de Max Horkheimer
Zeitschrift für Sozialforschung
(traducere din engleză, de pe blogul thecharnelhouse.org, în original aici)
Oricine încearcă să explice antisemitismul trebuie să vorbească despre nazism. Fără a înţelege ceea ce s-a întâmplat în Germania, a vorbi despre antisemitism în Siam sau în Africa rămâne lipsit de sens. Noul antisemitism este emisarul noii ordini totalitare, care s-a dezvoltat din cea liberală. Trebuie să ne ducem în urmă pentru a vedea tendinţele din interiorul capitalismului. Dar parcă acum intelectualii refugiaţi au fost furaţi nu doar de cetăţenia lor, dar şi de minţile lor. Gândirea, singurul mod în care se puteau comporta, a decăzut şi a fost discreditată. Jargonul “evreiesc-hegelian”, care odinioară ajungea de la Londra la stânga germană şi chiar şi atunci trebuia tradus în cuvinte răsunătoare pentru funcţionarii din sindicate, acum pare complet excentric.
Cu un suspin de uşurare, au aruncat departe arma care le făcea necazuri şi s-au întors la neo-umanism, la personalitatea lui Goethe, la alte valori culturale ale Germaniei sau ale altora. Se spune că solidaritatea internaţională a eşuat. Pentru că revoluţia mondială nu a avut loc, conceptele teoretice în care a apărut ca singura salvare de la barbarism sunt acum considerate a fi lipsite de orice valoare. În prezent, am ajuns într-adevăr în punctul în care armonia societăţii capitaliste împreună cu oportunităţile de reformare au fost expuse ca ceea ce sunt – exact acele iluzii pe care întotdeauna le-au denunţat criticii economiei de piaţă. Acum, aşa cum a fost prezis, contradicţiile progresului tehnic au creat o criză economică permanentă, şi descendenţii din întreprinzătorii liberi îşi pot menţine poziţiile numai prin abolirea libertăţilor burgheze. Acum, literalmente oponenţii societăţii totalitare ridică în slăvi chiar acele condiţii cărora se datorează existenţa acestei societăţi totalitare, şi neagă teoria care, atunci când nu era tot timpul pierdut, i-a revelat secretele.
Nimeni nu poate cere ca, tocmai în ţările care le-au acordat azil, emigranţii să pună o oglindă în faţa lumii care a creat fascismul.
Dar cine nu doreşte să vorbească despre capitalism ar trebui să nu se plângă de fascism. Gazdele engleze de azi pot suporta mai bine să audă ce trebuie spus, decât a tolerat Frederick cel Mare limba ascuţită a lui Voltaire. Nu mai contează dacă imnul pe care intelectualii îl ridică liberalismului ajunge prea târziu la public din cauza faptului că ţările cad în totalitarism mai repede decât pot fi publicate cărţile. Intelectualii nu au abandonat speranţa că undeva reformarea capitalismului occidental va avea loc într-un ritm mai blând decât în Germania şi că străinii care au recomandări bune vor avea totuşi un viitor.
Dar ordinea totalitară diferă de ordinea predecesoare burgheză în faptul că şi-a pierdut orice inhibiţie. Aşa cum oamenii bătrâni uneori devin la fel de răi cum au fost mereu, la sfârşitul epocii clasa conducătoare a luat forma “comunităţii oamenilor obişnuiţi” [Volksgemeinschaft].
Teoria care a distrus mitul armoniei intereselor [între capital şi muncă] a prezentat procesul economic liberal ca pe reproducerea relaţiilor de putere prin contracte libere, care sunt determinate de inegalitatea între proprietăţile deţinute de părţi. Medierea a fost acum abolită. Fascismul e acel adevăr al societăţii moderne asupra căruia teoria a avertizat încă de la bun început. Fascismul solidifică diferenţele de clasă extreme pe care legea plus-valorii de produce în mod fundamental.
Programele economice ale bunilor oameni de stat europeni sunt iluzorii. În faza finală a liberalismului ei vor încerca să compenseze cu directive ale guvernului inabilitatea economiei de piaţă, care începe să se dezintegreze, de a susţine populaţia. Împreună cu care au forţă economică, caută să stimuleze economia astfel încât să asigure un trai tuturor, dar ce uită ei e că aversiunea faţă de noile investiţii nu e un moft. Industriaşii nu au nici o dorinţă să facă fabricile să meargă prin mijloacele indirecte ale taxelor pe care trebuie să le plătească unui guvern mult prea imparţial faţă de toţi, pur şi simplu pentru a-i ajuta pe fermierii pe care i-au adus în faliment şi pe alte animale de povară să iasă din prăpastie. Din perspectiva clasei lor o asemenea procedură nu merită osteneala. Nu contează cât de mult economiştii pro-guvernamentali le-ar ţine lecţii întreprinzătorilor că e în fond în interesul lor, cei puternici au un simţ mai acut al propriilor lor interese şi au câştiguri mai mari de obţinut decât să susţină o realansare de formă condusă de greve şi de alte modalităţi la care recurg proletarii pentru a rezista războiului de clasă. Oamenii de stat, la urma urmei, toţi îşi doresc să conducă un regim al liberalismului în mod uman, dar nu pot înţelege care este caracterul acestuia. Degeaba ar fi foarte erudiţi şi ar putea fi chiar înconjuraţi de experţi, dar eforturile lor rămân în fond la fel de absurde: îşi doresc să subordoneze întregii populaţii acea clasă ale cărei interese particulare prin natura lor sunt împotriva intereselor restului populaţiei. Un guvern, care ar transfoma obiecţii sistemului de asistenţă socială în contractori liberi prin adunarea taxelor de la angajatori, nu poate decât să eşueze într-un final: altfel ar degenera involutar dintr-un agent al angajatorilor într-o agenţie executivă de plasare a şomerilor, care sunt forţaţi să-şi părăsească slujbele nu doar din industrie, ci sunt deposedaţi de hrană şi în urma crizelor de nerezolvat ale agriculturii, deja e pe punctul să îi facă pe cei slabi să pară “exploatatorii” capitaliştilor. O asemenea răsturnare a împrejurărilor nu va fi permisă pe termen lung de către angajatorii din nici un imperiu. În parlamente şi în toate sferele vieţii publice, angajatorii sabotează politicile neoliberale de asistenţă socială. Chiar dacă acestea ar ajuta economia, angajatorii tot nu ar fi mulţumiţi: ciclurile economice nu le vor mai fi pe plac. Relaţiile de producţie vor prevala împotriva guvernelor umanitare. Pionierii asociaţiilor angajatorilor vor crea un nou aparat şi avocaţii lor vor lua ordinea socială în propriile lor mâini; în locul unei comenzi secţionate asupra unor anumite fabrici, se va ridica ordinea totalitară a intereselor particulare asupra întregii populaţii. Indivizii sunt supuşi unei noi discipline care ameninţă fundamentele ordinii sociale. Transformarea omului din secolul 19 din clasa de jos, care îşi căuta de lucru, într-un membru plin de teamă al unei organizaţii fasciste aminteşte în toată semnificaţia ei istorică de transformarea stăpânului medieval al meşteşugarilor într-un protestant burghez de la oraş al Reformei, sau de transformarea ţăranului englez sărac în muncitorul industrial din timpul Revoluţiei Industriale. Dacă ţinem cont de natura fundamentală a acestei schimbări, oamenii de stat care urmăresc progrese moderate par chiar reacţionari.
