PAGINI DIN ISTORIA BUCUREȘTIULUI ȘI ETIMOLOGIILE CARTIERELOR SALE

Bucureşti era un oraș cu bărbaţi arătoşi şi femei frumoase în perioada otomană, concluzie trasă acum 4 secole de un cronicar turc, Evliya Celebi, în Cartea călătoriilor, unde a descris în detaliu oraşul Bucureşti, declarînd că este un loc plăcut, dar spunem noi, privit prin ochii unui musulman critic:

”Îndeosebi cînd omul vede fetele necăsătorite umblînd cu capul gol şi cu părul despletit fir cu fir şi cu papucii galbeni în picioare, la drept vorbind i se împrăştie mintea ca părul răvăşit. Dar majoritatea acestora sînt nişte sărmane cu moravuri uşoare. Toate nelegiuitele de aici umblă cu faţa descoperită şi poartă fuste de stofă şi de mătase aurită, în diferite culori. Toţi ghiaurii de aici poartă dulame albastre, postav şi veşminte ca cei de la serah, iar pe cap îşi pun căciulă tătărască. Mari şi mici, toţi îşi atîrnă de gît o cruce de aur, de argint sau de bronz, fiindcă aceşti ghiauri sînt din neamul lui Mesia, iar cartea lor este Evanghelia. Au datini eretice, iar în loc de bairam au unele zile nefaste, adică sărbătoarea de ouă roşii care este aceeaşi ca la ghiaurii greci.”

București este capitala Rumîniei, cel mai populat oraș și cel mai important centru industrial și comercial al țării. Populația de 1.883.425 de locuitori (2011) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană.

Conform unor estimări ale unor specialiști, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar în următorii ani, acest număr va depăși patru milioane.

La acestea se adaugă faptul că localitățile din preajma orașului, care vor face parte din viitoarea Zonă Metropolitană, însumează o populație de aproximativ 430.000 de locuitori.

Citește și: AȘEZĂRI ÎN CARPAȚI MAI VECHI DECÎT PIRAMIDELE EGIPTENE, DOVEZI DE ÎNTÎIETATE ÎN EUROPA

Etimologia numelui București este legată de istoria orașului

Pe malurile Dîmboviței și ale Colentinei este atestată cultura paleolitică și neolitică. Pînă în 1800 î. Hr. apar anumite dovezi ale unor comunități în zonele Dudești, Lacul Tei și Bucureștii Noi de astăzi.

Săpăturile arheologice arată trecerea acestei zone printr’un proces de dezvoltare din epoca bronzului și pînă în anul 100 î. Hr., în timpul căruia zonele Herăstrău, Radu Vodă, Lacul Tei, Pantelimon, Dealul Mihai Vodă, Popești-Leordeni și Popești-Novaci sînt populate de indo-europeni (mai precis de geți). Primele locuințe după retragerea aureliană din 273 d. Hr. sînt atestate în secolele III–XIII, pînă în Evul Mediu.

Capitala sărbătorește în aceste zile 560 de ani de la prima atestare documentară.

Legenda spune că Bucureștiul a fost fondat de un oier pe nume Bucur. Conform altei variante mai probabile, București a fost întemeiat de către Mircea cel Bătrîn la sfîrșitul secolului al XIV-lea.

Prima mențiune a localității apare în 1459. Așezarea este atestată documentar la 21 septembrie 1459 într’un act emis de Vlad Țepeș, domn al Țării Rumînești, prin care se întărește o moșie unor boieri. Cetatea Dîmboviței, cum mai apare în primii ani orașul, avea rol strategic, urmînd să supravegheze drumul ce mergea de la Tîrgșor la Giurgiu, în ultima așezare aflîndu’se o garnizoană otomană.

În scurt timp, Bucureștiul se afirmă, fiind ales la 14 octombrie 1465 de către Radu cel Frumos ca reședință domnească. În anii 1558–1559, la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, aceasta rămînînd pînă astăzi cel mai vechi lăcaș de cult din oraș păstrat în forma sa inițială.

În 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, Bucureștiul devine capitala Țării Rumînești, din ordin turcesc, pentru a avea o capitală în zona de cîmpie și aproape de Dunăre, mai ușor de controlat în comparație cu Tîrgoviște. Din acel moment se și trece la modernizarea acestuia. Prima mahala a Tîrgului a fost Sf. Gheorghe Vechi, zonă locuită de negustori și meșteșugari.

La vest de Curtea Domneasca s’a format mahalaua Bălăceanului care acoperea spațiul actual dintre Curtea Veche și Muzeul National de Istorie. Aceasta se va sparge la rîndul ei în cîteva mici suburbii care există și azi în apropierea bisericii Sf. Gheorghe Nou.

Orașul a fost inițial ajutat de răspîntia drumurilor. El nu s’ar fi născut dacă în zona pieței Unirea de pilda nu s’ar fi întretăiat cîteva drumuri comerciale de rezonanță europeană care legau Balcanii de Europa de Nord sau Europa Centrală de Marea Neagră și care traversau mijlocul Dîmbovitei pe la noi.

Posibilitățile geografice ale vremurilor trecute favorizau trecerea și răspîntia în această zonă.

La marginea Dîmboviței și la răspîntia drumurilor comerciale, azi Piața Unirii

Termenul de mahala, provenit din turcă, a fost pîna în 1830, sinonim cu cartier, indiferent de plasarea sa în centru sau la margine.  Judecînd la alți parametri, cînd circulația ideilor și a mărfurilor este mult schimbată față de evul mediu, orașul continuă să fie într’o zonă de răspîntie.

Dintr’un spatiu marginal, periferia devine unul tranzitoriu preluînd ierarhia urbană care avea deja trăsături moderne, cosmopolite. Asta îl avantajează: oamenii vor avea preocupări diferite, dinamice deci va fi o multiculturalitate pe care nu o întîlnești într’un oraș mai așezat din Ardeal, de pildă.

Reversul este nesincronizarea între aceste falii istorice urbane plasate pe paliere diferite ca nivel de cultură, educație, preocupări și idealuri…

Apar primele drumuri pavate cu piatră de rîu (1661), se înființează prima instituție de învățământ superior, Academia Domnească (1694) și este construit Palatul Mogoșoaia (Constantin Brîncoveanu, 1702), edificiu în care astăzi se află Muzeul de Artă Feudală Brîncovenească. În 1704 ia ființă, la inițiativa spătarului Mihai Cantacuzino, Spitalul Colțea, care a fost avariat ulterior într’un incendiu și un cutremur și reconstruit în 1888.

Cînd a aruncat centrul modern colacul de salvare spre periferiile sale și cum s’au împrăștiat mahalalele și ”mahalagii” adunați în ele?

În anii 1830 modernizarea orașului oprește înaintarea mahalalelor spre centru. iar un sfert de veac mai tîrziu acestea sînt prinse în proiecte edilitare și încep să se topească în spațiul urban.

În scurt timp, Bucureștiul se dezvoltă din punct de vedere economic; se remarcă creșterea numărului meșteșugarilor, ce formau mai multe bresle (ale croitorilor, cizmarilor, cavafilor, cojocarilor, pînzarilor, șalvaragiilor, zăbunarilor ș.a).

Odată cu acestea continuă modernizarea orașului. Sînt create primele manufacturi și cișmele publice, iar populația se mărește continuu prin aducerea de locuitori din întreaga Muntenie (catagrafiatul din 1798 indica 30.030 de locuitori, în timp ce cel din 1831 număra 10.000 de case și 60.587 de locuitori).

Curtea interioară a Hanului lui Manuc, construit de Manuc Bei în 1808

În 1862 devine capitala Principatelor Unite. De atunci a suferit schimbări continue, devenind centrul scenei artistice, culturale și mass-media rumînești. Arhitectura elegantă și atmosfera sa urbană i’au adus în Belle Époque supranumele de ”Micul Paris”.

Dupa 1900, mahalalele aflate în zona Curții Domnești capătă trăsături urbane și sunt locuite de cei cu profesii liberale. Chiar și la mahala, omul care nu avea posibilități financiare de a’și face o casa modernă și utilată investea în ornamente de arhitectură.

Încet-încet apar o serie de instituții de interes (Teatrul Național, Grădina Cișmigiu, Cimitirul Șerban Vodă, Societatea Academică, Societatea Filarmonică, Universitatea din București, Gara de Nord, Grand Hôtel du Boulevard, ziarul Universul, cafenele, restaurante, Grădina Botanică, Ateneul Rumîn, Banca Națională, cinematografe) și inovații în materie de tehnologie și cultură (iluminatul cu petrol lampant, prima linie de tramvai, iluminatul electric, primele linii telefonice).

Plimbîndu’se prin oras, pe strazile centrale dorea să aducă și la el acasa ceva apropiat din ceea ce văzuse. La rîndul lor, cei ce’au construit vilele moderne pe Lascăr Catargiu de azi au fost influențați de ceea ce au văzut în călătoriile lor prin alte capitale europene.

Etimologia numelui București

La jumătatea secolului al XVII-lea, călătorul oriental Evliya Çelebi nota în memoriile sale că numele reședinței de scaun a Țării Rumînești se trage de la acel fiu al lui Gebel-ul Himme din tribul Beni-Kureis, anume Ebu-Karis, de aici Bukris – București.

În 1781, istoricul elvețian Franz Josef Sulzer considera că numele vine de la ”bucurie, bucuros, a bucura”.

Trei decenii mai tîrziu, într’o carte tipărită la Viena, se consemna că denumirea se trage de la pădurile de fag ce se numesc ”bukovie”.

Istoricul Adrian Majuru amintește că în limba albaneză ”bukureshti” înseamnă ”frumos este”. Prin etimologie populară domnitorii fanarioți au tradus toponimul prin Hilariopolis, ceea ce, în limba greacă, înseamnă ”orașul veseliei”.

Cu toate acestea, majoritatea cercetătorilor au pornit, în procesul lor de documentare, de la tradiția legendarului cioban Bucur, chiar dacă nu o consideră viabilă. Ea rămîne însă prima variantă preluată și cea mai des întîlnită la începutul oricărei dezbateri pe această temă.

De altfel, prima consemnare a legendei lui Bucur se regăsește în monografia istoricului brașovean sas Johann Filstich, intitulată Tentanem Historiae Vallachicae, ce face referiri la o ”Metropolis in Turcica Valachia (…) Bukurestum”.

