vrut să dovedească, celor de bună credinţă, că genocidul sau „crima fără precedent“, imputată învinsului de către învingător, nu a existat. Dacă această crimă este imaginară, înseamnă că aproape nu mai este nevoie să spunem că şi arma crimei este tot imaginară. Invers, dacă această armă este imaginară, crima este şi ea tot imaginară. Rezultatul este identic, deşi metodele cu care a fost atins sunt diferite.

Puterea inteligenţei lui Arthur R. Butz este poate prea abstractă. Singurul lagăr de concentrare vizitat de către autorul Înşelătoriei secolului XX este cel de la Dachau. În legătură cu pretinsa cameră de gazare omucidă din acest lagăr, Butz nu a scris aproape nimic, atâta doar că, după chiar opinia acuzatorilor, „camuflată în sală de duşuri“, aceasta nu ar fi fost terminată, deci nu ar fi fost utilizată. Notăm aceeaşi indiferenţă şi faţă de alte câteva contingenţe materiale. Printre argumentele esenţiale ce pot fi invocate pentru a susţine inexistenţa camerelor de gazare germane, existenţa „în carne şi oase“ a celor din penitenciarele americane nu este chiar lipsită de însemnătate. Este suficient să vezi o cameră de gazare americană, să îi studiezi modul de funcţionare, pentru a înţelege că presupusa cameră de gazare germană şi presupusul ei mod de funcţionare sunt pur şi simplu ficţiuni. A. R. Butz este, însă, american. Cum se face că nu a utilizat şi acest argument?

Nemulţumit de a nu fi putut studia de aproape nici o pretinsă cameră de gazare „nazistă“, cum de nu s-a informat despre nici una dintre camerele de gazare cu care sunt înzestrate multe dintre penitenciarele ţării sale? Dacă ar fi făcut-o, ar fi înţeles imediat cât este de dificil să execuţi un singur om cu acid cianhidric (cazul insecticidului Zyklon), fără să te gazezi tu însuţi. Ar fi înţeles, de exemplu, că nimic nu este mai periculos decât să pătrunzi într-o cameră de gazare americană după o execuţie, ar fi înţeles, de asemenea, măsura extraordinară în care cadavrul celui gazat nu poate fi atins fără o serie de măsuri draconice prealabile. Ar fi constatat că numai graţie unei foarte complicate ventilaţii, medicul şi cele două ajutoare, îmbrăcaţi în cauciuc şi cu mască de gaze pe figură, pot pătrunde în camera de gazare şi manipula un cadavru foarte periculos, deşi mort de-a binelea! Ar fi luat cunoştinţă de povestirile groteşti ale membrilor Sonderkommando-urilor care pretind că întrau în camerele de gazare „naziste“ fără mască de gaze pe figură, manipulând neglijent, cu ţigara în colţul gurii, sute şi mii de cadavre infectate cu acidul cianhidric foarte higroscopic, care se depune la rădăcina oricărui fir de păr, la încheieturi şi pe orice cută epitelială. Înţelegând asta, „spovedania“ lui Rudolf Höss, pe care temnicerii şi călăii i-au smuls-o, se prăbuşeşte de la sine şi odată cu ea atâtea alte şi alte spovedanii şi mărturii, toate „sub jurământ“, bineînţeles. Nu numai „spovedaniile“ sau „mărturiile sub jurământ“ s-ar prăbuşi, ci atâtea alte „dovezi“, altfel spus întregul edificiu al Marii Minciuni postbelice, sovieto-americane-anglo-franceze şi, mai ales, sioniste.

Revenind la faimoasa „donaţie constantiniană“, revizioniştii istorici ai vremii lui Laurent Valla au considerat necesar să invoce o multitudine de argumente pentru a dovedi o cuvioasă şmecherie creştină, o înşelătorie catolică. Deşi modest, derizoriu şi material, un singur argument ar fi fost suficient pentru demascarea minciunii papale: o simplă monedă romană de după împăratul Constantin cel Mare ar fi putut arăta că, după Constantin, Imperiul Roman a avut în fruntea lui alţi împăraţi, nu vreun papă oarecare. Numeroase monede cu efigia succesorilor lui Constantin cel Mare dovedeau că textul faimoasei donaţii, „descoperite“ în secolul al IX-lea, nu poate fi decât un fals, o înşelătorie. Cel mai umil dintre numismaţii şi colecţionarii vremii ţinea în mână dovada irefutabilă a înşelătoriei. Nici una dintre monedele romane nu poartă efigia vreunui papă. Toate poartă efigia unui împărat.

În acelaşi fel, astăzi, ne sunt suficienţi ochii şi un minim de cunoştinţe practice pentru a vedea că pretinsa cameră de gazare de la Auschwitz, capitala „Holocaustului“, vizitată zilnic de mii de turişti şi de pelerini, nu este decât o cameră de gazare Potemkin5. Celelalte pretinse camere de gazare „naziste“, ori nu le mai vizitează nimeni, ori se spune că nu au fost terminate, deci nu au putut fi folosite. Istoricii nu îndrăznesc să arate, însă, un desen, o machetă, o reprezentare oarecare a acestei arme diabolice. Uneori, câte un candid îşi imaginează că vede o „cameră de gazare“.