Piaţa muncii va fi înlocuită de munca forţată. Dacă în ultimele decenii oamenii au trecut de la parteneri de schimb la cerşetori, obiecte ale asistenţei sociale, acum ei au devenit obiecte directe ale dominaţiei. În faza pre-fascistă, şomajul ameninţa ordinea. Tranziţia la o economie care ar fi unit elementele disparate, şi care ar fi dat oamenilor dreptul de proprietate asupra unor maşinării care stăteau degeaba şi asupra grânarelor lăsate să putrezească, părea de neevitat în Germania, iar pericolul mondial al socialismului părea serios. De partea duşmanilor socialismului au stat toţi cei care aveau un cuvânt de spus în Republică. Guvernarea a fost făcută numai prin plata asistenţei sociale către foştii slujitori imperiali şi către ofiţerii reacţionari. Sindicatele doreau să se transforme pe ele însele din organe ale luptei de clasă în instituţii de stat care să distribuie generozitatea guvernamentală, să inculce atidudinea de loialitate în mintea celor care o primeau, şi să participe în asigurarea controlului social. Un asemenea ajutor din partea lor a fost privit cu suspiciune de către cei puternici. Odată ce capitalul german s-a întors la politicile imperialiste, a scăpat de birocraţii forţei de muncă, de sindicatele politice şi ale muncitorilor, care l-au ajutat să ajungă la putere. În ciuda intenţiilor lor cele mai oneste, birocraţii nu au putut să se ridice la noile condiţii. Masele au fost activate nu pentru îmbunătăţirea propriilor lor vieţi, nu pentru a se hrăni, cipentru a se supune – aceasta este marea sarcină a aparatului fascist. Guvernarea a fost prins un nou sens aici. Are nevoie de funcţionari care execută, organizatori cu imaginaţie şi supraveghetori; toţi trebuie să fie rupţi de orice ideologii ale libertăţii şi ale demnităţii umane. În amurgul capitalismului, oamenii se metamorfozează la început în primitori de asistenţă socială, apoi în executanţi şi supuşi care urmează ordinele. [Gefolgschaften].
Cu mult înainte de revoluţia fascistă, şomajul constituia o tentaţie de nerezistat pentru industrialişti şi pentru moşieri, care doreau să îi organizeze ei pe şomeri pentru a le servi intereselor lor. La începutul epocii, masele dezrădăcinate au devenit din nou disponibile, dar nimeni nu le putea forţa să fie absorbite de industria manufacturieră, aşa cum au făcut la început; vremea iniţiativei private s-a dus. Agitatorul fascist uneşte oamenii în lupta împotriva guvernului democratic. Dacă în timpul transformării devine din ce în ce mai puţin atractiv să investească în producţia folositoare capital, atunci banii sunt plasaţi în organizarea maselor pe care fasciştii doresc să le smulgă din tabăra guvernelor dinaintea fascismului. Odată ce au făcut asta în ţările lor, vor încerca să facă la fel pe tot globul.
Chiar şi în ţările străine, statele fasciste apar ca organizatori ai puterii împotriva guvernelor încăpăţânate. Emisarii lor pregătesc terenul pentru cucerirea fascistă; ei sunt descendenţii misionarilor creştini care vin înaintea comercianţilor invadatori. Astăzi, nu mai e imperialismul englez, ci cel german care e însetat de expansiune.
Dacă fascismul de fapt îşi are rădăcina în principiul capitalist, nu este adaptat numai pentru săraci, pentru ţările măcinate de lipsuri, în contrast cu cele bogate. Faptul că fascismul a fost iniţial sprijinit de industriile care erau falimentare are legătură cu dezvoltarea sa specifică, nu cu sustenabilitatea sa ca principiu universal. Deja în timpul marilor profituri, industriile grele exportau o parte din profitul de clasă prin poziţia lor de putere economică. Rata medie a profitului, care se aplica şi acestei părţi, întotdeauna depăşea plusul de valoare care era produs în zona sa de acasă.
Krupp şi Thyssen s-au supus principiului competiţiei mai puţin decât alţii. Astfel, falimentul pe care în cele din urmă bilanţul contabil nu l-a mai putut ascunde nu a arătat nicăieri armonia între industriile grele şi nevoile stării de fapt. Faptul că industria chimică era superioară pe piaţă industriei grele în termeni de profitabilitate nu era decisiv din punct de vedere social. În capitalismul târziu, sarcina care i-a revenit a fost să remodeleze populaţia într-un colectiv gata de luptă pentru scopuri militare şi civile, astfel încât să funcţioneze în mâinile nou formatei clase conducătoare. Profitabilitatea scăzută doar a stimulat aşadar anumite părţi ale industriei germane, înainte să forţeze altele să se dezvolte.
Clasa conducătoare s-a schimbat. Cei care fac parte din ea nu sunt identici cu deţinătorii proprietăţii capitaliste. Majoritatea fragmentată a acţionarilor de mult a decăzut sub conducerea directorilor. Cu evoluţia întreprinderii de la una dintre cele mai competitive unităţi economice la o poziţie invincibilă de putere socială a conglomeratului modern, managementul a câştigat puterea absolută. Dimensiunea şi diferenţierea fabricilor a creat o birocraţie, al cărei vârf îşi urmăreşte propriile scopuri care uneori coincid cu cele ale acţionarilor dar, la nevoie, se întorc chiar şi îşi împotriva acestora. Acelaşi nivel de dezvoltare organică conglomerată a capitalului care limitează stimulenţii economici ai unor investiţii viitoare permite directorilor să pună frână producţiei în cursul maşinaţiunilor politice, şi chiar să oprească producţia, fără ca ei să aibă de suferit ceva. Salariile directorilor nu mai e trecut în bilanţurile contabile. Vârful birocraţiei industriale ia locul proprietarilor legali. Se dovedeşte că dispoziţia actuală, posesiunea fizică şi nu proprietatea nominală sunt decisive din punct de vedere social.
Forma juridică, de fapt determinată de fericirea indivizilor, întotdeauna a fost considerată un produs al ideologiei. Grupurile deposedate ale burgheziei acum se agaţă de forma personificată a proprietăţii private şi denunţă fascismul ca pe un nou bolşevism, în timp ce cei din urmă teoretic personifică o formă de proprietate socializată iar în practică nu pot opri monopolizarea aparatului de producţie. Fundamental contează mai puţin în cele din urmă dacă statul are grijă de ai lui prin reglementarea profiturilor private sau a salariilor funcţionarilor publici. Ideologia fascistă ascunde aceleaşi relaţii ca şi vechea ideologie care le armoniza: dominaţia din partea unei minorităţi pe baza posedării de fapt a mijloacelor de producţie. Aspiraţia către profit de azi sfârşeşte în ceea ce a fost mereu: lupta pentru putere socială. Adevărata natură a proprietarului legal asupra mijloacelor de producţie îl pune în faţă în faţă cu comandantul fascist al batalioanelor de muncitori. Dominaţia socială, care nu ar putea fi menţinută prin mijloace economice, pentru că proprietatea privată şi-a trăit de mult veacul, este continuată în mod direct prin mijloace politice. În faţa acestei situaţii, liberalismul, chiar şi în forma sa decadentă, reprezintă cel mai mare bine pentru cel mai mare număr, din moment ce cantitatea de suferinţă îndurată de majoritate în ţările mamă capitaliste este mai mică decât ceea care e concentrată acum asupra minorităţilor persecutate [în ţările totalitare].