Mai mult, acesta vorbește despre faptul că ”numele acestui oraș, cum i se zice în Țara Rumînească, se trage de la un schit, așezat pe un muncel, în calea Dunării, ridicat de un cioban care hălăduia acolo și avea numele de Bucur, nume dat mai apoi întregului tîrg, care se umplu de locuitori, adică București”.

Antroponimul de origine albaneză (bukur = ”frumos”) a fost legat de unii istorici de numele Radu (radosti = ”bucurie”), cu referire directă la domnitorul Radu cel Frumos. Derivarea cu sufixul ”- ești” este foarte specializată, oiconimul București îi denumește strict doar pe descendenții lui Bucur, care s’au impus în comunitatea sătească.

Viitoarele Cartiere mărginașe centrului istoric

Fie ne’am născut în ele, fie ne’au găzduit în anii facultăţii sau ne’au oferit un loc de muncă, cîţi dintre noi ne’am întrebat, însă, de unde provin denumirile cartierelor din Capitală, poveşti pe care poate doar istoricii le mai cunosc.

Municipiul București a fost pînă la instaurarea regimului comunist în Rumînia reședința județului Ilfov. În aceea perioadă era denumit ”micul Paris” datorită asemănării cu capitala franceză, dar și’a pierdut farmecul în perioada comunismului. În ultimul timp dezvoltarea imobiliară a stîrnit îngrijorare cu privire la soarta clădirilor de interes istoric din oraș, în special a acelora din centrul istoric.

Deși clădirile și cartierele din centrul vechi istoric au fost deteriorate sau distruse de război, cutremure și programul lui Nicolae Ceaușescu de sistematizare, multe au supraviețuit. În ultimele decenii, orașul a cunoscut un boom economic și cultural.

Din punct de vedere economic, București este orașul cel mai prosper din Rumînia, și este unul dintre principalele centre industriale și noduri de transport din Europa de Est.

Citește și: BUCUREȘTI, MOTORUL ECONOMIC AL ROMÂNIEI

Orașul are facilități pentru convenții, instituții de învățămînt, zone culturale, centre comerciale, și zone de agrement. Orașul este administrat de Primăria Municipiului București, are același nivel administrativ ca și județele Rumîniei și este împărțit în șase sectoare.

Conform datelor preliminare din recensămîntul 2011, 1.677.985 de locuitori trăiesc în limitele orașului, mai puțini față de cifra înregistrată la recensămîntul din 2002.

Mediul urban se extinde dincolo de limitele Bucureștiului, cu o populație de 1,93 milioane de locuitori. Prin adăugarea orașelor satelit din jurul zonei urbane, zona metropolitană a Bucureștiului propusă ar avea o populație de 2,2 milioane de locuitori.

Conform Eurostat, Bucureștiul are o zonă mai mare urbană de 2.151.880 rezidenți, însă potrivit datelor neoficiale, populația este de peste 3 milioane de locuitori.

Numele cartierelor Capitalei îşi au originea nu doar într’o serie de întîmplări, denumirile fiind legate mai ales de evoluţia aşezărilor din jurul oraşului, explică istoricul şi antropologul Adrian Majuru, directorul general al Muzeului Municipiului Bucureşti.

Denumirea multor cartiere din Bucureşti este legată de vechile vetre săteşti, dar și de diferite obiective importante – biserici, piețe, clădiri importante. Pe viitor, însă, vor deveni cartiere bucureștene actualele localități de la granița imediată a Capitalei, dat fiind istoricul cartierelor actuale?

Adrian Majuru, istoric:

„Au fost atîtea întîmplări care au legat spaţii care s’au dezvoltat nu numai în jurul legendelor, dar au atras şi o populaţie care dorea să se profesionalizeze şi nu să rămînă doar în domeniul rural, ca săteni sau şerbi, pînă dincolo de 1907. Şi atunci, oraşul era o poartă de eliberare, printr’o profesie. Iar toate vetrele acestea de sate, din preajma Bucureştiului, pînă să se lipească de oraş, au fermentat profesional această populaţie şi au pregătit’o, mai ales a doua generaţie, copiii care se nasc din părinţi care le colonizează.”

Istoricul afirmă că denumirea multor cartiere din Bucureşti este legată de vechile vetre săteşti, „care au fost, apoi, prin urbanizare, topite în tîrgul medieval şi în oraşul modern”.

Adrian Majuru:

”Astfel de vetre săteşti evident că aveau o dezvoltare în jurul unei parohii, pentru că parohia ţinea catastiful cu plătitorii de taxe, care taxe plecau apoi la Domnie, preoţii fiind cam singurii ştiutori de carte, o bună perioadă de timp.

(…) Aceste sate au luat fie denumirea unui toponim, cum a fost Oţetari, de pildă, avem stradă şi biserică, sau numele unui ctitor, ori a unui apropiat ctitorului şi care a participat în felul acesta la ridicarea bisericii, pentru că de biserică e vorba aici – cazul Mîntuleasa, de pildă. Sau ţineau de o demografie dominantă, cum a fost Mahalaua Negustori, că avem şi strada.”

Ulterior, pe locul domeniului boieresc sau al bisericii ctitorite de o anumită persoană care îi dă şi numele, alţi boieri, alte familii ridică o instituţie, un aşezămînt, dar zona păstrează denumirea iniţială. În acest sens, istoricul dă ca exemplu toponimul ”Colţea”.

Adrian Majuru:

”Întîi a fost domeniul şi biserica Colţea, ridicată de Colţea Doicescu. Ulterior, familia Cantacuzino ridică un spital, care tot Colţea se va numi în final. După cum vedeţi, sunt denumiri care vin din mai multe direcţii, dar, cu precădere, sunt legate de biserică, de un hram, sau de o demografie profesională, sau o categorie socială, cum era Mahalaua Flămînda, sau Biserica Săraca, care acum e pe Bulevardul Dimitrie Cantemir. Asta se’ntîmpla în Evul Mediu, pînă’n veacul al XVIII-lea.”

După 1870, arată Adrian Majuru, cînd oraşul este delimitat clar, apar şi aşezări suburbane, comune sau sate apropiate de Bucureşti, asociate de acesta nu prin legislaţie, ci, mai degrabă, prin factori economici. Practic, aceste aşezări alimentau oraşul ”cu precupeţi, cu zarzavaturi, cu forţă de muncă (…) mai ieftină”.

Pajura, Crîngași, Militari și Drumul Taberei

Adrian Majuru:

”Abia după Primul Război Mondial, cu noua lege administrativă, în 1926, apar primele comune suburbane, care rămîn comune suburbane pînă la începutul anilor ’50, cînd o nouă lege administrativă le înglobează în oraş, mărindu’l. Şi avem noile cartiere, cum au fost urbanizate după anii ’60: Balta Albă, Militari, apoi Apărătorii Patriei, sau cartierul Pajura, făcut de la zero, lîngă Dămăroaia, care era un sat. Nu mai vorbesc de Griviţa, de Crîngaşi, care era un cătun.”

Potrivit lui Adrian Majuru, Militari, de la care şi’a luat numele viitorul cartier, a fost o comună, iar Drumul Taberei era, pînă în anii ’50 – ’60 poligon de tragere, de aici denumirea de mai tîrziu.

La sfîrșitul secolului al XIX-lea, în zona Cartierului Militari se afla un cartier suburban, locuit de subofițeri și de ofițeri din gradele inferioare din armată. Din punct de vedere administrativ, zona face parte din orașul București începînd cu 1950, ulterior ridicîndu’se aici cartierul de blocuri.

Militari, zona Lujerului

Denumirea cartierului Drumul Taberei este legată și de trecutul acestor locuri unde, în timpul Revoluției de la 1821, Tudor Vladimirescu și’a stabilit tabăra de panduri.

Adrian Majuru:

”Comuna Militari nu era neapărat un spaţiu locuit de veterani de război, cum a fost Dămăroaia, de pildă, sau Apărătorii Patriei. Dar erau şi angajaţi ai serviciilor militare de rang inferior. O comună obişnuită. În schimb, Şoseaua Pandurilor nu e legată de o aşezare, ci de un culoar de intrare şi părăsire a oraşului în timpul lui Tudor Vladimirescu.”

Etimologia cartierului Crîngași este evidentă: cîndva, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Crîngași era o prelungire a Codrului Vlăsiei, un crîng. Cei care trăiau acolo se numeau, normal, crîngași.

Lacul Morii este un lac de acumulare de pe rîul Dâmbovița, format de acest rîu în spatele barajului Ciurel din cartierul Crîngași, baraj executat în principal pentru protecția municipiului împotriva inundațiilor.

Numai că această construcție a Barajului Ciurel a dat naștere în ultimul timp la o întrebare tot mai actuală: cînd se va produce următorul mare cutremur în Vrancea și dacă va rezista Barajul Lacului Morii?

Lacul Morii și cartierul Crîngași, noaptea

Specialiştii au declarat că în cazul unui cutremur mai mare, Lacul Morii ar putea ”îneca” Bucureştiul, deoarece apa ar acoperi cîţiva kilometri buni.

Directorul onorific al Institutului National de Fizica Pămîntului, Gheorghe Marmureanu, a declarat că, din analizele si cercetările sale, următorul mare cutremur care se va produce în Rumînia va fi in anul 2040 sau în perioada 2077 – 2078. În schimb, directorul INFP, Constantin Ionescu, susține ca nu se pot face astfel de estimări, dar afirmă că seismele înregistrate în ultima perioadă sînt normale pentru zona Vrancea.

Părerea specialiştilor este că Bucureştiul s’ar putea îneca în orice moment, deoarece digul a fost construit acum mai bine de 30 de ani, dar de atunci nu s’au mai făcut renovări, lacul Ciurel reprezentînd un adevărat pericol în cazul unui cutremur puternic.

Dan Trifu, inginer afirmă:

”Dacă cutremurul este foarte mare atunci poate ceda şi stăvilarul cît şi barajul şi această cantitate se poate revărsa şi asupra oraşului. Se văd plăci care au început să alunece. Dacă ar ceda stăvilarul atunci ar ceda şi digul de protecţie cu siguranţă. Este clar, cartierul Grozăveşti, cartierele joase, zona Eroilor, zona Parlamentului, zona Unirii, Timpuri Noi, cartierele Tineretului şi Văcăreşti.”