Apropiindu-se, însă, aceasta dispare. Nu fusese decât o nălucă, o fata morgana.

Pretinsa cameră de gazare „nazistă“ este un fel de apa morţilor a istoriografiei jidoveşti. Arthur R. Butz nu s-a gândit la preţiosul argument pe care îl avea la îndemână, aşa cum nici Laurent Valla, care, fără îndoială, văzuse şi ţinuse în mână o mulţime de monede romane, nu s-a gândit că acest fapt este argumentul suficient ce i-ar putea permite să ucidă legenda mincinoasă, sau chiar să ucidă de două ori (overkill) minciuna istorică pe care o combătea.

                                                           ***

Aceste rezerve nu micşorează întru nimic stima şi consideraţia mea pentru opera marelui american care este Arthur Robert Butz. Clădită pe stânca adevărului, opera va supravieţui fără îndoială autorului ei. Va fi ea ceea ce Thucydide numea un „dobândit pentru totdeauna“ (ktêma as ei)? Ar merita să fie. Vreme de decenii, nici un istoric nu a încercat să o conteste. În oceanul de texte şi publicaţii antirevizioniste, nici o carte sau articol nu a putut da o replică acestei excepţionale opere de referinţă a revizionismului istoric contemporan. The Hoax of the Twentieh Century reprezintă drumul cel mai scurt, necesar şi obligatoriu pentru cel care vrea să înţeleagă cum a fost posibilă şi cum de subzistă în continuare isteria holocaustică ce a invadat planeta Pământ după ultimul Război Mondial. Din păcate, durata înşelătoriei atacate şi demascate de istoricii şi cercetătorii ştiinţifici revizionişti este asigurată pentru încă o bună perioadă de supre-maţie sinistro-idolatrică în secolul XXI. Nici măcar creierul şi reuşita excepţională a americanului Arthur Robert Butz nu a putut veni de hac colosalei imposturi şi înşelătorii a pretinsului „Holocaust“ jidovesc. Evenimente care nu vor depinde de calitatea lucrărilor cercetătorilor ştiinţifici, nici de voinţa lor sau a altora, vor decide singure cu privire la momentul când înşelătoria şi impostura vor lua sfârşit.

Ne putem întreba dacă o astfel de idolatrie se va sfârşi sau nu vreodată. Pentru jidani, idolatria „Holocaustului“ sau „Şoah“ este pe cale să înlocuiască Thora şi Talmudul la un loc. Idolatria a devenit sacră. Ea serveşte deopotrivă Dumnezeul lor, pe Mamona, Viţelul de aur devenit taur bătrân, veşnica mânie jidovească, colosala lor sete de răzbunare. Societatea de consum în care trăim şi pofta ei de profit se acomodează perfect cu idolatria holocaustică. Pentru moment, nici această societate, nici idolatria ei port-drapel nu dau semne de epuizare totală.

Au trebuit douăzeci şi şase de ani pentru ca The Hoax of the Twentieh Century să fie tradusă şi publicată în franceză. Versiunea germană a apărut la un an după cea engleză (1977) şi a fost interzisă în 1979. Versiunea românească este gata de tipar după treizeci și opt de ani de la versiunea iniţială, în engleză americană. Vreme de ani şi ani, încercările de publicare s-au lovit de lipsuri materiale, de represiunea poliţiei gândirii, indolenţa pseudo-intelectualităţii, relativa indiferenţă, nu însă şi impermeabili-tatea marelui public.

Revizionismul istoric este marea aventură intelectuală a epocii postbelice.

Robert Faurisson, octombrie 2002

NOTE

  1. Pierre Vidal-Naquet, Les Assassins de la mémoire, La Découverte, Paris, 1987, pp. 13, 74.
  2. The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry (Procesul presupusei exterminări a jidănimii din Europa).
  3. Afirmaţia este valabilă inclusiv pentru noi, care, la 70 de ani după război, încă nu recunoaştem justeţea şi necesitatea lui. Nu mai vorbim de prizonierii întemniţaţi de guvernele iudeo-bolşevice de la București, după întoarcerea din prizonierat, de falsificarea istoriei naţionale, îndoctrinarea sau tăierea cerebrală împrejur a tinerilor în şcoli şi universităţi etc. (N.T.).
  4. Dino A. BRUGNONI şi Robert G. POIRIER, The Holocaust Revisited: Analysis of the Auschwitz-Birkenau Extermination Complex, Central Intelligence Agency, Washington, DC, 1979.
  5. Potemkin, general favorit şi amant al ţarinei Ecaterina a II-a, pentru care a cucerit Crimeea şi a împins graniţele imperiului până la Nistru. Teritoriile cucerite fiind relativ pustii, inventivul general a avut ideea potemkiadelor, construind sate şi palate din mucava pentru a arăta drăguţei ţarine altceva decât teritorii pustii. Trepăduşii lui Ceauşescu au practicat şi ei potemkiadele, mergând până la vopsirea frunzelor din copaci, a copitelor și coarnelor vacilor, cu ojă de unghii. Camerele de gazare mincinoase, cu care suntem păcăliți de la război încoace, sunt potemkiadele celor ce au câștigat războiul, dar au pierdut încrederea şi stima posterităţii. (N.T.).
  6. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 5-21. Traducerea a fost realizată de Centrul de Cercetări al Librăriei Antitotalitare Româneşti din Paris.