Liberalismul nu poate fi re-stabilit. Lasă în urmă un proletariat demoralizat şi trădat de către liderii săi, în care şomerii formează un fel de clasă amorfă care în mod onest ţipă după o formă de organizare, împreună cu ţăranii, ale căror metode de producţie şi forme de conştiinţă au rămas în urma dezvoltării tehnologice, şi în cele din urmă, generalii industriei, armata, administraţia, care sunt de acord între ele şi care îmbrăţişează noua ordine.
După un interludiu de jumătate de secol de liberalism, clasa conducătoare din ţările fasciste s-a întors la instinctele sale de bază. În secolul 20, existenţa indivizilor este din nou controlată în cel mai mic detaliu. Dacă represiunea totalitară poate persista după dezlănţuirea forţelor productive din societăţile industriale nu poate fi dedus. Colapsul economic era predictibil, dar revoluţia nu e. Teoria şi practica nu sunt identice în mod direct. După război problemele se pun în termeni practici. Muncitorii germani posedă calificările pentru a rearanja lumea. Ei sunt cei care au fost înfrânţi. Cât de departe îşi atinge fascismul ţelul depinde de lupta din epoca prezentă. Adaptarea individului la fascism, însă, exprimă şi ea o anumită raţionalitate. După ce au fost trădaţi de propria birocraţie încă din 1914, după dezvoltarea partidelor în maşinării de distrugere a spontaneităţii, după asasinarea revoluţionarilor, neutralitatea muncitorilor faţă de ordinea totalitară nu este un semn de idioţenie. A ţine minte cei 14 ani [ai republicii de la Weimar] are mai mult sens pentru intelectuali decât pentru proletariat. Fascismului ar putea să nu aibă mai puţin de oferit pentru ei decât republica de la Weimar, care le-a adus fascismul.
Societăţile totalitare ar putea supravieţui economic pe termen lung. Colapsul nu e o perspectivă pe termen scurt. Crizele sunt semnale raţionale, criticile alienate ale economiei de piaţă, care, deşi erau lipsite de vedere, erau orientate către nevoi. În economia totalitară, foamea pe timp de război şi pe timp de pace nu pare neapărat anormală, nelalocul ei, ci pare mai degrabă o datorie patriotică. Pentru fascism, ca sistem mondial, nici o ieşire economică din fundătură nu e vizibilă. Exploatarea nu se mai reproduce pe sine fără sens prin intermediul pieţei, ci mai degrabă prin exercitarea conştientă a puterii. Categoriile de economie politică – schimburile de echivalente, concetrările, centralizările, ratele profitului care se prăbuşesc etc – încă au o valabilitate tangibilă, cu excepţia faptului că, la finalul economiei politice, consencinţele au fost atinse. În ţările fasciste, concentrarea economică se produce cu rapiditate. A intrat însă în practica violenţei metodice, care caută să stăpânească antagonismele în mod direct. Economia nu mai are nici un dinamism independent. Îşi pierde puterea de a fi economic puternică. Eşecul economiei de piaţă scoate la iveală neputinţa progresului în formele antagonice ale societăţii de orice tip. În ciuda războiului, fascismul poate supravieţui, dacă oamenii din toată lumea nu înţeleg că maşinăriile şi cunoştinţele pe care le posedă trebuie să fie puse în slujba propriei lor fericiri, şi nu în perpetuarea puterii şi nedreptăţii. Fascismul e retrograd nu în comparaţie cu principiul falimentar al laissez-faire, ci în comparaţie cu ceea ce poate fi câştigat.
Chiar dacă a putut să limiteze înarmarea şi să dividă lumea, urmând exemplul conglomeratelor (ar trebui să vă amintiţi eforturile făcute de catelurile britanico-germane, şi dincolo de ele, cartelurilor europene din industria de minerit) (1), chiar şi atunci fascismul nu a avut nevoie de frică pentru a supravieţui. Sunt nenumărate sarcini de îndeplinit care pot oferi hrană şi slujbe şi totuşi care să nu permită indivizilor să devină aroganţi. Mandeville, care ştia ce era nevoie, deja desemnase scopul distant al fascismului la începutul capitalismului:
“Trebuie să punem la muncă încă 100.000 de săraci faţă de cei pe care-i avem, să muncească 300 sau 400 de ani de acum înainte. Pentru a putea face ca pământul să fie folositor şi populat peste tot, multe râuri trebuie să fie navigabile şi multe canale de navigare trebuie construite. Multe regiuni trebuie să fie asanate şi protejate împotriva unor eventuale inundaţii. Mari suprafeţe de teren trebuie să fie făcute fertile, mulţi kilometri pătraţi de pământ trebuie făcut şi mai accesibil şi astfel şi mai profitabil. Dei laboribus omni vendunt. (Zeii vând toate lucrurile celor care muncesc din greu). Nu există dificultăţi în această zonă pe care munca şi perseverenţa să nu le poată depăşi. Cei mai înalţi munţi pot fi retezaţi şi transformaţi în văi, podurile pot fi construite în locuri unde nimeni nici n-ar îndrăzni să-şi imagineze… Este treaba statului să corecteze neajunsurile sociale, şi să se ocupe de acele lucruri care la început au fost neglijate de persoanele private. Antagonismele sunt cel mai bine vindecate prin alte antagonisme; şi din moment ce în cazul eşecurilor naţionale un exemplu e mai convingător decât un ordin, guvernul ar trebui să decidă asupra unui proiect măreţ care va necesita un volum imens de muncă pentru o perioadă lungă de timp, şi astfel să convingă lumea că nu face nimic în afara unei preocupări pline de nelinişte privind o prosperitate plasată într-un viitor îndepărtat. Acest lucru va avea un efect de întări spiritele ezitante şi mintea zburătoare a oamenilor; ne va aminti că nu trăim doar pentru noi şi în cele din urmă îi va face pe oameni mai puţini neîncrezători şi astfel va instaura în mintea lor un patriotism şi mai mare şi o afecţiune loială pentru pământul natal, care, mai mult decât orice altceva, este necesară pentru o dezvoltare şi mai mare a naţiunii.” (2)
Teroarea în care clasa conducătoare acum îşi caută refugiul a fost recomandată de către autoritari încă de pe vremea lui Machiavelli.