Specialiștii de la Apele Rumîne spun în schimb că barajul este verificat periodic.

Șeful sistemului hidrotehnic Dîmbovița, Mihai Georgescu afirmă:

”Această acumulare, barajul şi digul au fost concepute şi proiectate să reziste la un cutremur de 8,5 de scara richter. Acest baraj a trecut prin mai multe cutremure la fiecare mişcare seismică mai mare de 4 grade se face o inspecţie post seism.”

Cartierele Ghencea și Giulești

Pe vremea fanarioților, Ghenci-aga era șeful arnăuților din garda domnească.

Despre numele Cartierului Ghencea, Adrian Majuru a dezvăluit că acesta „are legătură cu biserica, anterioară cartierului şi care, prin tradiţie, aminteşte de ctitorul lăcaşului de cult, (…) un arnăut de origine albaneză Ghenci-Aga, aga fiind, de fapt poziţia lui militară”.

În ceea ce priveşte denumirea Cartierului Giuleşti, acesta susţine că vine de la boierii Giuleşti care aveau un domeniu în zona respectivă, o proprietate boiereasca care apartinea Giulestilor.

Giuleștii au fost pomeniți în documentele medievale începînd cu anul 1548. Localități cu numele de Giulesti există în toate provinciile rumînesti. Giulea este un nume vechi in onomastica rumînească, provenind probabil de la numele antic (Iuliu, Jula, Giula, Gelău, Gelu) atribuit mai mult romanilor, dar este posibil să fi fost și un nume băștinaș getic, în nici un caz provenind din Gyula cum afirmă maghiarii.

Maternitatea Giulești

Adrian Majuru ne aminteşte:

„A fost un domeniu al Giuleştilor. Erau mai multe sate. Unul locuit de oameni liberi aduşi de peste Dunăre şi care erau manufacturieri, meşteşugari de toate felurile, era Giuleşti Sîrbi. Apoi mai era un sălaş de ţigani, Giuleşti Ţigănie, care’i lucrau boierului pămînturile. Era un domeniul mult mai întins, de unde Calea Giuleşti, care lega oraşul de acest domeniu. Practic, el intră în denumirea urbană a corpului Bucureştilor abia după ce, în a doua decadă a secolului al XIX-lea, acest spaţiu intră pe deplin în proprietate publică, adică dispare după Reforma agrară a lui Alexandru Ioan Cuza. Acest domeniu intră în proprietatea statului pentru că prin reformă n’au fost secularizate doar averile mănăstireşti, ci şi o bună parte a proprietăţile latifundiare.”

Dristor, Nicolae Grigorescu (Sălăjan), Dudești, Balta Albă, Titan și Colentina

Numele cartierului Dristor este strîns legat de cetatea Drastorului (Silistra). Odinioara, exista Drumul Silistrei, ce ducea, dupa cum arată și numele, spre Silistra, și care și’a schimbat, mai apoi, denumirea în Calea Călărași.

Adrian Majuru?

„Dristorul nu cred că are legătură cu măcinarea făinii sau a mălaiului. Nu uitaţi că pe linia Dunării era oraşul Dîrstor, care astăzi este Silistra şi erau drumuri comerciale care legau Bucureştiul de linia Dunării. Nu avem şi Şoseaua Giurgiului? Şi Şoseaua Olteniţei? Era şi Şoseaua Brăilei, Calea Vergului? Era Calea Craiovei, care ducea spre Drobeta, de fapt, şi era apoi Calea Rahovei după Războiul de Independenţă. Aşa şi cu această cale, care şi asta se află în amprenta stradală a oraşului.”

În vremea fanarioților, exista breasla dîrstorenilor (negustori), alături de breslele chiprovicenilor, brăilenilor. Cetatea Silistra (Dristor) a fost luată drept gaj împreună cu Principatele Rumîne de Rusia, conform Regulamentului Organic la 1829.

Între războaie, prin locul care înainte se chemase ”Gura Lupului”, trecea drumul ce pleca de la sud de București și ținea pînă la Silistra: Drumul Dristorului (Diristorul și Kaliacra – provincii rumînesti la sud de Dunăre).

Cadru din Dristor

Dudești este un cartier situat în sectorul 3 al Bucureștiului. Se învecinează cu cartierele Vitan, Văcărești și Dristor. Renumita ”Crucea de piatră” din perioada interbelică a fost simbolul bordelurilor din cartierul Dudești cu celebre felinare roșii, acolo existînd peste 20 de case de toleranță, cu varii tarife pentru toate buzunarele (”Cu un pol puteai cumpăra o oră de amor”), desființate în urma decretului din 1949 al fostei Republici Populare Rumîne.

Locul era numit astfel după o cruce de piatră care era așezată in fața unei biserici bombardată în Primul Război Mondial. Numele de Cruce de hotar i’a rămas din vremuri străvechi, cînd crucea de demarcație a teritoriului era din piatră, un obicei al domnitorilor rumîni de a marca astfel zone de periferie ale orașului.

”Crucea de Piatră care era înconjurată de un gard de fier” se găsea situată la intersecția Văcăreștiului cu Dudeștii, unde se afla o biserică reconstruită pe vechiul locaș al uneia mai vechi. În vecinătate se găseau: poșta Vitan, piața Vitan, școala generală nr. 72 (situată pe strada Anton Pann) și cinematograful Flacăra, iar ca mijloc de transport în comun circula tramvaiul 19.

Case vechi din Dudești

În Dudești se aflau varii comunități etnice. Cartierul a fost desființat de către regimul comunist în anii ’80.

Cultura Dudești (mileniile 5-4 î.Hr.) care cuprindea zona Cîmpiei Rumîne și Dobrogea a fost numită după această zonă în care s’au făcut primele descoperiri.

Zona a fost în trecut un sat, dar pe măsură ce Bucureștiul s’a extins a fost absorbit de acesta. Numele vine de la familia aristocrată din Valahia, Dudești. În timpul primei domnii a lui Alexandru Moruzi în zonă a fost inaugurat un spital pentru ciumați.

Spre deosebire de alte cartiere, zona a scăpat planului de sistematizare a orașului din perioada comunistă.

Contrar aparenței, numele cartierului Sălăjan nu vine de la Sălaj, ci de la un fruntaș al mișcării muncitorești și revoluționare, Leon Szilaghi, cunoscut și sub numele de Leontin Sălăjan.

Deși s’a spus că Sălăjan era de etnie maghiară, liderul comunist Gheorghe Gaston Marin susține că acesta era rumîn:

”Secretar era Leontin Sălăjan Silaghi, foarte bun băiat. (…) În Ardeal foarte puțini rumîni erau atunci comuniști… La Oradea erau mai ales maghiari. Rumîni nu prea erau. Puțini erau. Însă secretarul comitetului era rumîn. Silaghi, numit ulterior Sălăjan, era rumîn.”

După ultimele analize făcute de către CNSAS, Leontin Sălăjan era de origine maghiară.

Azi cartierul și stația de metrou poartă denumirea ilustrului pictor, Nicolae Grigorescu.

Cartierul Titan si’a luat numele de la fabrica de ciment ”Titan”, construită la începutul secolului XX, mai exact, în anul 1912.

Numele Cartierului Balta Albă provine de la o groapă de var unde, în vremea domnitorului Caragea Vodă, erau aruncate cadavrele ciumaţilor

Istoria leagă numele acestui cartier, Balta Albă, de un obicei mai morbid al începutului de secol XIX: în zonă se afla o groapa de var unde, pe timpul ciumei lui Caragea, în 1813, se topeau cadavrele ciumaților pentru că morții erau atît de mulți încît nu se mai prididea cu înhumările.

Atunci, s’a dat ordin să se sape gropi comune și să fie băgate acolo victimele, să se arunce var peste ele și să fie astupate. Din cauza ploilor însă, varul a ieșit la suprafață, formînd bălți albe.

După războiul din anii 1806-1812 s’a declanşat o cumplită epidemie de ciumă pe teritoriul actual al Rumîniei. Ioan Caragea, domnitorul Ţării Rumîneşti, a luat o serie de măsuri pentru a stîrpi flagelul.

Din izvoarele scrise reiese că ciuma din vara anului 1813, cunoscută drept «ciuma lui Caragea», făcea 100 de victime pe zi. A fost adusă de suita lui Ioan Gheorghe Caragea, care venea din Constantinopol pentru a se înscăuna la Bucureşti.

Dan Falcan, istoric în cadrul Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti:

”A fost o molimă devastatoare, de aceea a rămas celebră în istorie. Epidemia a omorît 70.000 de oameni în Ţara Rumînească, din care 40.000 au murit în Bucureşti.”

Epidemia a debutat în anul 1812, iar punctul culminant a fost atins în anul următor, în luna aprilie. Conducătorii ţării nu au luat, însă, măsurile necesare pentru a diminua consecinţele.

Se pare că molima ar fi venit de la Constantinopol şi că mai întîi ar fi început în Bucureşti. Una dintre variantele producerii epidemiei și presupuşi vinovaţi pentru declanşarea epidemiei se consideră a fi nişte lucrători imprudenţi care au deschis nişte baloturi de marfă venite din capitala Imperiului Otoman fără a lua măsuri de siguranţă. Aceştia s’au îmbolnăvit, iar în cele din urmă, şi din cauza măsurilor de igienă precare din acea vreme, boala s’a răspîndit în tot oraşul.

Alte surse spun că ciuma a început la o mănăstire de lîngă Bucureşti, adusă de nişte călugări veniţi din Orient.

”…să auzi la Văcărești în sat, din jos de București, cum că s’ar fi primejduit o casă de astfel de bolă, încît s’au dat și foc. După aceasta au mai trecut cîteva zile. Socoteam glumă. Alții zicea: minciuni! Pînă s’au adevărat. În București lumea tot nu credea. Pînă cînd începu a să îndeși în luna lui august cît mergea mai rău. Iar cînd fu la octomvrie să întări o groaznecă morte, care nici nu s’au mai pomenit să mai fi fost vreodată măcar și alocurea.”

Așa zicea Ioan Dobre zis Dobrescu, cojocar, țîrcovnic și autor al unor însemnări în care sugerează că… păcatele oamenilor aduseseră ciuma în Bucureștiul anului 1812. Păcatele, moda, carnea și Voltaire.

”Și intră învățătura lui Volter, acela urîtul lui dumnezeu, pe care îl avea păgînii ca pre un dumnezeu.”

