Să-ţi croieşti drum prin junglă în căutarea oraşelor pierdute a devenit deja o „tehnică” depăşită. Acum, o echipă de la University of Houston a dezvoltat o altă modalitate de a cerceta prin frunzişul dens pentru a găsi semne ale ruinelor ascunse.
Echipa a folosit sistemul de detectare a luminii şi pătrundere în adâncime bazat pe laser (LIDAR) pentru a găsi ruinele acoperite de pădure din estul Houndurasului.
La Ciudad Blanca
În 1526, conchistadorul Hernán Cortés a auzit poveşti despre un oraş alb, la Ciudad Blanca, ascuns în pădurile din Hounduras. Exploratorii au cercetat sute de ani pădurea numită La Mosquitia, dar fără a obţine nimic. Sistemul LIDAR ar fi putut descoperi ceea ce generaţiilor de căutători de comori le-a scăpat.
Sistemul a folosit mai mult de patru bilioane de impulsuri laser pentru a localiza La Mosquitia, cea mai extinsă zonă de pustietate din America Centrală. Imaginea arată ceva ce seamănă cu o curte centrală înconjurată de edificii.
Nimeni nu s-a aventurat în acea zonă pentru a confirma observaţiile. Şi dacă acesta chiar este legendarul oraş, nimeni nu ştie nimic altceva despre misterioasa structură, decât că… există.
Aşa că se pare că zilele lui Indiana Jones nu s-au terminat încă. Mai este încă de lucru pentru cei care vor să plece în căutarea oraşelor pierdute. Iar de-a lungul istoriei, arheologii, exploratorii şi hoţii au cutreierat prin sălbăticie, cu o dorinţă nestăpânită de a le da de urmă.
Copán
Pe cealaltă parte a Houndurasului, din ruinele descoperite recent, s-a desprins ideea că maiaşii au construit Copán, un oraş pe care unii oameni îl numeau Athens of Mesoamerica, pentru spelndidele sculpturi.
După 2000 de ani de ocupaţie, structura politică a oraşului s-a prăbuşit, în anii 800 î. Hr., posibil datorită suprapopulării şi a colapsului mediului ambiant. Mostrele analizate arată că fermele din jurul oraşului au alunecat, sfârşind în râpele ce înconjurau oraşul. Astfel, coastele au devenit dezgolite şi vulnerabile eroziunii şi alunecărilor de teren.
Zona nu a fost niciodată complet abandonată, dar multe dintre statuile fin sculptate au căzut şi au fost îngropate în sedimentele din râul învecinat. Unele dintre acestea au acum cicatrice în zonele în care au fost răzuite de plugurile localnicilor care au continuat să lucreze pământul.
Alte pietre sculptate din regiune au fost refolosite ca materiale de construcţie pentru casele fermierilor locali.
Fosta frumuseţe a oraşului a fost uitată cu desăvârşire după cucerirea spaniolă. Câţiva exploratori au răspândit, în sec. al XIX-lea, poveşti despre complexele opere de artă, printre care şi scriitorul şi diplomatul John Lloyd Stephens şi ilustratorul Frederick Catherwood. Cartea lor “Incidents of Travel in Central America, Chiapas and Yucatán” a ajutat la popularizarea ruinelor şi la transformarea lor într-o destinaţie turistică globală.
În timp ce explora regiunea, Stephens se pare că a cumpărat ruinele din Copán pentru 50 de dolari, deşi nu şi-a fructificat niciodată investiţia.
Troia
Copán a intrat treptat în anonimitate, dar alte oraşe pierdute au suferit morţi violente. Poetul orb Homer a spus povestea Troiei, măreţul oraş-stat culcat la pământ când Menelaus, regele Spartei miceniene, a căutat răzbunare.
Menelaus a creat coaliţia grecilor împotriva lui Paris, prinţul troiam care a răpit-o pe Elena (frumoasa soţie a lui Menelaus). La sfârşitul poveştii lui Homer, grecii se ascund într-un cal de lemn şi distrug Troia, iar Elena este trimisă pe o corabie în Grecia.
Vechile poveşti ale lui Homer nu au fost nimic mai mult decât nişte legende până în 1865, când arheologul englez Frank Calvert a plecat pe drumul vechilor indicii până în Hisarlik, Turcia.
El a săpat câteva şanţuri şi a descoperit artefacte care l-au convins că era pe urmele eroilor lui Homer. Descoperirile iniţiale al lui Calvert şi-au pierdut curând din relevanţă, când a făcut echipă cu impetuosul arheolog amator german Heinrich Schliemann.
Schliemann a căutat printre artefacte şi sedimente din aşezări mai târzii, cu o îndemânare şi o repeziciune care l-au lăsat fără cuvinte pe Calvert. El chiar a încercat să readucă în actualitate frumuseţea Elenei din Troia, îmbrăcând-o pe tânăra lui soţie în aur şi bijuterii descoperite la site. Dar cu toată lipsa lui de consideraţie, Schliemann a găsit suficiente dovezi pentru a convinge lumea că Troia a fost găsită.