“Animalul sălbatic numit popor în mod necesar necesită o conducere cu o mână de fier: vei pierde imediat dacă nu îţi faci cunoscută imediat puterea de fier… Individul condus nu are nevoie de nici o altă virtute decât de răbdare şi de subordonare şi supunere; mintea, talentele, ştiinţele se află de cealaltă parte a guvernului. Cea mai mare nenorocire rezultă din răsturnarea acestor principii. Autoritatea reală a guvernului nu va înceta să existe, dacă toată lumea simte că are dreptul să împartă puterea; oroarea anarhiei vine din asemenea extravaganţe. Singurele mijloace prin care pot fi evitate asemenea pericole sunt strângerea şi mai tare a laţului, cât de mult e posibil, adoptarea celor mai stricte legi, evitarea oricărei conştientizări a publicului, mai presus de orice trebuie să se opună rezistenţă totală la libertatea presei, care este sursa cunoştinţelor care pot emancipa oamenii, şi în cele din urmă terorizarea şi îngrozirea lor prin impunerea unor pedepse pline de cruzime şi care să fie aplicate foarte frecvent… Nu vă amăgiţi că înţeleg prin “popor” acea clasă care e desemnată ca a treia fază (Tiers État, în Franţa, după ordinea socială impusă de nobilitate şi de preoţime, a urmat guvernarea din partea marii majorităţi a oamenilor, iar deputaţii delegaţi de ei au format ulterior Adunarea Naţională în iunie 1789, acesta fiind începutul Revoluţiei Franceze); în mod categoric nu asta am în vedere. Eu numesc “popor” clasa venală şi coruptă care, aruncată pe pământ ca cea mai mare mizerie şi nenorocire a Naturii, nu poate decât să existe prin sudoarea frunţii sale.” (3) (adică clasa muncitoare)
Ceea ce naziştii ştiu acum se ştia deja de acum 100 de ani.
“Un conducător trebuie să strângă poporul numai în biserică sau în armată; aici oamenii aceştia nu gândesc, doar ascultă şi se supun.” (4)
Locul Sfântului Petru este luat de Palatul Sporturilor din Berlin [unde erau organizate mitingurile şi marşurile naziştilor]. Nu doar filosofii nihilişti, pesimişti [dunklen], care sunt consideraţi inumani de către descendenţii lor ideologici, au declarat că subordonarea oamenilor este o pre-condiţie a stabilităţii condiţiilor; ei chiar au arătat şi împrejurările în care se poate realiza şi au făcut-o mai clar decât idealiştii. Kant din ultima sa perioadă a vieţii nu era mai convins de dreptul claselor de jos de a se bucura de libertate decât erau Sade şi de Bonald.
Potrivit raţiunii practice, poporul trebuie să se supună ca şi cum ar fi la închisoare, numai cu diferenţa că gardienii şi supraveghetorii din închisoare, precum şi agenţii regimului de la putere trebuie să fie tocmai propria sa conştiinţă. “Originea puterii celei mai înalte din motive practice nu poate să fie întrezărită de publicul care i se supune, adică supuşii trebuie de fapt să nu chestioneze sau să conteste… originea ei; pentru că, dacă supuşii şi-ar da seama care este fundamental originea puterii, se vor opune şi vor rezista autorităţii de acum dominante, atunci prin legile autorităţii, adică prin completa justificare a acesteia, va trebui ca ei să fie pedepsiţi, distruşi sau (scoşi în afara legii).” (5)
Kant îmbrăţişează teoria confom căreia “oricine ar fi în posesiunea conducerii supreme şi a puterii legislative asupra unui popor, trebuie ca acesta să i se supună, şi să facă asta în mod juridic absolut, astfel încât chiar şi să caute titlul acestei achiziţii în public, adică să o pună la îndoială, pentru a putea să-i reziste în caz că unii încep să cadă, este în sine ceva care trebuie pedepsit; acesta este un imperativ categoric: Supune-te autorităţii care deţine puterea asupra ta (în tot ceea ce nu contrazice morala în sinea ei).” (6) Kant ştie bine ce spune: morala în sinea ei nu poate protesta faţă de o sarcină murdară comandată de respectiva autoritate.
Naţionalizarea fascistă, instalarea unui aparat de partid terorist şi a unei administraţii sunt opusul socializării. De obicei, întregul funcţionează în interesele unui anumit grup. Comanda pe care muncitorii o primesc din afară, de la birocraţie, este acum formal ultima soluţie; comanda firmelor competitoare este delegată, dar contrastele devin din ce în ce mai şterse: proprietarii devin birocraţi şi birocraţii devin proprietari. Conceptul de stat îşi pierde total contradicţiile în faţa conceptului unei anumite particularităţi, el este acum aparatul unei clici conducătoare, o unealtă a puterii private, şi asta e cu atât mai adevărat cu cât statul e transformat într-un idol. În Italia la fel ca în Germania, mari întreprinderi publice sunt acum reprivatizate. În Italia, fabricile de produse electronice, monopolurile, monopolurile asupra companiilor de telefonie şi de asigurări de viaţă, şi alte operaţiuni municipale şi guvernamentale, şi în Germania băncile, mai presus de orice, au trecut toate în mâini private. (7)
Desigur, numai cei puternici profită de pe urma acestor reprivatizări. Pe termen lung, protejarea micului afacerist de dovedeşte că nu a fost nimic altceva decât o gogoaşă propagandistică. Numărul de corporaţii care domină întreaga industrie se micşorează din ce în ce mai mult. Dincolo de vălul statului-Führer are loc o bătălie furioasă între interesele diverselor găşti de la ptuere pentru spoliere şi pentru cât mai multe prăzi. Elitele germane, la fel ca elitele europene, care îmbrăţişează aceeaşi intenţie de a ţine populaţia în supunere, ar fi început de mult un război intern şi extern dacă nu aveau aceste legături de afaceri între ele. În interiorul statului totalitar, această tensiune este atât de mare că Germania s-ar putea dizolva peste noapte în haos şi bătălii armate între găşti de gangsteri. De la început, gesturile tragice, precum şi asigurările continue asupra unei permanenţe multi-milenare în propaganda Naţional-Socialiştilor reflectă cât de profundă este această fragilitate.
Numai teama constantă, justificată de mase îi face să se unească; liderii supuşilor stau unii lângă alţii şi dacă e necesar acceptă chiar şi să fie masacraţi de cei mai puternici dintre ei. Mai mult decât s-a întâmplat vreodată în capitalism, haosul se ascunde în spatele unităţii şi armoniei, aşa cum şi interesele private atomizate se ascund în spatele economiei planificate. O egalizare are loc totuşi ceea ce nu e mai puţin o coincidenţă din punctul de vedere al nevoilor umane decât limitele de oscilaţie ale preţurilor de pe pieţele anterioare. În ciuda tuturor directivelor, forţele care aduc împreună distribuţia energiilor sociale în diferitele ramuri ale producţiei sunt la fel de iraţionale precum şi mecanismele economiei de profit, care au fost anterior eliminate din puterea umană. Libertatea nu e o amăgire mai mică pentru lider faţă de cum e pentru afacerist; aşa cum acesta depinde de piaţă, acum depinde şi de constelaţiile chioare ale puterii. Înrolările le sunt dictate prin urmărirea luptelor dintre grupurile de la putere, prin teama de străini, prin dependenţa de anumite părţi ale afacerilor mondiale, la fel cum expansiunea fabricilor este dictată afaceriştilor în societatea industrială de antagonismele sociale, şi nu de întrecerea între oameni şi natură, care este singurul criteriu pentru determinarea unei societăţi raţionale. Stabilitatea fascismului se bazează pe o alianţă împotriva revoluţiei (sociale) şi pe eliminarea remediilor economice. Principiul atomizant, potrivit căruia succesul unei persoane depinde de mizeria şi de sărăcirea altora, a fost intensificat astăzi. În organizaţiile fasciste, egalitatea şi fraternitatea există numai la suprafaţă, sunt o aparenţă. Lupta pentru a înainta în ierarhia barbară îi transformă pe presupuşii camarazi în inamici. Faptul că într-o economie de război mai multe slujbe sunt disponibile decât muncitori nu duce la abolirea luptei pentru supravieţuire a unui om împotriva tuturor celorlalţi. Discrepanţele dintre salarii în fabrici, discrepanţele dintre plata femeilor şi a bărbaţilor, prăpastia dintre plata muncitorilor din fabrici şi a funcţionarilor şi birocraţilor, pentru anumite categorii de proletari sunt mai brutale ca niciodată. Odată cu abolirea şomajului, izolarea fiinţelor umane nu a fost distrusă. Frica de şomaj e înlocuită de frica de stat. Frica atomizează.