Lăsîndu’l pe Voltaire la o parte, alții zic că ciuma fusese de fapt adusă de alaiul noului domn fanariot Ioan Gheorghe Caragea, care după intrarea în oraș a poposit cîteva săptămîni la Mănăstirea Văcărești.

În același an, capitala otomană fusese decimată de o epidemie de ciumă, așa că Ion Ghica și medicul german Friedrich Reinhold Grohman au socotit că printre însoțitorii domnitorului se poate să fi fost cîțiva bolnavi de la care’a pornit nenorocirea’n București.

Ion Ghica consemnează faptul că ciuma a apărut la 13 decembrie 1812 printre oamenii domnitorului, sosiţi cu el de la Constantinopol. Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri sînt printre cele mai bune mărturii cu privire la starea generală şi la atmosfera din vremea ciumei:

”A muritu pînă la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţiloru în toată ţara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, în cîtu celu mai micu contactu cu o casă molipsită ducea moartea, într’o familie întreagă, şi violenţa era aşa mare, în cîtu unu omu lovitu de ciumă era unu omu mortu. Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară ori ce simţămîntu de iubire şi de devotamentu. Muma şi părăsia copiii şi bărbatulu soţia pe mînile ciocliloru, nişte oameni fără cugetu şi fără frică de Dumnezeu.”

Istoricul Gabriel Ciotoran menţionează în lucrarea ”Bucureştiul, în timpul epidemiei de ciumă din anul 1812”:

”Pe străzi se găseau mulţi bolnavi, atît adulţi cît şi copii. Optimist, Caragea îi scrie lui Archisatras, care deţinea funcţia de prim medic, următoarele:

«Să orînduiţi a cerceta pe unii ca aceia: ce boli au şi ce bube sînt acelea şi să mi se arate».

În 1813 erau 10 doctori, o moaşă şi un doctor empiric «iscusit în meşteşugul tămăduirii celor salatisfiţi de mîini şi oase». Curînd, boala s’a manifestat în preajma mănăstirii Văcăreşti.

Apoi, ori ”la Văcărești, în sat”, ori chiar la Mănăstire, s’a auzit că ar fi fost primejdie de ciumă, după cum scria cojocarul Ioan Dobre, însă tot el menționează că ”socoteam glumă”.

Primele cazuri de ciumă au fost raportate abia în iunie 1813, pentru că din diverse motive (ori boala nu a putut fi diagnosticată corect de la început, ori pericolul nu a fost luat în serios, ori poate nu venise odată cu Caragea) și tot atunci s’au instituit și primele măsuri de carantină.

Domnul a orînduit un zapciu spătăresc cu 15 neferi pentru a păzi năpristan toate drumurile de la Văcărești pînă în deal la Spirea cu poruncă ”de a nu lăsa pe nimenea ori pe jos sau călare, sau cu carul să intre în poliție” (V.A. Urechia), la 1 iulie s’au închis barierele orașului, s’au spălat casele contaminate cu ajutorul tulumbagiilor, țiganii și cerșetorii au fost îndepărtați din capitală, cîrciumile și cafenelele au fost închise.

”În mahalaua Cărămidarilor oamenii mor ca muștele și zilnic sînt înmormîntări.”

În consecinţă, s’a ordonat spătarului un «zapciu» de 15 oameni care «să nu mai îngăduie intrarea dinspre Văcăreşti spre oraş , fără ştirea Spătăriei şi a şefului lazareturilor».

Pe 1 iulie, întregul sistem de combatere a ciumei era definitivat. În conformitate cu acesta s’au rînduit «epistate» de mahalale, care împreună cu preoţii şi vătăşeii mahalalelor «să întrebe de sănătate la toate casele, şi nu numai să întrebe, ci şi să inspecteze ei înşişi de aproape în fiecare zi, raportînd boierilor ipistaţi, marele ban Radu Golescu şi fostul Mare Postelnic Costache Sutzu, că îndată ce va fi găsit un bolnav de ciumă să fie ridicat. Să se dea poveţe tuturor, să facă fumuri îndestulate la tot locul». (…)

În termen de patru zile, măsurile adoptate trebuiau duse la îndeplinire. Pe 1 iulie 1813, domnitorul Ioan Caragea, i’a scris mitropolitului şi a rugat să se ordone preoţilor să ţină slujba şi «molifte în toate mahalalele şi paradise, rugîndu’l pe Dumnezeu să înlăture boala».

Totodată s’a ordonat marelui Armas «să zgonească» din Bucureşti şi din jurul său pe toţi ţiganii lăeşi şi să fie duşi în judeţele de munte.”

Bolnavii de ciumă s’au refugiat în păduri. Spitalelor, în special celui de la Dudeşti, li s’au acordat o atenţie aparte, i s’a alocat o sumă de peste 3.000 de lei pentru reparaţii.

Istoricul Dan Falcan:

”Cîmpul dintre Dudeşti şi Cioplea a devenit brusc loc de carantină şi îngropăciune. La Dudeşti se făceau gropi comune şi se aruncau grămadă cîte 100 de trupuri goale, copii, bătrîni, femei, bărbaţi, săraci şi bogaţi. Nu mureau numai oameni. Piereau şi animale. Se spune că liniştea care se lăsase peste tîrg era atît de adîncă, încît se auzea plescăitul din cioc şi fîlfîitul de aripi al berzelor negre, numite de popor «călugăriţe». Aceste păsări erau considerate vestitoare de nenorociri.”

Cerşetorii au fost îndepărtaţi de pe străzile oraşului. Mulţi dintre cei bolnavi au fugit şi s’au ascuns prin păduri.

”Mulţi contaminaţi fugeau prin crînguri, porumburi şi cîmpii. Îşi făceau colibe acolo, iar după ce mureau erau mîncaţi de cîini. Dacă se mai însănătoşeau, reveneau în oraş, însă îi contaminau pe cei sănătoşi. De aceea domnitorul a dat ordin pe 6 octombrie 1813 Marelui Spătar de a cerceta împrejurimile oraşului şi să’i ridice pe cei ascunşi, ducîndu’i în lazareturi. Prin AGA s’a ordonat că «nu’i este permis nimănui să primească» în gazdă oameni fără învoirea epistoşiei lazaretului.

S’a decis ca în cazul în care se va îmbolnăvi cineva în vreo casă, să fie dator a da de ştire preotului mahalalei; acesta să anunţe doctorul. Dacă se constată că nu este bolnav de ciumă va fi lăsat în casă; dacă a murit, să fie îngropat fără pomană. Dacă moartea s’a datorat bolii «bolnavul din împrejurimi, cei care intraseră în contact cu ei, să fie internaţi la Spitalul Dudeşti.

Cei care i’au ascuns pe bolnavi să fie izgoniţi; lucrurile lor să fie arse; celetnicele (prostituatele) să fie izgonite din zona cîrciumii». S’a decis oprirea circulaţiei evreilor înspre oraş, şi’n sens invers (umblau cu boccele prin oraş pe care le vindeau).

În toată nebunia creată, oficialităţile au luat o decizie uluitoare: au stabilit modalitatea oficială prin care cetăţenii Bucureştiului pot cumpăra băutură de la cîrciumi. Crîşmarii să vîndă doar ziua şi pe la uşă, s’a reglementat ca oamenii să cumpere vin sau ţuică prin ferestrele localurilor, adică fără să intre pe uşi, pentru a evita astfel, pe cît posibil, contaminarea. Concluzia: în acele momente grele, bucureştenii, ca buni rumîni, consumau mult alcool, de necaz.

Dacă murea vreo vită, ea să fie adînc îngropată; primirea hainelor să se facă doar în cazul în care erau însoţite de «răvaş», ce atestă că provin de la un om sănătos”, se mai menţionează în lucrarea ”Bucureştiul, în timpul epidemiei de ciumă din anul 1812”.

Bîlciurile au fost redeschise în primăvara anului 1814. Cioclii purtau o bucată de postav roşu. Ea îi determina pe oamenii sănătoşi să se ferească de ei.

Istoricul Gabriel Ciotoran redă ce spunea Ion Ghica:

”Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţământ de iubire şi devotament. Mama îşi păzea copiii, iar bărbatul, soţia de mîinile cioclilor, care erau nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi desfrînaţi îşi agăţau un şervet roşu de gît şi urcau într’un car cu boi şi porneau pe hoţie din uşă, din curte.

Intrau ziua şi noaptea în locuinţele oamenilor şi puneau mîna pe ce găseau: bani, argintărie, ceasornice, scule, fără ca nimeni să îndrăznească să le spună ceva. Fugea lumea de ei ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trînteau în car, claie peste grămadă şi plecau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor; se încreţea carnea pe trup audiindu’se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tîlhari asupra cutărui creştin căzut în ghearele lor peste cap făcea într’o clipă ceea ce era să facă boala în două, trei zile. Mai de jale erau cei aruncaţi de vii în cîmpul Dudeştilor, rară aşternut, rară acoperămînt pe pămîntul ud şi îngheţat; cale de jumătate de ceas se auzeau ţipetele şi vaietele nenorociţilor.”

Comportament îngrozitor al cioclilor a dus la revolta ciumaţilor, care s’a soldat cu uciderea a 10 ciocli, cu toporul.

”Urmarea a fost că s’a organizat un serviciu sanitar. Conform acestuia, cioclii erau însoţiţi de «rătăşei», mergînd din casă în casă, cu aceeaşi întrebare:

«Sănătoşi copiii?»

Fundamentală schimbare a comportamentului, o dovadă că şi’n acest caz revolta n’a fost în zadar! Într’un raport înaintat unui superior de către un cioclu se arăta textual:

«Adi, am adunat 15 morţi, dar n’am îngropat decît 14, deoarece unul a fugit şi nu l’am putut prinde!».

Elocvent pentru mentalitatea lor în privinţa vieţii omului! Cei vii erau puşi la un loc cu morţii! Datorită faptului că la cei care fuseseră bolnavi nu mai contactau boala, ei se făceau ciocli, fără teamă că se vor îmbolnăvi. Datorită situaţiei excepţionale, judecătoriile s’au închis, iar datornicii au fost eliberaţi. Alte arestări nu s’au mai făcut pe acest motiv.”

