Adevărul despre vitejia românilor. Ce spuneau străinii de acum 500 de ani despre curajul strămoșilor noștri pe câmpul de luptă


Vitejia legendară a românilor a fost prezentată de istoriografia și cinematografia din perioada comunistă. Dincolo de istoria propagandistă, există mărturii în special ale cronicarilor străini despre felul în care se comportau românii la război de-a lungul timpului.

De-a lungul timpurilor, ținuturile carpato-danubiano-pontice au fost, cu mici pauze, un adevărat câmp de luptă. Aflate într-o poziție strategică în nordul Balcanilor și la întretăierea marilor drumuri comerciale ce legau nordul de sud și estul de vest, principatele și formațiunile statale românești au fost în permanență amenințate de vecini puternici și mari imperii.
Fie se aflau în drumul otomanilor către vest, fie erau râvnite de puternicele regate ale Poloniei și Ungariei pentru resursele importante aflate pe teritoriul lor, Moldova și Țara Românească au dus o continuă luptă pentru menținerea independenței sau măcar a integrității teritoriale.
Despre cum se comportau valahii pe câmpul de luptă au scris numeroși călători sau diplomați străini participanți sau simpli martori a războaielor care au înroșit Balcanii în Evul Mediu.
Vlahii, ucigașii de vikingi
Printre primele mențiuni ale vlahilor de la începuturile Evului Mediu sunt de origine scandinavă. Culmea, vlahii sunt atestați ca o populație războinică chiar de către temuții vikingi. Mai precis, prima dintre aceste atestări este semnalată pe o piatră comemorativă de pe insula Gotland, din localitatea Sjonhem. Pe această piatră din secolul al XI-lea, adică încă în perioada de glorie a epocii vikinge în estul Europei, se pomenește că varegul Rodfos, probabil o căpetenie vikingă, a fost omorât de „blakumen în timpul călătoriei în străinătate”. Cel mai probabil evenimentul a avut loc la răsărit de Carpați, într-o confruntare cu comunitățile vlahilor din zona de astăzi Moldovei. Este cunoscut faptul că vikingii suedezi au călătorit până în zona Mării Negre.
„Etnonimul blakumen reprezintă, potrivit părerii aproape unanime a specialiștilor, o formă scandinavă a numelui vlahilor. Dat fiind că drumul obișnuit al varegilor de pe coastele baltice către Constantinopol trecea de-a lungul litoralului moldovenesc al Mării Negre, este firesc să admintem că românii întâlniți de Rodfos erau cei ce locuiau la răsărit de arcul carpatic”, arată reputatul academician Victor Spinei în lucrarea sa „Moldova în secolele XI-XIV”. A ucide o căpetenie vikingă, precizează istoricii, însoțită mereu de războinici printre care și temuții berserkeri, era o ispravă la care puțini se încumetau. Vlahii de la începutul Evului Mediu, contrar unei imagini idilice încetățenite, de agricultori și păstori, așa cum îi arată vechile izvoare, aveau preocupări deosebot de războinice, fiind mai degrabă mercenari, implicați în conflictele dintre ruși, vikingi, popoare ale stepei și bizantini.
Un alt document scandinav, mai precis este vorba de o poveste „Saga lui Eymund”, îi prezintă pe vlahi în aceeași postură, de războinici care sunt luați ca mercenari într-un conflict dintre doi vikingi stăpâni ai teritoriilor kievene și rusești. Puterea militară a vlahilor era apreciată odată ce au fost implicați într-un conflict între două tabere, cu o puternică tradiție războinică. Mai precis este vorba de luptele dintre Burizleif, cunoscut în tinuturile rusești drept Sviatopolk și Iarizleif sau Iaroslav. Acesta din urmă avea în componența armatei și vlahi, numiți blakumen, dar și pecenegi. Totodată, vlahii sunt pomeniți și alte izvoare, precum cel scris de Ottokar de Styria, în care sunt prezentați ca războinici și mercenari implicați în luptele din Balcani.
Moldovenii lui Ștefan cel Mare, războinici de temut