Înșelătoria secolului XX (2)

                              Prefaţă la ediţia franceză din […]

 

                            Prefaţă la ediţia franceză din 2002

Munca mea de cercetare ştiinţifică a subiectului cunoscut sub numele de „Holocaust” jidovesc a început în 1972. Între timp s-au scurs încă douăzeci şi şase de ani de la publicarea acestei cărţi în Anglia, în 1976, sub titlul The Hoax of the Twentieth Century, „Înşelătoria secolului al XX-lea”, douăzeci şi cinci de ani de la apariţia celei de a doua ediţii britanice, revizuite, şi a primei ediţii americane, tradusă acum într-o versiune franceză, încorporând încă trei conferinţe, rostite în 1979, 1982 şi 1992.

Un sfert de secol după apariţia ei, constat cu plăcere că această carte prezintă un real interes pentru cititorii din diverse ţări. Totuşi, vechimea acestui text şi progresele substanţiale ale revizionismului istoric contemporan, mai ales în Franţa, impun un scurt comentariu cu privire la valoarea cărţii de faţă pentru cititorii de astăzi. Cum se face că după atâţia ani de la apariţia ei, această lucrare nu este încă perimată? Ce poate spune ea generaţiei actuale de tineri cititori şi cercetători ştiinţifici? Nu, cumva, se impune revizuirea ei, pentru a ţine cont de evoluţia cercetării ştiinţifice din ultimele decenii, în materie de istorie?
Din perspectiva la care s-a ajuns astăzi, această carte prezintă anumite lipsuri. Un anumit număr de oameni, între care eu însumi, ar putea să o scrie astăzi ceva mai bine decât a fost cazul în urmă cu câteva zeci de ani. Recunoscând aceste lipsuri, trebuie să arăt că munca mea de cercetare ştiinţifică s-a desfăşurat într-un cadru izolat. Am lucrat aproape singur, fără să beneficiez de vreun ajutor. Cu excepţia lui Wilhelm Stäglich, corespondenţii mei de dinaintea apariţiei cărţii de faţă nu au jucat un rol important în revizionismul istoric, situaţie care a rămas neschimbată. Textele de tendinţă istorică revizionistă erau foarte rare, fără să mai vorbim că unele dintre ele nu prezentau nivelul ştiinţific necesar. Desigur, în afară de Stäglich, exista Paul Rassinier şi Thies Christophersen. Pe atunci, scrierile lui Rassinier, vechi deţinut politic la Buchenwald, prezentau dublul interes de a constitui atât o sursă directă şi o experienţă personală, cât şi o expunere cu caracter istoric. Între timp, interesul lui Rassinier se limitează aproape exclusiv la calitatea lui de sursă directă. Thies Christophersen şi Wilhelm Stäglich, doi germani care au trăit la Auschwitz, contau, de asemenea, ca surse directe, deşi, între timp, Stäglich a publicat o monografie istorică a lagărului Auschwitz. Oricât am lua, însă, în consideraţie aceşti trei autori, încă nu putea fi vorba de un edificiu istoric complex şi profund, lucru pe care îl voi explica.

Stilul cărţii mele nu străluceşte printr-o eleganţă deosebită. Ca şi în cazul celor mai mulţi dintre autorii de formaţie tehnică, sub aspectul expunerii şi al expresiei, stilul meu pare să fie sec, fără artificii şi rafinamente artistice. Cu toate lipsurile lui, el a fost, însă, suficient pentru a duce la bun sfârşit cercetarea ştiinţifică întreprinsă. Afirmaţia că lucrarea de faţă este cea mai bună în genul ei nu este exagerată câtă vreme continuă să fie singura de acest gen. Dacă ar trebui să o compar cu lucrările celorlalţi autori revizionişti, aş spune că metoda mea de cercetare a fost mai curând orizontală, în vreme ce a lor mi se pare verticală.

Cercetătorii ştiinţifici de după mine au ales subiecte precise pe care le-au aprofundat, lucru pe care eu nu l-am făcut. Metoda lor de cercetare ştiinţifică pe verticală pare să se opună metodei mele, mai curând orizontală. În ceea ce mă priveşte, am încercat să tratez toate aspectele semnificative ale problematicii respective.

Chestiunea camerelor de gazare este una printre multe altele.

Am încercat să arăt atât ceea ce s-a petrecut efectiv, cât şi ceea ce nu s-a petrecut. Am subliniat importanţa sionismului şi a mişcărilor legate de acesta, am examinat politica Aliaţilor, supusă influenţelor jidoveşti incontestabile. Utilizarea anumitor surse, precum procesele de la Nürnberg, rapoartele Crucii Roşii, a documentelor Vaticanului şi a articolelor din presa vremii pare normală astăzi. Lucrul nu era la fel de evident acum câteva zeci de ani. Pentru a facilita înţelegerea primelor procese de crime de război din istoria omenirii, am recurs la precedentul foarte util al proceselor creştine de vrăjitorie, din Evul Mediu.