Finalul epidemiei de ciumă

Alte măsuri care au fost luate au constat în: trecătorii nu erau primiţi în case; banii trebuiau ţinuţi în oţet; marfa să fie dezinfectată.

Nimeni nu putea intra în oraş decît dacă i se făcea o inspecţie, măsură care se aplica şi în primăvara anului 1814. Dacă era găsit sănătos, primea un bilet şi pătrundea în oraş.

Un focar de infecţie reprezenta fiecare cetate ocupată de turci. În anul 1815, epidemia a cunoscut o stagnare, dar numărul morţilor continua să fie mare, astfel că spre sfîrşitul anului 1815 s’a instituit o comisie ca să se ocupe de starea de sănătate din ţară.

Epidemia a reizbucnit aşa că s’a dispus interzicerea organizării vînzărilor în tîrguri a blănurilor, a pînzeturilor, a obiectelor din cînepă. Abia după trei ani de la declanşarea epidemiei, numărul îmbolnăvirilor începe să scadă, peste 70.000 de oameni pierind.

Despre ciumă dacă poate reizbucni prof. dr. Adrian Streinu Cercel declara:

”Într’adevăr, bacteria supravietuiește, însă este vorba despre o boala moartă. Nu există risc de îmbolnăvire. Ciuma bubonică se transmite de la șobolan la om, șobolanul este gazda, deci pentru ca boala să existe ar trebui să apară în primul rînd la șobolan și apoi să o transmită la om. Ciuma nu a mai dat semnale de pe vremea lui Caragea, ceea ce înseamna că bacteria s’a izolat.,.”

A rămas cunoscută în istorie cu numele de ”ciuma lui Caragea”.

În acele vremuri groaznice, Comisia a decis crearea la Mănăstirea Plumbuita a unui loc de dezinfecţie pentru călătorii şi negustorii care vin la Bucureşti cu marfă. Pentru lazareturi s’au făcut donaţii din partea diferitelor mănăstiri de la particulari.

Mănăstirea Plumbuita din Cartierul Colentina, azi renovată

Probabil doar o legendă, numele cartierului Colentina pare’se că vine de la ”colea-n-tină”, cu referire la locul băltit unde Matei Basarab i’ar fi invins pe turci într’o bătălie. O vreme s’a numit și ”Olintina”.

Teritoriul actual al cartierului Colentina a constituit o comună de sine stătătoare, inclusă la 1901 în județul Ilfov și formată din satele Colentina, Fundeni și Plumbuita.

Curtea Domnească – Istoricul Curții Vechi în jurul căreia s’au ridicat cartierele Bucureștiului

Și’au înălțat aici palate, bineînțeles nu din piatră, ori din cărămidă, ci din lemn – care se găsea din belșug – și din chirpici, ambele materiale fiind perisabile. Este una dintre cauzele ”întunericului” așternut peste epocile vechi ale existenței Bucureștilor.

Reconstruirea din piatră și din zid a acestor palate și curți domnesti a însemnat o altă întemeiere a orașului „Cetatea București” – expresie descriind mai degrabă un statut moral de sorginte evident medievală, decît o cetate propriu-zisă.

Curtea Veche este prima curte domnească din București, a devenit nefuncțională după incendiul din 1718, care a distrus întregul București și după cutremurul din 1738.

Întreaga Curte Domnească era formată dintr’un palat – Palatul Voievodal, o biserică – Biserica Buna Vestire, cunoscută ulterior sub numele de Biserica Curtea Veche, case cu saloane de recepție, cancelariile domnești, grajduri și grădini.

Nu se cunosc prea multe detalii despre întemeietorul curții, dar conform opiniei cercetătorilor care au studiat istoria Bucureștiului, curtea pare a fi construită de către Mircea cel Bătrîn, undeva la sfîrșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului a XV-lea.

În prezent, ruinele Palatului Voievodal au devenit sit arheologic protejat, fiind amenajat și un muzeu, Muzeul Curtea Veche.

Curtea domnească se întindea pe suprafața cuprinsă între străzile Halelor (fosta Carol), Șelari, Lipscani, Bărăției, Calea Moșilor. De’a lungul timpului orașul București a suferit diverse modificări urbanistice, astfel că vechea curte domnească nu mai corespunde întru totul cu vechile descrieri. Conform vechilor descrieri, Curtea Veche era așezată pe o colină destul de înaltă, înconjurată la sud de malul foarte înalt al Rîului Dîmbovița, iar în celelate puncte cardinale de ziduri puternice.

Accesul în curtea domnească era posibil prin două porți opuse. Prima poartă, amplasată la intersecția străzilor Smîrdan cu Halelor (fosta Carol), a avut mai multe denumiri, Poarta de Sus, Turnul despre Nemți, Clopotnița Domnească, iar mult mai tîrziu după ce turnul de piatră s’a ruinat, Foișorul Roșu (probabil numele a fost luat de la culoarea în care a fost vopsit turnul). A doua poartă, Poarta de Jos, era situată în locul în care pornește strada Moșilor.

Pe locul în care ulterior va fi construită curtea domnească, Mircea cel Bătrîn construiește o cetate, undeva între anii 1386-1418. Cetatea avea ziduri de cărămidă și era înconjurată de șanț de apărare.

În secolul al XV-lea, Vlad Țepeș, domnul Țării Rumînești, consolidează cetatea construită de Mircea cel Bătrîn și o ridică la rangul de reședință domnească, alternativă celei de la Tîrgoviște.

Primele date certe despre Curtea Veche le avem din documentele de pe vremea lui Radu cel Frumos, acesta a mutat scaunul domnesc la București.

Deși pentru o perioadă de timp s’a crezut că Curtea Domnească a fost distrusă complet, cercetările arheologice au scos la iveală importante ruine, printre care: hrube, ziduri, baze de turnuri, trepte coloane, camere aflate în construcții din secolul al XIX-lea.

Cercetătorii au stabilit că Curtea Veche a suferit diverse rezidiri și refaceri de’a lungul timpului, începînd cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea pînă la Vlad Țepeș, de la Basarab cel Tînăr și pînă la Mircea Ciobanul, de la Matei Basarab pînă la Constantin Brîncoveanu.

Conform urmelor arheologice păstrate a fost identificată prima cetate a Bucureștilor, o cetățuie situată pe malul nordic al Dîmboviței. Situată pe un mic promontoriu, pe o suprafață de 160 mp, cetatea construită din cărămidă avea forma unui turn trapezoidal și era înconjurată de un șanț lat de 1,50-2,20 m.

Încă din 1458 Vlad Țepeș le scria brașovenilor cerîndu’le meșteri în zidirea cetăților. Într’un document din 10 august 1460 Vlad Țepeș amintește de ”ex castro fluvi Domboviche”. Conform acestor date Ion Ionașcu și Dan Berindei au considerat că această cetate a fost construită între 1458-1459, o construcție din lemn cu întărituri de pămînt, ridicată oarecum în pripă din cauza pericolului otoman.

Deși nu s’au păstrat dovezi concludente, istoricii au considerat că cetatea construită de Vlad Țepeș între 1458-1459 a fost ridicată pe vechea cetățuie de pe malul Dîmboviței. Nu sînt cunoscute date despre importanța cetății pentru apărarea Țării Rumînești, în campania lui Mahomed al II-lea, din 1462, dar cert este că cetatea avea un rol de apărare.

În 18 decembrie 1473 fratele lui Vlad Țepeș, Radu cel Frumos, se refugiază în cetatea din București, numită în cronica lui Ștefan cel Mare descoperită de Oligierd Gorka,”cetatea de scaun Dîmbovița”.

După un asediu care a durat cîteva zile, cetatea este cucerită, după ce Radu cel Frumos părăsește fortificația în toiul nopții. În 24 noiembrie 1473, moldovenii pătrund în cetate, iar conform letopisețului lui Grigore Ureche, Ștefan a dobîndit Cetatea Dîmboviței punînd mîna pe toate avuțiile lui Radu cel Frumos chiar și pe fiica acestuia Voichița.

Ștefan îl urcă pe scaunul domnesc pe Basarab Laiotă, dar după o scurtă perioadă acesta se închină la sultan.

În 11 noiembrie 1476 Ștefan cel Mare atacă din nou cetatea Bucureștilor și o cucerește ajutîndu’l pe Vlad Țepeș să revină la domnie. În acest fel, Ștefan și’a plătit datoria pe care o avea față de Vlad Țepeș, pentru ajutorul acestuia din urmă în alungarea din Suceava a lui Petru Aron, ucigașul părintelui lui Ștefan.

În perioada următoare Vlad Țepeș dorind să reînceapă lupta împotriva sultanului le scrie brașovenilor cerîndu’le ajutor în reconstruirea cetății din București. În această perioadă cetatea era cunoscută sub diferite nume: Castrum Bokoryscha, Bocerestya, Bocoresth.

După doar cîteva săptămîni de domnie Vlad Țepeș cade victima unui complot pus la cale de boierii filo-otomani, în scaunul din Ceatatea Bucureștilor urcînd din nou Basarab Laiotă. Nici acesta din urmă nu a rezistat prea multă vreme, cel care l’a succedat fiind Basarab cel Tînăr (1477-1482), poreclit Țepeluș.

Basarab cel Tînăr în toți cei 5 ani de domnie, la fel ca Vlad Țepeș apelează la meșterii brașoveni și reconstruiește cetatea Bucureștilor. Conform documentelor în această perioadă cetatea suferă refaceri ample, astfel că în unele surse este chiar numită Noua Cetate.

Transformarea cetății în acestă perioadă este atestată și prin urmele arheologice descoperite în strada Soarelui de astăzi. Deși din această perioadă s’au păstrat o serie de documente emise de cancelaria domnească, doar cîteva amintesc de refacerea cetății, astfel că informații detaliate despre cetate nu s’au păstrat. Conform unui document din 1480 aflăm că cetatea purta numele Cetatea nouă de scaun București, iar alt document emis de vornicul Neagu amintește de ”castro Bokorestch”.

Sursele principale în aflarea cîtorva date despre înfățișarea curții din această ultimă perioadă sînt descoperirile arheologice. Acestea au scos la iveală ruinele unei cetăți din bolovani de rîu și cărămidă, întinsă pe o suprafața totală de peste 900 mp. Săpăturile arheologice au scos la iveală și parterul înalt al castelului, situat pe niște pivnițe și hrube foarte încăpătoare și curtea interioară a palatului întinsă pe o suprafață de peste 100 mp.