Celui exploatat îi e mai greu azi să vadă care e interesul său comun cu al altora, deşi azi e mai puternic ca oricând. În ciuda tuturor crizelor, în culmea liberalismului, proletariatul a rămas legat de procesul de producţie de mărfuri, şomajul individual a continuat. Munca proletarilor în industrie a format baza solidarităţii, aşa cum a fost înţeleasă de social-democraţi. În perioada chiar dinaintea fascismului, o mare parte a populaţiei a devenit permanent şomeră şi şi-a pierdut coloana vertebrală. Bătăuşii de la Liga de urgenţă a tehnicienilor [Technische Nothilfe, o organizaţie dedicată spargerii de greve în interesul “securităţii naţionale”] le-a arătat chiar şi muncitorilor angajaţi propria lor slăbiciune. În plus, distrugerea oricărei spontaneităţi, condiţionată de impotenţa economică, a fost cauzată de vechile partide de masă, ele au făcut atât de uşor ca victimele să fie capturate de un nou partid de masă. În noul partid, la fel ca în vechiul, colectivismul era ideologia de atomizare a maselor, care acum au devenit total şi complet obiecţii dominaţiei. La fel ca munca sub directivele statului, credinţa în Führer şi în comunitatea imaginară propagată de către stat pare să fi fost o evadare din existenţa reală sinistră.
Fiecare ştie că nu are nici un mod de a controla sau de a determina cum va fi ziua de mâine. Nu mai e nimeni un cerşetor, şi dacă e război, nu va muri nimeni singur. “Comunitatea poporului” continuă ideologia din 1914. Izbucnirile naţionale sunt înlocuitorul aprobat pentru revoluţie. Inconştient, muncitorii realizează oroarea existenţei lor, pe care însă sunt total incapabil să o schimbe cu ceva. Salvarea vine de sus. Nesinceră aşa cum ar putea fi credinţa în lipsa de importanţă a individului, supravieţuirea “poporului”, sau a liderilor ca personalităţi, cel puţin se manifestă într-o experienţă, în contrast cu apaticul creştinism. Societatea este abandonată de către liderii idolatrizaţi, dar nu chiar abandonată aşa cum a fost întotdeauna de Dumnezeul Adevărat. Fascismul zdrobeşte condiţiile care existau înainte de apariţia sa nu doar în mod negativ, ci şi pozitiv. Dacă formele de viaţă ale capitalismului liberal au avut un rol inhibator, dacă cultura idealistă deja a devenit de râsul curcilor, atunci demolarea lor de către fascism duce şi la eliberarea anumitor forţe. Individul este furat de asigurări false; salvarea fascistă a proprietăţii, familiei, şi religiei abia dacă le lasă nedistruse. Masele devin instrumente puternice şi puterea organizării totalitare inundată de voinţa altcuiva este superioară moliciunii Reichstag-ului, care era condus de voinţa poporului. Centralizarea administraţiei realizată de Naţional-Socialism în Germania satisface o mai veche nevoie a burgheziei, care a fost deja îndeplinită în alte părţi în secolul 17. Trăsătura democratică a noii Germanii, abolirea formală a claselor, este raţională din punctul de vedere al burgheziei. Desigur, Richelieu i-a pus la punct pe liderii feudali cu mai multă vigoare decât i-a pus la punct Hitler pe aşa-zişii reacţionari. Moşieri care deţin suprafeţe uriaşe de pământ încă se bucură de protecţia bine camuflată a aşa-zisei politici de amplasamente. Succesul politicii externe fasciste corespunde puterii sale izbitoare din interiorul ţării. Acestea autentifică promisiunile regimului. Cel mai important argument pentru indolenţa cu care fascismul este tolerat de către mase este aşteptarea sobră că ar putea extrage ceva cu forţa din ameninţarea statelor fragile de pe glob, ceva de care ar putea beneficia şi omul de jos. După ce faza cuceririlor trece, care să fim siguri abia a început, nazismul speră să dea pe cât de mult posibil maselor atâta vreme cât nu există nici o încercare de subminare a disciplinei sau a voinţei de sacrificiu. În fascism, numărul accidentelor din fabrici creşte direct proporţional cu cifra de afaceri a fabricilor de şampanie, dar certitudinea că slujbele nu vor fi pierdute în cele din urmă pare mai bună decât democraţia. Oamenii nu sunt respectaţi mai puţin pe vremea lui Hitler decât erau pe vremea lui Wilhelm. Nu vor putea fi convinşi cu uşurinţă să accepte un război de lungă durată.
Într-adevăr, forţele productive sunt mult mai violent suprimate în fascism decât înainte. Invenţia materialelor artificiale nu oferă nici o scuză pentru mutilarea talentelor umane, care duce la anihilarea personalităţii umane. Dar acesta e un proces care deja a prins dimensiuni catastrofice. În ultima fază, în faza fascistă, contra-tendinţele nu fac decât să devină din ce în ce mai puternice. Ideile de naţionalism şi rasă sunt răsturnate. La baza societăţii, germanii nu mai cred în ele. Conflictul dintre liberalism şi statul totalitar nu se mai duce doar în liniile graniţelor naturale. Fascismul cucereşte teren şi din afara ţării şi din interiorul ei în acelaşi timp. India şi China nu mai sunt doar nişte zone periferice, entităţi istorice de mâna a doua; acum ele manifestă aceleaşi tensiuni la fel ca şi ţările capitaliste.
