G-ral (r) Dr. Mircea Chelaru – Purificarea etnică din „HARCOV”


Istoria umanității nu este o înșiruire de date statistice. Istoria popoarelor nu reprezintă viața lor bucolică și nici nu consemnează bunele intenții utopice ale minților luminate.

Istoria lumii este tocmai istoria faptelor care i-au schimbat fizionomia civilizației sau i-au lăsat cicatrici hidoase, ireparabile. Se mai spune că ea, istoria, este o cocotă de lux care flirtează cu cel care o scrie și se culcă cu cel care o plătește mai bine

Nicolò Zeno afirma cu năduf că s-a săturat să constate cum istoria a fost tălmăcită prin spusele mincinoase ale grecilor, evreilor, dar mai ales ale romanilor.

Istoria scrisă aparține așadar celui care are puterea. Acolo adevărul este totdeauna de partea învingătorului. Sau a celui care plătește mai bine. Așa se face că istoria românilor, cu nesemnificative excepții, a fost scrisă cu adevăr plămădit de cei care ne-au surclasat prin puterea numărului, armelor sau banilor.

Mai nou, prin subversiune propagandistică și manipulare mediatică. Românii au avut mereu simțul timpului istoric și l-au convertit în constante identitare păstrate în vestigii lucrate, dar mai ales în tradiția orală.

O eroare care astăzi se resimte în resursa noastră de argumente și alimentează patologia psihotică a inamicilor naturali.

Am scris cele de mai sus pentru a înțelege de ce este nevoie de astfel de carte. Mereu am lăsat pe alții să o facă în numele nostru și nu de puține ori am descoperit o Românie desfigurată, stâlcită de anateme și uri personale ale vrăjmașilor mai mult sau mai puțin declarați.

Ion Longin Popescu nu este un scriitor de romane, un inventator de stil livresc sau făuritor de metafore nemuritoare. Este un ochi ca o diafragmă de aparat foto care surprinde Clipa și, din suma clipelor, știe să recompună ascunsele reguli care ne subminează.

Titlul cărții, pe care editorul și eruditul Dumitru Ioncică își asumă curajul să o publice, nu este metaforă. Este realitate crudă, este realism extras de sub radicalul unei conștiințe aproape tragice. Am încercat să reconstitui pe parcursul celor o mie de ani invocați de maghiari ca fiind ai lor, când și unde a existat concordia între părți.

Și dacă aceasta a fost exclusă, unde este cauza cauzelor pentru a da explicații înțelepte măcar în zilele acestui început de secol inteligent. Este timpul pentru a ne exprima în temeiul unor concluzii fără abatere.

Pentru românii aflați sub stăpânirea ungurilor sau, mai apoi, a austro-ungurimii, nu numai din Ardeal, cu excepția celor care au cedat și s-au convertit la regulile asimilării, Istoria a fost ca o cămașă de forță din care doar moartea pe roată i-a făcut scăpați.

Istoria românilor din vintrele Daciei Transalpine de sub stăpânirile trecute stă sub semnul terorii și a sălbăticiei. În loc de Libertate au avut doar împilare. În loc de drepturi omenești, tratamente bestiale. În loc de Civilizație, doar discriminare!

Sub diferite forme de exprimare, aceste aspecte sunt redate cu franchețe de cei peste 30 de intervievați pe parcursul a mai bine de 20 de ani. Aruncate în paginile separate ale unui ziar și trecute la capitolul arhivă începând cu a doua zi de la apariție, articolele-interviu și-au pierdut puterea și semnificația eroismului abordării.

Însumate în mănunchi de carte, cuprinse de acuratețea lucidei decantări, își recapătă amploarea și actualitatea, mai ales acum, când armate întregi de delatori și propagandiști ai negaționismului se reped asupra legitimității Statului Național Român.

Insula Șerpilor din inima României (cartea poate fi comandată aici: DACIA ART) nu se limitează doar la o paralelă cu cea din Marea Neagră arondată bogățiilor sale uriașe în uraniu.

Ea a devenit în ultimii 30 de ani șerpăria din mijlocul ogrăzii noastre, nu din cauza ungurului simplu și bine trăitor cu românul, ci din nemernicia unui iredentism susținut de peste 100 de ani  ai maghiarismului revanșard și secesionist.

În 1990 se striga cu trufie hunoidă „Ardealul unguresc, niciodată românesc!” din balconul Primăriei din Târgu-Mureș, prefigurând declarațiile de secesiune ulterioare ale diferitelor consilii secuiești sau maghiare, arbitrar și ilegitim constituite.

Apoi s-a trecut la defăimare publică prin lobby-uri la toate cancelariile lumii, prin care românii sunt calificați ca barbari, neeuropeni, incapabili de progres.