Subliniez un alt aspect al cărţii de faţă, unul care ar putea fi contestat, întrucât, la prima vedere, pare ridicol. Am considerat lagărele de concentrare ca instituţii specifice, existând în locuri specifice, evenimentele petrecute acolo derulându-se într-o crono-spaţialitate reală. Spaţio-temporalitatea efectivă şi reală a fenomenelor istorice nu poate fi ignorată, diluată sau spălăcită prin spovedanii sau mărturii aleatorii, sub jurământ sau fără de jurăminte. Dacă este obiectivă cu adevărat, realitatea rămâne obiectivă, cu sau fără jurăminte. Prin „spaţiu real“ înţeleg spaţiul în care evoluăm cu toţii, în care ceea ce se petrecea la Auschwitz avea loc în chiar momentul în care preşedintele Roosevelt participa la reuniunile sale, eu mergeam cu ghiozdanul la şcoală, iar soarele se învârtea pe bolta cerească.

Obiectivitatea realităţii nu se dovedeşte prin spovedanii şi jurăminte. Toate acestea sunt evidente. Dacă unora li se pare bizar că le prezint ca pe o perspectivă originală, îi rog să mă asculte până la capăt. Pe atunci, în anii ’70 ai secolului XX, literatura holocaustică îmi lăsa impresia că deşi evenimentele erau descrise ca reale, presupuse a fi existat ca atare, ele ar fi putut tot atât de bine să fie produsul imaginaţiei pure, pentru a nu spune că păreau să se fi petrecut de-a dreptul pe planeta Marte. De unde această impresie? Din faptul că respectivii povestitori se abţineau să-şi înscrie zisele într-un context mai larg. După cum o amintesc cititorilor, în capitolul V, nu trebuie uitat nici o clipă că „pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial eram cu toţii în război“. La război, se ştie, nu-i ca în timp de pace, după cum „iarna nu-i ca vara“, cum spun unii înţelepţi. Să luăm prezentarea pe care am făcut-o lagărului Auschwitz, principalul lagăr de „exterminare“, pe cât se zice. Am început prin a descrie Auschwitz-ul ca un lagăr care îndeplinea toate funcţiunile lagărelor germane tipice, care, însă, nu erau calificate drept „lagăre de exterminare“. Am încercat să arăt natura acestor funcţiuni, am prezentat o hartă care indica locurile unde se găseau aceste lagăre, am descris aspectele unice prezentate de Auschwitz şi motivele pentru care Aliaţii aveau tot interesul să afle ce se petrece acolo. Am publicat fotografiile crematoriilor lagărului Auschwitz şi cele ale crematoriilor altor lagăre. De asemenea, am publicat o hartă a regiunii Auschwitz şi un plan al părţii numite „Birkenau“, din cadrul complexului kibutznic Auschwitz. Acest plan şi diferitele hărţi arătau cititorului locurile exacte din Europa, Polonia şi Auschwitz unde se spunea că s-ar fi găsit faimoasele camere de gazare. Am luat, apoi, cazul specific al jidanilor din Ungaria, pe care l-am examinat nu numai din punctul de vedere al celor ce se spuneau despre lagărele germane, ci şi din perspectiva celor ce se petreceau în ţara lui Horthy. Cazul jidanilor maghiari se prezenta ca o problemă atât din perspectiva celor petrecute în Ungaria, cât şi din punctul de vedere al celor întâmplate la Auschwitz. Am ales o perspectivă specială în examinarea evenimentelor petrecute la Auschwitz, anume punctul de vedere al Aliaţilor, care, pe atunci, erau foarte interesaţi de zona industrială Auschwitz, ţintă care trebuia bombardată şi care trebuia, mai ales şi mai întâi, fotografiată!

Aviaţia americană fotografiase lagărul Auschwitz, după cum fotografiase fiecare metru pătrat al Europei în general şi al Germaniei în special. Unele dintre aceste fotografii au fost publicate la trei ani după apariţia cărţii mele, confirmând concluziile acesteia. Acum însă, nu vreau să insist asupra acestui aspect. Ceea ce mă interesează este metoda. Cu tot scepticismul unora, ea era pe atunci singura capabilă să replaseze lagărul Auschwitz în contextul său istoric. Desigur, o parte din ceea ce am spus, pe această temă, fusese deja expus în lucrări mai vechi, care încercaseră să explice cum ieşise la suprafaţă secretul „exterminărilor“. Era vorba de bucăţi sau „cioburi“ care trebuiau recuperate din diversele povestiri, expuneri sau mărturii, considerate de mine surse care trebuie exploatate. Pare evidentă necesitatea utilizării unei hărţi a regiunii Auschwitz, a unui plan al lagărului Birkenau. Harta şi planul respectiv le-am stabilit pe baza mai multor surse, fără să mă servesc de lucrările clasice asupra „Holocaustului“, cele ale lui Hilberg sau Reitlinger. M-am servit de o carte germană consacrată procesului gardienilor de la Auschwitz, care a avut loc la Frankfurt, între 1963 şi 1965. Hilberg, Reitlinger şi alţi autori din aceeaşi şcoală fuseseră foarte zgârciţi în materie de hărţi şi de fotografii. Simplificând, aş spune că aceştia vindeau fie cărţi formate exclusiv din fotografii sau imagini, fie cărţi numai în proză, care nu se sprijineau pe vreo imagine. Nici una dintre aceste cărţi, nici unul dintre autori nu însoţea textul de revelaţia fotografiei, nu o lumina pe aceasta cu necesarele explicaţii, la obiect, ale textului.

