Stupiditas contagiosa est
Alexandra Zarnescu
Ultimii ani au prilejuit – îndeosebi în preajma şi după aderarea României la Uniunea Europeană – folosirea excesivă a cuvântului „xenofobie“. Evident, el fusese utilizat şi înainte, dar, cu ocazia aderării, s-a ajuns la apelarea foarte frecventă a cuvântului „xenofobie“, ceea ce a făcut să-mi producă o stare de greaţă doar din cauza repetării excesive a cuvântului. Faptul că utilizarea lui era făcută cu scopul de a arăta lumii că „românii suferă de xenofobie“ îmi producea, în plus, o stare de revoltă. Deoarece, în formulările respective, se pretindea că românii manifestă xenofobie faţă de ţigani, jidani, maghiari şi alţi minoritari doar pentru a se confecţiona învinovăţiri false contra noastră şi, apoi, pentru a ni se imputa aceste păcate spre a ne induce un complex de vină şi de inferioritate, cu scopul ca, în final, să fim îngenuncheaţi mai uşor.
În toate cazurile, este folosit – de către politicieni, analişti, ziarişti, chiar şi de către cei care au redactat legile şi, mai ales, Constituţia – cu acelaşi sens: că noţiunea xenofobie înseamnă ură faţă de străini. Or, cu educaţia din familie, cu instruirea dobândită în facultate, cu experienţa mea de viaţă şi, mai ales, deexpat, am putut să-mi dau seama că românii nu sunt „xenofobi“, nu manifestă ură faţă de străini – altfel nu s-ar fi aciuat atâţia pe aici atât în decursul Istoriei, cât şi, îndeosebi, în epoca Tranziţiei!
Pornind de la remarca lui Radu Mihai Crişan făcută pe AlterMedia – primul, după cunoştinţa mea, care a semnalat că „termenul xenofobie înseamnă nu ură, ci frică faţă de străini“ –, am început să cercetez conţinutul cuvântului, dar furia mi-a sporit, în loc să-mi treacă. Şi iată de ce!
În Le Petit Larousse illustré, Ed. Larousse, Paris, 2007, pag. 1083, am găsit următoarele: „XÉNOPHILE, adj. et n. (gr. xenos, étranger, et philos, qui aime). Rare. Qui manifeste de la sympathie envers les étranger.“ Ca să nu rămână dubii de înţelegere – mai ales pentru toantele şi tonţii ironizaţi de ziaristul Ion Cristoiu –, traduc: „xenofil, adjectiv… (provine din cuvintele greceşti xenos, străin, şi philos, care iubeşte, iubitor). Rar. Care manifestă simpatie faţă de străini“. Apoi, urmează acestea:
„XÉNOPHOBE, adj. et n. Qui manifeste de l’hostilité envers les étrangers.
XÉNOPHOBIE, n.f. Hostilité systematique à l’égard des étrangers, de ce qui vient de l’étranger.“ Să traduc, din nou, inclusiv pentru prostănacii persiflaţi de Mircea Badea: „xenofob, adjectiv… Care manifestă ostilitate faţă de străini. Xenofobie, s.f. Ostilitate sistematică cu privire la străini, la ceea ce vine din străinătate.“ Aceste explicaţii m-au determinat să mă lămuresc, mai bine, ce-i cu „ostilitatea“, la pag. 509:
„HOSTILE, adj., (lat. hostilis, de hostis, ennemi). 1. Qui manifeste de intentions agressives, qui se conduit en ennemi. Atitude hostile. 2.Qui manifeste d’hostilité, de la désapprobation. Un vot hostile. (…)“. E ca pe româneşte, nu mai traduc. În limbajul militar, „codificat ostil“ înseamnă „duşman care trebuie distrus imediat ce este detectat“.
Aşadar, conform explicaţiei din Larousse, xenofobia este atitudinea duşmănoasă faţă de străini; de aici până la sensul, cvasiechivalent, „xenofobia = ura faţă de străini“, nu mai e decât un pas, pe care l-au făcut dicţionarele româneşti. Trebuie să reţinem faptul important că, din dicţionarele noastre, se ştie – inclusiv de către cei care au redactat legile – că noţiunea xenofobie înseamnă ură faţă de străini. Aşa scrie în DEX:
„XENOFOB, -Ă, xenofobi, –e, adj., (…) (Persoană) care manifestă ură faţă de persoane de altă naţionalitate sau faţă de alte popoare. – Din fr. xénophobe.