Studii şi excavaţii arheologice mai recente au confirmat că situl este la fel de probabil să fi fost vechiul câmp de bătălie unde Ahile a fost rănit la călcâi, Odiseu şi-a pierdut calea, iar Hector a aflat că un car de luptă poate impune rezistenţă.
Knossos
Homer nu a fost singurul grec cu poveşti despre oraşele pierdute. În 360 î.Hr., Platon a scris despre Atlantis. Filosoful spune că, în ciudat faptului că Atlantis a cucerit numeroase pământuri, el a fost ruinat într-o singură zi şi noapte.
Nimeni nu a dovedit dacă Atlantis a existat sau nu, sau cărei civilizaţii a aparţinut. Unul dintre principalii competitori a fost civilizaţia Minoan din Creta, care a fost distrusă într-o sigură zi dezastruoasă. Minoanii, numiţi după regele lor Minos, au condus în zona mediteraneană, în timpul Epocii de Bronz. Dar în al doilea mileniu î.Hr. un vulcan din insula apropiată Santorini a dezlănţuit una dintre cele mai puternice erupţii din istorie. Suflul erupţiei şi valurile de lavă au demolat capitala Knossos şi au inundat fermele de pe insulă.
Minoanii nu şi-au mai revenit niciodată, dar memoria lor a persistat în regiune. Romanii şi-au amintit insula drept casa lui Minos şi au fabricat monede ce îl înfăţişau pe Minotaur, mitologica creatură jumătate om, jumătate taur, care l-a urmărit pe Theseus în labirintul lui Minos.
Până în vremurile moderne şi civilizaţia s-a pierdut în labirintul timpului, până când Arthur Evans, jurnalist şi cărturar englez a apărut în scenă la începutul anilor 1900. Înainte de a putea începe să sape, Evans a trebuit să ajute la restabilirea păcii între populaţile musulmane şi creştine din Creta, în timp ce insula se lupta pentru a obţine independenţa faţă de Imperiul Otoman. Evans şi-a folosit influenţa ca jurnalist pentru a critica făţiş masacrele pe care fiecare parte le săvârşea şi a determinat Imperiul Britanic să intervină pentru a stabili ordinea.
Odată ce vărsarea de sânge s-a încheiat, muncitorii lui Evans au dezvelit o amănunţită reţea de camere de lucru, apartamente de locuit, spaţii de depozitare şi centre administrative. Complexul este înfrumuseţat cu excepţionale fresce colorate. Şcoala Britanică din Atena oferă un tur virtual al sitului.
Pompei
Vulcanii au distrus mai mult decât un oraş din vechea zonă mediteraneană. În 79 î. Hr., istoricul roman Pliny the Younger a observat şi a înregistrat dezastruoasa erupţie a Muntelui Vezuviu care a înghiţit Pompeii.
Oraşul, alături de mulţi dintre locuitorii lui, a fost îngropat în cenuşă pentru mai mult de 1000 de ani.
Termenul “graffiti” îşi găseşte originea în acest loc, acesta referindu-se iniţial la inscripţiile, portretele, etc.găsite pe zidurile mormintelor antice sau pe ruinele din Pompeii.
Aceste inscripţii găsite lângă centrul oraşului, la vremea erupţiei, au determinat asocierea cu denumirea “Sodoma şi Gomorra” făcând referire la oraşele păcatului distruse în Vechiul Testament din Biblie.
În 1599, după ce Pompeii a fost descoperit accidental în timpul unui proiect de construcţie, architectul Domenico Fontana este posibil să fi reînmormântat sau să fi folosit mortar pentru a acoperi frescele de pe perete, care erau prea absurde pentru Renaştere, incluzând şi înfăţişări ale zeului Priapus.
În 1819, regele Neapolului avea o piesă de artă erotică din Pompeii pe care o ţinea încuiată şi o arăta doar adulţilor. Abia în anul 2000 operele au putut fi văzute de către publicul larg.
Machu Pichu
Ruinele oraşului Machu Picchu, redescoperite în 1911 de către arheologul Hiram Bingham, sunt unele dintre cele mai frumoase şi enigmatice locaţii străvechi din lume.
În timp ce incaşii în mod sigur foloseau vârful muntelui (2761,50 m înălţime), ridicând sute de structuri de piatră începând cu anii 1400, legendele şi miturile indicau faptul că Machu Picchu (însemnând “vechiul pisc” în limba Quechua) era adorat ca un loc sacru din cele mai vechi timpuri. Oricare ar fi originile sale, incaşii l-au transformat într-un mic (5 mile pătrate), dar extraordinar oraş.
Situl ruinat din munţii înalţi ai Peru a fost construit de către incaşi la mijlocul anilor 1400, dar a fost repede uitat după ce boala şi războiul civil a lăsat Imperiul Incaş vulnerabil în faţa invadatorilor spanioli.