Vitejia românilor pe câmpul de luptă a devenit legendară, însă în timpul marilor voievozi războinici, precum Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare. Chiar și în timpul lui Alexandru cel Bun, cunoscut mai mult ca un bun administrator, curajul oștenilor moldoveni și priceperea acestora în război sunt lăudate cu prilejul luptelor polonilor cu teutonii la Grunwald(1410) și Marienburg( 1422). O forță impresionantă de cavaleri teutoni, adevărați specialiști ai războiului, a fost distrusă de un detașament moldovenesc de cavalerie ușoară, lucru care arată o pricepere deosebită în arta războiului.
 Oștenii moldoveni erau apreciați FOTO certitudinea .ro
„Văzându-i puțini la număr, cavalerii teutoni îi atacă. Moldovenii se reped la o pădure, în care descalecă și se adăpostesc de vedere. Cavalerii se iau după dânșii. Moldovenii îi primesc cu o ploaie de săgeți care culcă la pământ primul rând al cavalerilor. Restul se împrăștie. Moldovenii se întorc, în tabără, cu pradă și cu prizonieri”, arăta cronicarul Jan Dlugosz impresionat de faptele de arme ale moldovenilor. Totodată, faima de viteji pe câmpul de luptă moldovenii au câștigat-o în urma reorganizării militare din timpul lui Ștefan cel Mare și mai ales în urma victoriilor obținute în fața maghiarilor, polonezilor și a turcilor.
Trimișii străini erau impresionați de curajul și priceperea luptătorilor moldoveni. „Supușii (n.r. ai lui Ștefan cel Mare) sunt toți bărbați viteji, ageri și nu făcuți să stea pe perne, ci la război pe câmpul de luptă. Acest domn prea vestit poate să ridice la luptă 60.000 de oameni de ispravă, adică 40.000 de călăreți și 20.000 de pedeștri”, arăta medicul venețian Matteo Muriano, într-o scrisoare către dogele republicii Veneției. Totodată, acest trimis al dogelui preciza că moldovenii sunt războinici redutabili în fața cărora tremurau turcii de la granițele imperiului. „Turcii au mare frică de acest domn și de creștinii ce și-ar face drum prin această țară”, preciza medicul în aceeași scrisoare. Moldovenii, se spune mânuiau, cu pricepere, spada, lancea și ghioaga, dar erau și foarte buni arcași.
„Ei urmează mai mult îndeletnicirea războiului”
Călătorii sau diplomații străini continuă să facă precizări cu privire la vitejia românilor din Moldova, dar și din Țara Românească, pe aproape tot parcursul Evului Mediu. Iată ce spune eruditul italian Antonio Maria Graziani despre calitățile războinice ale românilor, la 1564.
„Oamenii sunt de felul lor șireți, cu trupul înalt și vârtos și sunt cruzi în război. Sunt înarmați cu sulițe foarte lungi, cu scut și cu sabie încovoiată, arme îndeosebi turcești. Câțiva folosesc buzdugane de fier și cei mai mulți securea. Se încaieră la luptă cu atâta îndrăzneală, cu atâta dispreț de dușman și încredere în sine încât cu puține forțe au bătut adeseori, chiar oștiri puternice de ale vecinilor lor. Au fost supuși de tuci mai mult din faptul că erau slăbiți de dezbinările dintre ei decât înfrânți în luptă”, preciza italianul. Totodată, aceștia îi prezintă pe români ca pe un popor războinic care deseori trece în teritoriile tătarilor și atacă.
Războiul călare și tacticile de guerilă, specialitățile valahilor
Cronicarii și călătorii străini prezintă o altfel de realitate decât cea încetățenită de multe ori în imaginariul colectiv. De multe ori, în principal în cinematografia din perioada comunistă, armatele românilor erau prezentate ca fiind formate în mare parte din țărani pedeștri. Mărturiile scrise ale străinilor arată că de fapt grosul armatelor românești din Țara Românească, dar în special din Moldova, era format din cavalerie. Peste 40.000 de călăreți, după cum arată și Muriano, în vremea lui Ștefan cel Mare, o forță de cavalerie formidabilă, ușoară și pricepută. Același lucru îl arată și Graziani, lăudând priceprea valahilor în lupta călare.
Valahii aveau o cavalerie ușoară de temut FOTO adevărul.ro arhiva