Minciuna justiţiei din interiorul societăţii moderne, minciuna recompensei pentru vreo realizare, minciuna succesului ca judecată divină, toate minciunile culturale care au otrăvit viaţa, au devenit ori străvezii, ori au fost abolite.Birocraţia decide asupra vieţii şi morţii. Nu mută responsabilitatea pentru eşecurile individului asupra lui Dumnezeu, aşa cum făceau vechii capitalişti, ci mai degrabă foloseşte aceste eşecuri pentru a justifica necesitatea statului. Atunci când selectează cine trebuie să moară şi cine să trăiască, oamenii inumani care acum dispun de viaţa lor proababil probabil nu sunt mai drepţi decât piaţa, care era pusă în mişcare numai de dorinţa de a face profit. Fascismul a salvat dispunerea de mijloacele de producţie pentru acea majoritate care a apărut în urma competiţiei dintre cei mai determinaţi. Este forma sa readusă la actualitate. Chiar şi unde fascismul nu e la putere în Europa, tendinţe sociale puternice sunt puse în mişcare şi acţionează deja în forţă, ele dorind să pregătească un aparat administrativ, legal şi politic care să fie în slujba autoritarismului. Din motive legate doar de competiţie, motivul real al liberalilor, capitaliştilor şi susţinătorilor lor izvorăşte din această perspectivă. “Dacă guvernul britanic,” scria Whaley-Eaton Service, “este forţat să aleagă între inflaţie activă şi control totalitar asupra finanţelor şi industriei, va alege ultima opţiune, desigur.” (8) Dacă oamenii se vor mulţumi cu compromisuri pe jumătate nu este încă lămurit.
Asta se întâmplă acum cu evreii. Varsă lacrimi pentru trecut. Că au dus-o mai bine sub liberalism nu garantează dreptatea acelui regim. Chiar şi Revoluţia Franceză care a dus economia burgheză la victorie, iar evreii au putut să se bucure de drepturi egale, a fost mult mai ambivalentă decât îndrăznesc ei să-şi imagineze azi. Nu ideile, ci utilitatea lor sunt decisive pentru burghezie: “S-a decis doar să se recurgă la schimbări revoluţionare pentru că oamenii s-au gândit asupra lor. Asemenea gândire nu a venit doar din partea câtorva minţi avansate; a fost o elită extrem de numeroasă, din toată Franţa, care a discutat cauzele răului şi natura remediului.” (9) Aici, gândirea are sensul de a calcula. Câtă vreme Revoluţia a trecut cu paşi mari peste ţelurile economice urmărite, lucrurile au fost amânate. Oamenii erau mai puţin preocupaţi de filosofie decât de modul greoi în care funcţiona administraţia, de reformele pe care urmau să le facă guvernul şi provinciile. Burghezii au fost mereu pragmatici; întotdeauna au avut grijă ca orice se schimba, nimeni să nu se atingă de proprietatea privată*. Pentru a-şi menţine dominaţia asupra ei, au renunţat la unele privilegii. Chiar şi dezvoltarea mai radicală, întreruptă de prăbuşirea teroriştilor, nu a dus doar în direcţia unei libertăţi mai mari. Chiar când oamenii se confruntau cu alegeri între diferite forme de dictatură. Planurile lui Robespierre şi Saint Just urmăreau elemente statiste, o consolidare a aparatului birocratic, care semăna cu sistemele autoritare din prezent. Ordinea care a pornit ca progresistă în 1789 a purtat cu ea germenii naţional-socialismului de la bun început.
(*proprietatea privată nu trebuie confundată cu posesiunea bunurilor personale; proprietatea privată e orice mijloc care poate produce şi care e folosit pentru a extrage profit din munca unui sclav salarial, adică e proprietatea care poate fi capitalizată.)
În ciuda tuturor diferenţelor fundameltale dintre Comitetul Siguranţei Publice şi liderii celui de-al Treilea Reich, care pot fi confruntate cu paralele surprinzătoare, practica ambilor a izvorât din aceeaşi necesitate politică: de a păstra controlul asupra mijloacelor de producţie în mâinile acelor grupuri care deja le deţineau, astfel încât ceilalţi să fie supuşi şi îndreptaţi către a munci pentru ei. Libertatea politică pentru toată lumea, egalitatea pentru evrei, şi toate instituţiile umane au fost acceptate ca mijloace de a folosi bunăstarea în mod productiv. Instituţiile democratice au încurajat asigurarea de muncitori ieftini, posibilitatea planificării cu garanţie, şi răspândirea comerţului liber. Odată cu schimbarea împrejurărilor instituţiilor o mare parte din caracterul utilitar, căruia îi datorau existenţa, s-a pierdut.
Raţionalitatea care mergea împotriva unor condiţii comerciale specifice în oricare fază a fost şi ea considerată excentrică sau subversivă de către întreprinzătorul evreu. Acest tip de raţionalitate acum se întoarce împotriva lui. O moralitate naţională era imenentă realităţii în care evreii îşi duceau vieţile, potrivit căreia acum se trezesc că şi-o doresc, moralitatea puterii economice. Aceeaşi raţionalitate a repeziciunii economice, potrivit căreia competitorii înfrânţi întotdeauna s-au cufundat înapoi în masele de proletari şi au fost înşelaţi cu viaţa lor, acum a pronunţat judecata asupra evreilor. Încă o dată, o elită numeroasă, de data aceasta nu doar din Franţa, discută “cauza răului şi natura remedierii sale.”
Rezultatul arată rău pentru evrei. Vor fi călcaţi în picioare. Alţii sunt mult mai capabili azi: liderii noii ordini a economiei şi a statului. Aceeaşi necesitate economică care a dus la crearea iraţională a armatei de şomeri acum s-a întors în forma unor reglementări riguros analizate împtoriva grupurilor minoritare.
Sfera circulaţiei, care a fost decisivă pentru soarta evreilor într-o dublă modalitate, precum şi locul unde îşi duceau traiul şi fundamentele democraţiei burgheze îşi pierd importanţa economică. Faimoasa putere a banilor e pe ducă azi. În liberalism această putere este conectată cu puterea capitalului pentru a îndeplini anumite funcţii. De la dezvoltare până la pierderea capitalului financiar, care a mărit răspunderile întreprinzătorului înţelese ca rezultat al oricărei investiţii, el putea să vadă dacă şi în ce măsură acea investiţie era folositoare progresului vieţii economice în general. Odată cu creşterea eliminării pieţei, importanţa banilor, ca material în care o asemenea dovadă era oferită, se diminuează şi ea. Nevoile nu mai sunt satisfăcute în mod corect sau drept cum nu erau satisfăcute nici de către echilibrul între diferitele interese de capital. Numai că acum, foamea şi sărăcia, sunt direct produse chiar de către grupuirile de la conducerea economiei. Anonimatul pieţei a fost transformat în planificare, dar în loc de o liberă planificare a umanităţii unite, e vorba despre o planificare vicleană a celor mai mari duşmani ai umanităţii. Anterior, soarta economică nu era doar anonimă, dar ţintea şi către păcătoşi şi către electorat fără să ţină cont de particularităţile umane; le făcea oamenilor onoarea de a-i ignora. În această măsură era umană în inumanitatea ei. În statul-Führer, cei cărora li se permite să trăiască şi cei care sunt condamnaţi să moară sunt aleşi în mod deliberat. Evreii sunt lipsiţi de putere ca agenţi ai circulaţiei, din cauza faptului că structura modernă a economiei în mare măsură pune această întreagă sferă în afara oricărei acţiuni. Ei sunt primele victime ale grupului de la conducere care şi-a asumat sarcina de a anula această funcţie. Manipularea guvernamentală a banilor, care deja au fost lipsiţi de funcţia lor necesară, se transformă într-o brutală manipulare a reprezentanţilor banilor.