Sunt îndreptăţit să cred că analizele mele au provocat unele anchete pe subiecte precise, chiar dacă acest lucru nu este încă recunoscut. Scepticismul meu privind realitatea unui misterios „industriaş german“ care, după Congresul jidovesc mondial, ar fi furnizat, în 1942, unele informaţii de la Cartierul general al lui Hitler, unde s-ar fi discutat despre exterminarea jidanilor, a suscitat anchete discrete privind identitatea acestuia. Walter Laqueur şi Richard Breitman, în Breaking the Silence (1986), au propus numele lui Eduard Schulte, fără să convingă, însă, pe nimeni. De asemenea, întrucât punctasem inerţia Aliaţilor cu privire la Auschwitz, Laqueur (în The Terrible Secret, 1980) şi Martin Gilbert (în Auschwitz and the Allies, 1981) au încercat în zadar să o explice.

Cartea de faţă a pus pentru prima oară problema necesarei existenţe a fotografiilor de recunoaştere aeriană din 1944 şi a eventualei utilităţi a acestora pentru subiectul nostru6. Ea trebuie să fi provocat publicarea fotografiilor C.I.A. din 1979. Se înţelege, însă, că acest lucru nu va fi recunoscut cu uşurinţă. Am analizat aspectele specifice ale pretinsului proces de exterminare de la Auschwitz, arătând că orice fapt banal, transportul, selecţia, duşurile şi îmbăierea, tunsul părului, insecticidul Zyklon B, crematoriile etc., necesită o dublă explicaţie, fiecărui lucru real şi relativ normal dându-i-se o interpretare sui generis. Astăzi, acest lucru aproape că nu mai trebuie semnalat, deşi el nu şi-a pierdut întru nimic valoarea lui, confirmată de cercetarea ştiinţifică ulterioară.

Punctul forte al acestei cărţi este că părţile ei istorice se acordă perfect între ele, fără să lase loc vreunui mister în zonele importante sau fundamentale. Acest lucru trebuie înţeles din perspectiva târguielilor şi tergiversărilor istoricilor oficiali, care nu ne prezintă decât mistere peste mistere, precum „cine, când şi cum a dat ordinul de exterminare?“

Dacă un astfel de ordin a fost dat cu adevărat sau nu? De ce Aliaţii nu şi-au dat seama de ceea ce, chipurile, se petrecea la Auschwitz? De ce Papa Pius al XII-lea nu a condamnat exterminarea jidanilor, nici măcar după ce nemţii au fost izgoniţi din Roma? De ce presa aliată nu a acordat o mai mare importanţă informaţiilor despre extermina-rea jidanilor, vorbind despre asta numai din vârful buzelor, în paginile interioare ale marilor ziare? Analiza „orizontală“ a acestei cărţi rămâne, deocamdată, singura în cadrul producţiei istorice revizioniste, structura ei istoriografică fiind, încă, pe deplin valabilă, lucru dovedit de studiile de specialitate ulterioare, pentru care cercetătorii nu au mai avut a se preocupa de replasarea lor într-un context mai larg, limitându-se la a recomanda cititorilor lectura cărţii de faţă. Fără să fie perfectă, cartea mea a permis aceasta. Lucrul este dovedit de faptul că istoricii revizionişti care vorbesc despre limitele acestei cărţi nu se grăbesc să scrie una mai bună, de o amploare comparabilă, fără să mai vorbim de faptul că nici măcar nu se profilează vreo candidatură în acest sens. Un exemplu ar putea fi discuţia pe marginea invizibilelor camere de gazare de la Auschwitz. Cartea de faţă este prea veche pentru cei care vor să cunoască ultimele noutăţi pe tema aceasta, lectura ei nefiind absolut necesară. Există scrieri mai recente şi mai precise, mai ales cele ale profesorului Robert Faurisson. Nu ne putem, însă, aventura într-o controversă pe această temă, fără a avea o idee precisă despre contextul istoric general pe care îl furnizează această carte.