Deși de’a lungul istoriei mulți din domnii Țării Rumînești au ales ca cetate de scaun Curtea Domnească din Tîrgoviște, unii din ei au folosit și cetatea Bucureștilor ca cetate de scaun. Este și cazul lui Vlad Călugărul (1482-1495), care deși avea Curtea Domească la Tîrgoviște semna documente (s’au păstrat peste 30 de astfel de documente) din Cetatea Bucureștilor. O dovadă pentru cele amintite anterior este un document emis, în anul 1506, din minunatul scaun al Bucureștilor.

După cele două calamități din secolul al XVIII-lea, care au distrus curtea și clădirile aferente, a fost construită o nouă curte domnească, Curtea Nouă.

În interiorul acestei „cetăți”, Curtea Domnească a fost – din cauza vicisitudinilor istoriei – destul de călătoare, deși avea un „castel” permanent în preajma Dîmboviței, numit Curtea Domnească, si un altul, mai sus de Mănăstirea Mihai Vodă, ridicat de Alexandru Ipsilanti.

Curtea Nouă a fost reședința domnitorilor din Țara Rumînească în perioada 1776 – 1812. A fost construită între 1775-1776, în timpul lui Alexandru Vodă Ipsilanti, pentru a înlocui Curtea Veche. Clădirea a ars în anul 1812, iar de atunci i s’a spus ”Curtea Arsă”.

O acuarela executată de W. Wats după o gravura a lui Luigi Mayer prezintă acest castel în anul 1793.

Era o clădire nouă, solidă, impunătoare, cu o biserică enormă, careia i s’a dat hramul Sf. Ecaterina, după numele principesei Ipsilanti, Ecaterina, și din care se vede o turlă.

Se află deasupra mănăstirii care, ca orice mănăstire mare, cu ctitor princiar, avea si un apartament domnesc, numit ”Casele domnești”. Este singura imagine a acestui castel căzut prada focului în timpul lui Caragea și căruia, din acest motiv, i s’a spus „Curtea Arsă”.

Cartierele Ferentari, Berceni, Vitan, Pantelimon și Colentina

Ferentari, construit în perioada 1945-1947, a fost gîndit ca un cartier muncitoresc și număra în jur de 600 de apartamente.

Cartierului Ferentari, considerat astăzi una dintre zonele rău famate ale Capitalei, i s’a căutat o etimologie ”rafinată” a originii numelui, și în tradiția deja cunoscută din DEX a majorității cuvintelor din lexicul rumînesc acestuia i s’a scormonit prin latină cuvîntul latinesc ”Ferentarius” – soldat din infanteria ușoara a legiunilor romane.

Referindu’se la asocierea numelui Cartierului Ferentari cu o sintagmă latină ”Ferentarius”, Adrian Majuru susţine că aceasta este ”o exagerare”, și că ar fi mult mai recentă și legată de maghiari.

Majuru explică:

”N’are legătură cu denumirea latină. Este o exagerare din punctul meu de vedere. Mai degrabă are legătură cu un corp militar unguresc, care, în timpul Războiului curuţilor, cînd Transilvania a fost regiune autonomă şi s’a opus ocupării ocupării austriece de după 1683, asediul Vienei. Erau, evident, ardeleni, erau reformaţi, nu erau catolici precum austriecii, aveau un conte Bercsényi care îi conducea. Evident că ei fiind învinşi prin 1710, războiul pornind în 1702, o bună parte din aceste trupe s’au refugiat în Valahia, care era de partea lor alături de Imperiul Otoman. Au rămas aici o perioadă, pînă cînd şi’au negociat libertatea de a reveni în Ungaria, la un anumit moment dat, după ce a fost încheiat un tratat de pace între Imperiul Otoman şi Imperiul Austriac (1718). Drumul folosit de ei, inclusiv tabăra, este Drumul Ferentarilor şi Cartierul Berceni să nu uităm.”

În 1701, principele Rákóczi (1676-1735) fuge din puşcărie cu ajutorul soției sale și al francezilor care au intervenit prin iezuiți, facilitând evadarea lui Rákóczi, care a lăsat Împăratului o scrisoare în care a precizat că este gata să fie judecat, dar numai conform legislației maghiare.

Din temniță Rákóczi a fugit în Polonia, la Brzeżany (azi Berezhany, Ucraina), la Miklós Bercsényi, însă și acolo era în primejdie, deoarece pe capul său fusese pusă o recompensă de 10.000 de forinți. Fără nici un sprijin, Rákóczi cere ajutor amicului său, Bercsényi. Acesta îi dă bani lui Rákóczi, îl ajută să își facă o armată, ba chiar face o călătorie pînă la Paris pentru a cere o sumă de bani lui regelui Ludovic. La polonezi se îndrăgosteşte de o altă femeie, o localnică – prințesa Sieniawaska. Dar acest amor îi va aduce numai probleme: în 1703, împăratul Vienei îi declară război.

Nobilul maghiar Francisc Rakoczi al II-lea pleacă și la turci înainte de Razboiul curuților (1703-1711) ca să discute despre răsturnarea Imperiului Habsburgic. La fel au procedat si o parte din apropiatii lui Rakoczi, mai exact, o ceata de husari condusi de groful Mikloș Bercsenyi. Undeva la sud de Bucuresti, husarii lui Bercsenyi au facut un popas la sud de București, de unde și numele cartierului.

Pasajul Piața Sudului

Rumînii din Transilvania şi părţile ungureşti, au luat parte şi ei masiv la răscoală lui Rakoczi, iobagi, libertini, micile categorii militare, mica nobilime.

Din Maramureş, Sătmar, Bihor, Arad şi pînă la graniţa de răsărit a Transilvaniei, cetele de răsculaţi, unităţile curuţeşti sînt înţesate cu rumîni, cu soldaţi mai ales, dar şi cu subofiţeri, sau chiar cu comandanţi de cete sau de unităţi militare mai mari.

În Bihor, printre primii care trecură de partea curuţilor a fost colonelul imperial Marcu Haţeganu.

În Maramureş, au luptat în rîndurile curuţilor iobăgimea, nobilimea mică. Comandanţi rumîni de cete sau de unităţi, se ridică în regiunile Sătmar, Oaş, Chioar, Baia Mare, Sălaj sau chiar în comitatul Szabolc.

În jurul Băii Mari au luptat cetele haiducului Gligor Pintea, supranumit popular Pintea Viteazul. El a căzut în faţa Băii Mari în momentul cînd haiducii săi, alături de curuţi, provocaseră predarea oraşului. Mulţi rumîni apar pe Someş, în jurul Clujului: aici se făcu cunoscut mai ales căpitanul Ciurilă.

În comitatul Turzii se remarcă Nichita Balica, căpitanul care’şi făcuse cetate din Cheile Turzii; în Mureş şi Odorhei căpitanul Vasile Negru; în Ţara Bîrsei şi Trei Scaune căpitanul Bucur Cîmpean. În jurul Albei-Iulii se remarcă regimentul lui Ştefan Sudriceanu; în jurul Aradului, regimentul colonelului Farcaş Dragul sau Drăgulea. Acesta a luptat în mai multe părţi şi l’a urmat pe Rákóczi şi în Polonia. Şi mulţi alţii.

Cetele curuţilor însă sunt, în genere, amestecate. Mai ales în rîndurile celor de jos se crease o întinsă frăţie de arme, lăsînd urme chiar în literatură, în muzica populară, în cîntece, în dansuri.

Curuţii sînt în bune raporturi şi cu Ţara Rumînească şi Moldova. Acolo se refugiază adesea după insuccese, acolo se pregătesc de noi acţiuni, acolo îşi adăpostesc de primejdie familiile cei mai aproape de graniţe.

Rákóczi însuşi e în bune raporturi cu Ţara Rumînească şi cu Moldova, caută să câştige pe domnii rumîni, mai ales pe Constantin Brîncoveanu pentru lupta sa, să’i atragă în cercul de alianţe antihabsburgice. Pe lîngă împăratul Petru cel Mare, Rákóczi se servea de David Corbea, originar din Șcheii Braşovului, acelaşi care îl servise şi pe Constantin Brîncoveanu, devenit consilier aulic în serviciul statului rus.

Ajutorul financiar al regelui Ludovic nu va sosi niciodată, din acest motiv Rákóczi va pierde războiul, iar armata lui se va risipi: unii se predau, alții ajung în Banat.

Voievodul Țării Rumînești, Constantin Brîncoveanu, pentru ai pacifica și păstra în slujba sa, le dă o bucată de pămînt dincolo de Mănăstirea Văcăreşti, unde aceștia își vor alcătui un sat. Nu știm cîți dintre aceștia au fost ardeleni rumîni, și cîți maghiari, dar din cei stabiliți aici, de teama represaliilor habsburgilor, rămășițe ale armatei lui Bercsényi,   ne’a rămas numele: Berchenyi la francezi, Berceni la noi.

Cartierul Berceni, din sudul Bucureștiului, deși este cu mult mai puțin faimos decît alte părți ale Capitalei, își începe povestea, cum spuneam, cu sute de ani în urmă.

Cartierul Berceni împreună cu artera care îi poartă numele, Șoseaua Berceni, s’a construit după anul 1945. În perioada comunistă întreaga zonă a fost afectată de demolări.

Teritoriul pe care s’a dezvoltat actualul cartier Berceni reprezintă partea sudică a fostei comune Șerban Vodă, din vecinătatea fostelor localități Progresul și Apărătorii Patriei. Pînă cînd a fost începută, în 1960, ridicarea cartierului de blocuri, zona avea aspect de mahala bucureșteană interbelică, cu mult teren liber, locuințele avînd un singur nivel.

În viziunea urbanistică specifică epocii, Berceniul a fost gîndit ca un cartier-dormitor pentru oamenii muncii care construiau socialismul pe noua platformă industrială din partea sudică a Bucureștiului – IMGB, precum și în uzinele ”Timpuri Noi”, vechile ateliere Lemaître.

Numele cartierului Vitan din Capitală, o variantă ar fi că ar veni de la Cîmpia Vitanului, unde, odată, pășteau vitele orășenilor.

Curcubeu peste cartierul Vitan

Totuși, consideră istoricul Majuru, Cartierul Vitan îşi trage numele de la un proprietar al zonei, domeniul acestuia devenind un sat şi ulterior o comună suburbană, în timp ce Pantelimonul vine de la domeniul ecleziastic cu acelaşi nume al Mănăstirii Sfîntul Pantelimon.