Evreii au devenit conştienţi de disperarea lor, cel puţin cei care au fost victimizaţi. Oricui în Anglia sau Franţa încă i se permite să blesteme taxele şi pe arieni nu îi place să vadă ce acte comit coreligionarii lor dincolo de frontieră; fasciştii îşi dau seama în avans de acest tip de situaţie compromiţătoare. Nou-veniţii adesea au un accent rău sau maniere necizelate când ajung în noua ţară. Asta este tolerat în privinţa unor persoane proeminente. Alţii sunt ca evreii din estul Europei sau chiar şi mai rău – sunt politic indezirabili. Ei îi compromit pe evreii stabiliţi deja, care se simt acasă la ei acolo şi care la rândul lor îi calcă pe nervi pe localnicii creştini. Cum chiar şi conceptul de “acasă” în realitatea oribilă nu era un semn de minciuni sau de batjocură pentru fiecare evreu, care l-a îndurat timp de milenii; ca şi cum evreii care se imaginează pe sine stabiliţi în oricare altă parte nu ştiau în sinea lor că gospodăria aranjată de care acum profită se va întoarce împotriva lor mâine. Nou-veniţii nu se simt bineveniţi în orice caz. Practica ideologică în care oamenii tind să îi înjosească în gând pe cei care îndură nedreptăţi sociale, astfel încât să acorde nedreptăţii o umbră de raţionalitate – această practică a claselor conducătoare care a fost clasică încă de pe vremea lui Aristotel, şi din care se hrăneşte azi antisemitismul, nu e nici evreiască sau ne-evreiască; aparţine fiecărei societăţi antagonizate.
Oricine eşuează în această economie ar putea ca regulă să nu se aştepte la altceva din partea celor care o idolatrizează decât la recunoaşterea verdictului economic care a dus la ruinarea lui, anonim după nume. Probabil cei afectaţi nu sunt atât de inocenţi la urma urmei. Cum noii îmbogăţiţi evrei sau arieni din străinătate, care întotdeauna au fost de acord cu sărăcirea altor grupuri sociale sau naţionale, cu sărăcia în masă în ţările lor natale şi în colonii, şi cu condiţiile din închisori şi din azilurile de nebuni, cum ar putea ei să îşi vină în simţiri în prezenţa evreilor germani?
Planul Naţional-Socialiştilor de a forţa ce rămâne din evreime să cadă în clasa Lumpenproletariat stă mărturie încă o dată faţă de cât de bine autorii lui cunosc mediul în care trăiesc. Odată ce evreii au devenit ponosiţi şi sărăciţi, ei nu vor mai putea să beneficieze de sentimentul pasager al solidarităţii clasei burghezilor: furia că chiar şi oamenii bogaţi nu mai sunt în siguranţă. Evreii săraci nu sunt atât de jalnici. Unii trebuie să fie săraci; nu pot schimba lumea. Între nevoile neîndeplinite ale celor lipsiţi de putere şi nevoile care nu pot fi îndeplinite ale celor puternici există o armonie pre-ordonată. Clasele de jos nu trebuie să devină prea fericite, pentru că altfel nu vor mai fi supuse. Mânia produsă de mizerie însă, furia profundă, incandescentă, ascunsă a celor dependenţi cu trup şi suflet, se activează imediat cum prinde o ocazie.
Furia produsă de sărăcie, însă, adâncă, fremătând, furia secretă, ascunsă a celor al căror trup depinde de sufletul lor, devine o oportunitate activă de a ieşi la iveală şi de a se prezenta pe sine, adică de a se afişa chiar împotriva celui slab şi dependent. Muncitorii din Germania, care au învăţat lecturile revoluţionare, au urmărit pogromurile cu dezgust; cum s-ar fi purtat populaţia din alte ţări nu avem cum să ştim. Oriunde ajungeau emigranţi evrei, vestea imediat e răspândea şi rutina prevala. Atunci emigranţii dau peste, în ciuda celor mai bune dorinţe ale sufletelor luminate, cruzimea competiţiei şi peste vaga, lipsita de sens ură a mulţimii, hrănită de vederea lor.
A face apel azi la mentalitatea liberală a secolului 19 pentru a lupta împotriva fascismului înseamnă să faci apel exact la ceea ce a adus fascismul la putere. Fraza “fă loc pentru cei care reuşeşte” poate fi clamată de învingător. El a făcut faţă atât de bine competiţiei naţional economice atât de bine că o poate aboli. Laissez-faire (fără ingerinţe în economia de piaţă), laissez-aller (lasă lucrurile să meargă în voia lor), poate întreba el, de ce să nu fac fix ce vreau? Eu sunt angajatorul şi sursa care susţine un grup de oameni care nu e mai mic decât cel al oricărui alt campion din ţările cu economie de piaţă nereglementată. Sunt şi cel mai bun în industria chimică. Proletarii, popoarele colonizate, şi nemulţumiţii se plâng. Dumnezeule, dar nu asta fac ei mereu?
O mare parte a maselor fiind conduse împotriva ordinii totalitare nu poate, în fond, să se teamă de fascism. Păstrarea status quo-ului nu e un scop mai puţin raţional decât războiul sau pacea. Poate după un război îndelungat vechile condiţii economice vor fi restabilite în unele teritorii pentru o scurtă perioadă de timp. Atunci dezvoltarea economică se va repeta – fascismul nu apare întâmplător. De la eşecul economiei de piaţă, oamenii s-au confruntat, odată pentru totdeauna, cu alegerea între libertate şi dictatura fascistă. Ca agenţi ai circulaţiei, evreii nu au nici un viitor. Nu vor putea să trăiască ca fiinţe umane până când fiinţele umane nu vor pune capăt pre-istoriei.
Antisemitismul va părea un scop natural în ordinea totalitară când nimic uman nu mai rămâne, deşi o mână de evrei ar putea supravieţui. Ura faţă de evrei aparţine fazei ascendente a fascismului. Cel mult, antisemitismul în Germania este o supapă de siguranţă pentru tinerii din SA (brigăzi înarmate de poliţie privată para-militară care au jucat un rol decisiv în impunerea lui Hitler la puterea). Rolul lor e să intimideze populaţia arătând că sistemul nu va avea nici o reţinere, nu se va opri de la nimic. Pogromurile au un scop politic mai mult al căror mesaj ţinteşte mai mult spre spectatori decât spre victime, evreii. Va reacţiona cineva? Nu mai e nimic de câştigat. Propaganda uriaşă antisemită este adresată ţărilor străine. Arienii proeminenţi din afaceri şi din alte zone ar putea să-şi exprime revolta, mai ales dacă ţările lor sunt departe de a recurge la orice acţiune; masele lor care au perspectiva de a deveni fasciste nu îi iau prea mult în serios. În sinea lor însă, în secret, oamenii apreciază cruzimea faţă de care în public îşi exprimă revolta. Pe continentele din al căror belşug ar putea trăi toţi oamenii, fiecare cerşetor se teme că un evreu emigrant ar putea să-l lase fără ce are. Armate de rezervă ale şomerilor şi mica burghezie îl adoră pe Hitler peste tot în lume pentru antisemitismul lui, iar în sinea lor, cei din clasa conducătoare apreciază această admiraţie. Crescând cruzimea până la nivelul absurdului, oroarea ei este domolită. Că puterea divină ofensată lasă răufăcătorilor dovezi că nu vor fi pedepsiţi din nou dovedeşte că nu există de fapt deloc. În reproducerea inumanităţii, oamenii îşi confirmă pentru ei înşişi că vechea umanitate şi religia împreună cu întreaga ideologie liberală nu mai au nici un fel de valoare. Mila e ultimul păcat, într-adevăr.