XENOFOBIE, s.f., Ură faţă de străini şi faţă de tot ce este străin. Din fr. xénophobie“ (cf. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române – DEX, Editura Academiei R.S.R., 1975, pag. 1034). Dar dacă xenofobieînsemnă „ură faţă de străini“, am preluat, şi eu, această semnificaţie – fiindcă „Aşa scrie la dicţionar!“, care este o autoritate –, luându-mă după proşti; şi, ca mine, toţi ceilalţi.
Este necesar să reţineţi că dicţionarul Larousse expune etimologia cuvântului xénophile, dar, două cuvinte mai jos, pentru xénophobe a uitat, decenii la rând, să o mai releve. Menţionez că dicţionarul Larousse, ediţia 2007, repetă – cel puţin la aceste articole – ediţia din 1993 (vezi pag. 1083), care, la rândul, ei o repetă pe aceea din 1974. După cum se vede, autorii DEX-ului nu au făcut decât să copieze, cu neruşinare, dicţionarul Larousse. Dar făcătorii noştri de dicţionare nu s-au grăbit să-şi pună problema sensului exact al termenului, ci au copiat, pur şi simplu, textul francez. Ediţia din 1975 a DEX-ului a apărut sub egida Institutului de Lingvistică al Academiei Republicii Socialiste România (R.S.R.) şi ediţiile ulterioare au recopiat-o pe aceasta! Exigenţele limbajului academic mă împiedică să spun că autorii care au redactat respectivele articole au fost nişte tâmpiţi, dar aşa ar trebui să le zic.
La fel au făcut şi Florin Marcu şi Constant Maneca, autorii Dicţionarului de neologisme (voi cita din ediţia a III-a, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1986), numai că, în cazul lor, lucrurile sunt mai grave. Într-adevăr, în cazul DEX-ului şi, fireşte, al dicţionarului Larousse, întrucât există multe grupuri de autori şi colaboratori, care şi-au divizat munca pe litere, pe tematică etc., e greu pentru cineva din echipă să aibă perspectiva întregului, să aibă rolul de „cap limpede“. Dar, când sunt două capete care colaborează, lucrurile se simplifică sub acest aspect şi fiecare trebuie să verifice inclusiv munca celuilalt, spre a se corecta şi completa reciproc.
Or, în lucrarea cuplului comic Marcu-Maneca, lucrurile se bat cap în cap: „XENOFOB, -Ă, … (cel) care urăşte persoanele sau popoarele de altă naţionalitate, care este duşman a tot ceea ce este străin. [ < fr.xénophobe, cf. gr. xenos – străin, phobos – ură]. Vă rog să remarcaţi cum contagiunea cu stupiditate face un „progres“ prin tandemul Marcu-Maneca: ei „dezvoltă“ bagajul informaţional conţinut de Larousse (şi, implicit, de DEX, pe care le copiază) şi oferă – cu intenţia vădită de a-şi spori „ştiinţificitatea“ demersului şi credibilitatea volumului lor – provenienţa şi etimologia cuvântului xenofob, unde etimologie înseamnă „studiul înţelesului adevărat“. Dar să analizăm cât de „adevărat“ este sensul dat în dicţionarul lor: „FOBIE,s. f., stare de frică bolnăvicioasă, obsedantă şi nemotivată. ● repulsie, antipatie pentru ceva. // element secund de compunere savantă cu semnificaţia „teamă (patologică) de“, „aversiune faţă de ceva“, „fobie“ [gen. –iei. / < fr. phobie, cf. it. fobia, gr. phobos – frică] (cf. op. cit., pag. 459). Idem la: „AGORAFOBIE s. f. teamă nemotivată de a traversa locuri deschise, pieţe etc. [< fr. agoraphobie, cf. gr. agora – piaţă publică, phobos – frică] (op. cit., pag. 40). Aşadar, la începutul şi la mijlocul Dicţionarului de neologisme, fobie – phobos – înseamnă frică, iar la sfârşitul lui înseamnă ură; în interiorul noţiunii xenofobie, phobosînseamnă numai ură; la fel este în DEX, deşi încă de la lecţia de astronomie, din liceu, se ştie că sateliţii planetei Marte se numesc Phobos (Frica) şi Deimos (Groaza).