Cartierul Pantelimon și’a luat numele după Mănăstirea Sfîntul Pantelimon, a cărei construcție a început la 1735, la porunca domnitorul Grigore al II-lea Ghica. În greacă, ”pan” înseamnă ”tot” și ”eleimon” înseamnă ”milă”. Așadar, ”Panteleimon” se traduce ”întru totul milostiv”.

Istoria Mănăstirii Pantelimon

Asemenea Sfîntului Mare Mucenic Pantelimon, care încă din timpul vieţii sale pămîntești a tămăduit, cu puterea lui Dumnezeu, mulțime de bolnavi, dar care a cunoscut şi pătimirile şi moartea mucenicească († 303) în timpul marii persecuții a creș­tinilor ordonată de împăratul Diocleţian, tot așa şi fosta mănăstire a Sfîntului Pantelimon de lîngă Bucureşti a cunoscut de’a lungul istoriei sale o perioadă de înflorire, cînd oferea vindecare sufletească şi trupească prin biserica şi spitalul organizat în mănăstire, dar a cunoscut şi chinurile pătimirilor şi moartea mucenicească, atunci cînd a fost ucisă prin demolare şi desfiin­țare.

Mănăstirea Sfîntului Pantelimon a fost una dintre cele mai mari mănăstiri domnești din Țara Rumînească. Hramul ei, sărbătoarea Sfîntului Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, a influențat toponimia întregii zone, astfel încît astăzi avem: lacul Pantelimon, insula Pantelimon, parcul şi orașul Pantelimon, care pînă la înființarea mănăstirii se numea Florești.

Noaptea prin Cartierul Pantelimon

În anul 1750, domnitorul Grigore Ghica al II-lea a înzestrat ctitoria sa cu moaștele Sfîntului Pantelimon (ulna antebrațului drept, adusă din Grecia, conform inscripției în argint de pe sfintele moaşte). Aceste relicve sfinte sunt cele mai vechi moaşte ale Sfîntului Pantelimon de pe teritoriul țării noastre (fragmente din moaștele Sfîntului Pantelimon se mai găsesc şi la Arhiepiscopia Tomisului sau la Arhiepiscopia Dunării de Jos, fiind aduse, în anul 1931, din Orientul apropiat).

Acest odor de mare preț a fost păstrat cu evlavie în Mănăstirea Sfîntului Pantelimon, unde se desfășura atunci o bogată activitate filantropică şi socială. Mănăstirea administra un spital pentru bolnavi, care, spre sfîrșitul secolului 18, a fost extins, devenind al doilea spital din Bucureşti, ca mărime, după spitalul Mănăstirii Colțea.

O grijă deosebită de acest spital a avut şi regele Carol I. În anul 1868, la îndemnul dr. Carol Davila, pe latura de sud a ansamblului Mănăstirii ”Sfîntul Pantelimon”, a fost construită o clădire nouă cu 80 de paturi de spital. În acest spital au fost tratați şi soldații rumîni răniți în Războiul de Independență al Rumîniei (1877-1878).

De asemenea, între anii 1889-1890, capacitatea spitalului a fost mărită cu încă 160 de paturi, într’o clădire pe latura de est.

Pătimirile şi moartea mucenicească a Mănăstirii Sfîntului Pantelimon au avut loc în timpul regimului comunist, cînd mănăstirea şi Spitalul ”Sfîntul Pantelimon”, afectate de cutremurul din anul 1977, au rămas în ruină ani întregi, întrucît statul comunist nu a dorit refacerea lor, hotărînd demolarea completă a bisericii şi desființarea mănăstirii, pentru a se construi în acel loc un complex hotelier şi de agrement.

Mormîntul domnitorului Grigore Ghica al II-lea a fost scos din ctitoria sa, de asemenea şi mormîntul domnitorului Alexandru al II-lea Ghica (1834-1842), primul domnitor regulamentar al Țării Rumînești, fiind mutate la Biserica Doamna Ghica – Tei, din Bucureşti, de asemenea ctitorie a dinastiei Ghica.

Prin grija Patriarhului Iustin Moisescu (1977-1986), obiectele din tezaurul liturgic al fostei mănăstiri au fost încredințate spre păstrare unor biserici din apropiere: ușile sculptate şi catapeteasma se găsesc la Biserica Sfîntul Nicolae din orașul Pantelimon, județul Ilfov, care a primit atunci şi al doilea hram, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon. Icoanele mari din catapeteasmă se află la Mănăstirea Plumbuita.

După căderea comunismului, cînd Biserica Ortodoxă Rumînă a avut libertatea de a se exprima şi organiza conform vocației sale, Patriarhia Rumînă a făcut demersurile necesare pentru revenirea în proprietate a fostei Mănăstiri Sfîntul Pantelimon, lucru care s’a împlinit abia în anul 2004.

În prezent, cu binecuvîntarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Rumîne, din anul 2014, pe locul fostei mănăstiri funcționează Centrul cultural-misionar ”Familia” şi Casa ”Sfîntul Pantelimon”, unde se desfășoară acti­vități cultural-educative şi activităţi social-pastorale privind Botezul şi Cununia dedicate familiei creștine în general, dar şi activităţi având caracter social-filan­tropic.

Prin ocrotirea Sfîntului Mare Mucenic Pantelimon, care prin credința lui puternică în Hristos Cel răstignit şi înviat a devenit bun biruitor mucenic, la iniția­tiva şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în anul 2017 au început lucrările de reconstruire a bisericii fostei mănăstiri a Sfîntului Pantelimon.

Moaștele Sfîntului Mucenic Pantelimon care au aparținut acestei istorice mănăstiri sînt păstrate în prezent în paraclisul Reședinței Patriarhale, cu hramul ”Sfîntul Mare Mucenic ­Gheorghe”, deloc întîmplător am putea spune, avînd în vedere că Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, ca şi Sfîntul Mare Mucenic Pantelimon, a suferit moarte mucenicească în același an: 303, la aceeași vîrstă: 20 de ani, în timpul aceleiași persecuții a împăratului Diocleţian.

Adrian Majuru evocă şi modul în care a apărut şi s’a dezvoltat Parcul Ioanid şi zona de case din jurul său:

”A fost proprietatea unui librar, George Ioanid, căruia nu’i prea mergea lui bine cu librăria şi atunci, pe o suprafaţă mai mare de teren, şi’a amenajat o mică fermă unde cultiva, pentru a vinde, pomi fructiferi şi pomi ornamentali. Şi avea şi reclamă, primăvara şi toamna, cu precădere, şi vindea bine. Evident că moştenitorii desfac afacerea şi vînd statului. Asta după Primul Război Mondial. Atunci, din proprietatea Ioanid, o bună parte din teren se lotizează, pentru că era Bulevardul Dacia amenajat, la începutul perioadei interbelice, şi apar clădirile frumoase din jur. Iar pe zona mai mlăştinoasă, asupra căreia era mai complicat să intervii, au amenajat un parc. Cum a fost şi cu Grădina Icoanei.

(…) A fost amenajat un parc prin secarea unui lac. E complicat să ridici acolo clădiri, e pînza freatică ridicată. Aşa şi cu această grădină care era firesc să păstreze memoria proprietarului şi a unei amintiri legate de un loc care a avut o altă destinaţie.”

Acesta nu uită să menţioneze şi „cartierele etnice ale Bucureştilor”, precum cel evreiesc, mahalaua grecilor sau a albanezilor:

”Erau şi cartiere etnice, care au devenit astfel în câteva generaţii. Alături de Cartierul Evreiesc, foarte dinamic tot timpul, încă din secolul al XVI-lea, a mai fost zona locuită de băraţii unguri, în jurul Bărăţiei catolice, a mai fost Mahalaua Grecilor, în zona veche a oraşului, cu o biserică a lor, care nu mai este, şi pe locul acela se află Palatul Dacia România, fostă societate de asigurări ridicată în 1870 şi care va fi, sper în cîţiva ani, sediul Pinacotecii Bucureşti. (…) A mai fost şi o mahala a albanezilor, în zona Parcului Izvor, care a dispărut la sistematizare, la începutul secolului al XIX-lea. Şi bulgarii aveau un spaţiu al lor, dar cu precădere înspre Popeşti-Leordeni, bulgarii pavlikeni, de confesiune catolică. Ei emigrau din Balcani sub presiune turcească”, povesteşte istoricul.

El a punctat, în acest context, că, în jurul anului 1900, ”pe majoritatea străzilor centrale ale oraşului, nu doar în Centru Vechi, ci şi spre Piaţa Romană, Mihai Bravu” exista populaţie alogenă.

Majuru mai relatează:

”Nu era stradă să nu aibă populaţie alogenă. Cetăţeni rumîni, dar de alte confesiuni etnice şi religioase. Erau foarte mulţi. Această populaţie a dispărut după cel de’al Doilea Război Mondial, cînd ei au emigrat. Sau chiar în anii războiului. Erau şi mulţi maghiari şi mulţi germani aici, care n’au legătură cu războaiele. Şi englezi şi scoţieni, erau şi elveţieni. Asta pe la 1900. Antreprenori, manufacturieri, arendaşi. Scoteau bani din orice.”

Vatra Luminoasă, Grivița, Floreasca, Domenii, Cotroceni, Dorobanți

Potrivit istoricului, Adrian Majuru, Bucureştiul avea şi cartiere rău famate:

”Nu a fost numai Ferentariul, care nu era famat deloc. Nici în perioada interbelică. Asta e o poveste care apare după Al Doilea Război Mondial. Erau, prin comportament şi prin sărăcia socială a acestor populaţii care le colonizau – a fost Tirchileştiul, Delea Veche şi Delea Nouă, care erau în partea de est, nord-est a oraşului. Sînt şi acum străzile şi bisericile. Spre Mihai Bravu. Dar asta e o poveste de secol XIX.”

Seniorii Bucurestiului spun ca i s’a spus ”Vatra Luminoasa” în spiritul bolșevic al timpului pentru că lumina venea, nemijlocit de la răsărit – de la ruși. Alții susțin că denumirea își are alta origine: la 1 august 1906, Regina Elisabeta, susținută de Regele Carol I și de înalți reprezentanți ai clasei politice a vremii, a fondat Societatea Orbilor din Rumînia.