În consecinţă, nu îmi imaginez existenţa unui revizionism al Holocaustului fără o carte precum cea de faţă, deşi recunosc că nu este nevoie să o cităm la tot pasul. Deocamdată, în genul ei, această carte continuă să fie unică. Nu ar strica una mai bună. Lucrul acesta ar pune, însă, două probleme. Mai întâi, dacă o astfel de carte ar ţine cont de tot ceea ce se ştie în momentul de faţă, ea ar depăşi cu mult întinderea rezonabilă a unui singur volum, motive pentru care nu intenţionez o aducere la zi a cărţii de faţă. Ideea acestei actualizări ar duce, obligatoriu, la scrierea unei alte cărţi. Pe de altă parte, tendinţa conservării conţinutului şi a structurii ei de origine ar putea compromite însăşi ideea aducerii ei la zi. Cel mai bun instrument pentru a ţine cititorii la curent cu ultimele cercetări istorice revizioniste este o culegere de texte de diverşi autori, nu o carte redactată de o singură persoană7.

În al doilea rând, se pune problema paradoxală că slăbiciunea unei cărţi poate explica în bună măsură forţa ei. Din punctul nostru de vedere de astăzi, putem spune că prezenta lucrare prezintă unele stângăcii în diverse puncte. Lucrul se explică prin aceea că nu mi-am scris cartea în calitate de expert. Am scris-o ca pe orice operă de cercetare ştiinţifică, eu însumi fiind pe cale de a înţelege, după cum ar face orice cititor doritor să se informeze. Ca atare, această carte stabileşte un fel de egalitate colegială între autor şi cititor, o relaţie comună sau un fel de înţelegere mutuală care s-ar pierde într-o carte redactată de pe poziţiile expertului care se adresează neofitului. Aceasta explică efectul călduros, complicitatea şi intimitatea exercitată de această carte, care rămâne contemporană cu ea însăşi, continuând să „aibă dreptate“.

În consecinţă, nu este cazul să i se facă nici un fel de toaletă sau revizuire importantă. Faptul că această carte este încă extrem de actuală se datorează, mai ales, deformărilor şi falselor reprezentări impuse de mijloacele de (dez)informare, de şcoală şi de universitate.

Rezultatul brigandajului pseudo-ştiinţific este că milioane de oameni sunt atât de puţin informaţi încât un punct de vedere de acum câteva decenii are pentru ei valoarea unei revelaţii. Consider că această carte s-a bucurat de tot succesul care putea fi sperat în împrejurările actuale. Nu mai puţin, însă, succesul ei este acela al revizionismului holocaustic general, care nu poate fi atribuit unei persoane. Practic, succesul ei este un fenomen care nu putea să nu intervină, la dezvoltarea căruia nu am făcut decât să iau parte. Am abordat acest subiect în conferinţa reprodusă în Suplimentul A. Pentru a fi, însă, mai clar, trebuie să insist asupra faptului că jidanii au jucat un rol important din acest punct de vedere, astfel că o parte din merit revine acestora. Ei sunt cei care, în 1977, au revelat lumii întregi existenţa acestei cărţi necunoscute la data respectivă. Cine şi-ar fi putut imagina o publicitate atât de masivă pentru o carte scrisă de un autor necunoscut, publicată de un editor neînsemnat, abia disponibilă în Statele Unite? Utilizând puterea şi influenţa de care dispun în presă şi în alte mijloace de (dez)informare, jidanii au încercat şi încearcă să facă din „Holocaust“ subiectul prioritar, dacă nu unic, pentru întreaga omenire. „Holocaustul“ ni se serveşte la micul dejun, la prânz şi la cină, în zori de zi sau miez de noapte, în variante pentru preşcolari, pensionari şi celelalte categorii de oameni ai muncii şi ai naţionalităţilor conlocuitoare, cum se spunea pe vremea regretatului „odios“, pe când românii se temeau că până şi fierul de călcat sau aspiratorul le-ar putea ţine o predică holocaustică despre retribuţia după nevoia proletară cea mare, a clasei foarte muncitoare. Cititorii mai tineri şi-ar putea imagina că „holocaustomania“ contemporană este elementul principal al vieţii noastre publice nu de la împuşcarea bietului „odios“, nici de la Al Doilea Război Mondial, ci de la… ‚’48 sau… ’84, dacă nu chiar de la Adam şi Eva, cum pretinde Tanti Biserica. De fapt, în ceea ce-o priveşte pe Tanti America cel puţin, la ea acasă, holocaustomania a început în 1978, când postul de tembeliziune publică NBC a difuzat foiletonul dramatic intitulat Holocaust. Nu s-au găsit decât grupuri de jidani (declaraţi oficial ca atare sau, oricum, foarte cameleo-vizibili) spre a menţine în Universitatea Northwestern (Illinois) interesul studenţesc pentru munca mea pe tema holocaustică, gen de dependenţă mutuală care nu se produce şi nu se menţine decât atunci când se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple.