Aceste dicţionare proaste („româno-franceze“!) au provocat epidemia utilizării termenului xenofobie, căruia i-au dat sensul opus: cum că ar însemna „ură faţă de străini“. Nu, nestimaţi imbecili, înseamnă „frică extremă, groază faţă de străini“. Şi oricât aţi „îmbogăţi“ dicţionarele, noţiunile „frică“ şi „ură“ nu sunt interşanjabile. Din cultura mea generală – obţinută, fireşte, inclusiv din dicţionare – ştiam că „fobie“ înseamnă „frică, groază“. În compunerea savantă, fobia înseamnă frică excesivă – adică groază, aversiune (eventual patologică) – faţă de ceva. Sensul de „frică, groază“ este conţinut în cuvintele agorafobie, claustrofobie, fotofobie, hidrofobie, hobofobie şi multe altele (cf. John Naish, Ghidul ipohondrului, Ed. Nemira, Bucureşti, 2006, pag. 182-184). Pentru a respecta adevărul istoric, este necesar, totuşi, să precizez că şi Larousse, în explicitarea cuvântului, spune:
„PHOBIE, n.f., (gr. phobos, effroi). 1. Aversion très vive; peur instinctive. 2. PSYCHIATRIE. Crainte déraisonnable à l’égard d’objets, de situations ou de personnes, dont le sujet reconnaît le caractère injustifié, mais qu’il ne peut surmonter.“ Să traducem – pentru imbecilii dezavuaţi de preşedintele Traian Băsescu, cel care a şi introdus în limbajul mass media peiorativul neacademic „imbecil“ – explicaţia de mai sus: „s.f. (gr. phobos, groază). 1. Aversiune foarte puternică; teamă instinctivă. 2. PSIHIATRIE. Spaimă iraţională faţă de obiecte, situaţii sau persoane, al cărei caracter nejustificat subiectul îl recunoaşte, dar peste care nu poate trece“.
Deci, şi în franceză, fobie înseamnă frică, groază, în cazul când e vorba de articolul independent de dicţionar phobie, dar înseamnă ură atunci când este auxiliar în termenul „savant“ xenofobie! Ca să vedeţi cât de „savant“ este textul francez, pe care copiştii noştri nătărăi l-au ingurgitat ca pe-o bomboană franţuzească! Este evident, încă o dată, că aceşti copişti de dicţionare au reprodus textul francez cu toate greşelile sale. Din păcate, greşeala s-a produs în condiţiile lucrului la grămadă şi fără să se verifice, în final, concordanţa, completitudinea logică a explicaţiilor date articolelor din dicţionar.
Elocvent pentru lipsa de ştiinţificitate a dicţionarului Larousse, a DEX-ului, a dicţionarului lui Marcu-Maneca şi, fireşte, a celorlalte care le imită într-un fel sau altul, este faptul că, dacă făcătorii lor ar fi consultat, totuşi – aşa cum este obligatoriu în acest gen de activitate –, şi alte dicţionare, atunci ar fi descoperit greşeala în care persistă Larousse, probabil de pe la 1950 încoace. Astfel, în Nouveau dictionaire étymologique et historique, par Albert Dauzat, Jean Dubois et Henri Mitterand (troisième édition revue et corrigée, Librairie Larousse, Paris, 1964, pag. 802), explicaţia este alta, aceea corectă: „xénophobe, 1906, Lar.; du gr. xenos, étranger, et phobos, effroi. ║ xénophobie id.“ Aceeaşi explicaţie corectă o dăMerriam-Webster’s Online Dictionary pentru xenophobe: „one unduly fearful of what is foreign and especially of people of foreign origin“ – adică „cineva înfricoşat de ceea ce este străin şi, în special, de indivizii de origine străină“.
În mod normal, dar la fel de obligatoriu – şi, mai ales, de prioritar, chiar dacă îl adaug pe listă ca ultim demers –, autorii şi colaboratorii dicţionarelor care au schimonosit sensul cuvântului xenofobie (dacă n-ar fi fost decât simpli confecţioneri de dicţionare) ar fi trebuit să consulte neapărat şi un dicţionar greco-francez, greco-englez, greco-român, greco-grec etc., să vadă ce-i cu acest phobos – φόβος. Pe wiktionaryse prezintă aceste explicaţii: „φόβος (genitive φόβου) m, second declension; (phobos)
- fear, terror, alarm, fright, panic (1. frică, teroare, alarmă, înfiorare, panică)
- The act of fleeing: flight, retreat (2. Actul de a fugi: fugă, retragere)
- awe, reverence (3. frică + veneraţie, obedienţă)
- That which causes fear: terror“ (4. Ceea ce cauzează frică: teroare).