În cartierul Grivița de astăzi se afla, la 1608, Mănăstirea Cernica, ridicată de Cernica Știrbei, Mare Vornic al lui Mihai Viteazul. Mai tîrziu, unele documente atestă faptul că o parte a acestei mosii a aparținut domnitorului Șerban Cantacuzino.

În secolul al XIX-lea, zona a fost parcelata și s’au trasat străzi pe care s’au construit case, printre care și Calea Floreasca.

În anul 1922 a apărut cartierul Floreasca, ridicat pe marginile gropii de odinioara.

Din secolul al XVI-lea apare o atestare documentară a moșiei ”Floreștii de pe Colentina”. Sub Mihai Viteazul e atestat satul Floreștii (al Floreascăi), pe Colentina, la Est de oraș. Se împărțea în 3 așezări distincte: Floreasca de Sus, de Mijloc și de Jos. Satul Floreasca de Jos era numit si Gradistea Floreștilor.

Cartierul Domenii a fost construit în perioada interbelică pentru elitele bucureștene. Numele zonei este legat cu dezvoltarea Bucureștiului dintre anii 1920-1940, unde s’au vîndut parcele și loturi de pămînt angajatilor din Ministerul Agriculturii și al Domeniilor, de unde și numele de Domenii.

Cunoscutul cartier Cotroceni, unde se află și Palatul Cotroceni, sediul Administratiei Prezidențiale a Rumîniei, și’a luat numele de la verbul regionalist arhaic ”a cotroci”.

”A cotroci” inseamna ”a cotrobăi”, ”a scotoci”, ”a scormoni”! De unde vine, însă, ”a cotroci”?

Cotroceni era un vechi sat, atestat documentar pentru prima dată în timpul domniei lui Mihai Viteazul. Lîngă sat se afla falnica și deasa pădure a Cotrocenilor. În 1671, satul a intrat în proprietatea marelui logofăt Serban Cantacuzino. Acuzat că urmărea să devină Domn, și’a atras ura domnitorului Gheorghe Duca, fiind nevoit, astfel, să fugă pentru a’și salva viața.

Cartierul Cotroceni

Scăparea a găsit’o în Pădurea Cotrocenilor, unde a stat ascuns trei zile, iar drept mulțumire a ridicat pe un lăcaș de cult mai vechi o frumoasa biserica de zid: Mănăstirea Cotrocenilor.

Platoul întins al Cotrocenilor este legat și de numele lui Aurel Vlaicu, al cărui prim zbor temerar cu avionul construit de el a avut loc la 17 iunie 1910 în această zonă.

Zona Dorobanți și’a primit numele în anul 1878, dupa Războiul de Independență dintre 1877-1878, ca omagiu adus trupelor de dorobanți care au luptat la Plevna, Vidin și Grivița.

Dealul Spirii

În secolul al XVI-lea, Dealul Spirei se numea Dealul Lupeștilor, unde se aflau numeroase culturi de vie ce apartineau Mănăstirii Radu Vodă.

Biserica Spirea Veche, numită ulterior Dealul Spirea, a fost construită de doctorul Spirea (Spiridon Kristofi originar din Corfu, de aici și hramul bisericii) pe acest deal înainte de anul 1765, cu ajutorul rudei sale Hristofi (fost ceauș spătăresc și mai apoi căpitan de lefegii).

Biserica Spirea Veche (Sf. Spiridon Vechi) a fost construită începînd cu anii 1921-1922, după planurile arhitectului Ioan D. Trajanescu, în locul acelei bisericuţe de sec. al XVIII-lea. Foto: Alex. Petit (anii ’30)

Nava noii biserici, terminată în 1930, a fost printre primele construcţii la construcția cărora s-a folosit betonul armat.

Arhitectul bisericii Sf. Spiridon – „Spirea Veche”, profesorul Ioan D. Trajanescu, a conceput un plan basilical în cruce greacă înscrisă, delimitat de stîlpi puternici din beton armat, cu secţiunea de cca. 1 metru; absidele laterale erau de plan rectangular. Alţi stîlpi din beton armat descriau planul masivului turn-clopotniţă cu foişor, aflat în capătul vestic al bisericii. Între toţi aceşti stîlpi erau mari panouri din cărămidă masivă, întreaga structura fiind acoperita la exterior cu cărămidă aparentă smăltuită. Acoperişul turlelor era din ţiglă smălţuită.

Biserica de la Uranus 27, aflată la intersecţia de la „Niţă Stere”, a fost cu greu demolată în 27 aprilie 1984. Punerea sa la pămînt a fost făcută prin mai multe încercări de dinamitare, neputînd fi dărîmată cu excavatoarele… o construcție extrem de solidă!

Doar cîteva vitralii, strănile şi icoana de hram a Sfîntul Spiridon au putut fi salvate, ele fiind duse la Biserica Lucaci din Capitală.

Spirea Veche are o soră mai mică, dar și mai modestă, care mai există şi azi în str. Puișor – Biserica Spirea Nouă, construită la sfîrșitul sec. al XVIII-lea. Casa parohială acestei biserici a fost construită la 1911 din banii ”defunctului Niță Sterie” așa cum reiese din plăcuța existentă pe peretele ei.

Băneasa, Pajura, Bucureștii Noi, Aviației, Aviatorilor

Contrar impresiei majorității bucureștenilor, cartierul Băneasa nu se numește astfel de la Pădurea Băneasa. Potrivit unor surse, ”Băneasa” vine de la nevasta banului Dimitrie Ghica (1816-1897).

Alte surse spun altceva: cartierul Băneasa, fosta comună suburbană Băneasa, a luat naștere pe o porțiune din vechea moșie a Mariei Bibescu, contesa de Montesquiou Fezensac (1845-1929), soția contelui Odon de Montesquiou Fezensac și mătușa prințului George-Valentin Bibescu.

În 1898, Nicolae Bazilescu, avocat și profesor la Facultatea de Drept, a cumpărat moșia Maicănesti – Grefoaicele (aparținînd de comuna Baneasa din acele vremuri), aflată în zona de nord-vest a orașului.

Bazilescu a parcelat terenul și a scos la vînzare jumătate din loturi, cealaltă jumătate fiind donată primăriei. Pînă in 1913, 1.423 de persoane au cumpărat terenuri aici. Din acest motiv, noii așezări i s’a dat numele de Bucureștii Noi.

Teatrul Masca din Bucureștii Noi

Denumirea cartierului Pajura a fost preluată de la artera de circulație care’l străbate. Strada Pajurei a primit aceasta denumire in anul 1959, cînd a fost începută construcția primelor blocuri pe un teritoriu liber.

Cartierul Aviației a fost construit după 1980. Fostul dictator Nicolae Ceaușescu dorea ca în acest cartier să locuiască personalul din cadrul armatei, poliției și aviatiei, de unde și numele cartierului. În cartierul Aviației se află și Muzeul Aviației, pe strada Fabrica de Glucoză. Muzeul, construit pe amplasamentul fostului Aeroport Pipera, a fost inaugurat în martie 2006.

Numele cartierului Aviatorilor este dat de Monumentul Eroilor Aerului, cunoscut și ca ”Statuia Aviatorilor”. Monumentul a fost inaugurat în anul 1935, fiind o opera ce aparține sculptorilor Iosif Fekete și Lidia Kotzebue.

Cartierul 13 Septembrie și Rahova

Cartierul bucureștean 13 Septembrie și’a luat numele de la Ziua Pompierilor, amintind de 13 septembrie 1848, cînd a avut loc bătălia din Dealul Spirii, între pompierii conduși de Pavel Zăgănescu și trupele otomane conduse de Kerim Pașa.

Rahova este un cartier din sud-vestul Bucureștiului, situat în sectorul 5, în vestul rîului Dîmbovița. Numele cartierului provine de la victoria obținută la Rahova de armatele rumîne, în 9 noiembrie 1877.

Numele cartierului Rahova vine de la Calea Rahovei, una dintre cele 5 străzi principale ale Bucureștilor botezate în secolul XIX în onoarea Razboiului de Independență: Calea Grivitei, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei și Calea Dorobanților.

Cartierul este delimitat în vest de Strada Antiaeriană, Drumul Sării și Piața Panduri, în nord de Șoseaua Panduri și Calea 13 Septembrie, Bulevardul George Coșbuc, Șoseaua Viilor și Șoseaua Sălaj în est și periferia Bucureștiului în sud. Cele mai importante străzi sînt Calea 13 Septembrie și Calea Rahovei.

Cartierul se învecinează cu Drumul Taberei, Centrul Civic, și Ferentari și conține dealurile Viilor și Uranus.

Podul Calicilor în 1856

Calea Rahovei a fost cunoscută în trecut sub denumirea de Podul Calicilor sau Drumul Florăreselor, principalul drum de acces către Alexandria. Numele de pod venea de la scîndurile de lemn cu care era pavat, acesta fiind un material mai ieftin decît piatra.

Podul Calicilor era înconjurat de cerșetori și oameni nevoiași, dar autoritățile i’au alungat și au redenumit strada în Calea Craiovei pentru a îndepărta reputația proastă.

Vor ajunge actualele localități limitrofe viitoare cartiere bucureștene?

Acesta vorbeşte şi despre prezent, afirmînd că există şi acum localităţi în apropierea oraşului care depind economic de Bucureşti.

Adrian Majuru afirmă:

”În momentul de faţă, Bucureştiul respiră în ceafa unor oraşe şi comune care sunt aproape lipite de limita administrativă, cum ar fi Chitila, Popeşti-Leordeni sau Chiajna – să nu mai vorbim de comuna Roşu – şi, practic, cum ar fi şi firesc, printr’o manieră diferită, prin legea viitorului spaţiu metropolitan, economic ele depind de Bucureşti şi vor intra şi administrativ, probabil cu o formă de autonomie locală, adică îşi vor păstra primarii şi micile politici comunitare.

Nu vor mai fi cartiere topite într’un sector cu un primar distinct, tocmai pentru a da, pe noul trend administrativ european, libertatea comunităţilor locale să se dezvolte armonios şi prin deciziile pe care le iau în ceea ce le priveşte.”

Istoricul crede că actualele denumiri ale cartierelor Capitalei vor rămîne şi după adoptarea preconizatei legislaţii.

https://thraxusares.wordpress.com