Pe vremea când am scris această carte exista, probabil, o duzină sau nici măcar atâta de cercetători ştiinţifici serioşi, pe care îi cunoşteam sau nu, dedicaţi trup şi suflet revizionismului ştiinţific al „Holocaustului“. Între timp, aceşti cercetători ştiinţifici au devenit atât de numeroşi încât nu m-aş încumeta să întocmesc nici măcar o listă aproximativă. Cât despre cititorii literaturii revizioniste pe marginea „Holocaustului“, aceştia se numără cu milioanele în diversele limbi ale lumii. După cum se ştie, succesele revizionismului istoric au fost încununate cu numeroase omagii. Printre acestea, unul dintre cele mai spectaculare este Memorialul Holocaustic de la Washington. În februarie 1992, apelul american pentru fonduri holocaustice, semnat de Miles Lerman, „preşedintele Campaniei naţionale“, cita „revizioniştii“ printre cei contra cărora Muzeul avea să îşi îndrepte artileria lui grea, de hârtie creponată. Se ştie că muzeul în chestie şi-a deschis porţile în aprilie 1993, cu o solemnitate demnă de cauze mai bune, scopul lui fiind „respingerea tentativelor revizioniste de a reduce dimensiunea Holocaustului“8. Ca şi cum aceasta nu era de ajuns, cea de a 104-a sesiune a Congresului american a votat, fără opoziţie, o rezoluţie centrată exclusiv pe două probleme. Se „deplânge“ revizionismul şi se „aprobă opera vitală întreprinsă de muzeu“9. Ironia destinului istoric face că stupidul muzeu şi altele asemenea sunt  monumente care omagiază mai curând revizionismul istoric al minciunii holocaustice10.

Muzeul în chestiune nu a fost ultimul monument de acest gen. În 1996, senatorii jidani Barbara Boxer şi Arlen Specter au înmânat un cec de un milion de dolari realizatorului jidan Steven Spielberg, subvenţie din partea Statului, pentru „Fundaţia de istorie vizuală a supravieţuitorilor Şoah-ului“. Proiectul constă în înregistrarea pe bandă video a poveştilor „supravieţuitorilor“ „Şoah-ului“, acesta fiind cuvântul ebraic utilizat în locul celui, demonetizat între timp, şi impropriu de „Holocaust“. Specter a explicat că milionul de dolari va servi pentru a face faţă succeselor considerabile ale cercetării ştiinţifice a istoricilor revizionişti11.

Un alt exemplu este proiectul memorialului holocaustic de la Berlin. Campania publicitară lansată în iulie 2001, destinată a colecta fonduri, a evocat şi ea pericolul revizionismului istoric12.

Printre istoricii revizionişti, cazurile de apostazie sau renegare au fost foarte rare. Cele mai cunoscute sunt ale personalităţilor publice care, fără să fie cu adevărat cercetători ştiinţifici revizionişti, au făcut în mod public unele observaţii favorabile acestora. Exemplul cel mai cunoscut datează din 1996 şi l-a avut ca protagonist pe un preot catolic, abatele Pierre. În ciuda rapidităţii cu care acesta a revenit asupra cuvintelor favorabile exprimate în favoarea revizioniştilor, vechii lui stăpâni nu i-au iertat niciodată erezia holocausto-idolatrică13.

Acest episod din foiletonul judiciaro-sionist, pe alocuri sângeros (Garaudy-La Vieille Taupe-Librăria Românească Antitotalitară din Paris), arată terorismul intelectual şi dificultăţile poliţieneşti cu care sunt confruntaţi istoricii şi cercetătorii ştiinţifici revizionişti.

O probă decisivă a succesului istoricilor revizionişti este faptul că, în ultimii ani, mai multe ţări europene au adoptat legi care penalizează ideile revizioniste despre „Holocaust“. Până ce mişcarea de idei revizionistă a înregistrat succesele din anii ’70 ai secolului trecut, genul acesta de scrieri circula liber în Europa. Ca urmare a legilor scelerate, de tipul Fabius-Gaysot din Franţa, a Ordonanţei 31/2002 din România şi a altora de acelaşi tip, europenii de astăzi nu pot lua contact cu mişcarea de idei revizionistă decât prin cărţile tipărite în ediţii private, minuscule, hors commerce, respectiv prin versiunile disponibile pe internet, stocate pe vreun computer aflat la capătul pământului. Motivul fiind clar, a fost sesizat până şi de cei mai candizi dintre ultimii „şloimi ai patriei“, grupa mică, de la ultimele grădiniţe multilateral dezvoltate ale epocii ceauşiste. După exemplul democraţiilor decadente occidentale, regimurile politice din fostele colonii şi gubernii sovietice, din Europa de Est, vor să împiedice, cu orice preţ, contactul cititorilor cu ideile novatoare, cu Adevărul. Se încearcă blocarea unui curent de idei prin teroare poliţienească neo-stalinistă. Istoria, însă, nu poate fi oprită în loc. Cine seamănă vânt culege furtună.

Plătit cu marginalizarea lor socială, cu libertatea şi chiar cu viaţa, succesul cercetării ştiinţifice a istoricilor revizionişti este incontestabil. După minciuna şi impostura sovieto-comunistă, monstruoasa minciună holocaustică este în comă agonizantă. Deşi în agonie, balaurul holocaustic dispune încă de o forţă considerabilă. Cât va dura aceasta? Iată o întrebare la care vom căpăta răspuns în anii ce vin.