În schema de mai sus se distinge o clasificare după gradul intensităţii: nivelul inferior ca intensitate, cuvântul teamă, corespunzător lui peur din franceză, nu există. Fobia desemnează gradele puternice de frică: frică acută, spaimă, groază, cu adjectivele aferente, înfricoşător, înspăimântător, îngrozitor, terifiant. În plus, schema indică, la punctul 2, şi o direcţie: fuga din faţa celui care te înspăimântă, atitudine socială învăţată în vremurile năvălirilor barbare. Frica extremă, groaza, ceea ce este înfricoşător te determină să fugi din faţa subiectului care inspiră groaza, să îl eviţi, să te ascunzi din faţa lui. Ura, dimpotrivă, te mobilizează să înfrunţi duşmanul, să mergi spre străin şi să îl nimiceşti. Groaza şi ura, chiar dacă sunt egale ca intensitate a trăirii sentimentului, sunt opuse ca atitudine, motivare, direcţie şi demers practic. Deci, în nici un caz ura nu se confundă cu groaza, nu sunt interşanjabile, întrucât au sens opus.
Un fragment din Septuaginta, şi anume capitolul 17 din Înţelepciunea lui Solomon, există în limba greacă pe Internet, şi conţine cuvântul φόβος atât ca substantiv, cât şi ca verb, în câteva versete, care sunt traduse astfel: spaimă (versetul 4), înspăimânteze (vers. 9), spaimă (vers. 11), groază (vers. 14), frică(vers. 18). Cuvântul ură, asociat lui fobie, nu există pe nicăieri, cu excepţia dicţionarelor proaste indicate mai sus.
Aşadar, Larousse consemna existenţa, la 1906, a cuvântului xenofob cu sensul de „înfricoşat de străini“, iar, ulterior, deşi la articolul phobie s-a menţinut sensul de „frică extremă, spaimă faţă de străini“, tot înLarousse, dar la noţiunea xénophobie, conţinutul ei a fost pocit în sensul opus: „ură faţă de străini“.
Prima concluzie este că şi francezii au imbecilii lor. Dar dacă imbecilii francezi sunt doar nativi, ai noştri sunt imbecili funciari şi, în plus, sunt imbecili prin mimetism şi cosmopolitism fără discernământ. A doua concluzie: pe nicăieri, în dicţionarele serioase, noţiunea xenofobie nu înseamnă „ură faţă de străini“, ci exclusiv „frică, groază faţă de străini“!
Concluzia generală: poporul român nu este xenofob. Poate, pe alocuri, în cazuri întemeiate, să zicem că ar trebui să fie „şovin“. Aşa ar mai merge, forţând nota printr-un abuz de limbaj. Şi nu poate fi vorba, totuşi, nici de şovinism, ci, întotdeauna, de replica dată – în legitimă apărare – unor străini (fie ei indivizi izolaţi, fie organe de presă externe) care denigrează România. Dar nu putem spune că „poporul român este xenofob“ doar din cauza stupidităţii unora – fie a unor indivizi, fie a unor dicţionare –, stupiditate care, vedem, este contagioasă, mai ales prin dicţionare cu pretenţii, ca Larousse şi DEX. De exemplu, în 22 august 2008, pe site-ul 9AM, cu ocazia încetării din viaţă (în 21 august) a celui care a fost marele patriot român Iosif Constantin Drăgan, redactorul ştirii – care, în genere, şi-a redactat materialul după adagiulDespre morţi se vorbeşte numai de bine – a citat, ca să strice fasonul, şi o propoziţie a unui imbecil: «„Profesorul Dragan a fost cunoscut drept un mare xenofob“ (V. Turcan)». Omul care, de la vârsta de 25 de ani, s-a expatriat în Italia, care şi-a avut casa principală în Palma de Mallorca, din Spania, care a colindat Europa şi lumea, care a fost „unul dintre primii promotori (sic) ai Uniunii Europene“, ar fi fost un „xenofob“ – adică în accepţiunea profund idioată actuală, i-ar fi „urât pe străini“, deşi a trăit printre ei trei sferturi din viaţă. Şi cine spune asta? Un imbecil ca V. Ţurcan, care, în loc să continue să joace ţurca, îşi exhibă părerile de „ziarist“, deşi, cum zice Victor Ciutacu, individul este „un cetăţean care, din perspectiva rigorilor acestei meserii, pur şi simplu nu există“.