Chiar şi un final ne-natural apare la orizont: saltul către libertate. Liberalismul conţine elementele unei societăţi mai bune. Legea încă posedă o generalitate care este aplicată şi celor care conduc. Statul nu este instrumentul lor direct. Cineva care a vorbit independent nu este în mod necesar pierdut. Desigur, o asemenea protecţie există numai într-o mică parte a lumii, în acele ţări în care acei “alţii” au fost trimişi. Chiar şi această justiţie fragilă a fost limitată doar la anumite zone geografice. Oricine participă la o ordine umană limitată nu trebuie să fie surprins dacă ocazional chiar el însuşi cade victimă limitărilor. Unul dintre cei mai mari filosogi burghezi a declarat, aprobând toate acestea:
“Că un rău sau un altul poate fi făcut unui om inocent, dacă acest rău are ca scop binele comun şi nu violează nici o înţelegere anterioară, înseamnă că nu violează legea naturală. Pentru că toţi oamenii care nu sunt supuşi (acestei legi naturale) sunt fie duşmani fie au încetat prin aranjamentele pe care le-au făcut anterior să fie supuşi. Împotriva duşmanilor, însă, care din punctul de vedere al statului sunt periculoşi pentru el, o persoană poate duce un război potrivit legii naturale originare; în acest caz sabia nu face nici o judecată, nici învingătorul nu distinge între cel inocent şi cel vinovat cu privire la trecut, nici nu acordă vreo consideraţie specială milei, decât dacă aceasta este în interesul poporului său.” (10)
Cineva care nu aparţine, care nu este protejat de tratate, care nu este susţinut de nici o putere, un străin, o biată fiinţă umană este complet abandonat.
Chiar şi în limbajul sofisticat al economistului clasic, limitarea conceptului burghez al fiinţei umane iese la iveală în mod constant. “Bunăvoinţa noastră nu are limite, poate îmbrăţişa un univers fără sfârşit. Administrarea universului, însă, grija pentru fericirea generală a tuturor fiinţelor rezonabile şi inteligente, îl priveşte pe Dumnezeu şi nu pe om… Partea alocată omului e mai mică… grija pentru starea lui de bine şi bunăstarea lui, pentru fericirea familiei sale, a prietenilor şi a ţării lui, având un ţel mai înalt în minte niciodată nu scuză neglijarea celei mai modeste părţi a sa.” (11)
Preocuparea pentru familie, ţară şi naţiune era o realitate în societatea burgheză, grija pentru umanitate era o ideologie. Atâta timp cât o persoană e mizerabilă din cauza simplei organizări a societăţii, însă, identificarea cu asta în numele umanităţii conţinea o absurditate. Adaptarea practică poate fi necesară pentru un individ, dar mascarea antagonismului dintre conceptul de fiinţă umană şi realitatea capitalistă anulează posibilitatea conceperii şi gândirii oricărui adevăr. Dacă evreii, care sufereau de dorul de casă şi asta poate fi de înţeles, glorifică pre-istoria statului totalitar, monopolul capitalismului, şi republica de la Weimar, atunci fasciştii, care întotdeauna au urmărit să caute şi să vadă neputinţa acelor condiţii, vor fi răzbunaţi. Chiar înainte de 1933, refugiaţilor de azi cineva ar putea să le reproşeze că au tratat cu delicateţe defectele democraţiei burgheze, faptul că au cochetat cu forţele reacţionare, atâta timp cât acestea nu şi-au manifestat antisemitismul prea pe faţă, găsindu-şi ei înşişi un loc în status quo. Poporul german, care spasmodic îşi arată credinţa în Führer, a văzut la ei asta mai bine decât cei care îl fac pe Hitler nebun şi pe Bismarck un geniu.
Nici o speranţă nu poate veni din alianţa dintre marile puteri. Nu se poate baza nimeni pe colapsul economiei totalitare. Fascismul pune la locul lor rezultatele colapsului capitalismului. Este total naiv ca cineva din afara ţării să îi încurajeze pe muncitorii germani pe drumul revoluţiei. Persoanele care doar se pot juca de-a politica ar trebui să stea departe de asta. Confuzia a devenit atât de generală că adevărul primeşte o demnitate practică mai mare cu atât mai puţin cu cât are în vedere practici ale stilului personalizat. Analiza teoretică este necesară şi transmiterea ei către cei care eventual vor putea arăta drumul. Optimismul apelului politic se naşte azi din demoralizare. Faptul că forţele progresiste au fost învinse şi că fascismul poate dura la infinit îl face pe intelectual să-şi piardă abilitatea de a gândi. Intelectualii cred orice, cred că munca poate fi şi bună, şi astfel dovedesc că fascismul nu poate funcţiona. Dar sunt perioade în care status quo în puterea sa şi în competenţa sa devine răul total. Evreii se mândreau odionioară cu monoteismul abstract, cu faptul că respingeau orice idolatrizare, că refuzau să facă din ceva finit un absolut. Suferinţa lor de azi îi face să se îndrepte spre trecut. Lipsa de respect pentru orice muritor care se umflă pe sine până ajunge să se prezinte ca zeu este religia celor care nu pot rezista fără să-şi dedice viaţa pregătirii a ceva şi mai bun, chiar şi în Europa Bocancului de Fier.
note de subsol:
1. Frankfurter Zeitung, 2 februarie şi 9 martie 1939.
2. “Eine Abhandlung über Barmherzigkeit, Armenpflege und Armenschule,” în Otto Bobertag şi Georg Müller, ed., Mandevilles Bienenfabel (Munich, 1914), pp. 283f. şi 286f.
3. De Sade, Histoire de Justine (Holland, 1797), vol. IV, pp. 275-278.
4. De Bonald, “Pensées sur divers subjets et discours politiques,” Oeuvres (Paris, 1817), p. 147.
5. Kant, Die Metaphysik der Sitten, part I; Metaphysische Anfangsgründe der Rechttslehre, part II, section 1 (Akademieausgabe), vol. VI, pp. 318f.
6. Kant, op. cit., p. 371.
7. pentru Italia, vezi Perroux, “Economic corporative et système capitaliste,” Revue d’économic politique, Sept.-Oct. 1933; for Germany, Frankfurter Zeitung, July 21, 1936 and Feb. 26,
1937.
8. Whaley-Eaton Foreign Service, Letter 1046, May 2, 1939.
9. D. Mornet, Les origines intellectuelles de la Révolution Française (Paris, 1933), p. 3.
10. “The Second Part of Commonwealth,” The English Works of Thomas Hobbes (John Bohn: London, 1839), vol. III, p. 305. See also The Latin Works of Thomas Hobbes, p. 228.
11. Adam Smith, The Theory of Moral Sentiments (Basel, 1793), pp. 79, 83.
https://revolutianarhista.wordpress.com/
Lupul Dacic 