Istoricul american Hiram Bingham este cel creditat pentru răspândirea în întreaga lume a veştii privind existenţa Machu Picchu, după ce un băiat de 11 ani l-a condus la sit, pe 24 iulie 1911. Când a ajuns acolo a observat că, printre ruini, locuiau indigeni, deci nu se poate spune că el a descoperit situl.
Bingham este posibil să fi fost precedat de un om e afaceri german, Augusto Berns, care a devalizat situl îm 1867. Berns a creat o fabrică de cherestea la poalele muntelui de lângă Machu Picchu şi o folosea pentru a fura artefacte şi a le vinde în Europa. O veche hartă i-a condus pe detectivi care l-au descoperit până la urmă pe hoţul de la Machu Picchu. Nimeni nu ştie cât de mult a câştigat Berns, dar se ştie că a fost unul dintre numeroşii hoţi care şi-au umplut buzunarele furând din trecut.
Ciudad Perdida
Ciudad Perdida (var. spaniolă pentru “Lost City”) este site-ul arheologic al unui oraş antic în Sierra Nevada , Columbia . Se crede că a fost fondat de aproximativ 800 î.Hr., cu 650 de ani mai devreme decât Machu Picchu . Această locaţie este, de asemenea, cunoscută sub numele de Buritaca iar nativii americani o numesc Teyuna.
Ciudad Perdida a fost descoperit în 1972, când un grup de jefuitori de comori locale, a constatat că o serie de trepte de piatră se ridică pe munte şi le-au urmat, găsind într-un oraş abandonat pe care au numit “Iadul verde” sau “Set Wide”.Când figurine de aur şi urne ceramice din acest oraş au început să apară pe piaţa neagră locală, autorităţile au descoperit şi ele site-ul, abia în 1975.
Membrii triburilor locale- Arhuaco , Koguis şi Asario -au declarat că au vizitat site-ul în mod regulat înainte ca aceasta să fie descoperit pe scară largă, dar au păstrat tăcerea cu privire la acesta. Ei îl numesc oraşul Teyuna şi cred că a fost în centrul unei reţele de sate locuite de strămoşii lor, Tairona. Ciudad Perdida a fost, probabil, centrul regiunii de politică şi de fabricaţie pe râul Buritaca şi a adăpostit între 2.000 şi 8.000 de oameni. A fost aparent abandonat în timpul cuceririi spaniole .
Ciudad Perdida constă într-o serie de 169 de terase săpate în munte, o reţea de drumuri cu gresie şi mai multe mici pieţe circulare.
Din păcate, zona a fost la un moment dat afectată de conflictul armat columbian între Armata Naţională Columbiană şi grupurile de gherilă, care au răpit 8 turişti străini în acest loc. Până în 2005 zona a fost pacificată şi accesul turiştilor a fost din nou permis.
L’anse aux Meadows
L’Anse aux Meadows (de la cuvântul francez L’Anse aux Méduses, grota meduzelor) este un monument istoric şi arheologic situat pe teritoriul provinciei canadiene Newfoundland şi Labrador. Aici, potrivit săpăturilor efectuate, a existat prima aşezare europeanǎ din America de Nord şi Emisfera de vest, care a aparţinut vikingilor, aproximativ spre începutul secolului al XI-lea, fiind totodatǎ cea mai vesticǎ aşezare a acestora.
Înainte ca aşezarea sǎ fie fost descoperitǎ, exploratorul norvegian Helge Ingstad, de-a lungul mai multor ani a încercat să găsească pământul care a fost enumerat în Saga, cunoscut ca “Vinland”. Ingstad spera sǎ gǎsească aşezarea pe o distanţǎ mare de la strâmtoarea Hudson în nord, până la Golful Sfântul Laurenţiu la sud, şi chiar mai departe spre sud la Long Island. În cele din urmă, în 1960, norvegianul a avut parte de succesul mult aşteptat.
Povestea nordicilor în emisfera vestică a fost aruncată la gunoiul mitologiei de către mulţi istorici până când o descoperire a arătat că i-o luaseră înainte lui Columb cu 500 de ani.
În 1960 într-un un mic sat pescăresc L’Anse aux Meadows au fost descoperite opt adăposturi şi o fierărie. Catarame din bronz, nituri de fier, şi alte obiecte găsite în timpul săpăturilor au mers la expoziţii în Washington şi New York sub denumirea “Vikingii: Saga Nord-Atlantică”
Pe baza unor ipoteze ale cercetătorilor, vikingii care au fondat aşezarea la L’Anse aux Meadows, au sosit din Groenlanda vecină, unde Erik cel Roşu fondase o colonie normandǎ în anul 987.
Se estimează că, în Newfoundland au trăit între 50-100 de persoane, care deja peste câţiva ani au părăsit insula. Colonia scandinavilor din Groenlanda a fost mult mai durabilă, a durat aproximativ cinci secole, dar din cauza răcirii climei şi a altori factori necunoscuţi pentru ştiinţă, a dispărut la sfârşitul secolului XV – începutul secolului XVI.
Traducere şi editare: Cătălina Rusin
Lupul Dacic 