Ca atare, cuvântul „xenofobie“ trebuie scos din limbajul politicaştrilor, al ideologilor, al ziariştilor-de-doi-bani-jumate, al „elitiştilor“ şi, în genere, al imbecililor pentru motivul întemeiat că este folosit absolut greşit, cum relevase Radu Mihai Crişan şi cum am demonstrat mai sus. Cred că o primă formă de încercare a schimbării situaţiei ar fi, parafrazând o lozincă celebră, să le adresez îndemnul – ca mijloc de eugenie socială! – Imbecili din toate ţările, stârpiţi-vă!
Esenţial este faptul că, deoarece cuvântul xenofobie este folosit exclusiv în sens profund greşit – atât în legislaţie, în Constituţie îndeosebi!, cât şi în mass media şi în vorbirea curentă, el trebuie scos din uz. Faptul că „a intrat în uz“ şi, de aceea, ar trebui menţinut şi folosit – cum pretind unii filologi, care şi-au luat ca pavăză a prostiei lor lozinca „uzul face legea“ –, nu constituie un argument, deoarece stupiditatea nu conferă legitimitate. Cultivarea limbii române nu se face cu imbecilităţi, ci cu logică. Limba română – „limba vechilor cazanii“ – constituie una dintre valorile esenţiale ale Patrimoniului Naţional şi, de aceea, trebuie apărată pe toate fronturile, inclusiv pe direcţia importurilor de cuvinte anapoda. În mod necesar, la proxima revizuire a Constituţiei, printre alte nenorociri care vor fi eliminate de acolo, trebuie să figureze şi cuvântul xenofobie. Căci, folosit cu sensul autentic, de „groază faţă de străini“, nu mai este cazul. Oamenii, în general, şi românii, în special, erau terorizaţi de străini şi fugeau din calea lor – când nu puteau, provizoriu, să li se opună manu militari – în vremurile năvălirii hoardelor barbare, a hunilor lui Attila – poreclit în epocă „biciul lui Dumnezeu“ –, a invaziei turcilor lui Baiazid, a austriecilor generalului Bukow sau a „muscalilor“ ţarului Petru cel Mare.
Ah, da!, acum ar mai fi adecvată utilizarea cuvântului xenofobie cu sensul genuin – „groaza faţă de străini“ – doar în cazul invaziei „investitorilor strategici“: a chinezilor, evreilor şi a altora. Căci, din cauza politicii imbecile (sau, poate, dimpotrivă, viclene, deliberate?!) a guvernanţilor privind imigraţia, au năvălit în ţară criminali de tot felul – atât de drept comun, precum acei chinezi care fac contrabandă cu mărfuri şi se ucid, apoi, între ei, tranşând victimele în valize, cât şi dintre cei cu ştaif financiar, precum unii dintre americanii, arabii, austriecii, cehii, evreii, francezii, grecii, italienii, ruşii, turcii, ungurii ş.a. care au înfiinţat diverse firme şi bănci, cu care ne jefuiesc şi ne cămătăresc la fel ca ţiganii clanului Cămătaru; sau, mai subtil, cumpără ieftin, de la poporul român sărăcit deliberat de regimul postdecembrist, bunuri mobile şi imobile – terenuri, clădiri, întreprinderi şi materii prime, îndeosebi strategice, ca petrolul, lemnul, fierul vechi etc. – pe care le revând la „speculă“ – pentru că speculanţii îşi zic, acum, „oameni de afaceri“.
De fapt, la drept vorbind, după aceste aproape două decenii de când suntem păcăliţi, nu trebuie să mai manifestăm xenofobia – în sensul original, de „groaza faţă de străini“ – de până acum, ci, dimpotrivă, abia de acum încolo avem toate motivele să o transformăm în opusul ei, în cea mai profundă ură faţă de aceşti jefuitori, constituiţi într-o xenocraţie care ne conduce.
Lupul Dacic 