MULŢUMIRI

Textul acestei lucrări ţine cont de preţioasele sugestii şi critici formulate de un anumit număr de persoane. Bineînţeles, îmi asum, însă, singur şi în totalitate răspunderea pentru eventualele erori de fapte şi de interpretare. De asemenea, doresc să fac faţă singur eventualelor probleme decurgând din reacţiile pe care această carte le-ar putea suscita, motiv pentru care mă abţin să-i numesc – cum s-ar cuveni într-o lume normală – pe cei care m-au ajutat.

În ceea ce priveşte instituţiile, mulţumesc Arhivelor Naţionale ale Statelor Unite, U. S. Army Audio-Visual Agency, Forreign Affairs Document and Reference Center al Departamentului de Stat american (Washington), Muzeului de Stat din Auschwitz

(Panstwowe Museum d’Oswiecim, Polonia), Bibliotecii Universităţii din Chicago şi Center for Research Libraries din Chicago.

Doresc să mulţumesc mai ales membrilor personalului Imperial War Museum din Londra, Biroului naţional al Crucii Roşii olandeze din La Haye şi Bibliotecii Northwestern

University, în special serviciului de împrumuturi interuniversitare din Evanston. Aceste persoane şi instituţii m-au ajutat în munca mea, deşi nu erau obligate să o facă, fără să cunoască, bineînţeles, natura exactă a muncii mele de cercetare ştiinţifică.

                                                                                                                        Arthur Robert BUTZ

NOTE

  1. Fără a o dovedi, unii afirmă că Jakob Javits, căpitan american ajuns senator, ar fi utilizat aceste fotografii în 1944, cerând bombardarea lagărului Auschwitz. (Cf. Scrisorile publicate de săptămânalul jidănesc new-yorkez Forward, 23 febr. 2001, p. 10, şi 6 apr. 2001, p. 16). Dacă afirmaţia este adevărată, fotografiile respective au fost uitate, până ce eu însumi am postulat existenţa lor. Înclin să cred că afirmaţiile din Forward nu sunt veridice.
  2. Ernst Gauss (ed.), Disseting the Holocaust : The Growing of „Truth“ and „Memory“, Theses and Dissertation Press [PO Box 64], Capshaw [Alabama, 35742, USA], 2000. Este vorba de o versiune îmbogăţită a unui text publicat iniţial sub titlul Grundlagen für Zeitgeschichte: Ein Handbuch über strittige Fragen des 20 Jahrhunderts, Grabert, Tübingen, 1994, carte confiscată şi distrusă de către autorităţile care deţin puterea în actuala Germanie.
  3. Chicago Tribune, 23 aprilie 1993, secţiunea 1, p. 18.
  4. Rezoluţia 193 a Senatului american, votată la 9 noiembrie 1995 şi Rezoluţia 316 a Camerei Reprezentanţilor, votată la 16 aprilie 1996.
  5. Unul dintre cele mai revelatorii detalii este că muzeul, care a înghiţit milioane de dolari şi a făcut o monstruoasă publicitate, nu a reuşit să dea o descriere, măcar, a faimoasei camere de gazare. Robert Faurisson a comentat faptul, relatând picanta sa întâlnire cu Michael Berenbaum, directorul muzeului. Cf. Pas de chambre à gaz nazie à l’Holocaust Memorial Museum de Washington! („Muzeul Memorial din Washington nu dispune de o cameră de gazare nazistă“, 30 aug. 1994), în Robert Faurisson, Écrits révisionnistes (1974-1998), Vichy, 1999, vol. IV (1993-1998), pp. 1606-1607.
  6. Boston Globe, 24 iulie 1996, p. A6. Spielberg a intrat în „Şoah-business“ (formulă pe tiparul expresiei americane „There is no business like show business“) prin filmul Lista lui Schindler, care nici el nu ne-a arătat o cameră de gazare. Judecând după scenele filmului şi după alte filme ale cineastului, nu aş atribui acest eşec eventualei delicateţi sufleteşti a lui Spielberg. Ca om de spectacol, el a înţeles că descrierea unei gazări cu Ziklon B, conform născocirii mincinoase şi posibilităţilor fizice, ar fi prea de oaie, chiar şi pentru el. Episodul muncitoarei jidoavce, executate pentru că şi-a depăşit norma de muncă, face parte dintre măgăriile standard în astfel de spectacole. O scenă de gazare prezenta riscul de a arăta spectatorilor enormele dificultăţi tehnice ale unei astfel de execuţii, practicată până de curând în multe dintre penitenciarele americane. Oare de ce a renunţat Justiţia americană la execuţiile prin gazare?
  7. New York Times, 18 iulie 2001, p. A6.
  8. New York Times, 1 mai 1996, p. A6; Boston Globe, 23 iulie 1996, p. A5.
  9. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 23-33.

(Continuare în episodul următor)

http://www.justitiarul.ro/

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Înșelătoria secolului XX (1) -(2)

  1. popescu ion zice:

    daca tot ai facut asta , nu crezi ca era folositor sa dai posibilitatea de a descarca materialul, ca pdf, de exemplu .

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.