„La acele neamuri nu se folosește aproape deloc pedestrimea, atât fiind că este alcătuită din oamenii cei mai de jos, cât și fiindcă este fără rost din cauza iuțelii și a mulțimii cailor”, preciza italianul în secolul al XVI lea. Renumite erau de asemenea hergheliile moldovenești și priceperea vlahilor în a trage cu arcul din goana calului, la fel ca și tătarii. Infanteria era ca un fel de suport al acestei cavalerii, capabile însă să lupte și pe jos. Infanteriștii erau la rândul lor după cum arată cronicile, experți în războiul de guerrilă.
„Îmbrăcați într-o dimie de culoare brună, grosolană și peste măsură de păroasă. Acoperiți pe cap cu o căciulă ascuțită de același fel în firmă de piramidă și încălțați cu opinci și cu fețele negre din cauza bărbii, a părului lung și nepieptănat, înarmați numai cu un țăpoi și o cnasă legată de o prăjină, nespus de sprinteni, aleargă departe în număr mare prin acele păduri și munți și atacă peste tot locul, deopotrivă rândurile dușmanilor, fie ele cele din față sau de la mijloc sau de la urmă. Și chiar în toate nopțile îi hărțuiesc cu mai mari pierderi pentru aceia, prădându-i, ba încăierându-se cu ei în mici lupte și silindu-i să stea treji”, se arată în „Descrierea Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești” realizată de Anton Verancsics Vebantio în secolul al XVI lea, mărturie prezentă în colecția „Călători străini”, volumul 2.
Românii, considerați viteji și în epoca modernă
Vitejia românilor pe câmpul de luptă nu a fost remarcată doar în Evul Mediu. Ziarele și oamenii politici ai secolului XIX și începutul secolului XX remarcau calitățile soldaților români și mai ales curajul acestora în luptă. Chiar și mica încăierare de pe Dealul Spirii de la 1848 a scos la iveală curajul românilor, aproximativ 750 de ostași români ținând pe loc aproape 4 ore, peste 9000 de soldați turci, provocându-le pagube semnificative.
Cele mai importante referințe cu privire la curajul soldaților români au apărut însă în perioada 1877-1878, când soldații români au participat la războiul de independență, învingând alături de ruși, Imperiul Otoman, într-o serie de bătălii epice pentru redutele Grivița și Plevna. Ostașii români au fost apreciați de oficialii străini, dar și de presa europeană. „Este clar pentru orice militar imparțial că, fără ajutorul forțelor române, întreaga armată rusă ar fi fost inevitabil aruncată înapoi în Dunăre”, preciza, în 1878, generalul englez Baker.
Soldatii romani au fost apreciați în urma luptelor purtate în Bulgaria contra turcilor FOTO wikipedia.org
Ziarul „Bien public”, care apărea în secolul XIX în Belgia, prezenta elogios contribuția românilor la război: „Au luat marea parte la asaltul Plevnei și la înfrângerea definitivă a lui Osman Pașa”. Chiar și în timpul Primului Război Mondial, curajul soldatului român a fost remarcat. Iată ce scria ziarul britanic „The Times” în 1917, după o întreagă serie de victorii românești, singuri în fața a trei armate de ocupație: „Românii s-au bătut cu un eroism mai presus de orice laudă. Soldații germani au fost atât de violent atacați încât aruncau armele pentru afugi mai iute, ca să nu fie făcuți prizonieri”.
Totodată și premierul Lloyd George s-a arătat impresionat de curajul soldatului român. ” Soldatul român a dovedit omenirii că este soldatul cel mai viteaz din lume când i se dă posibilitatea să-și demonstreze această vitejie”, preciza acesta.

 

(ADEVARUL)

http://fluierul.ro/

Reclame
Acest articol a fost publicat în ISTORIE RO.(batalii). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Adevărul despre vitejia românilor. Ce spuneau străinii de acum 500 de ani despre curajul strămoșilor noștri pe câmpul de luptă

  1. Ene Constanta zice:

    Ne mandrim cu stramosii nostri…un popor brav si viteaz si conducatori minunati !

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.