Au cerut drepturi colective cu nerușinare, așa cum nu a existat precedent în Europa. Au șantajat guverne românești slabe și temătoare, atente mai mult la efectele manipulării decât la gravele consecințe antinaționale.

Ba unii chiar s-au întrecut „să facă frumos”, de dragul europenismului multicultural,  în fața celor de la Budapesta, în reuniuni comune ale guvernelor, în tratarea subiectelor nevinovate dar academice ale co-suveranității asupra teritoriilor preponderent etnice.

Apoi trădarea, îmbibată în capul de carton al unora crescuți ani buni la Viena, avea să ofere Fundația Gojdu ca peșcheș de bună garanție a modelului franco-german extins pe orbita dâmbovițeană. În Transilvania s-a dat alarma. Spirite atente și conștiințe ardente au început demascarea.

Purificarea etnică din „HARCOV”, retrocedările in integrum ale imobilelor, terenurilor, apelor și pădurilor, segregarea fizică a învățământului, satisfacerea cererilor mincinoase ale optanților, și lista este lungă, s-au făcut cu mâna spurcată a politicului compromis de la București și ciocanul ucigător al unei justiții năimite, bine unse, la unele instanțe din Ardeal.

Statul român a devenit un orfelinat al românilor abandonați! Mai mereu în echilibristică politică, politichia de Dâmbovița a fost jucată în picioare, pe ritm de ceardaș, de falanga politică udemeristă. Știu că abuzul de putere se pedepsește prin Codul penal. Propun să se pedepsească și abuzul de prostie, ca sursă activă a trădării intereselor Națiunii Române.

Cartea nu este doar o recuperare a memoriei imediate, rătăcite prin hățișurile bagabonțelilor zilnic mediatizate, ci și un rechizitoriu incriminant al antiromânismului de tip rasist, al mentalităților izolaționiste de tip medieval practicate de politrucii maghiari băștinași, prin care își conservă privilegiile câștigate în cârdășie cu cei neaoși români.

Banul și puterea lui nu au diferențe etnice! Iar numărul exemplelor mai de ieri sau chiar de azi este zguduitor. Te întrebi cum de mai existăm!

Cartea este în același timp și un îndrumar pentru micii întreprinzători de românism! Să înțeleagă de ce anume trebuie să se ferească pentru a nu mai fi cobaii de serviciu ai defectorilor de Neam.

Pentru că nu putem să citim conținutul ei fără a intra afectiv în starea de jenă pentru ceea ce lăsăm să ne dezonoreze. În mult trâmbițata conviețuire interculturală, descoperim atavismele recrudescente ale popperismului, fardat cu principiile distrugătoare de națiuni ale neomarxismului globalizant.

Cartea lui Longin Popescu se înscrie în marea bătălie pentru apărarea Identității Noastre. Pentru salvgardarea ultimelor resurse de ripostă fermă contra mistificărilor și sluțirilor de adevăr.

Ea nu este o provocare la conflictualitate, cum o vor eticheta unii, ci tocmai o chemare la vigilență pentru a nu mai permite însămânțarea urii între oamenii pământeni, fie ei unguri, secui sau români!

Când ți se dă foc Steagului Național, când îl arde pe rug pe Avram Iancu, când se afișează doliu „general” și protest civic de Ziua Națională a României, când nu ți se dă o cană de apă sau o bucată de pâine pe banii tăi (!) dacă nu o ceri în ungurește, te întrebi: e doar rodul propagandei sau este chiar ură!?

În acest caz, lupta se mută din planul etnic în cel al subminării politice și identitare. Negarea României ca stat național suveran și invocarea federalizării sau, mai nou, începerea demersurilor generale pentru denunțarea Tratatului de la Trianon, sunt acțiuni de neiertat contra existenței naționale a românilor. Or, cu asemenea teme, nu este loc de așteptare și nici urmă de toleranță.

Cartea este un strigăt al românilor de dincolo de Carpați, către cei care practică autismul politic la București. Dar și ropotul de furie al acelora care au în neamul lor sute de mii de suflete moldo-vlahe pierite sub ordinul „Treceți batalioane române Carpații!”, pentru ca umbra secolelor de umilințe să fie împrăștiată din sufletele fraților ardeleni de pretutindeni.

Scriu aceste rânduri cu gândul la timpul care vine. Mâine, ziua de azi va fi trecut. Iar de nu vom ști să ne făurim demnitatea posterității încă din timpul vieții, nu vom merita veșnica pomenire.

Cartea este un semn al prezentului că nu i-am uitat pe cei jertfiți dintre noi și nici nu vom lăsa ca uitarea să se transforme în mormântul existenței noastre viitoare.

Test preluat din Certitudinea.ro

http://www.cunoastelumea.ro/

Acest articol a fost publicat în ROMANIA (alogeni). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.